Educația înseamnă, în primul rînd, iubire

17201314_1245875815534108_8238268523726149486_nDragi profesori, nu îi mai îndepărtați pe elevi de voi.

Și aș mai putea continua cu:

– nu-i umiliți nici la ore, nici în pauze, nici cînd le vorbiți între patru ochi, nici cînd îi certați în fața clasei.

– de fapt, nu-i mai certați deloc.

– materia voastră nu este o feudă, ci este doar o materie. Vor fi atrași de ea doar dacă vă iubesc. Nimeni nu iubește oamenii urîcioși, triști și mai ales, pe cei care insultă, ironizează sau nedreptățesc. Din asemenea atitudini nu se vor naște performanțe. Niciodată.

Pe Elena Stambuli o cunosc din 2014, cînd a fost invitata mea la emisiunea ”Școala după școală”, chiar de Ziua Mondială a Educației. Invitația fusese făcută altcuiva, care neavînd vreme sau nu mai știu ce se întîmplase, îi dăduse această sarcină Elenei, ca să nu spun că o pasase. Din fericire pentru amîndouă. Astfel, aveam să mai ținem legătura în timp și să ne mai întîlnim, la încă o emisiune, unde, alături de prietena ei Alexandra Alexandrescu, am discutat despre violența în școli și familie, iar eu să fiu recunoscătoare că, pentru binele generațiilor viitoare, există profesori și consilieri precum Elena.

Un an mai tîrziu mă invita ea să vorbesc în fața elevilor de la clasa a 8-a de la Școala Gen nr 8 din Constanța despre ce înseamnă să fii ziarist. Anul acesta, pentru că se fac doi ani de cînd am renunțat la presa de teren și tv, am vorbit altor clase de a 8-a de la aceeași școală despre ce înseamnă să fii traducător, dar de fapt, cred că le-am vorbit, și atunci și acum, despre ce înseamnă să îți placă ceea ce faci.

astaDacă ar fi să vorbesc despre lucrurile care îmi fac plăcere, nu mi-ar ajunge o viață întreagă să povestesc, darămite o oră. Dar a trebuit să ne limităm. Și-apoi era vorba despre lucrurile de pe urma cărora mai și cîștigi bani.

Fără să aibă nici o legătură cu activitatea, sau poate că da, îi voi fi întotdeauna recunoscătoare Silviei de la Antena Group (se știa ea cine) pentru telefonul pe care mi l-a dat acum aproape doi ani, cînd m-a întrebat dacă vreau să reiau colaborările pentru traducerile de filme turcești, nu le numesc telenovele pentru că nu sunt, dar o să explic altădată de ce. Nu ne-am văzut niciodată și poate că nici nu ne vom vedea vreodată, dar ce bine mi-a făcut doamna aceasta cred că nu voi reuși să-i explic niciodată și cred că nici nu o interesează să știe, ceea ce face ca lucrurile să fie și mai interesante. Chiar dacă nu mai colaborez acum cu Antena, Silvia va rămîne pentru mine unul din acei oameni prin care a acționat Dumnezeu ca să îndrepte o greșeală pe care mi-a făcut-o viața cînd, la 15 ani, mi-a adus în cale unul din acei profesori nepotriviți, care, în loc să motiveze un copil, îl blochează, drept urmare acesta va refuza să mai primească învățătura de care are nevoie și dragul de învățare a materiei respective. Pentru mine, la vremea aceea, a fost limba turcă. Au trebuit să treaca fix 20 de ani ca să deblochez acel ghem de frustrare și nedreptate care mi se făcuse și încă patru ani, pînă la telefonul Silviei, ca să-mi iubesc din nou limba maternă și să fiu atrasă de cultura turcă, așa cum nu credeam că voi mai fi vreodată și cum o făcusem cîndva în copilăria mea legănată de părinți și bunici, care vorbeau cînd în tătară, cînd în turcă. Chiar nu contează că pînă atunci tradusesem mai mult din alte limbi (franceză, spaniolă și engleză), revenirea la turcă a fost ca o întoarcere acasă.

Iată de ce este atît de importantă dragostea profesorilor pentru copii mai întîi, și abia apoi pentru materia pe care o predau. O abordare greșită poate frînge destine, poate îndepărta un copil, de altfel bun, de performanța pe care o merita sau chiar îl poate bloca definitiv.

Nu știu dacă acești copii cărora le-am vorbit azi sunt conștienți de faptul că au așa mare noroc cu un profesor ca Elena Stambuli, s-ar putea să-și dea seama mai încolo, poate într-o zi cînd, undeva pe la 25 de ani, vor sta de vorbă pe o terasă cu un nou prieten pe care l-a scos viața în cale și cu care discută despre ce-și imaginează că vor fi și despre cum le-a schimbat destinul un om care le-a arătat o cale sau le-a deschis o ușă.

Pe Elena Stambuli o puteți vedea azi, la ora 20.00, la Cafeneaua lui Enache, pe Litoral Tv, emisiune realizată de fostul meu coleg, Enache Tușa, și actualul coleg, aș putea spune, de proiecte comune, despre care dacă nu ar fi, nu s-ar mai povesti.

Advertisements

Școala e așa cum o tratezi!

12814457_808788985892331_1305312073988467894_n

”E nevoie de un sat întreg să educi un copil!”

Mă disperă la maximum mentalitatea asta comunistă cum că timpul meu ar aparține cuiva și că dacă ți se dă o sarcină sau ai o responsabilitate trebuie să stai drepți, să nu crîcnești și să te lași umilit că așa au zis guvernul, inspectoratul sau vreo proastă care n-a vrut să verifice ceva pentru că o doare fix în cot de timpul altuia, că doar nu și-l pierde ea.

Ca să înțelegeți mai bine ce spun eu aici, să vă povestesc ziua de azi. Știam că va fi concursul de ocupare a posturilor de directori. Toți cei desemnați să participe în comisiile de examinare, primesc vinerea trecută mail cu invitația de la ISJ, cum că suntem convocați pe 12 octombrie, la ora 11.00, la Liceul Lucian Blaga din Constanța. Lumea începe să se mobilizeze. Fiecare dintre cei nominalizați își face programul, socotelile de cu cine las copilul, în grija cui afacerile etc.

Prima întrebare firească: de ce e nevoie ca dintr-o comisie de evaluare a unor teste grilă, verificate cu un barem dat, să facă parte consilieri locali, asistente sociale, părinți, patroni, doctori, toate categoriile profesionale, care nu fac nimic altceva decît asistă, în spatele a doi inspectori, dacă ăia numără corect niște răspunsuri a, b, c. Nu e ca și cum ai fi tu de acord sau nu cu răspunsul pe care îl poate da un viitor director de școală, pentru că nici măcar nu știi ce a fost întrebat, nu ai fost în sală, testul a fost oricum scris, într-un interval de timp în care tu, cel invitat într-o comisie de evaluare, ai stat pe hol nici mai mult nici mai puțin decît 7 ore.

Chemat la 11.00, ai intrat în sală la ora 19.00, timp în care nimeni n-a știut să-ți spună de ce ai fost chemat atît de devreme, de ce a fost nevoie de prezența ta, mai puțin utilă decît a unui cuier ruginit, în care poți atîrna totuși niște haine, din moment ce doar ai dat cu subsemnatul, nici măcar cu părerea. N-ai făcut parte din nicio comisie, îți spun eu, ai fost chemat doar ca martor că, vezi Doamne, a dat peste ministere și inspectorate strechea transparenței. Bine, bă, pe timpul meu? Pe sănătatea mea și pe banii mei?

Deci, unii, comme moi, au ajuns în jur de 10.00 (veneam de la Medgidia – să nu întîrziem, Doamne ferește). Str. Mărțișorului era deja plină de mașinile celor care veniseră și ei deja. Presa era la datorie. Să nu credeți că după ore de așteptare în fața liceului, ca să-și facă datoria, s-a învrednicit cineva să le dea măcar un pahar de cafea, fie și la plastic.

Să nu credeți că cineva a sunat înainte oamenii adunați acolo să le spună că vor sta ore în șir, să-și ia dracu un sendviș de-acasă, că ei nici apă nu le vor da. Sau măcar să fim avertizați că va dura toată ziua, ne luam de-acasă niște ciorapi la împletit sau un macrameu să facem ceva cu mîinile.

Oamenii au stat ore în șir, care înnodînd țigările, care făcînd 13-14, unii au riscat și s-au dus la Dedeman să-și facă piața, mai ales cînd au auzit că se va intra în ordine alfabetică, Medgidia fiind la M, o-ho!, stai și așteaptă, bani să ai că puteai să cumperi și din Dorally, nu numai din Dedeman.

Dar hai, noi ca noi, ne mai puteam mișca de colo-colo, mai puteam vorbi la un telefon ceva, sau verifica revista presei pe net, la un moment s-a deschis și chioșcul din liceu și-am reușit să ne umplem burțile cu niște uscături din care am ronțăit mai mult de nervi, dar bieții candidați la funcțiile de directori, tot oameni și ei, au trebuit să stea închiși în clasele lor, de parcă erau pedepsiți, să nu cumva să iasă nicăieri, că poate fug cu testele deja sigilate undeva în lumea mare. Băi, voi sunteți normali la cap? Ați auzit așa de puțină omenie? Oamenii ăia, de care o să aveți nevoie tot timpul, cu care veți ține legătura tot timpul, dădeau un concurs, erau nemîncați și stresați, emoționați sau îngrijorați. Bine c-ați plantat în curtea liceului o mașină de pompieri, măcar de v-ar fi luat foc mințile de la atîta gîndit cum să organizați mai bine concursul acesta.

În jur de 13.00, presa era încă la datorie, în fața liceului. Tot cam pe la acea oră, directorii sau viitorii directori, au terminat cu examinarea test grilă. Pe la 14.00, după vreo 5 țigări și un corn cu ciocolată, am trecut la investigații, m-am plimbat iar pe holuri, unde lume din ce în ce mai nervoasă se plimba într-o aiureală continuă. Ăștia cu nervii mai tari, așa, și-au găsit un partener de conversație ca să mai treacă vremea, în fine… ați cam priceput atmosfera.

Ca o concluzie, toți cei care au venit, toți cei care au stat atîta timp și au suportat această lipsă de bun simț din partea ISJ Constanța (oricum ai da-o, nu o poți încadra decît la nesimțire, una de-aia abrutizată în timp – că nu e prima oară cînd se întîmplă, e prima oară cînd mă nimeresc eu la un asemenea concurs, ei bine toți acești oameni au fost acolo pentru un singur motiv: să fie alături de directorii de școală, să-i susțină și nu au lipsit tocmai pentru ca să nu se anuleze concursul și să se termine cu șarada asta. S-a mai trezit și una să spună că ce, dacă vă chemam la 11.00, veneați? Păi tocmai ce ai făcut-o și oamenii au venit. Acum na, ca la români, care n-au nici cea mai mică intenție de a învăța valoarea timpului și de a-l respecta pe al altuia, în logica lor superbă, ca să intri la 17.00 trebuie să te prezinți la 11.00, dacă stai tocmai în Ostrov, nu e treaba nimănui cu ce ajungi acasă, dacă ultimul autobuz e la 18.00 (ipotetic vorbind).

Dar dacă tot știau că se va intra în sala de clasă în ordine alfabetică, de ce nu au chemat oamenii la ore diferite, pana mea, măcar atît, sau să-i fi organizat în funcție de distanțe, în funcție de orașe, nu știu, faci ceva să văd că-ți pasă de oamenii din învățămînt! Pe urmă, te miri că învățămîntul e la pămînt. Cu așa aroganțe inspectoricești, nici nu e de mirare. Și cam cum ai putea avea un învățămînt puternic, de durată, cu rezultate bune, dacă însuși Învățămîntul este primul care umilește oamenii (profesori și părinți). Și cînd îl scriu așa cu Î mare e un vis al meu despre cum ar trebui să arate un Învățămînt cu toți cei implicați în el, un Învățămînt în care emoțiile și sentimentele sunt mai importante decît temele, iar copiii mai importanți decît salariul.

Rezultatele concursului pentru ocuparea funcției de director/director adjunct: 225 candidaturi, dintre care 2 persoane au lipsit, 30 au fost respinse, 192 admise și o evaluare nefinalizată, Dumnezeu știe de ce.

Pentru acești 223 oameni care au dat concurs au fost alți 3-4 (nu mai punem la socoteală inspectorii) care au semnat că au participat la idioțenia asta. Hîrtii, semnături, xeroxuri, copaci tăiați… mai adăugați, dacă ați fost pe acolo.

Urmează interviul de departajare a candidaților, pentru cei care au concurat pe aceeași poziție. Felicitări tuturor celor care au rezistat zilei de azi, mult succes în continuare concurenților și nervi de oțel tuturor (candidați și susținători)!

”Minunile” care țin trei zile vs. abrutizările care țin toată viața

10917457_830862656987827_3334205432893313379_nMai mult decît oamenii care sunt proști by default și cu care chiar nu am de ce să mă intersectez și să le arăt gaura din macaroană – un apropo pentru cei care n-au primit răspuns la spumele lor – mă indispun exagerații. Nu există exagerat care să nu-și smulgă părul de pe piept la prima controversă. Există situații în care oamenii ”trebuie” să aibă păreri – evident că nu trebuie, subliniez pentru cei care au ratat ghilimelele, dar pe internet și femeile de serviciu simt nevoia să se exprime după ce-au curățat vreo 10 bude.

Nivelul de frustrare e direct proproțional cu nemulțumirile de la muncă, din familie și din viața de zi cu zi. Imaginați-vă ce crede o femeie despre lume, care e viziunea ei despre viață, după ce-a spălat alea 10 bude. Dar un bărbat care nu s-a mai bucurat de sex de vreo 5 ani și nu e pușcăriaș? Pur și simplu n-are lipici la femei, o fi urît, o fi prost, o fi needucat, poate-o are mică și ciuntită, treaba lui, nu știu, dar o lipsă cronică de sex abrutizează, scade încrederea în sine – și vorbesc aici de majoritate, nu de iluminați. Imaginați-vă părerea unui abrutizat de-ăsta despre viață, despre lume, despre femei, despre legea anti-fumat, despre Colectiv, despre atentate. Oh, nici cu femeile nu mi-e rușine.

După o anumită vîrstă au fix chipul pe care și-l merită. Părul pe care și-l merită. Pielea pe care și-o merită. Dar mai ales mintea pe care și-o merită. Au făcut totul pentru celelalte și atît de puțin spre deloc pentru cea din urmă. Ar mai fi și inima ce și-o merită, dar aici povestea este prea delicată și tristă. Să nu deviem.

Și există momente cînd oamenii ar trebui pur și simplu să tacă, dar nu, ei simt nevoia să arate cine sunt – de parcă ar interesa pe cineva ori ar conta pentru cineva gălăgia unuia în gălăgiile altora. Răcnesc unii la alții fără să se asculte, fără să se audă. Ca într-un club cu muzică proastă dată la maxim. Nici măcar nu li se face rușine de ce pot debita din toți rărunchii. Exagerații oricum nu au simțul măsurii și nici nu le trece prin cap ideea salvatoare să-și ia un sac de box în care să lovească pînă le trece supărarea pe ei înșiși.

Acum poate găsesc aici un răspuns toți cei care se întreabă de ce am încetat din senin să mai povestesc cu ei. Dacă nu, who cares? Nu-mi mai permit să mă las plictisită de gălăgia din viața lor. Sunt mii de filme pe care nu le-am văzut și o listă și mai lungă de cărți pe care nu le-am citit. Ce dracu să mai zic de alea pe care n-am mai apucat să le scriu.

Să salvăm lumea de carii

Bine. Ne-am oripilat cu toţii de ţîfna şi de arţagul unei tipe care face de ruşine o breaslă întreagă. Eh,i ştiţi ce se zice, ulciorul nu merge de prea multe ori la apă. Cu alte cuvinte, oi fi fost tu ţîfnoasă, madam, cu alte generaţii de elevi şi părinţi, dar uite că de data asta nu ţi-a mai mers! Fă socoteala şi vezi cu ce te-ai ales după ani de muncă în sistemul ăsta balcanic. Aviz amatorilor!

Bălăcăreala continuă, măsurile întîrzie

Pe de altă parte, românului să nu-i arăţi o chestie nasoală ca să extragă nişte învăţăminte din ea pentru că n-o va face, ci va găsi un nou motiv să fie furios. Femeia aia e aşa de vai de capul ei că nu merită să-ţi pierzi prea mult timp cu ea. Dacă ar fi după mine problema s-ar rezolva în doi timpi şi trei mişcări, ca la dentist: extragi măseaua putrezită, cureţi locul bine de tot, alegi apoi un material bun, îl plăteşti la justa pregătire şi valoare şi treci prin viaţă cu fruntea sus şi un zîmbet frumos.

Să salvăm lumea de carii, sau ceva de genul ăsta.

Învăţămîntul are nevoie de extracţii urgente şi de înlocuiri şi mai urgente. Dar are nevoie şi de protecţia acelor oameni care au rămas la catedră şi nu au dezertat în ciuda faptului că au fost sistemtic călcaţi în picioare de un Guvern impotent şi de părinţii din ce în ce mai indiferenţi la strigătele şcolii. De cîte ori s-a auzit în presă de rezultatele dascălilor, de cîte ori s-a vorbit despre proiectele acestora pe care le fac pentru elevi şi cu elevi? De cîte ori li s-au luat interviuri copiilor care fac performanţă, de cîte ori s-a promovat competenţa?

Şi cine şi-a aplecat curiozitatea despre cum se face învăţămînt în şcolile care nu sunt de fiţe? Cineva zicea la un moment că cea mai cruntă pedeapsă pentru învăţătoarea Blîndu ar fi să fie trimisă la ţară. Sigur, se referea la faptul că cei de la ţară sunt săraci şi n-au bani de minunatele atenţii pretinse constant. Dar copiii de la ţară cu ce sunt de vină? Ei n-au dreptul la un învăţămînt de calitate sau ce?

Îţi poţi lesne da seama care e starea unei naţiuni şi după felul în care reuşeşte să dezbată şi apoi să rezolve o problemă. Nimeni nu vrea să-şi rezolve problema, toţi aruncă pisica în curtea vecină…

De copiii ţiganilor care vin la şcoală doar ca să distrugă mobilierul cine se ocupă? Ăia nu vin ca să dea ceva acestei societăţi, ci ca să îşi bată joc de ea, pentru că asta e educaţia pe care o primesc acasă. „Dă-i dracu de profesori, dacă-ţi fac probleme, îi aranjez eu” sau „La ce-ţi trebuie caiete, du-te şi fă gălăgie la ore”.

„Mă, vezi că eşti în situaţie de corigenţă la 3 materii, pune mîna pe carte şi învaţă”, îi atrage atenţia un profesor unui elev recalcitrant. „Şi ce?”, răspunde acesta. „Ce te interesează pe tine dacă rămîn eu sau nu repetent? Treaba mea”. Păi, scuzaţi-mă, la astfel de impertinenţă, îi vine să-i răspunzi elevului: „Atunci du-te dracu şi stai acasă, nu mai veni la şcoală să deranjezi orele”.

Îmi vine acum în minte următorul exerciţiu de logică. S-a gîndit oare cineva la faptul că o societate care nu-şi respectă cadrele didactice şi care le face preş şi se şterge, efectiv, pe picioare cu ele nu va duce nicăieri? Din 1997 pînă acum asta s-a întîmplat. Sunt 14 ani în care oamenii au fost umiliţi sistematic, prin tăieri de salarii, prin întîrzieri de salarii, prin sporuri din ce în ce mai mici pînă la desfiinţarea lor, prin desfiinţarea liceelor pedagogice, prin nişte inspecţii executate la mişto, prin greve care n-au rezolvat nimic, dimpotrivă, au distrus încrederea tuturor în sistem, oameni care s-au simţit părăsiţi de pîrghiile unui minister care nu a oferit nici un sprijin, nici un suport moral sau financiar, ba dimpotrivă a încurajat nişte practici neortodoxe, lăsaţi-mă şi cu inspectoratele care dau posturi tot pe şpăgi şi păstrează posturile vacante pentru pilele şi relaţiile lor. De ce credeţi că nu e nimeni în stare să ia prompt atitudine în acest caz? Pentru că toţi sunt mînjiţi şi-şi calculează bubele din cap, să nu cumva să se spargă, pentru că de fiecare dată cînd se sparge o bubă, încep să curgă mai multe şi de la mai mulţi.

Aşa că…  dacă nu extragi aceste măsele putrezite şi nu cureţi bine locul cu oameni capabili, dornici să facă treabă, dacă nu-i încurajezi pe cei oneşti să rămînă în profesiile care ar putea reda demnitatea acestei ţări, n-ai făcut nimic. Dar încurajarea asta să nu fie o simplă bătaie pe umăr, ci să constea efectiv în sprijin financiar pentru navetele profesorilor sau pentru dislocările lor, pentru cărţi, studii, proiecte, pentru salarii, pentru motivarea lor în funcţie de rezultate şi tot aşa, detalii, detalii… Acele detalii care fac ca lucrurile să meargă aşa cum ar fi normal.

Pentru că asta este problema acestei ţări: nimeni nu este pedepsit pentru ceea ce face, ci în funcţie de cît are.

PS: Iată o idee pentru politicienii noştri, ăştia care vor binele poporului: să fie nevoiţi printr-o ordonanţă de urgenţă să trăiască timp de 6 luni de zile cu salariul minim pe economie, să vedem cum îşi vor mai calcula vacanţele şi întîlnirile cu toate prostituatele. Dar asta, după ce li se confiscă timp de 6 luni, toate averile şi li se blochează conturile babane. 6 luni. Şi pe urmă discutăm. Cine rezistă psihic după aceste 6 luni să fie uns direct preşedinte.

Sigur, visez şi eu… de parcă mi-aş permite!