Vorbele care se poartă-n vînt și se duc în deșert

carare ruginieScenariul e acesta: un văr prin alianță se întîlnește întîmplător cu o amică expulzată din viața mea, una din astea care mi-au vrut binele, fără să mă-ntrebe și pe mine, și acum – dacă tot nu avea cum să-și transmită mesajele (în lumea boomului comunicării, cu FB, sms, plm sau să facă o plimbare că știe unde stau) l-a luat de mesager pe acest văr, în telefoanele fără fir ale existenței ei triste și ocolite de adevăr. De ce? Pentru că știa că îmi va spune ce avea EA de spus. O tîmpenie, desigur.

Cum nu s-a remarcat niciodată prin vreo înțelepciune gîndită sau trecută prin filtrul cerebelului ei, în principiu pentru că prelua vieți întregi ale altora și le povestea ca fiind ale ei, nu prea cred că o să-nțeleagă vreodată ce e bine și ce e rău. Despre binele proștilor, discutăm chiar acum. Nu despre lași care nu sunt în stare să discute deschis despre ce-i macină, ce-i deranjează, de teamă că nu li se dă dreptate, de o reacție furibundă sau mai știu eu ce. Bine, am oroare și de tractoristele care se bat cu pumnul în pieptul transparenței lor și dîndu-și la o parte orice delicatețe (dacă au avut vreodată una) încep să dea cu barda cuvintelor în stînga și-n dreapta. Dar cine le bagă în seamă pe alea? Atîta pot, și unii și alții, și unele și altele.

E ca și cum ți-ar spune cea mai cariată ființă de pe fața pămîntului că ești o borîtă (un cuvînt pe care-l folosesc oligofrenele de clasa a 3-a, numai că acum au 30 de ani, au făcut copii, dar nu și-au mai activat vocabularul din pruncie).

Așa și asta. Mi-a vrut binele. Sigur că dacă aș povesti cuiva ce-a însemnat binele ăsta, ar înlemni de-a dreptul. Nu intru în amănunte. (Nu intru acum). E o poveste care merită spusă totuși, din mai multe puncte de vedere, fie chiar și pentru binele omenirii care crede în binele proștilor. N-o voi face-o aici și poate că n-o voi scrie-o niciodată, ziceam doar așa….

10423291_1623449941226709_9027969983316928412_nÎnsă nu știam, nici eu, nici soțul meu, că de fiecare dată cînd apare asta prin oraș s-o vadă pe mă-sa, ba gravidă, ba că să nască, trebuie să rememorăm “binele” pe care ni l-a făcut, uitând să-și pipereze povestea că binele ăsta s-a lăsat cu tentative de opriri de pașapoarte, amenințări de mare șefă la o firmă de ratați (care a și dat faliment, de altfel) și mîncat rahat în toate stîngile și dreptele posibile, plus o demonstrație de putere pe care, într-adevăr, și eu și Vodky ne-am pișat cu boltă și cu presiune, amîndoi niște nemernici nerecunoscători, imposibil de controlat. Nu merge cu faze de-asta “ai grijă că eu ți-am făcut un bine” gen. În capul ei plin de intrigi și lașități, în viața ei full de neiubiri și trădări, a considerat pesemne că „binele” ăsta înseamnă să dea afară un om de la slujbă chiar de ziua lui de naștere, trecînd peste toate politicile firmei. Și multe alte “bine”-uri de-astea făcute în doar șase luni de prostie pe care am fost nevoiți s-o suportăm.

Nu că nu mi-a prins bine. Orice altceva s-a întîmplat după aceea a fost mizilic. Prostia altora chiar a fost o adiere de briză, un parfum, o vacanță în Miami, ba chiar în comparație cu ea – bunătatea întruchipată, zîna zorilor deghizată din scorpia pădurii – , ceilalți oameni care mai aveau ieșiri de furie din cine știe ce motive, mi s-au părut cumsecade. Măcar ăia aveau motive să fie răi și nici un motiv să fie buni. Și nici nu se băteau cu cărămizile în piept ce bine au făcut ei pe pămîntul ăsta pentru că s-au născut. Numai palmierii nu s-au aplecat pe dinaintea ei de cît bine a făcut această zînă în viața ei, în rest toată lumea a trebuit să știe că ea, o snoabă bună de pus la rană, a făcut bine oamenilor, pădurilor, animalelor și stați să vedeți listele întregi de oameni pe care i-a ajutat și-a avut grijă să afle toate rubedeniile ei și toți dușmanii ei sau ai altora cît bine a făcut.

Situația nu are cum să se îmbunătățeacă, nu atît timp cît din “binele” ăsta n-a învățat decît că ea ne-a vrut binele. Sure, noi suntem niște afurisiți că n-am apreciat un rahat de bine scos pe nas de fiecare dată cînd a prins ocazia, noi, niște persoane ingrate, care am băut prea puține cafele cu binefăcătoarea asta și nu ne-am îmbătat măcar o dată cu ea.

11217672_1624234567814913_3246756674011561099_nScenariu 2: Astă vară telefoane fără număr de la o tipă, căreia acum i se face un “bine”. Nu aveam timp de ea, pentru că chiar n-aveam timp. Făceam și eu la rîndul meu un bine: țineam locul unei colege plecate în concediu, deh! Aceste două scenarii cumva au legătură între ele. Nu prea poți fi cu un picior în rai și cu altul în iad, să săruți îngerii și să faci pact cu diavolul. Pur și simplu nu poți. N-ai cum.

Nu poți fi cu fundul în două luntre. Nu poți împăca varza și capra în același timp. Am observat că unora le plac pildele românești, așa rezumă o situație pe care tot ei o creează. Numai că nu-și dau seama că cercul în care se învîrt e un cerc mic și meschin. Și din cercul ăsta nu prea poți să ieși purtînd vorbele în vînt. Așa că, ducă-se-n deșert… de unde, de fapt, au și venit.

Advertisements

Plimbarea de dimineață

100_8518Îți poți da seama de cât de bine te vei simți la un restaurant, bar, cafenea, ceainărie sau altă bojdeucă de pierdut timpul și cât de tare își dă interesul personalul de acolo să se te simți bine, după cum arată baia, wc-ul sau cum s-o numi chestia aia. La baie începe și la baie se termină totul. Dacă nu există săpun, nu există hârtie igienică sau prosoape de șters pe mâini, dacă robinetul e luat de la vechituri și dulapul de la cineva care n-a mai avut nevoie de el, dacă oglinda n-a mai fost ștearsă de 2 săptămâni și miroase puternic a clor peste tot, fugi din restaurantul ăla cât încă ești sănătos.

De două sau de trei ori pe săptămână, ies cu Iris să descoperim locuri noi. Probabil că după ce se va încălzi vom ieși zilnic. Nu prea ai ce locuri noi să descoperi prin Medgidia, dar e posibil totuși, căci medgidioții încearcă afaceri după afaceri. Afaceri care nu merg, ei nu înțeleg de ce, pentru că ei în sine nu se consideră o cauză pierdută, se pricep la toate și mai ales refuză să cedeze. E bine să fii uneori încăpățânat ca un catâr.

Pentru mine e important să ieșim și să-mi organizez treburile sub privirile ei. Piață, facturi, căutat cursuri, vrea la balet, de exemplu…  ne dăm în leagănele sinistre din parcul central, care scârțâie mai ceva ca în filmul The Massachusetts Chainsaw Massacre, drept pentru care lipsesc cu desăvârșire copiii din acel parc. 5 sau maxim 10 minute, mai mult nu rezistăm. Au ajuns în halul ăla din cauza unor adolescente obeze care și-au legănat șuncile pe-acolo, într-un delir anevoios de flirt cu cocalarii orașului. Nu s-a gândit nimeni să le atragă atenția, ele nici atât nu s-au simțit. Îți poți da seama de asta după cojile de semințe de sub scăunelele leagănelor pentru copii.

S-a deschis un nou club pentru copii. Se numește Clubul lui Mickey Mouse. O mochetă și două mașini. Asta înseamnă la unii crearea unui club. Și nici nu cred că au voie să folosească un nume deja branduit. Intrarea: 10 lei. În caz că n-ai covor cu mașinuțe acasă, poate merită să dai 10 lei să ți se tăvălească puștiul sau puștoaica pe jos. În caz că ai, și nu cunosc pe nimeni care n-are,  intrarea aia pe bani e nesimțire curată. Evident, nici urmă de Mickey, sau măcar un ratat pe post de mascotă. Peste trei luni în locul acela sunt sigură că se vor muta chinezii sau vreun Dragon Mart ceva, că Cinematograful s-a transformat tot într-o mare chinezărie. Ori, ăștia cu clubul lui Pește Prăjit vor vinde covorul să-și plătească chiria.

Azi am încercat Zet Mall ultimul etaj, la recomandarea maică-mii. “Măcar acolo au și un tobogan și nu se plătește intrarea”. Am înțeles de ce. Ar fi fost chiar culmea să mai plătești intrare la cât de prost se gătește acolo. Nici n-am intrat bine, că tipa de la bar – e un bar, în spatele lui se servește șaorma la farfurie – a tras un țignal de bun venit: “Să descălțați copilul dacă vrea în tobogan!!!” Asta se crede acasă la ea, obicei turcesc preluat de toți cei care au adus de-acasă, ca zestre, covoare persane. Cauza reală este, de fapt, că putorile alea nu vor să șteargă toboganul de urme de tălpi, deși au doar maxim 4 vizite de mame cu copii acolo și asta în zilele călduroase, care până acum au cam lipsit cu desăvârșire.

044Copilul n-a mai vrut, e sensibil la țipete. Mi-a zis: “lasă că nu mă mai urc”. Ei bine, dacă tot am urcat 3 etaje degeaba și tobogan n-am mai servit, măcar să luăm o șaorma de-aia explodată la farfurie, sperând ca va avea un gust aproximativ la fel cu cea din City Mall. După juma de oră de căscat ochii pe pereți (uite vrăjitoarea, uite păianjenul, uite scorpionul, uite libelula… a, uite-l și pe Shrek, și piticii din grădină, și peștii din acvariu cu apa lor care n-a mai fost schimbată de la Crăciun) vine și șaorma. Arată ca-n poza de vi-am pus-o. Roșii fleșcăite, varză cât pentru o cireadă de vaci și castraveți murați, să fie acolo. Roși cu castraveți murați să mănânce ele, la mama lor acasă. Șaorma era piept de pui la grătar. Și cola era cola. Baia era dezastru, vezi descrierea de mai sus. Așa că am lăsat lipia, varza, roșiile și ketchupul în farfurie.

Ne-am întors tot pe jos, încet-încet, cu o sacoșă încărcată de ceapă verde, ridichi și salată verde, luate de la o piețăreasă care, mai că nu ne-a dărâmat în întâmpinarea următorilor clienți ce voiau foi de viță murată.

Nu știu ce-i cu orașul ăsta de devine din ce în ce mai nesimțit. Dar nu ne lăsăm, mai mergem și mâine în recunoaștere. Ne place să observăm și pe urmă să comentăm ce-am văzut în drum spre casă, când ne ies în cale toți buboșii și ologii, iar Iris strigă în gura mare: “uite, ce urât! uite, ce bubos! uite, iar un om fără picior! ce de oameni care n-au ascultat de mămicile lor!”

N-o trag de mână și nici n-o apostrofez. O las să se exprime cât de liber se poate, așa mamă denaturată sunt!

Iote ce primar avem!

Primesc un telefon de la musiu primar de MedgiDallas (al doilea telefon de acest gen, despre primul o să vorbesc un pic mai jos) că să şterg nu ştiu ce nu-i convenise lui că scrisesem eu pe Facebooku unui prieten. Băh, voi aţi mai pomenit o aberaţie mai mare ca asta? De fapt, mi-a zis ca de pe blog să șterg. Ete brîu, dar ce, eu i-am spus vreodată ceva despre cum se construiește anapoda în orașul ăsta?

Lăsînd la o parte faptul că nu ştiu de unde are şi ăsta impresia că are monopol pe gîndirea şi scrisul meu – poate pentru c-a participat o dată, din greşeală, ori de jenă, ori împins cu forţa de o împrejurare nefastă (pentru el) la lansarea unei cărţi de’a mele, culmea, una spirituală, semn că n-a înțeles nimic din ce s-a petrecut acolo, nu c-ar fi şi citit ceva scris de mine, în afară de comentariul acela de pe Facebook (cîtă treabă au dom`le, primarii în ziua de azi, ce mai învîrt ei paginile, statusurile şi comentariile pe toate părţile) – tre` să aducem cumva în discuţie un fapt tare simplu, dar tare greu de priceput: şi anume că primarii sunt în slujba cetăţenilor şi a unui oraş (comună, sat, municipiu etc), nu invers (sigur e o utopie, vă dați seama, că doar știu că așa ar trebui să fie, toată lumea speră naiv că așa e, nu că și e) şi, în fine, o dată ce şi-au asumat această funcţie dificilă, orice cetăţean are dreptul să se exprime în orice mod doreşte dacă nu e mulţumit de ceea ce se întîmplă în locul unde s-a născut, chiar dacă nu mai locuieşte acolo. Și-acum o spun la modul general, trebuie specificat, că ăștia se atacă repede. Foarte repede! la o adică, oricine, dacă vrea, se poate exprima și despre ce se întîmplă în Uganda! Sau Paraguay, na!

Dar in Medgidia, cam așa se întîmplă, se înjură unii cu alții și cu nu mai știu cine ca la ușa cortului, apoi sunt prieteni la cataramă ca nimeni alții, ceva mai stupid și mai amuzant în același timp n-ai mai întîlnit nicăieri, totul e dus la paroxism aici. Ăsta e stilul. Cad la pace că nu se știe. Doar pînă la runda a doua.

Constat pentru eternitate două chestiuni (pot mai multe, dar n-am chef decît de două în noaptea asta).

1. Omu e real. Ca mulţi alţi primari care au impresia că dacă l-au ştampilat cîţiva au aşa o aură mai specială şi toată lumea trebuie să tremure în faţa lor, nu contează că pe la colţuri îi înjură de dumnezei şi răniţi. Ce are el impresia că a făcut pentru oraş, nu se justifică şi nici nu se poate scuza în faţa cetăţenilor care trăiesc lîngă groapa de gunoi a oraşului (municipiu, pardon), cetateni care asteapta o solutie de ani de zile, sau a bătrînilor care mai trag şi ei o plimbare prin parc şi cînd să-şi odihnească sufletul pe o bancă, surprise!, toate băncile sunt în soare, iarna mai treacă-meargă, dar cine stă iarna pe bancă, să fim serioşi!, nu se poate scuza nici în faţa mamelor ai căror copilaşi plîng la coadă la leagăne, că-n parcul cel mare atîta sunt: două leagăne (şi alea tot în soare) la hai să zicem, cu indulgenţă, 10 copii (da nu-s 10, sunt mai mulţi).

Şi pentru alea două leagăne s-a făcut un mare tam tam că iaca ce parc se deschide pe 1 iunie, ne-am dus cu toţii ca proştii să vedem care-i treaba, de zici că mergeam la Disneyland şi nu altceva. Mame cu cărucioare pe stradă, copii îmbrăcați frumos, bunicuțe cu pălării, ca pe vremuri, ce mai! Baloane, vată de zahăr etc. Iată însă care era treaba: 2 copii se dădeau în leagăn, 8 aşteptau la rînd la leagăn, mamele celor doi fericiţi din leagăn trăgeau de copiii lor să coboare că aşteaptă şi alţi ţînci (care începuseră deja să orăcăie, printre care şi a mea, bineînţeles) că era coadă la leagăne, domle, ce nu înţelegeţi. Spectacolul l-am ratat că începuse la 8 dimineaţa, pare-se, şi precis cînta iar Mara. Şi asta în ziua în care Vrabie le dădea copiilor din satul Peştera 500 de biciclete, torturi şi fericire fără număr. Aşa că scutiţi-mă cu ce aţi făcut voi pentru un oraş în care simigeriile închid la 17.00, 3 sferturi din populaţie face naveta că n-are unde să muncească, transportul în comun e cam privat şi maşina de gunoi trece doar de 2 ori pe săptămînă.

2. Mi-aduc aminte că prin decembrie 2012, mă sunase tot aşa să-mi ceară nr de telefon al unui artist să-i spună să nu vină în oraşul lui (nici nu-i mai spun numele că poate-mi citește blogul și nu vreau să-i fac sînge rău pentru o istorie apusă), că nu-şi dăduse Iordache ok-ul pe un spectacol (care ar fi fost gratuit, atenţie!) şi că apariţia artistului nostru ar fi deranjat nu mai ţin minte pe cine. Ba țin minte, dar intrăm în alte povești și n-are rost.

Pe bune??? Şi pe un ton de-ăla de zici că era cel puţin moşier şi că eu eram sluga lui. Stă cam prost Iordache la capitolul nervi și diplomație.  Îi deranjasem eu oraşul cu activităţile mele artistice, închipuie-ţi! S-ar fi întîmplat ceva mișto fără știrea lui.

Aceia însă a fost prima altercaţie telefonică pe care am avut-o cu un primar (a doua a fost cea de alaltăieri – același primar), de altfel un primar căruia îi place să se dea cult, îi place să apară printre artişti şi intelectuali, cu cravatele lui oribile, că dă bine în ziua de azi să fii printre intelectuali, chiar dacă, și iar la modul general o spun, îi ia apoi la trei păzeşte orice fraier cînd îl roade mai tare elasticul de la chilot.

Iordache are acelaşi speech la orice lansare, fie că sunt nişte poezii scrise cu curu, fie că e nu ştiu ce ghid, roman sau manual de tractorişti, face act de prezență şi spune “n-am citit cartea, am auzit că e bună, cu prima ocazie o s-o citesc”, ocazie care, bineînţeles, nu se va ivi niciodată, ori poate, cetăţenii oraşului îi vor face totuşi un pustiu de bine în 2016 şi-l vor lăsa la vatră sau la pensie să citească maculatura pe care intelectualii au produs-o şi i-au dat-o moca, din bunul lor simţ provincial.

Aşa că nici n-aveam pretenţii la el! Băh, dar tupeul ăsta e fantastic! Ăştia au impresia că deţin monopolul peste orice, că nu e singurul care are impresia asta! Si în definitiv, cine tu eşti tu, băh, să-i spui unui artist că n-are ce căuta în oraşul tău pe care nici macar n-ai fost în stare să-l modernizezi? Bineînţeles că nu i-am dat nici un număr de telefon şi bineînţeles că nici nu i-am spus aberaţia asta prietenului meu de suflet. Mi s-a părut prea josnică şi mi-a fost ruşine că primarul oraşului meu a putut să gîndească aşa ceva, Iordache fiind un individ cu care pînă atunci nu avusesem nici o treabă, nici o conversaţie, nici o tragere de şireturi. Nu că aș avea acum. Dar, mă rog, nu era nimic de care să mă mir așa tare sau să intru în șoc. Norocul tuturor că în iarna aceea a fost un viscol cumplit și nu s-a mai putut ține nimic, că altfel aș fi fost nevoită să spun adevărul gol-goluț. Îl spun acum că nu mă costă nimic. Și nu dau nume, dacă aș da, ar fi foarte grav. Mă întreb ce ar spune toata presa de scandal dacă ar afla cît de mult iubește Iordache artiștii români.

Poţi să faci orice pentru binele oraşului tău, să scoţi în evidenţă oricît lucrurile bune care se întîmplă, nu contează. Am venit de două ori cu Caravana peste el, i-am aliniat la rînd pe toţi cei care ar fi trebuit să fie aliniaţi, ba pardon, de 3 ori, că am fost şi la Comunitatea tătară, băh, n-a fost de-ajuns. Am dus numele oraşului peste tot, pe unde am fost, am scris un roman care a fost bestsellerul Tritonicului (2007) despre oraşul meu, băh, n-a fost de-ajuns! Acoperi oala, nu e de ajuns! Scoți în evidenţă şi panseluţele din fiecare primăvară (e drept că la modul negativ de data asta) căci unele ştiri ziceau că mii de pansele s-au plantat în centrul oraşului, aşi, erau cred că vreo 50 de răsaduri cu totul, au costat şi alea o grămadă de bani, ce credeţi. Mă întîlnesc oameni bătrîni pe stradă şi mă opresc să-mi povestească despre cum a fost oraşul ăsta odată şi cum au rămas ei aici pentru copiii lor, că li s-a părut că e plin de oportunităţi şi cum n-a mai rămas nimic din el, numai tristeţe şi pustiu, şi copaci tăiaţi cu drujba, nu-i nimic, hai să-l facem noi cum era o dată, să fim alături de liderii noştri, zic, şi pe liderii noştri îi doare în freză. Liderii intre ghilimele. Chiar știu cum arată unul și cu ce se mănîncă. Faptele-s fapte și groapa de gunoi tot acolo.

Ah, şi viceprimăriţa, această femeie bună de uns la rană, care şi-ar da cămaşa de pe ea pentru orice năpăstuit, nu contează că unii dintre năpăstuiţi sunt vicleni, dar care fuge de interviuri ca de naiba şi mimează fericirea unei echipe scindate. Că e emotivă, că n-are chef, că nu vrea, că n-a fost la coafor, că iar a pălit-o timiditatea şi alte chestii de-astea femeieşti. Chestii care cel mai probabil sunt adevărate. Dar, pe bune? Păi nu ştiu, femeie, ia cursuri de înfrîngere a emotivităţii, caută-l pe Deepak Chopra, sau alt ciupai plici de-ăsta, adu-l pe Dan Puric în oraş, pe Oana Pelea, orice, numai ridicaţi vibraţia acestui oraş, faceţi ceva să vă meargă bine şedinţele, comunicarea, echipa, ECHIPA, tată, ECHIPA!!!! ideea e că trebuie să daţi socoteală în faţa presei pentru tot ce spuneţi şi faceţi şi, mai ales, să fiţi din acelaşi film. Altfel, deschideţi-vă nişte ceasornicării, mergeţi la cîmp sau în Armata Salvării, orice, numa nu fiţi floricele, numa nu fiţi panseluţe de primăvară, numa nu vreau să vă spargeți nervii în capul meu, numa nu-mi stricați transferurile energetice, numa nu mă sunaţi pe mine cu intimidari gen te dau în judecată că nu ne tragem de şireturi şi nici n-o să ne tragem vreodată.

Hai şi-acum share la primărie că e vineri şi poate vă ţin din treabă! Așteptăm cu nerăbdare repercusiunile ca să le povestim aici că nu mai fusese adrenalină cam de multișor!

Delete and Rewind

ImageAm şters, ce să fac dacă nu-mi mai recunosc propriul trecut? E ca o peliculă în care nu ştiu ce căutam, probabil că de aceea cea mai des folosită replică pe-atunci era: ce naiba caut eu aici (în situaţia asta, pe banca asta, în camera asta, pe strada asta de braţ cu boul ăsta etc.)

Şi uite cum mă lasă baltă dulcegăriile exact în momentul în care îmi spun c-a venit timpul să mă calmez. Dar am văzut oamenii calmi ce zîmbete tîmpiţele au şi cum se pierd imediat ce-i chemi la ordine, cum fug ca potîrnichile din faţa greutăţilor, cum cedează la primul semn de interzis. Să-ţi păstrezi calmul nu înseamnă neapărat să fii zen. De pildă, eu. Citesc cărţi zen ca să rămîn calmă, nu ştiu dacă-mi iese tot timpul.

O să mai şterg convinsă fiind că e semn de maturitate conştientizarea anumitor greşeli, ca şi renunţarea anumitor rînduri care nu te mai reprezintă. Bine, ar fi mişto dacă odată cu tine ar creşte şi drăguţii tăi de prieteni, care te fac nebun că eşti împotriva curentului, dar care te felicită atunci cînd, în sfîrşit, îţi iese ceva. Cam cu chiu cu vai în cazul meu, dar mă bucur şi-aşa. În definitiv, nici nu prea ştiu ce s-a întîmplat cu acel “mai bine niciodată decît prea tîrziu”, cu care-i pocneam pe toţi cei care nu-mi veneau în întîmpinare atunci cînd aveam eu chef sau nevoie, dar mai ales pe mine mă pocneam cu treaba asta. jap jap…

Din păcate, vine o vreme cînd pe cei de sus nu-i mai recunoscpe stradă, a trecut prea mult timp de cînd mă tot apăr în faţa lor şi de cînd îmi păstrez convingerile şi prea am vorbit în zadar despre „nu mă judeca, doar fii alături de mine”. Sau dacă nu poţi, nu mă freca la icre. Sau măcar echilibrează-te în aşa fel încît să nu mă calci pe nervi fără motiv. Că am şi eu deadline-ul meu, dar nu prea-l controlez cînd vine. De-aia unii au impresia că mă apucă amocul din senin.

Cred că pun totuşi prea mare preţ pe prietenie, începe deja să mă agaseze şi termenul în sine. Pînă la urmă concluzia tuturor este că mănînc rahat, ceea ce nu prea aş putea spune că nu-i adevărat din moment ce toţi fac asta. Adică eu de ce să rămîn în urmă?

Problema e că înainte de a învăţa termenii corecţi alergăm după mai mulţi iepuri odată: înainte să oferim încrederea cuiva, o cerem; înainte de a ne hotărî să iubim, înşelăm; înainte să aşteptăm rezultatele, emitem pretenţii; înainte să terminăm primul capitol, anticipăm deja sfîrşitul cărţii; înainte de a face ceva, vorbim; înainte de a pricepe ceva, ne grăbim să tragem concluziile, ucigînd din ignoranţă sau lene frumuseţea imprevizibilului. Şi pe urmă ne mirăm că sîntem singuri şi nefericiţi.

Dacă nu eşti pregătit pentru asta, acţionează invers, my friend. 

Totul trece, asta e singura veste bună, dar pe asta o ştiaţi deja. Numai că prea puţini o văd ca pe o veste bună. Ca urmare, ceea ce e îngropat, e definitiv îngropat. Cel puţin pentru mine. Ceea ce am ars, rămîne cenuşă. De pieile jupuite nu mai am nevoie. Nu mă întorc din drum, din superstiţie, dar mai mult din convingere că am făcut tot ce era omeneşte posibil, uneori şi imposibil, ignorînd semne şi patternuri, să rămîn acolo unde am simţit că trebuie să rămîn. Nu că se cere. Dar a trebuit mai întîi să mă conving. Chiar dacă se spune că-ţi cam dispar din vertebrele sufletului. Eh, nu se întîmplă asta chiar aşa de uşor.

PS: O bilă albă pentru primarul care a recunoscut cinstit că e prea beat ca să intre într-o legătură directă prin telefon şi una gri pentru primăriţa care m-a pasat secretarei. Cum să nu fie viaţa frumoasă? Hîc!

 

Delete… and Rewind. Tomorrow is my turn. Again.

Au venit tradiţionaliştii cu pulometrele în dinţi

Din cînd în cînd apare prin Medgidia o gaşcă de-asta de tradiţionalişti. Vin de prin ţară cu oale pictate, nişte oribilităţi de ii şi fote pe care le flendură prin piaţa Decebal, la grămadă cu nişte imbecili care au avut straşnica idee să puna pe tricouri nişte inscripţii căcăcioase pe care nu le cumpără nimeni. „Papagal eşti tu, cel care citeşti ce scrie” sau „tricou alb cu mîneci scurte”. Gen. Nimic mai trist decît să vezi în ce hal a ajuns tradiţia, nene. Numai unor alţi cretini le poate trece prin scăfîrlie să cumpere aşa ceva şi-apoi să le mai şi poarte pe post de agăţat gagici care să-i arate cu degetul pe stradă „vai, fată, ce nebun e ăla”. Fireşte tot cu tradiţia vin şi vata de zahăr roz, la pachet cu kurtoş colacu năclăit în nuci şi scorţişoară, dar şi lemnării lungi pe care scrie pulometru, în caz că vrei să-i măsori consortului cîrnatul.
Iar vînzătorii să te ţii. Au nişte mutre de şarlatani numai bune să-i iei la pumni cînd dorm cu capul pe marfa lor. Dacă-i întrebi de tradiţie ceva, să fii sigur/ă că habar n-au să bălmăjească 2 vorbe şi 3 poveşti despre ce vînd ei acolo. Fireşte trebuie să facem ştire şi să-i anunţăm pe tradiţionaliştii din piaţă că poate vrea poporu să facă shopping oltenesc, chiar la botul calului, chit că ştim deja, toată lumea trece, se uită şi pleacă în bazar, că e mai ieftin. De cele mai multe ori refuz să ies pe teren fiindcă ştiu că nu pot spune adevărul despre ce cred, cu toate că – chiar e culmea! – ar trebui să mă susţină imaginile. Merg pe principiul că cele mai bune ştiri sunt alea pe care nu le fac. Aşa că dau pas şi de data asta.
Aiurea, marfa e chiar oribilă, ori ca să faci reclamă trebuie să minţi că n-ai mai văzut aşa ceva de cînd mumă-ta te-a făcut şi că n-ai mîncat asemenea delicatesuri de cînd ai fost înţărcat/ă în 1900 toamna. Pur şi simplu simt că-mi explodează un festin de gusturi în cerul gurii numai cînd mă gîndesc la ce-aş fi putut mînca dacă într-adevăr tradiţionaliştii ar fi venit în piaţă cu ce trebuie. Pe acelaşi principiu, marfa nearătată e cea mai bună. Dar aşa, un cîrnat amărît măsurat la pulometru, pur şi simplu ţi se face scîrbă.
Pe urmă se încinge hora. Că fusese şi aia programată. Cu Mihai şi Măriuca şi cduri fără număr date tuturor care au venit să caşte gura la urletele şi chiuiturile căţelelor ălora de pe scenă, că nu pot să le numesc cîntăreţe. Pur şi simplu a plouat în capul oamenilor care treceau din greşeală prin zonă cu cd-uri pe care, pun pariu pe viaţa mea, că nu le va asculta nimeni. Niciodată.
Se duc pe pulometru şi tradiţiile, dacă ajungi să bagi pe gît oamenilor lălăielile tale. Un mod mai penibil de a cere atenţie şi de a aspira la gloria lăutărească nici c-a mai existat. Dar sunt sigură că tradiţia e încă acolo, undeva, numai că a plecat şi ea puţin peste hotare.

Posted in medgidioțenii | Comments Off on Au venit tradiţionaliştii cu pulometrele în dinţi

Păstrătoarea de secrete

Două săptămîni în care am dublat timpul petrecut pe teren. Ca-n orice redacţie sunt zile mai bune şi zile mai proaste. Alea rele sunt cele care pe la sfîrşitul zilei toată lumea vrea să-şi dea demisia, cele bune sunt cele în care ne iese un jurnal de jumătate de oră fără gherle.

Ca orice proiect, şi proiectul acesta aduce oameni interesanţi în viaţă, pe care altfel nu aş fi avut ocazia să-i cunosc. Bineînţeles, interacţiunea cu colegii şi cu cei pe care-i întîlneşti pe teren te învaţă alte lucruri despre oameni şi-ţi arată ce anume să corectezi la tine, dacă ai chef să faci asta, fireşte. Mai cred că nu eşti niciodată „aruncat” undeva dacă nu ţi se arată prin diverse semne că ai ceva de învăţat de-acolo. Despre lume şi despre tine. Mai ales despre cum să NU te apropii de unii oameni. Vorba lui Ceku „prefer să stau departe de cei care-mi creează o stare de disconfort”. Cît mai departe. Dacă-s mai mulţi, fugi mîncînd pămîntul, lasă-i să moară în furiile lor.

Mă uit şi eu chiondorîş ba la unul, ba la altul şi pe zi ce trece am tot mai clar în faţa ochilor o gaşcă de diletanţi, care nu fac altceva decît să dea vina unu pe altul. Cînd ţi-e lumea mai dragă pe unul apucă deodată furiile şi intrigile, pe alta durerile de ovare sau de măsele, asta cînd n-o sună soacră-sa că n-are pîine sau ulei, şi mamă ce mai aleargă ei pe teren. Unu mă învinovăţeşte că nu l-a salutat pe el altul, crezînd că i-am pus eu o „vorbă bună” lu ăla de n-a fost salutat, alta că i s-a cerut cozonacul cînd nici n-apucase să guste din el, şi tot aşa o lăbăreală de nedescris şi o interpretare proprie şi nesfîrşită după cum îl duce pe fiecare adîncul paranormal şi paralelipiped al frustrărilor şi amatorismului.
Pe de altă parte, sunt sincer uimită că mai există oameni care se miră de francheţea mea. Nici nu-mi imaginam c-ar putea exista atîţia care o dau de gard sau din colţ în colţ, că această francheţe, uneori acidă recunosc, să le dea bătăi de cap. Acidă, pentru că şi-o merită. Acidă, pentru că dincolo de aburelile oamenilor sau dincolo de faptul că eu cred în ei, cîteodată aceştia sar calul, numai pentru că au senzaţia că pot sau că „merge şi aşa.” Chestia cu „merge şi aşa” nu am suportat-o niciodată. Din „mersul şi-aşa” nu prea mai avem pe unde merge. Şi cum nicăieri nu există mai mari îmbîrligători ca în oraşul ăsta, mi se pare mult mai simplu pentru mine să fiu francă.
***
Sîmbătă am avut o emisiune cu numerologul oraşului. Nici nu ştiam că există aşa ceva prin Medgidia. Spune în una din cărţile ei că medgidienii sunt nişte oameni ciudaţi, bizari, care au pretenţia să fie înţeleşi fără să comunice cu adevărat. Are dreptate, dar .. să te ferească Sfîntul să-i apuce pe ăştia comunicarea. Unu se înţelege hăis, altul cea… sub pretenţia că se întîlnesc apoi pe stradă îşi permit să se scuipe în gură în ultimul hal.

Iar mie-mi îmi face pe loc nişte calcule, chiar în mijlocul emisiunii şi-mi spune că sunt o bună păstrătoare de secrete, chestie care mă face să zîmbesc, şi că decît să mă apuc de un lucru şi să-l fac aiurea, mai bine nu mă mai apuc deloc de el şi multe altele. Uite, de pildă, nu ştiam că atunci cînd îţi schimbi numele (prin căsătorie) se produc anumite schimbări de comportament. Cred că am avut un moment de ezitare cînd chiar m-am gîndit dacă e aşa sau nu.

A doua zi îmi spune blonda redacţiei că ea chiar a dat bani la numerologi şi că una i-a spus, aaa, dar tu nu te potriveşti cu bărbac-tu, uite, el număr par, tu impar, sau viceversa, dracu, nu mai ţin minte care era par, care era impar, cert e că din cauza asta s-au despărţit. De ce nu mă mir.

***
Apoi a venit vorba de duritate. Mai exact despre un agent de circulaţie foarte dur. Nu iartă pe nimeni, tată… dar pe nimeni. D-aia a şi avansat. L-a amendat şi pe bărbati-miu. De două ori. Pe bună dreptate. O dată a tăiat faţa unuia, într-o intersecţie de mi-a stat inima în loc. A doua oară pentru că a parcat neregulamentar în faţa unei farmacii, unde, evident, parcarea era interzisă. Asta s-a întîmplat demult, probabil acum juma de an. Ieri în schimb, eram parcaţi de data asta undeva regulamentar, pierdeam vremea la o ţigară. Admiram vremea frumoasă, ne uitam la maşini, la ăia care sunt parcaţi neregulamentar şi deja ne simţeam nişte şmecheri ştiind că nu vom fi noi nefericiţii, pentru că 500 de m mai încolo, maşina de poliţie, cu cel mai dur agent în ea, pîndea. Pîndea, nene, proştii… să fie ordine şi disciplină în oraş, nu aşa, care cum se trezeşte… pîndea o laie. Unu de-asta parcat neregulamentar trece pe lîngă el, agentul, îi face semn cu mîna prieteneşte din maşină, el, şoferul cel parcat aiurea, şi apoi fiecare îşi vede de treaba lui. Care o fi treaba aia, este irelevant. Deci … şi duritatea asta este relativă. În funcţie de prietenii. Eşti dur doar cu necunoscuţii.
Azi, culmea, apare agentul în redacţie. Nu mai era dur. Era liber, iar eu singura care nu-l băgam în seamă. Restul rîdeau şi molfăiau pizza, se aliaseră în jurul ei, se băteau pe umăr şi behăiau unu la altul, nu ştiu pentru ce. Adevărul e că după ce munciseră atît, de li se tociseră creierii, coatele şi ovarele, ce mai era de făcut? Şi în momentul ăla mi s-a rupt filmul.

Posted in medgidioțenii | Comments Off on Păstrătoarea de secrete

MedgiDallas

Pe bune, oraşul ăsta mă îmbolnăveşte de nervi mai mult decît 5 slujbe în 7 redacţii. Cred că e doar o chestiune de 3-4 luni să plecam de-aici. Mai mult nu mai rezist. O să fac cancer dacă mai stau mult aici. Am momente cînd vreau să cînt din senin Bandiera Rossa şi să dau cu biciul în stînga şi în dreapta, în cine nimeresc, în ritmul acestei melodii şi să mai strig şi I-haaa cu o răutate de-aia cinică în ochi cum n-am mai avut-o de vreo 5 ani şi să vedem după aia care rezistă mai  mult.

Dacă mai continui în ritmul acesta îmi voi pierde nu numai sănătatea, dar şi prietenii din cauza acestui oraş, şi la naiba, ăsta e singurul bun spiritual care mi-a mai rămas. Ba cred că îmi voi pierde şi bărbatul, ajuns şi el la limita răbdării ardeleneşti. Închipuiţi-vă un bistriţean printre medgidioţi, cu un cap mai înalt decît cel mai înalt dintre  medgidioţi. Singurul om care mă aude în oraşul ăsta de surzi.

Tocmai mi-a stricat toate setările din computer unu pe motiv că îmi face un bine, că o să meargă laptopul mai repede (unde să meargă, domne?, pentru cine şi unde să mă grăbesc în oraşul ăsta unde nu se întîmplă nimic decît din greşeală?). Am rămas fără diacritice, fără wirelessul de la miezul nopţii, nu mai pot citi pdf-uri, am rămas fără toate linkurile pe care le-am salvat de-a lungul ultimilor doi ani cînd cotrăbăiam după exituri fericite. Băi, deci să-ţi scurtcircuiteze cineva pînă şi exiturile imaginate, care-ţi întreţineau speranţa, aia care moare ultima, aşa ceva numai cineva din MedgiDallas putea să-ţi facă. Mi-e şi frică să-mi imaginez ce s-ar putea întîmpla dacă aş supăra cu adevărat pe cineva. Şi ei bine, acest ultim bine intenţionat din viaţa ta nu a considerat necesar sa te avertizeze, adica ce mama mă-sii, viaţa trebuie să fie o înfundătura continuă, culmea, pînă şi pe internet, care e totuşi nelimitat.

Dar ironia e cumplită, mai ales dupa ziua de ieri. Mai rămîne să ne dezbrăcăm cu toţii în pielea goală şi să dansăm, Dansul ploii pe melodia Alors On Danse. Fără motiv, fireşte.

Săptămîna trecută i-am avut invitaţi în oraş (şi în emisiune) pe Daniela Marin şi Gyuri Pascu. Despre proiectul editurii Cartea Daath, în care cred cu tot optimismul meu rănit şi cu tot idealismul meu pierdut, undeva pe o bancă jupuită din parcul cu 3 copaci şi niciun tomeberon de gunoi, din oraşul care ţine loc de fundal tuturor întîmplărilor mele pe care am preferat de cele mai multe ori să le trec sub tăcere, am scris pe Mala Hierba. Are rost aşa ceva într-un oraş în care vîntul bate din 7 direcţii, în care gurile bat curul cu viteza devastatoare a unei tornade? Zău că nu ştiu. În orasul ăsta plin de frizeriţe, care-ti tund părul cu o ură nejustificată? (apropos it happened again – şi nu e o greşeala, sînt toate bătute în cap cu nesimţire, altfel nu s-ar orgasmiza atît după ce ţi-au distrus părul). Săptămîna trecută am avut parte de o şamponare – în viaţa mea nu mi-a spălat cineva părul cu atîta furie bine intenţionată!!! Da, asta e sintagma care se potriveşte acestui oraş: buna intenţie. Trăiesc într-un oraş de bine intenţionaţi. Încă-i mai simt ăleia ghearele în cap, cred că mi-a lăsat brazde, tranşee sau nu ştiu, credeam că nu se mai termină, ce-i făcusem, Doamne?

Aşa că iar schimb coaforul (că-s o grămadă şi toate caprele din oraş vor să arate bine, including me) mă duc iar cu revista aia pe care o car după mine de doi ani din coafor în coafor şi din Dubai în Medgidia) şi explic de 10 ori ce, cum, de ce. Că vreau o coafura serioasă de prezentatoare tv, dar să am totuşi mai multe opţiuni, să-mi fac şi o coadă de cal dacă am chef, arăt poza, bineînţeles, aceeaşi cu care mă plimb din coafor în coafor, fir`ar ea dracu de coafură că n-o nimereşte nimeni de simplă ce e. şi deja mă închipui umblînd toată viaţa cu revista aia, cu poza aia, poate i-o pica fisa cuiva, numai că mi-e parul din ce în ce mai scurt şi următoarea freza pe care mi-o mai poate face cineva este cea a lui Sinead O`Connor. Oricum, imbecilelor ăstora nu le poţi spune nimic atît timp cît au foarfecele alea ascuţite în mînă şi căutătura aia de las că-ţi arăt eu ţie acum coafură! Vii la mine cu poze de-astea? Jap jap! Adică mă crezi tîmpită? Jap jap! Un ras, vă rog! Pun pariu însă că şi pe ăsta îl vor rata! Pe viaţa mea pun pariu! Mai rămîne să am o privire apoasă şi deprimată (nu mai e mult nici pînă acolo) şi să scot un hit cu titlu Fuck You All. Încă mai am însă trei floace în cap, arăt ca o capră tătărească, dac-o şti cineva cum arată aşa ceva, dacă nu, să vină în Medgidia şi să-şi facă poze cu mine. Le punem pe facebook, rîdem, ne distrăm, fată!

Aduceţi şi o sticlă de whisky, nişte chitări şi biciul cu 7 capete şi pe urmă v-arăt eu distracţie, da-v-aş foc la toate saloanele de frumuseţe!