Another Kilo Down

V-am spus că o să vă stresez cu asta, dar n-am ce face, oricum e o experiență interesantă, în sensul că nu s-a produs nici o mutație în mine, psihică sau cerebrală, simt cu aceeași intensitate, gândesc cu același creier, scriu cu aceleași mîini, dar observ cu stoicism mutațiile care s-au petrecut în alții și care mă privesc cu alți ochi, de parcă n-aș fi tot aceiași. E un joc de cuvinte, știu și eu foarte bine că nu mai arăt ca o veveriță și că toate hainele mele frumoase stau pe umerașe cu zilele și că orice-aș îmbrăca acum stă pe mine ca pe dracu. Știu. Nu numai că știu și că n-am ce face decît să las cursul firesc al timpului să mă împuțineze, dar constat cu stupoare că pînă se va întîmpla asta voi afla lucruri pe care nu-mi doresc să le aflu despre alții. N-o să iert pe nimeni dintre cei care m-au privit cu groază sau cu milă sau cu satisfacție. Nici o femeie nu merită să fie disprețuită pentru că trupul ei a suferit transformări de pe urma unei nașteri. Bineînțeles că mă plictisește că sunt nevoită să scriu despre asta, dar e tot una din experiențele mele de pe urma căreia realizez că sunt oameni care mă iubesc din cauza kilogramelor mele în minus (în acest caz nu pot spune ”datorită”) sau care m-au apreciat cînd aveam în jur de 50, la 65 o femeie nu mai există. kg, nu vb de ani aici.

E o perioadă în care strîng din dinți, în care mi se întoarce curul și mă-ntreb amuzată what a fuck? or fi blestemele grăsanelor de care m-am tot luat de-a lungul timpului, haha, apoi mai sunt femeile tinere care-și fîțîie, chipurile, curul pe la bellagio și-mi dau sfaturi pe ocolite numindu-mă doamna z. hai zît! impresii de burlace… triste domnișoare cu prea mult timp liber și cu veleități de amante și discuții despre ultima pereche de pantofi cu toc, dacă nu mi-o cumpăr, mor! în fine, cui dracu nu-i plac pantofii frumoși, paharele de vin date peste cap în singurătate și băile aromate cu tot felul de crini albi și miresme pe-acolo. de fiecare dată cînd flirtam cu cîte-un însurat, mergeam la sigur cu astfel de discuții, deși sunt mai mult genul sandale cu platforma înaltă, nu beau vin decît de două ori pe an, niciodată singură și prefer dușul. dar mă rog, ăla începea să mi-o cînte pe nevastă-sa, eu îi distrăgeam atenția cu porcării de demoazelă. fiecare cu lumea lui. ce altceva puteam să-i fac, că oricum știam c-o să rămînă cu nevastă-sa, așa că, într-un tîrziu, îl sfătuiam că dc vrea o căsnicie fericită, să o scoată pe consoarta lui la o cină romantică în orașul trist sau să-i cumpere un buchet de flori că poate merită, săraca, de-l suportă de atîția ani. pe bune, însurații sunt cei mai înfiorători bărbați, o țin langa cu viața lor ratată și se auto-victimizează numai-numai îi mîngîie cineva pe creștet ca să le treacă deprimările. e doar o tactică, fiecare înțelege ce vrea din asta.

apropo, dacă cineva se întreabă de ce n-am comentarii negative pe această pagină my readers are my friends. e drept că în timp, cuvîntul ”prietenie” și-a schimbat conotațiile. sar de la una la alta, mintea mea are văi și dealuri și cîteodată pajiști, cînd mi-aduc aminte pot fi și eu o pajiște pentru unii oameni, ironic e că tot pentru aceiași am fost și prăpastie. oricine poate asta, să nu credeți că sunt specială.

numai întîmplările bune mă iau prin surprindere, pentru că niciodată nu m-aștept la ceva bun. mi-a explicat cineva, un numerolog – nu știu de ce nu prea i-am putut lua în serios pe oamenii ăștia, ba chiar la un moment dat l-am făcut cu ou și cu oțet pe unu că mi-a zis ceva de frati-miu, de numărul de la poarta casei mele și o chestie cu strada pe care stau, ceva cu cifra 8, o bălmăjeală menită să bage spaima în mine  – dar, ei bine, numerologul ăsta din urmă, altul decît ăla cu strada, îmi zice din senin că adunate toate cifrele datei mele de naștere dau numărul 30. așa și? ce-i cu asta? l-am întrebat că deja simțeam cum își caută cuvintele (mai greu decît numerele) să-mi dea o veste proastă, deși nu i-o ceruse nimeni. păi și e numărul trădării, că Iuda pe 30 de gologani l-a vîndut pe Isus. pe scurt, zice, vei avea parte în viață  numai de trădări. deci după ani întregi de insomnii cînd m-am întrebat care e faza și unde greșesc, eram tînără, aveam timp să mă tot întreb, aflu și eu adevărul. păi dacă așa zice numerologia înseamnă că doar m-am născut sub o zodie nefastă, cea a trădării, deci ducă-se, nu eu sunt de vină, ci ei.

uite, domle, ce scoate 1 kg în minus dintr-un om.

amintiri din copilărie. să vedem ce se întîmplă la –7. sper să încap în perechea AIA de blugi, my skinny-jeans, cum ar zice un personaj din SATC.

a bientot!

Advertisements

Jurnal pufos de madamă

Toată viața mea am fost piele și os. Uneori atât de piele și os că oamenii mă priveau cu milă, n-am căzut în extrema anorexicelor, fiindcă mi-a plăcut mișcarea și o viață sănătoasă, dar au fost perioade când până și eu îmi dădeam seama că totuși parcă sunt prea fîrlifusă și-atunci măream doza de iaurturi, ce altceva? Pînă la 26 de ani am oscilat între 49-50 kg, iar de la 32 la 35 de ani am avut între 53-54 kg. La înălțimea mea, chiar mi se părea că sunt cam rotunjoară, oricum ar fi fost, a trebuit să am grijă mereu să nu sar calul, fiindcă era evidentă tendința mea spre îngrășare, de fapt, la așa înălțime de minionă nici nu se putea altfel. Așa că mi-am controlat greutatea făcînd multă mișcare (la un moment dat a fost de-ajuns doar stresul). Unul din motivele pentru care am pornit în pelerinajul de pe Camino de Santiago a fost că nu mai reușeam să ajung la cele 49 de kg, greutatea ideală pentru mine.

Ce vreau să spun este că acum, la 36 de ani și aceeași înălțime de 1.58 am 68 de kg, așa că aș fi tare fericită dacă aș reveni măcar la greutatea de 54 cînd eu mă consideram cam rotunjoară, așa-s femeile astea, niște toante cînd vine vorba de greutatea lor. Nu mă consider o femeie foarte cochetă (sunt, dar în limitele bunul simț și ale portofelului, desigur, și la o adică, cărei femei nu-i place să fie bine îmbrăcată și accesorizată?), nu fac mofturi acum cu greutatea mea și nici nu am avut vreodată narcisisme și vanități în legătură cu asta, nu prea am avut timp de așa ceva și nici n-a fost nevoie. N-a stat cineva de capul  meu să mă răsfețe sau să-mi ia de pe umeri anumite greutăți, ca eu să-mi pierd timpul pe la masaje, spa-uri și alte tehnici de relaxare, dar zău dacă aș fi spus ”nu” la toate astea. O singură mare grijă am avut însă tot timpul, oricît de superficial ar părea asta ieșind din tastatura mea, o grijă care depindea numai de mine și aici nu puteam da vina pe destin, karmă, alți oameni sau depresii: să nu fiu grasă!

A fi grasă echivala pentru mine cu o oarecare lipsă de respect față de propria-mi persoană și față de cei din jur.

Sigur, e de înțeles ca după o naștere să rămâi cu ceva extra-kilos, de-aceea cel mai greu mi-a fost să ies prima oară din casă în lume. Ce să mai pomenim de evenimentul de pe 5 mai, mai ales că trecusem cu cîteva zile înainte prin ”operațiunea dulapul” cînd a trebuit să schimb hainele de iarnă cu cele de vară și m-am uitat cu jind la toate lucrurile mele care 1 an în urmă îmi veneau perfect, iar acum n-am făcut altceva decît să le dau deoparte pentru vremuri mai schiloade.

IMG_3084Oricum, pentru o mai bună înțelegere a dramei prin care am trecut, la ieșirea din spital am avut 76 kg si chiar dacă Fiona a lui Shrek era grația întruchipată pe lângă mine, atunci nu a contat prea tare, fiindcă țineam în brațe cea mai scumpă făptură din viața mea. Dar cum am prins iarna și n-am deloc chef de plimbări pe frig, ce să mai vorbim de mișcare, cum bone a la Nicoleta Luciu nu-mi permit, ca să îmi pierd vremea pe la săli de fitness, și cum nici n-am unde să alerg prin Medgidia în cursele mele de jogging, fiindcă asta ar însemna fie să mă alerge cîinii din cartierul Ali Baba, fie să strîmbe din nas tot orașul (de partea a doua chiar mi se rupe, dar de cîini nu prea – așa că, mai bine lipsă), ei bine, singurele artificii pe care le-am putut face au fost să renunț la masa de seară, la sucuri acidulate, la pîine și la cafeaua de după-amiază. N-am ținut în viața mea o dietă și n-o să încep acum.

Într-o seară am vrut să mă apuc de cele 100 de abdomene pe care le făceam regulat într-o vreme. vezi de treabă, cînd am ajuns cu numărătoarea la 30 mi s-a suit sîngele la cap și-am zis că fac un atac cerebral. Am renunțat numaidecât. Nu-mi permit să fac niciun atac cerebral, de panică sau de mai știu eu ce. Mi-a mai venit inima la loc atunci cînd acul cîntarului a coborît sub 70, fiind depășit un anumit prag psihologic. Nu sunt obișnuită să am degete grăsane, obraji, umeri și brațe pufoase.

La naiba, mă uit la unele poze și-mi vine să mă iau la întrecere cu cîinii. Asta e, de-acum o să citiți numai despre obsesia asta a mea de a reveni la greutatea normală.

Wind of Change

A trecut marți și mi-am pierdut interesul să mai scriu despre lucruri nașpa, e și asta pînă la urmă o chestie de exercițiu și voință. Poate că dacă mă răsucesc o dată în gînduri și-n simțiri, voi vedea numai fluturi roz și păpădii pufoase, deși slabe șanse atît timp cît există Realitatea Tv, care e cu camerele numai pe împușcături stradale și evacuări silite și nunți cretinoide etc etc, o societate bolnavă, plină de nebuni, mascați, tîrfe și demogogi și atît de puțină empatie.

 

În fine… o să-mi impun să am încredere în miraculosul din oameni, fiindcă eu însămi trăiesc un miracol neașteptat. Îmi place să mă pregătesc pentru ea, să mă îngraș pentru ea, să mă plimb cu ea, să urc din ce în ce mai greu dealul cu ea (de parcă aș fi făcut o tură de parc Tăbăcărie, cîndva, în tinerețile mele cu mult jogging). Îmi place să știu că există atîția oameni care roiesc în jurul ei și-i așteaptă venirea, i-o pregătesc și mă susțin cu mici fleacuri și sfaturi, mame cu care probabil nici n-aș fi stat de vorbă dacă aș fi rămas o burlacă rătăcită prin București, făcînd pe jurnalista justițiară care avea ochii injectați în sînge și scotea flăcări pe nas din pricina tuturor tembelilor cu care era nevoită să interacționeze. Zău că prefer mamele cu copii, care chiar au griji reale. Disciplina pe care au fost nevoite să o instaureze în propriile lor familii ca să poate fi eficiente și în societate și pe la slujbele lor sau micile afaceri pe care le conduc cu mînă de fier, mă face să regret timpul pierdut aiurea printre prințese care nu prea știau pe ce planetă sunt, dar puteau ghici în stele și farfuze cu mulți iubiți care, în fapt, nu dădeau doi bani pe ele și-mi făceau mie capul calendar cu telenovelele lor.

Sigur că de-acum trei ani și pînă în zilele noastre am pierdut oarecum admirația falsă a bărbaților însurați și super plictisiți de căsniciile lor, care nu știu de ce credeau că am veleități de amantă. n-am pierdut nimic la o adică… sau invidia anumitor pizdulici care-și închipuiau sau își imaginau că prea mă plac bărbații și nu mai rămîn niscaiva pulifrici și pentru ele… acum s-au liniștit și alea, slavă Cerului! uite că nu mai sunt dezirabilă nici pentru masculi tîmpiți, nici pentru muieri stupide și nici subiect de discuție pentru ambele tabere.

***

M-am relaxat ieri cu privire la tot și nu mai vreau să gîndesc negativ. Îmi păstrez forțele ca să le spun unora verde în față să mă lase în pace. Se cere efort pentru asta, să fie clar! Unii pur și simplu stau cu intuiția în piuneze. Mă indispune că mă atrag în telenovelele lor, cînd eu prefer doar să le traduc și să-mi iau banii pe ele și că-n loc să-mi văd de treaba asta, am stat și am scris aceste rînduri cretine, fără niciun scop. Dar… dacă tot am aruncat chestii în eter, să știți că am ajuns la 117 cm în talie, înțeleg acum cît de cumplit e să fii cu peste 15 kilograme peste greutatea ideală, să mergi ca melcul, fiind tu însăți o casă, să respiri pentru binele copilului tău și să știi că de-acum încolo numai așa vei respira și că de-acum încolo toate deciziile pe care le vei lua, toate motivațiile pe care le vei avea vor avea legătură numai cu familia ta, micul tău univers. Da, știu, e plictisitor să vorbești despre așa ceva. Unde dracu sunt amantlîcurile de altădată, acel derizoriu după care aleargă mulți crezînd că viața se va opri în loc? Cu asemenea gînduri, vă dați seama că-mi risc poziția de mare editorialistă la FHM, but who cares?

Concluzia e că popîndăii still rules and still love each other chiar și după trei ani, să moară Beigbeder de ciudă.