Otra copita de la vida

17155579_1857904887781212_6083854378430457138_nMă uit la un serial pe Protv care se numește ”Lista neagră”, nu înțeleg mare lucru din el, că nu l-am văzut de la început și e cam la sezonul trei. E ceva cu multă acțiune și creieri risipiți, cît să nu mă gîndesc prea mult la ce citesc în subtitrare. Dar după ce mi-au trecut în ultimele luni prin mîini și probabil și prin creier cărți gen ”Învață să te ierți”, în care o autoare ne zice răspicat că suntem răi și nu ne mai facem bine odată, din cauza gîndurilor noastre negre despre alții, un film de genul ăsta, cu oameni care se împușcă fără să stea prea mult la discuții sau să-și pună problema binelui sau a răului, merge de minune. Desigur, chestia cu puterea gîndurilor e ceva ce tot aud și citesc de la 17 ani încoace și degeaba. Pe o ureche îmi intră și pe ambele îmi iese și sunt convinsă că 80% din populație e așa, cu indulgență maximă. 80% din populația care citește astfel de cărți, cînd le mai pică în mînă vreuna, deci, de fapt, dacă stai să te gîndești, foarte puțini oameni ajung să aibă idee de puterea gîndurilor noastre. Restul au liste negre.

Mă întrebam la un moment dat amuzată, oare pe lista neagră a cîtor persoane mă aflu eu? Observați că nu mă întreb ”a căror” persoane, ci a ”cîtor”. Nu mă interesează numele lor, cine sunt și ce rahat au făcut în viață, e de-ajuns că s-au dat în stambă hulindu-mă. Mă mai distrează că încearcă să facă pe nevinovații. E și vina mea că nu-i bag în pizda mamelor lor, dar prefer să-și dea singuri seama că nu mai e cazul să păstreze aparențele. Acum zece ani nici nu aș fi avut liniște dacă nu le-aș fi zis unora verde în față ce cred despre ei, dar asta presupunea că țineam la ei și poate că îmi doream un conflict deschis, ca să ne spunem ce avem de spus și să mergem mai departe. Acum știu că pot merge mai departe și fără să bat obrazul cuiva. Pînă la urmă e treaba fiecăruia cu conștiința lui.

17352024_1864131077158593_3537396416128317403_nDespre a huli – hulire, în altă noapte, acum mai vreau să-mi păstrez forțele pentru o traducere, dar e important să scriu într-o noapte și despre asta. Am studiat și am scris cu exemple despre fenomenul ”hulire” timp de 10 ani. Un rezumat ar conta pentru mai tîrziu. Atunci mulți care au fost în viața mea, sau doar s-au intersectat razant, ar înțelege mai bine unele lucruri care le scapă acum. Cînd zic scris, mă refer la caiete și pixuri cu gel. Dacă nu le va șterge timpul, dacă nu le voi arde, cum am obiceiul, sau nu le voi pierde în urma vreunei mutări, vor fi o moștenire frumoasă pentru Iris.

În sfîrșit, anul ăsta nu mi-am mai luat atîtea proiecte ca anul trecut. Două mari și late. Cartea lui Halit ”cel cu ochii ca diamantele negre” și telenovelele de pe Acasă. Mi-e de ajuns ce am în lucru acum, slavă Domnului că nu am șefi, navete de făcut și salarii de așteptat. Mă simt vinovată doar pentru că nu sunt o bucătăreasă mai bună, să fac ca altele din trei ingrediente o masă copioasă și gustoasă pe deasupra. Și colorată, și sănătoasă. Aia e. Nu le poți avea pe toate.

Gînduri de încheiat capitole

1509264_10201840215781423_741736705_nNoroc că am o memorie scurtă. Sau ghinion. Încă nu mi-am dat seama, dar știu clar că acesta e motivul pentru care m-am apucat de scris.

Chiar nu mi-am dat seama nici pînă acum dacă sunt norocoasă că reușesc să-mi aștern gîndurile în pixeli, cît de cît coerent, sau dacă e doar un blestem al cuvintelor. Știu doar că scrisul mi-a făcut multe probleme și probabil o să-mi tot facă, dar nu mă pot opri din scris, chiar dacă nici asta n-o mai fac așa ca înainte. Tocmai pentru că știu ce forță au cuvintele astea, ce pot aduce șuvoiul lor, dar și cît de rău pot pustii în jurul meu.

Probabil că de aceea, cînd mă apuc de scris ceva, știu că nu mai e un act de rebeliune, sau unul de informare, e ceva mai mult. Pentru ceva mai mult, ai întotdeauna nevoie de o stare de confort, de echilibru sau de armonie. Sau de furie rece. Una de dincolo, la care ai acces nelimitat, ori de cîte ori te activezi împotriva neregulilor și nedreptăților, a urîtului din oameni și a ipocriziei. Dar parcă în ultima vreme, tot de pe margine te uiți la ele.

Te uiți de pe margine și pe urmă te retragi. Strîngi pumnii, strîngi din măsele, deschizi un caiet, îl închizi fără să-l fi folosit, te duci într-un mall, doar ca să ai de unde fugi mai repede, doar ca să vezi cum arată o viermuială perfectă, doar ca să-nțelegi că locul tău e în pădure, departe de tot ce înseamnă tehnologie și cabluri prin care curg alte minciuni, undeva unde nu ai nevoie de internet, de telefon, de căști, de carduri și de prea mulți oameni. Dacă se poate doar unul. Hai doi.

Acolo unde nu e nevoie de energie pentru a scrie un mail nașpa pe care alții și-l cer, sau de a lua la întrebări pe cineva pentru că n-a făcut ceva sau pentru c-a făcut ceva sau pentru c-a lipsit de la lecțiile de bun simț predate de mama și bunica, presupunînd că au avut mame și bunici cu țiglele pe casă, astfel de mame și bunici în fața cărora dacă ai face ceva greșit sau ai răni pe cineva aiurea sau te-ai purta ca un rahat cu ochi față de oricine, ai crăpa de rușine, sau cel puțin ai coborî privirea în pămînt.

11866429_497305880445651_8124673092450538795_nAcolo unde nu există alcoolice cărora să le tremure capul pe la televizor, dacă n-au luat o porție de dușcă bună de trezit simțurile, fiindcă altfel nu simt nimic, nici măcar penibilul din viața lor sau burtoși care știu orice grație google, de la naturiste la cea mai recentă amantă a nu știu cărui barosan și care sunt prieteni cu toată lumea și cu nimeni de fapt. Toți ăștia seamănă așa de bine între ei că zici c-au fost făcuți de aceeași mamă. Toți și toate, că mai sunt și mici dumnezeițe de-astea, fără de care nu se învîrte pămîntul și nici coca de cozanaci nu crește fără ele, deși nici măcar nu știu cu ce ingrediente se mănîncă.

Acolo unde prietenii tac împreună și aprind focuri și știu să le întrețină, acolo unde te vor găsi mereu cei care te caută, acolo unde nu e nimic altceva decît tăcerea dintre rînduri sau gînduri nerostite.

Mai am, desigur, cîteva lucruri pe care nu le-am făcut și era musai, vreo 3 – le-am scris într-un caiet să nu le uit, dar firește, am uitat în ce caiet. Unul din cele mai bune lucruri pe care puteam să le fac pentru mine a fost că am reușit să mă rup de televiziunea la care lucram de doi ani. On and on, o experiență, dar după aia vezi că dispar încet-încet cei cu care lucrai sau măcar cu care erai pe aceeași lungime și scade producția, se aglomerează treaba, tot mai mulți stresați și razna people, dar nu în sensul ăla bun, ci în sensul ălalalt în care te uiți la ei și cu greu te abții să nu le dai un cap în gură.

So, no more tv și au încetat astfel, ca prin farmec, văicărelile, telefoanele, bîrfele, dar e drept că dincolo de mutrele blank ale unora – de vidul din creierul lor care nu poate produce altceva decît atacuri de rîs care seamănă mai mult cu acele atacuri de epilepsie – a ieșit ceva bun din toate astea. (Mereu iese ceva bun din orice, nu așa se zice?) Cu unii mă mai pot saluta pe stradă lejer, cu vreo 4-5 mai pot rîde în hohote și cu cel puțin o persoană am rămas (forever?) friends (nici aici nu există siguranță). Cu ceilalți – ne cunoaștem din vedere, vorba cîntecului. Dar mai sunt vreo 2 persoane pe care le aștept la prima cotitură a vieții, să stea liniștite că întotdeauna vine cotitura asta a vieții. Dacă n-au învățat acest lucru pînă acum chiar au trăit degeaba.

Și cam care-i rostul acestei însemnări? Niciuna. Ca toate celelalte. Mai prindem un bold pe tabla vieții, să nu uităm ceva important. O stare sau un moment. Un zîmbet sau un rînjet. Un om sau o jigodie. Că_cam asta e treaba cu memoria scurtă. Are brațe lungi. Și deodată te trezești că-ți trage o palmă din senin, parcă venită de nicăieri.

Hai la mulți ani și o tocană cu ciuperci și cu muștar!

Poza în care n-am pozat că suntem fericiţi pentru că chiar eram

tata si noiÎntr-un album prăfuit, într-un dulap ale cărui uși scîrțîie, dintr-o casă părintească ce abia acum își schimbă mobilele, una cîte una, după buget, timp sau oferte, există cîteva fotografii din copilărie care nu încetează să mă emoționeze. Din acelea vechi, alb-negru, scoase de un nenea fotograf cu mustață.

Una însă, în mod special, îmi umezește ochii. Nu-mi amintesc ziua în care a fost făcută.  Memoria mea se încețoșează odată cu lacrimile și chiar și fotografia devine tot mai ștearsă pe măsură ce trec anii. O voi păstra probabil pînă în clipa cînd nu va mai rămîne nimic altceva decît amintirea unei fericiri pe care nici măcar nu mi-o mai amintesc. Dar e acolo. În ochii noştri. Se vede clar chiar dacă poza e veche şi noi nu făceam altceva decît să existăm.

34 de ani mai tîrziu cred în continuare că n-am avut un moment mai intens de fericire decît ceea ce văd în poza aceea. Altfel s-ar fi păstrat în miile de fotografii pe care le-am făcut în tot acest timp, în atîtea ipostaze, unele făcute chiar de profesioniştii profesioniştilor.

Pot doar să-mi închipui o zi în care tata a adus un prieten acasă – mereu venea cu cîte cineva – şi l-a pus să ne pozeze în faţa casei. Eu şi fratele meu habar n-aveam ce ni se întîmplă – pot paria – dar îmi închipui că rîdeam în hohote pentru că tata nu-şi găsea echilibrul, astfel încît să ne ţină pe amîndoi în poziţia aceea chinuită. Şi uite-aşa… am apărut cu fularele noastre legate copilăreşte, cu ursoanele noastre după moda anilor 80, într-un moment de fericire maximă.

Am numit-o poza în care n-am pozat că suntem fericiţi pentru că chiar eram.

Lista dintr-o miercuri oarecare

ImageV-am spus că-mi plac listele?

Iată 37 de lucruri pe care le pot face la 37 de ani şi nu puteam sau nu-mi trecea prin cap să le fac la 27.

1. Să gătesc o cină decentă. Chiar dacă rar, cînd m-apucă, îi dau de cap cu brio.
2. Să fac o cafea bestială. Mare, tare, neagră-tăciune, cu variaţiuni de arome. Vanilie, scorţişoară sau pura y dura.

3. Să spun adevărul.

4. Să am o relaţie sănătoasă.

5. Să nu mă intereseze trecutul altora. Aici a fost simplu că nici nu m-a interesat vreodată.

6. Să nu mă intereseze trecutul meu, doar din cînd în cînd să-mi permit nostalgii.
7. Să-mi petrec Revelionul acasă şi să nu mi se pară asta un capăt de ţară.
8. Să-mi plătesc facturile.
9. Să ies în lume fără machiaj.
10. Să preţuiesc oamenii din viaţa mea, indiferent de slăbiciunile lor, sau tocmai de-aceea.
11. Să nu mă iau în serios.
12. Să vorbesc în public unui grup de străini.
13. Să cumpăr un vin bun.
14. Să nu sufăr de pe urma unei respingeri.
15. Să citesc “Săptămîna financiară” în loc de Cosmo.
16. Să mă bucur pentru alţi oameni, în loc să fiu invidioasă.
17. Să ignor moda (inclusiv blugii de slăbănoagă) şi să port doar ce-mi stă bine.
18. Să ignor muzica lui Beyonce, Rihanna, Bahama, sau orice altă celebritate a zilei.
19. Să nu mai reacţionez la comentariile obraznice ale oamenilor.
books20. Să ignor un ex.
21. Să-mi apăr drepturile.
22. Să-i apăr pe cei dragi.
23. Să port căciulă atunci cînd e frig afară. Şi şosete groase.
24. Să nu mă mai îngrijorez dacă mă plac sau nu oamenii, dacă sunt îndeajuns de frumoasă sau îndeajuns de slabă pentru standardele impuse de societate.
25. Să fiu eroina fiicei mele.
26. Să fiu un om liber ca ea să copieze modelul unui om liber.
27. Să redescopăr natura şi frumuseţea ei prin ochii copilului meu.

28. Să renunţ la prietenii toxici.
29. Să evit dramele altora şi mai ales pe ale mele.
30. Să folosesc mai des crema de ochi.
31. Să fiu interesată mai mult de oamenii buni în loc de cei inteligenţi.
32. Să spun “nu”.
33. Să sar peste orele de fitness şi să aleg în locul lor plimbările în aer liber.
34. Să nu mai vreau perfecţiune, pentru că ştiu că nu există perfecţiune.
35. Să nu mai am aşteptări de la nimeni, nici măcar de la mine.
36. Să mă adaptez schimbărilor din viaţa mea cu bucurie

37. Să fiu convinsă că de-abia de-acum încolo vine tot ce-i mai bun în viaţa mea.

Cîteva sutimi

Mai bine ne bucurăm de regăsiri. Ce ne facem însă atunci cînd realizăm că sunt mai scurte decît despărțirile?

Îmi făcusem la un moment dat o listă: să nu mai fiu așa de repezită, să nu mai tai în carne vie, zidul cu stropi de sînge, l-or fi văruit naibii ăia? În fine, astea probabil sînt fragmente de coșmar, ce pueril mi se pare totul acum… să nu și să da…

Zilele trecute am avut iar o prezentare de carte în urma unei invitații prietenoase făcută de fosta mea profesoară de matematică din generală, dna Elena Dincă, mai apoi a devenit fosta mea colegă de cancelarie și actuala directoare a școlii Mihail Sadoveanu, căreia n-am apucat niciodată să-i spun cît de rău mi-a părut c-am plecat din școala ei val vîrtej pregătită să mă lupt cu elefanții sau cu bizonii portocalii (nu știu ce-a fost în capul meu prin 2000).

De fiecare dată cînd ajung pe holurile acestei școli mi-aduc aminte de mine copil și de tot ce gîndeam la vîrsta aceea și felul în care priveam lucrurile și întîmplările vieții, ca pentru prima și ultima oară. (e culmea că ții minte care e treaba cu cîinele din dr House, dar nu ții minte unde-ai pus mănușile, ar spune stimabilul soț, iar eu i-aș răspunde de fiecare dată la fel, faza cu memoria afectivă. Poți uita sau chiar șterge voit fragmente importante din viața ta, mă rog, care ți se păreau la un moment dat importante, dar n-o să uiți niciodată felul în care te-a făcut altcineva să te simți în preajma lui – și ultima parte pare așa, o replică decupată dintr-un film, sau poate am văzut vreun afiș de-ăsta cu mesaj pozitiv pe facebook, pe care-l sharuiește toată lumea pînă-și pierde consistența).

Uite un alt fragment, de data asta de film – The Kid, 2000 – în care Bruce Willis joacă rolul unui tip obsedat de munca sa și la un moment dat, nu știu cum – va trebui să vedeți filmul – se întîlnește cu versiunea sa mai tînără, copilul care a fost. Puștiul de 8 ani este foarte dezamăgit de ceea ce a ajuns EU-l său adult. ”Cum? Trăiești într-o casă atît de frumoasă și ești singur? Trebuia să ai o femeie pînă la vîrsta asta, trebuia să ai copii” – așa visase el pentru el cînd era mic. Și cum să dezamăgești copilul care nu va pleca niciodată din tine? În fine, mai bine vedeți filmul.

***

Pe urmă altă chestie ciudată. La un moment dat mă întîlnesc în cancelarie cu o tipă de vîrsta mea. Dintr-una într-alta își amintește de mine că făceam naveta cu Daniela de la D, clasa în care era ea, că i-am suflat postul de la școala 4, actuala Mihail Sadoveanu, pentru că aveam media de la concursul de titularizare din 1997 cu doar cîteva sutimi mai mare decît media ei. Chiar m-a lăsat puțin pe gînduri faza asta. La vremea respectivă, ea era însărcinată și a trebuit să facă naveta Constanța-Cernavodă și i-ar fi convenit să aibă postul în Medgidia de unde era soțul ei. Și uite că i l-am luat eu, cu doar cele cîteva sutimi în plus. M-a pus pe gînduri pentru că ea chiar își dorea să fie acolo, în timp ce eu nu țineam morțiș să mă întorc tot în școala de unde plecasem elevă și să fiu mai apoi colegă cu foștii mei profesori. Dar așa a fost să fie, și iată-mă vineri în fața adulților vorbind de aventura mea scriitoricească, deși eu plecasem de-acasă pregătită mental să fac o lectură publică în fața copiilor. A trebuit să schimb registrul discuției și tot timpul am avut în spatele speechului meu, faza asta cu sutimile. Primarul, prezent și el la întîlnire, a fost chiar surprinzător de ok și a percutat la glume, ba chiar singurul care a pus întrebări. Cînd a venit vorba de proză mi-am dat seama că dacă n-ar fi fost sutimile alea în plus, primul meu roman nici nu s-ar fi scris, pentru că-n școala asta am cunoscut personajul Ada și tot ce-a urmat. Și-mi mai aduc aminte că-n perioada aia credeam cu atîta tărie în predestinare că-mi vine acum să rîd în hohote de naivitatea mea…

Plimbări cu întreruperi

Am o verișoară care a fost de nevoie (la o nuntă) în Turcia. Îmi povestea că așa și-a dat seama că nu-i place să călătorească. Nu-i plac străinii, n-o interesează muzeele și cultura altora și n-ar pleca nici moartă din orașul ei, neputîndu-și închipui cum e să mergi pe stradă și să nu întîlnești la fiecare pas cîte-un cunoscut care să te strige pe nume și să te întrebe ce mai faci. Dimpotrivă, mie mi se părea al naibii de agasant să fiu întreruptă din gîndurile mele la orice pas. Una-două trebuie să răspund la salut, să am discuții de complezență, să mai spun și eu ce-am făcut în ultima vreme, adică nimic.

100_3241Nimic în comparație cu ce? Nici nu mai știu. Cresc un copil, ceea ce nu e deloc nimic, mai ales că singurul ajutor pe care-l am este mama, cînd mi-o mai ia pe Iris de prin preajmă să pot respira și eu o oră-două.

Dar pentru c-am fost în perioada cînd am luat pauză de traduceri și Playboyu e în vacanță, Mala Hierba în vacanță, iar eu am trimis pînă și articolul pentru septembrie, m-am trezit cu timp la dispoziție și-am experimentat cîteva plimbări cu întreruperi, așa că acum întrebarea de la sfîrșitul zilei este: azi cu cine te-ai întîlnit? Uitasem cît de mică e Medgidia. Dacă mai stau mult pe-aici o să-mi aduc aminte și cît de trăncănitoare e.

Într-una din plimbări m-am întîlnit cu fosta mea învățătoare (care mi-a fost și colegă de cancelarie vreo 3 ani – kind of weird). În ultimii ani am ținut legătura cu dumneaei prin cărțile mele, pe care i le-am lăsat mereu la biblioteca municipală cu autograf. Și chiar în fața bibliotecii ne-am și întîlnit, că eu voiam să organizez întîlnirea cu publicul (care a și avut loc azi, dar n-am chef să vorbesc acum despre asta), iar domnia sa era în ziua de plătit facturi. În fine, am vorbit despre învățămînt, cum s-a dus naibii, dar că totuși ar fi frumos dacă m-aș întoarce la catedră. Sigur că da, dar nu în România, spun eu hotărîtă, și pe urmă mă salvează de la discuții abrupte Iris cu gînguritul ei.

Altădată mi-a ieșit în cale Lucică, un tip cu care cred c-am stat de vorbă de vreo 4 ori în viața mea, pe vremea cînd el n-avea dinți și se pregătea să se însoare cu o puștoaică de 16 ani, care avea păduchi, și de care s-a despărțit cîțiva ani mai tîrziu. El și-a făcut între timp dantura, ea a plecat în Italia, o fi scăpat și de păduchi, de ce nu? De-ale vieții. De la el am luat expresia: ”sunt sătulă de mine, de ce te-aș mai suporta și pe tine”. Am plagiat, cum ar veni.

În rest, Medgidia este într-adevăr ”orașul de apoi”. De pildă, chiar dacă te duci cu explicații suplimentare, cu desene, cu rame numai bune de măsurat, chiar și din ochi, sau cu reviste de hairstyle, în cazul în care vrei o tunsoare modernă, nici nu se pune problema, ramele nu se măsoară niciodată cum trebuie, tunsorile nu ies niciodată ca în revistă și sincer n-am văzut nicăieri coafuri mai anapoda decît la femeile din acest oraș.

Niciodată cînd sunt în alt colț al lumii și trebuie să văd, să fac, să vorbesc, să vizitez ceva nu am senzația asta de epuizare totală după o oră-două de plimbare prin Medgidia.

Casnice

Eddie, redactorul șef de la Playboy, mă-ntreabă: ”Care mai e viața ta, suavițo?” ”Mut lucruri dintr-o parte în alta”, zic.

*

Am reușit să-mi aranjez o parte din bibliotecă, cealaltă zace prin garaj în cutii, nici o problemă va veni și rîndul lor să le găsesc un spațiu. Bineînțeles visez la o cameră numai cu cărți, să fie de studiu, să fie refugiu, să fie răcoare verile și cald iernile, să nu mai fiu nevoită să țin nimic în cutii.

Am oroare de pungi și cutii. De pungi, în special. Cred că mi se trage de pe Camino cînd începeau foșnetele pungilor în fiecare dimineață, pe la 5-6, lumea se pregătea de drum, zici că erau căpiați de cap cu pungile alea, cînd ți-era somnul mai dulce, ăia începeau să-și numere pungile și să-și treacă rămășițele de mîncare dintr-o pungă în alta. Iar cutiile sunt alte sechele ale mutărilor mele prin București dintr-o chirie în alta, acesta fiind și singurul motiv pentru care nu m-aș mai întoarce în capitală. Una-două trebuie să-ți faci bagajul. Pagubă-n ciuperci!

Mă cam bătea gîndul, de-aia zic. Dar m-am potolit, decît să mă mut la București, nu mai bine la Londra? Așa că prefer să mut lucrurile în propria mea casă dintr-o cameră în alta sau definitiv la gunoi și să fac loc pentru viitoarele biblioteci. O dată pe lună am un morman de lucruri pe care le dau cui are nevoie sau le arunc, după un an de astfel de operațiuni încep să simt în sfîrșit că locuința asta începe să respire în voie. Dac-ar fi după mine, aș prefera un loc pe care să-l curăț cu furtunul și gata. să vin și să plec după cum am poftă, acum e mai dificil, dar nu imposibil și e doar o chestiune de timp. e incredibil cîte porcării se pot aduna într-o casă de om, e de-ajuns să deschid un sertar și dacă mă uit cu atenție prin el nu știu dacă sunt 3 chestii care să trebuiască din 40, și nici alea 3 dacă stau să mă gîndesc mai bine. de pildă, lumînări înfășurate în folie aurie, astea îmi ocupă spațiul pentru că poate, vreodată, voi avea probleme cu curentul electric, hai nu zău… out! am numărat 4 perechi de căști, reviste de psihologie din 1992, suporturi de pixuri și creioane vreo 5, toate pline cu pixuri firește și rezerve de stilou, cine dracu mai scrie cu stiloul în ziua de azi, niște stickuri cu sigla de la superbebe din 2006, astea chiar nu știu cum au supraviețuit după atîtea mutări, cutii de creme, de la masat picioare pînă la hidratat pielea, creme de soare, măști, creme de corp (6buc!!!) ar trebui să mă dau zilnic de 3-4 ori pe zi ca să ajung să le termin pînă la data expirării și tot așa, și tot așa, un balumuc extraordinar, de luni de zile nu mi-am mai cumpărat nimic în afara de o rochie care stă pe mine acum ca pe dracu. băi 7 perechi de pijamale, cînd eu dorm în chiloți, deci uite cîtă treabă am eu de dimineață pînă seara.

săptămîna trecută am renunțat la un fier de călcat, două sacoși de haine, o geantă, două pături și 4 cearșafuri vechi. la revistele de modă, la cele de la Diverta și Dilemateci. covorul din bucătărie, bibliorafturi cu tot ce era pe dinăuntru, inclusiv manuscrisul de Căpșuni/Căpșune (dilema săptămînii) și nu mai știu ce alte porcării.

”da` tu ce faci?” îl întreb pe cel mai vechi redactor șef al meu (cel mai vechi, în sensul că am lucrat cel mai mult cu el, chiar așa în septembrie se fac 5 ani!) ”ah, eu mă pregătesc să merg în vacanță”, zice. ce-nseamnă să fii bărbat, dom`le! ei n-au griji de-astea cu organizarea dulapurilor, de pildă. ei doar întreabă: nevastă, unde-mi sunt tricourile? unde mi-e lanseta? unde mi-e berea?

etc.

și tot ei sunt misogini. Sonrisa)