Lentoarea…

M-a luat nebunia cu cititul.

După ”Testamentul francez” am simțit nevoia de ceva suculent și m-am reîntors la Kundera. Așa că azi noapte (sau azi-dimineață) pe la 3.00 am terminat ”Lentoarea”, lucru care a dus la o trezire în forță majoră că aveam o programare de analize de sînge. S-a dus naiba, dar nu-mi pare rău… E ca pe vremuri cînd lăsam totul baltă pentru cărți și începeau minciunile pretextele că de ce n-am fost la raport acolo sau acolo, perioada nebună a adolescenței mele muuult întîrziate.

lentoarea-milan-kundera 

Cred că nu poți percepe ”Lentoarea” lui Kundera (sau revenirea la ideea de pauză prelungită, lenevia aceea în care se întîmplă mai multe decît în viteza cu care alergi spre destinații false, îndepărtate de realitatea ta intimă) decît după ce trăind rotund în ea (în această lentoare), te dezbari pentru cîteva clipe (ani, în cazul meu) și rătăcești ca un bezmetic pe culoarele altora.

Zice el: ”Există o legătură ascunsă între lentoare şi memo­rie, între viteză şi uitare. Să luăm o situaţie cît se poa­te de banală: un om merge pe stradă. Deodată, vrea să-şi amintească ceva, însă memoria nu-l ajută, în clipa aceea, reflex, încetineşte pasul, în schimb, cine vrea să uite un incident penibil pe care tocmai l-a trăit, grăbeşte involuntar pasul, vrînd parcă să se de­părteze de ceea ce, în timp, se află încă prea aproape de el.”

Și-apoi personajele, sublime în grotescul și ridicolul lor, își joacă felia de viață fără artificii, fără croșeuri artizanale, iar Kundera nu stă prea mult pe gînduri, le aruncă pe hîrtie, ca și cum le-a venit vremea să fie arătate în oglindă, după ce el le-a observat ani în șir slăbiciunile și felul în care oamenii au hotărît să și le ascundă. E o uimire veselă în atitudinea scriitorului. Și îl citez din nou: ”rezultă o palmă, o pal­mă grea ca disperarea unei plăci dentare, ca jumătate de veac de orgii pătimaşe pe marginea tuturor pisci­nelor din Franţa.”

Slow down deci…

În urma unei nopți de amantlîc în care un iubăreț se simte păcălit de metresă (un fel de madam de Mertreuil mai blîndă, mai diplomată, deci cu atît mai periculoasă) avem din nou explicația vitezei. ”E prea trist ca să mintă. Are o singură dorinţă: să uite cît mai repede noaptea asta ratată, s-o radă, s-o şteargă, s-o anuleze — si dintr-o dată simte o mistuitoare sete de viteză.”

 

… și dintr-o dată simți o mistuitoare sete de viteză.

Mă duc să ud florile din balcon.

Etiquetas de Technorati: ,,
Advertisements

Testamentul francez

E tot o carte cu care rămăsesem datoare din vechiul club, ba mai demult, de-acum 3 ani, de cînd Gia mi-o recomandase. Cumpărată în noiembrie 2007, uitată în biblioteca din Medgidia, venită pe calea poștei ca (din nou) recomandare a Giei, răsfoită și pasată mai departe fără s-o aprofundez, lăudată de alții din club, m-am decis în sfîrșit s-o citesc prin februarie, cînd am primit un nou colet de cărți de-acasă și-abia acum am reușit să termin o carte de aprox 280 pag, pe care în mod normal ar fi trebuit s-o termin în maxim 3 zile (și-alea pline).

 

Nu țin minte să mă fi prins atît de greu un roman. De fapt, asta nu m-a prins deloc. Da, da, știu, are premii, e mai presus de toți, de Medicis, de Goncourt, e bestseller, dar it`s too much nostalgia, come on… iar dacă mie, iubitoare de cultură franceză mi s-a părut kind of boring (sau poate de aceea, pentru că știam de toți cei amintiți acolo, deci nu mai era cine știe ce surpriză), mă întreb ce părere au alții de lălăiala asta nesfîrșită. Atîta Proust și sărmana lui madeleină, frate, dacă n-au întors-o toți pe toate părțile (inclusiv eu, dar gata!), de zici c-a inventat și ăla gaura de la macaroană… Sigur că un popor cu ceva țigle pe casă ar putea îmbrățișa și adopta imediat pe oricine care îi face o imagine bună și i-o duce mai departe, mai ales dacă e deja pe sfert parte din el (aici, e vb de Franța). Lui Makine îi iese de minune omagiul adus Franței, e clar că o iubește, deși pe mine nu m-a convins deloc imaginea bunicii sale, Charlotte. Iată o frază căzută din copac: ”Ghicea că momentul pe care îl trăia era începutul destinului presimțit…” (wtf).

testamentul francez testamentul francez

Sigur că pe toate coperțile IV cărțile pe care le cumperi sînt capodopere, miracole în proză, ceva ce nu s-a mai întîlnit niciodată… cuvinte mari pentru cititori începători, care-și aleg lecturile în funcție de prezentările de pe copertă… avem desigur descrieri frumoase, cuvinte alese cu grijă, parcă și simt chinul concentrării lui Makine… acea constipată sforțare a laudei potrivite, poate e de vină și formația mea de scriitor, simt altfel cărțile, le simt din interior, de-acolo de unde se coc. ori eu nu vreau să simt asta, vreau să mă las dusă de firul poveștii, dacă există vreuna, să mă abandonez stilului (pe care chiar Makine îl saltă în slăvi, dar nu-i iese aici, nu-i iese și pace!). la mine n-a vibrat cartea asta, nu s-a conturat clar nici un personaj, ca și cum scriitorul ar pune în scenă o farsă, din care trebuie să iasă el bine, iar ceilalți sînt doar umbre… o să mai încerc ”Muzica unei vieți”, asta cu ”Testamentul” m-a doborît de plictiseală. Mi-am dat seama pe la pag. 200 din 281 că mi-e ratată lectura și că nu-și va reveni Makine din amorțeală, că va bate apa în piuă cînd cu Franța, cînd cu Rusia și veșnica Charlotte, o bunică pentru care n-am avut nici un sentiment, așa cum n-ai pentru muștarul din frigider.

Lucrătura însă e bună, te poate păcăli. Adjective căutate cu grijă, amărăciune cît cuprinde, ceva milă de sine însuși, războaie și alte chestii, scene pe care mizează să stoarcă ceva lacrimi și cenușă (ca la Osaka). E efort acolo, nu glumă, un efort însă pe care, după cum ziceam, nu vreau să-l văd.

George Sand

(care avea dincolo pe facebook un link la un articol despre friendship, unde o cucoană se plîngea că n-a reușit să-și mențină prieteniile cu femeile a cause de că erau alea măritate și aveau alte preocupări și deci, e clar, că prietenia e o virtute masculină. interesante aiureli.) articolul e un pic mai mult tapat inspirat din cartea despre care se povestește sau nu știu ce se întîmplă acolo, plus glazura de pe tort, adică părerile personale ale autoarei articolului, pe care, după lecturare, mi-am închipuit-o într-un cerc de amici, toți bărbați, desigur, toți virtuoși, nici nu punem la îndoială asta, trăgînd un concurs de rîgîieli și zicînd din cînd în cînd ”da, băi, aveți dreptate, femeile suck, nu putem avea prietenii cu ele.”

acum nu știu cît de masculine sînt unele virtuți, dar în ultima vreme e așa la modă ca tot ce-i bun să fie masculin, că altfel nu mai ești în mainstream, un alt cuvînt folosit în exces (cum erau cîndva și poate că mai și sînt ”autohton” și ”neaoș”. sau iată, alte expresii cărăbănite cu nemiluita prin ziare: ”pur și simplu” ”cu siguranță”, culmea de mari critici eșuați ca scriitori ori viceversa, I wonder why)

deci, hai cu mainstreamu ăla… plecînd deci de la ideea că dacă ai ceva în cap sigur ești bărbat, vă prezint o femeie care și-a tras un pseudonim de bărbat (pe vremea cînd feminismul era pe muchie de cuțit, sau nici măcar nu se inventase – vorbim de întîmplări vechi de 200 de ani). George Sand, mare om, mare caracter. O femeie care s-a adaptat fără probleme unui mediu exclusiv masculin (mult mai elitist pe-atunci decît cel din zilele noastre), a renunțat la fustele cu crinolină pentru pantalonii bărbătești (mare curaj la vremea aceea și chiar sfidare la adresa societății), dar n-a încetat nici o clipă să fie femeie în felul de a se purta, cu care-și înconjura cu dragoste toți prietenii (bărbați și femei) și, mai ales, un lucru pe care l-am admirat întotdeauna la oameni, diplomația cu care trecea sub tăcere anumite slăbiciuni ale vremii sale.

o scurtă trecere în revistă:
– franțuzoaică născută dintr-o combinație pătimașă a unui aristocrat cu sînge foarte albastru cu o tipă boemă din pătura foarte mijlocie
– numele real: Amandine Aurore Lucile Dupin.
– a scris prima autobiografie feminină modernă și deși a dat destule detalii din viața ei, a evitat să scrie despre intimitățile cu amanții ei (destui am putea spune, pentru acea vreme), lucru care i-a dezamăgit pe mulți.
– una dintre cele mai bune epistolografe a timpului sau (corespondenta dintre ea si Flaubert e un delicios delir pe teme scriitoricesti, peste 400 de scrisori schimbate între ei). ”În afară de tine și Turgheniev, scria Flaubert într-una din ele, nu cunosc nici un muritor cu care să discut despre lucrurile care cu adevărat mă interesează”. Numai că, spre deosebire de singuraticul Flaubert, care căuta zile în șir cuvîntul potrivit, George Sand era de o fecunditate literară impresionantă: articole, scrisori, nuvele scurte, romane campestre, manifestații politice etc etc.
– deși premergătoare a lui Beauvoir și Yourcenar (acestea două din urmă feministe convinse), mai mult prin comportament, prin atitudine, decît pentru că ar fi dorit să impună un curent anume, George Sand n-a ținut morțiș să dovedească ce tare este ”al doilea sex”.
– deep down era femeie, trecuse printr-o căsnicie, era mamă cu normă întreagă și își făcea timp pentru marile ei prietenii artistice, fără să bată cu pumnul în masă despre condiția femeii și despre ce nașpa e că nu are și ea prietene cu care să-și bea cafeaua și să vorbească despre ultima bîrfă din oraș… avea alte preocupări, deci ce atîta tragedie!


– ia uite, nene, aici: a fost contemporană cu Balzac, Liszt, Prosper Merimee, Delacroix (pentru care a pozat), Musset (cu care a și trăit doi ani furtunoși), cu Flaubert (care o iubea cu o dragoste fraternă), cu Chopin (pe care l-a iubit și de care a avut grijă mai bine de 8 ani, dacă nu mă înșel, iar apoi totul s-a terminat lamentabil, cum se întîmplă de obicei cu firile mai pătimașe; cu toate astea, aceea a fost perioada cea mai fructuoasă a lui Chopin – Chopinet sau Chip-Chip, cum îl alinta Sand).
– să fim serioși, după lista asta, mai ai timp de durerile de cap ale madamei Marie d`Agoult? ei bine, da, uite că a avut!

mă rog… nasol… mi-e milă de madam Terzea care nu mai e căutată de femeile cu alte preocupări, dar poate că e prea insignifiantă și plictisitoare chiar și pentru o femeie măritată…

au contraire, recomand Angelei (my literary friend) și tuturor celorlalți cartea lui Andre Maurois ”Lelia sau George Sand” (o biografie bine documentată despre viața scriitoarei, ca și cea a lui Balzac, tot de Maurois scrisă) și abia apoi memoriile ei. fiindcă așa cum se întîmplă de obicei, istoria e mult mai bine spusă de alții decît de tine însuți/însăți.

corolar1: nu cred că marile prietenii țin de sex, așa cum nu cred nici în scrisul masculin sau feminin. sînt lucruri care se întîmplă bine sau prost. ca experiență personală, cea mai lamentabilă prietenie am avut-o cu un bărbat, nu cu o femeie, iar asta pentru că am crezut și eu cîndva că femeile nu sînt în stare de ceva ca lumea. eram mai mică și mai proastă, iar dacă aveam aere de jurnalistă dilematică, se găseau mereu prieteni grijulii care să mi le scoată din cap, de obicei bărbați, că așa era mediul. de-aia am ajuns să-mi iubesc prietenele (măritate sau nemăritate, și am ca singur motiv faptul că le cunosc fleacurile și preocupările și grijile și pentru toate fleacurile lor le iubesc și pentru toate grijile pe care mi le împărtășesc le iubesc și sînt sigură că alea cu care m-am ciondănit cîndva din diverse motive, o să mă împac în altă zi, iar dacă nu, asta e viața, `s așa de multe lucruri de făcut într-o singură zi, că eu nu pricep cum de au unele timp să sufere de singurătate) și…

coralor2: gagici, alinierea deci! singurul lucru care trebuie să vă intre în cap este că trăiți într-o lume a bărbaților și că dacă ăștia vor să vă pună la zid, o vor face de-o să vă ia mama dreacului, fără nici un fel de glumă! dacă nu sunteți nevasta, sora sau mama lor, sînteți doar o altă fustă în pantaloni care se învîrte în universul lor. punct.

ps: Angie, dacă ai citit-o deja pe George Sand, atunci însemnarea asta e pentru ceilalți 🙂 oricum a fost un pretext ca s-o scot la lumină și să vorbesc/vorbim despre un om pe care l-am admirat încă din adolescență.

De ce pe Bernard Bernard îl cheamă Bernard Bernard

pentru că în satul lui unde a avut nenorocirea să se nască pe toată lumea chema Bernard. pe părinții maică-sii îi chema Bernard (numele de familie) și pe părinții lui taică-su îi chema tot Bernard (nume de familie) astfel că atunci cînd părinții lui s-au căsătorit familiile și-au aliat și numele, nu numai bunurile și sexurile, și-uite-așa familia 1 Bernard plus familia 2 Bernard s-a transformat în familia Bernard Bernard (nu Bernard bis, nici Bernard pur și simplu), ci Bernard Bernard, dar ca să facă totuși diferența dintre tatăl Bernard Bernard Bernard și mama Ana Bernard Bernard, nenorocitului copil i-au adăugat un Ramon în față, că în Spania nu se practică șmecheria cu Jr. mai ales cînd ai doi Bernarzi în coadă deja.

Însă prietenii din copilărie (care aveau tot nume cu Bernard, firește, doar era satul Bernarzilor) i-au spus Pepe sau Pepito, sau Pepinelito. Altfel ar fi stat treaba dacă pe unul dintre părinții lui Bernard (chiar nu mai contează care) l-ar fi chemat Gonzalez, atunci țîncului i s-ar fi pus numele Ramon Bernard Gonzalez, zis Pepe, zis Pepito, zis Pepelin, sau Pepinelito. iar dacă în continuare ipoteticul Ramon Bernard Gonzalez s-ar fi căsătorit cu o dra cu nume de familie diferit (să zicem de la Guerra) pe biata ipotetică progenitură a lor ar fi chemat-o Jesus Bernard Gonzalez de la Guerra (că tre să fie și un Jesus în orice familie catolică respectabilă). și tot așa la nesfîrșit, fiii fiilor și răsfiilor poartă numele stră-stră-stră-bu-bunilor, dar ei mereu în copilărie își vor spune Pepe sau Jorge sau inevitabilul Jesus.

Și vin eu cu doar un nume și prenume și gata, toată Spania s-a zăpăcit. Păi de ce nu mă cheamă și Medgidia?

Pe urmă vin după cîteva luni și zic stați așa că s-a schimbat numele de familie, acum am luat numele bărbatului, luați de-aci hîrțoage, traduceri, ștampile, acorduri și alți deștepți de funcționari prin fața cărora am trecut. Gataaaa… Spania întreagă a intrat în ceață, o ceață de-aia mai groasă decît vălutucii groși din pădurile Galiciei.

Că cum? că nu se poate așa ceva, ca unde s-a mai pomenit ca femeia să ia numele bărbatului? că trăiți în Evul Mediu, că nu se mai practică așa ceva de cînd hău și bălălău… dați hîrtiile încoace să vedem, să probăm, că dacă ești altcineva. că chestii, trestii, sule, mături… și trei sedii de colindat alte 15 mii de explicații de dat că obiceiul în lumea întreagă e ca o familie să aibă un singur nume, nu cîrnați nevrednici de milioane de nume de familie, de nu mai știi dreacu cine ești, al cîtelea Bernard și a cîta Gonzalez dintr-un cîrnat uscat de Bernarzi și altul putrezit de Gonzalezi, care dau mii de Pepe și sute de Jorge.

alo, treaba voastră cum vă cheamă, pe mine mă cheamă acum așa, ce nu înțelegeți? da în oglindă cînd mă uit tot eu sunt. și de ce nu v-ați căsătorit în Spania, că rudele noastre erau toate în România, și pe rudele voastre cum le cheamă, păi pe unii Mamut, pe alții Sali, pe alții Iusein, pe ăia români Popești, Mopești, Leordești… da pe noi Socaciu, păi cum? că pe tine te cheamă Mustafa, dhhhhhh….

și-asta pentru că trebuia să fac o electrocardiogramă la care fusesem programată cu cîteva luni înainte pe cînd mă chema mai domnișorește așea, iar acum că sunt mai doamnă, deci am un corn în frunte, tre să demonstrez, că_cornu e la locul lui plus 15 mii de hîrtii pentru un nume pe care ți l-ai schimbat tocmai ca să fii în rîndul lumii și să nu se încurce familiile, iar ipotetica ta progenitură (pe care n-o va chema nici Pepe, nici Jorge, și în nici un caz Jesus) să știe pe ce lume trăiește.

o dimineață întreagă pierdută să dai cețurile Galiciei la o parte. du-te încolo, vino-înapoi, în sfîrșit trei sedii pricep, bagă ștampile, mi se dă voie de spanioli să port noul nume și cînd ajungem la sediul inițial, Bernard Bernard scrie sub ștampilă Mustafa. logic!

bine că nu mă chema înainte Smith. poate mă confundau ăia cu Anjelina Jolie după a zecea naștere. întoarce-te înapoi…

Task list

trimis condițiile de intrare în posesia celui de-”Al treilea călător” primilor 13 cititori, my lucky number, mâine o să-mi fac curaj pentru următorii. nu cred c-am fost vreodată mai zgîrcită cu o lucrare, în sensul că pînă acum am publicat texte peste texte fără să mă gîndesc prea mult la efectele lor și nici nu m-au interesat paralele, dar asta, nene…

apărut și Mala Hierba 3.
trimis și cărțile prin poștă, cele din concurs, cele din club, mama transformată în secretară. bun așa.

un telefon sună pe scară de 24 de ore, vecinul de jos dacă n-a murit, sigur are o gagică super-distrusă. ori a plecat și ăla pe cîmpii gonit de criză. sau poate zace prin vreun aeroport înjurînd norii de cenușă.

anyway, am timp azi doar de popîndăreală. adică o pizza uriașă, mult ketchup, rîuri de nestea și un stadion pe care să urlăm din toți bojocii.

Din culise

E o nebunie să faci ceva, orice, cu oameni mai nebuni și mai imprevizibili decît tine, dar prefer asta de o mie de ori mai mult decît să mă plictisesc jucînd șotronul cu amatorii.

ce se întîmplă în spatele Mala Hierbei nu vreți să știți, și nici nu trebuie să știți, mergem mai departe. funcționează exact ca o redacție normală, cînd unul nu are chef de treabă, altul nu are timp, unuia îi crește o măsea de minte, altul își scarpină rănile sentimentale și din cînd în cînd eu zbier la toți, alo, adunarea, concentrarea și-abia după aia, pe loc repaos sau valea să vă vedeți de investigațiile voastre personale. dar pe lîngă astea normale e și ceea ce-mi place mie, descoperire, măsurare a ideilor, asta e bună, asta nu, asta merge, asta la gunoi, asta la naftalină, șpec sau cum vrei s-o numești. taie taie taie… scrie taie scrie taie taie. tu ce părere ai? să păstrăm esențialul. ca la o anumită adunare să nu ne dea cu minus. aici lovim, aici mîngîiem. aici rîdem. sau râdem. tot aia.

nu sunt comentarii. se pierd în neant, cad în gol. scoateți manualele, javascrispt, joomlaka, boomlaka, totul sună pentru mine a cocojumbo sau a fizică cuantică, mai bine mai scriu două romane decît să-nvăț limbajul ăsta de geeks. ardeleanul zbiară din mijlocul unei demisii: făi, mă lași cu site-ul tău, îți iau eu un domeniu ca lumea că m-ai zăpăcit cu revista ta. eu îl îmbrățișez.

în Africa taifune, uragane, mama Urania intră și ea în acțiune, e rîndul meu să zbier: făi, mă lași cu horoscoapele tale, ia că scoatem de tot pagina aia, ana sharma, adios, ne orgasmizăm altădată. o tăietură pînă la os. cut and clean.

mailuri în franceză și engleză, la ministerul culturii din zaragoza mă trezesc vorbind o englezo-spaniolă curată: then que vamos hacer? recepționista se uită blank la mine. eu și mai blank o întreb sabes o no sabes cual es la pregunta și pe urmă ies în stradă și mă umflă un rîs sau râs de se îndoaie copacii.

oricum, mergem și mai încolo. continuăm cu ce-am început în timp ce pregătim migrarea pe site-ul nou. în viața reală se întîmplă poște, bănci, contracte, piață, zile de naștere, deschizi ușa și primești în plin piept lumina sau întunericul altora. cei care au întîrziat cîndva la întîlnirile cu mine, degeaba mă mai caută acum. ezitările le las pe seama amatorilor.

dar-ar peste voi o lene profesionistă, că tot e we. : )

Self-publishing

adică ce voi încerca să fac eu. o să dau momentan un copy paste și un link pentru tinerii autori și scriitori care vor să cerceteze și alte zone, să le spunem mult mai prietenoase. îmi termin serile citind de-acolo, foarte multe din lucrurile povestite le cunosc, dar nu strică niciodată să citești despre aventura scrierii (și a publicării) și de prin alte locuri, ceva mai civilizate.

iată un fragment:

Writing a Book is Hard Work. A LOT of hard work. Getting a deal seems like the easy part. In fact, to get a book deal, you just need a lot of patience, persistence, and a lot of good luck. But to write one… you need as much determination as you can muster. You’ll also have to block out a certain amount of time everyday and write write write. It’s a long slog, and if you can get through it, you definitely will have earned your name on paperback.

The Pay is Peanuts. Really. This is more of a long-term earner than a way to get a cash infusion into your wallet; as you know, few writers get advances anymore, and the way the royalties process works, you have to give everyone their cut, so at the end of the day, there just isn’t much left. It’s always nice to see that check show up unexpectedly, but its never as much as you’d like it to be.

Get Some Perspective. Even if you’re a grammatical maven, this is one of those cases where paying someone to proofread/review before giving it to your publisher (or just shipping it out for print) is well worth the cash. Yes, I know I’m the one with the terrible typing, but really. You just can’t do something this big by yourself.

I hope you know marketing. Regardless of the publishing route, you’ll be expected to do more than you’re fair share of the marketing, and I have to say this is something I haven’t done very well. Social media gives authors a great platform to get the word out, but it’s still terrifying to send a book out to a blogger and wait on pins and needles to see if they like it or not.

Comentariile, de asemenea, în marea lor majoritate sunt făcute de oameni ai scrisului, autori, editori, librari, agenți, amatori și profesioniști. E o atmosferă calmă unde se discută diverse probleme, rareori critică cineva cu atîta vehemență și înverșunare ridicolă, cum se întîmplă în maculatura pe care am primit-o de acasă, și anume numerele din ianuarie-martie ale adevărului literar și artistic. maică-mea a crezut c-o să-mi facă o bucurie trimițîndu-le. adevărul (neliterar și neartistic) este că și eu am crezut că măcar unul sau două numere îmi vor atrage atenția. după atîta cercetare outside the box, mă întorc la rîndurile veninoase ale ăstora și, efectiv, mi se zbîrlește părul de cîtă greață îmi pot provoca aroganțele așa-zișilor făuritori de cultură. partea nasoală e că se mai și împăunează cu ea.

nu, mi-e foarte clar. mi-e clar.