Totul e iluminat

Rămăsesem datoare cu o prezentare a cărții, încă de pe vremea cînd circula în primul club de carte. Îmi venise rîndul s-o citesc într-o perioadă în care eram prinsă cu altele și numai la lectura unui roman atît de complex nu-mi stătea mintea. Așa că în noiembrie 2009 i-am zis pas, dar proprietara cărții a insistat și mi-a mai trimis-o odată, de data asta cadou, tot prin poștă, că aceasta a rămas una dintre modalitățile de a comunica prin cărți cu unii oameni (asta nu înseamnă că e întotdeauna bine). În fine, cum blogul acesta s-a transformat mai mult într-o vedere inside the system a lumii cărților (că m-am săturat de atîta bășcălie ieftină), pun tot aici impresiile la cald după terminarea lecturii, că pe urmă iar mă iau cu altele.

Din cele (abia) șase romane din Raftul Denisei (Humanitas) pe care le am în colecție, cinci au fost foarte bune, iar una peste măsură de proastă. O statistică bună, aș putea spune.
Să începem cu un moto:

Din păcate, nu există exemple de artă și nici motive serioase de a crede că vor exista vretotul e iluminatodată. (Tot ce s-a făcut s-a făcut cu un scop, un scop care există în afara acelui lucru, de pildă, Vreau să vînd acest lucru, sau Vreau ca acest lucru să-mi aducă faimă și iubire, sau Vreau ca acest lucru să mă împlinească, sau, mai rău, vreau ca acest lucru să-i împlinească pe alții). Și, cu toate acestea, noi continuăm să scriem, să pictăm, să sculptăm, să compunem. Oare ne comportăm prostește?”

S-ar spune că prin rîndurile acestea tînărul scriitor Jonathan Safran Foer vrea să-și dea singur foc la valiză sau să-și creeze un alibi pentru mai tîrziu. ”Totul este iluminat” – roman de debut. La vremea publicării, J.S. Foer avea doar 24 de ani, prea tînăr pentru a aborda teme așa de grave, de parcă întreaga tragedie a holocaustului încă mai apasă pe umerii săi. Și abia lucrul acesta este surprinzător, ci nu stilul, cum s-au grăbit unii să afirme, care este o combinație reușită între descrierile puternice asemănătoare cu cele ale lui Marguerite Yourcenar (în sensul că reușește să creeze imagini răspicate în cuvinte puține, o calitate rară la un autor), aparenta inocență a lui Vonnegut și fantasticul din Cartea Nopților al lui Sylvie Germain, un alt debut reușit, comparat la vremea respectivă cu universul fabulativ al lui Marquez dintr-”Un veac de singurătate”. Nici temele abordate nu sunt originale, familia, războiul, călătoria inițiatică. Oricum, nimic nu mai este original în ziua de azi, dar pot fi destule lucruri captivante prin ironia cu care sunt descrise.

La fel, această ironie a autorului Jonathan Safran Foer mulți au confundat-o cu umorul și au rîs de s-au spart citind cartea lui, semn că n-au priceput mare lucru din ea. Au redus substanța umorului lui Foer la cățeaua care se dădea cu capul de fereastră sau pereți și la scrisorile ucraineanului Alex, zis Alli, zis Șapka, zis…  Măiestria unui autor (și delicatețea) constă în a reda cît mai exact portretul unui ucrainean care dorea să trăiască în America și care credea că știe engleză, iar aici nu e nimic de rîs, sînt fapte luate ca atare. Toți europenii care cred că știu engleză (și care se înțeleg de minune între ei cînd se întâlnesc pe diverse coordonate ale lumii, fie că sunt italieni, unguri, români sau ucraineni sau ruși), în momentul în care se vor întîlni cu un british sau cu un american, vor avea probleme de comunicare. În afară de situația destul de frecventă în care americanii vor rîde de accentul britanicilor, iar britanicii îi vor detesta pe americani, și britanicii și americanii îi vor privi cu îngăduință pe ceilalți europeni care, pentru că nu cunosc subtilitățile limbii și nici nu folosesc corect unele expresii, vor părea simpatici atît americanilor, cît și britanicilor, și probabil că acesta este singurul lucru asupra căruia vor cădea de acord și americanii și britanicii. Iar acest lucru Foer nu-l putea face decît prin limbaj, inventînd un alter-ego a lui, un pen-writer și totodată o frumoasă oglindă a conștiinței unui scriitor. ”Te implor să ne ierți și să ne faci mai buni decît suntem. Fă-ne buni”, zice Alex în una din scrisorile lui către tînărul scriitor Jonathan (care-și păstrează identitatea în carte).

Este, de asemenea, cartea celor 613 tristeți ale lui Brod, o stră-stră-stră-stră-bunică (inventată sau nu, de unde să știm asta?), despre cum s-a născut ea din rîul care-i poartă numele, în timp ce mama ei se îneca în același rîu, despre căutarea unei Augustine, care nu va fi găsită niciodată, despre un sat ras de pe fața pămîntului cum aveau nemții obiceiul să procedeze cu satele cele pline de evrei, oarecum plictisiți că trebuie să facă asta, dar tot o făceau, că era misiune de război și despre un bunic căruia îi place să se creadă orb, cu o altă poveste tragică în spate din același War World II, cînd a fost pus să-și împuște cel mai bun prieten.

Replica de final: ”I will walk without noise, and I will open the door in darkness, and I will” (Voi merge fără zgomot și voi deschide ușa în întuneric și voi)

Personajul meu favorit: Brod, fata-rîu.

Și cam asta, nu mai insist. Să mai spun că s-a făcut și un film după cartea aceasta, cu Elijaah Wood în unul din rolurile principale. Iată aici trailerul.

2 responses to “Totul e iluminat

  1. Imi pare nespus de bine ca ti-a placut🙂

    Eu n-as sti ce personaj sa-mi aleg, dar poate e Alex. Si eu am ras la inceput, pentru ca scrisorile lui erau pline de umor, dar incetul cu incetul se putea observa un fel de disperare, de tristete profunda in cuvintele lui. Incepe ca un fel de clovn si ajunge sa fie mult mai mult decat as fi crezut.

    Like