Babel

1535709_498186403669931_7259998554545169301_nLumea se strînge ca un laț în jurul gîtului meu, e din ce în ce mai mică, mesele din ce în ce mai apropiate, iar răsuflările din ce în ce mai împuțite. Pînă și prietenilor mei începe să le pută gura a halenă – de fiecare dată se întîmplă așa cînd își pierd mințile din cauza  codului roșu de căldură sau a lipsei de sex.

Sunt încă trează, încă vînez un vis. Mă uit în ochii oamenilor și nu mai văd nimic decît o nevoie mizerabilă de a se băga unde nu le fierbe oala. Sunt în căutarea visului meu. Și ei se încurcă în detalii pe care le voi uita. Îmi simt sufletul rostogolindu-se pe deasupra privirilor lor, undeva unde ar putea fi ceva, dar am uitat ce.

Un cîntec în cinstea absolutului din noi. Mă las îmbrățișată de tăcere, ca ultima voluptate supremă, ca atunci, cînd stăteam cu capul în poala ta și era iarnă, gerul trosnea pe la ferestre și nimeni să latre prin jur a pustiu. O îmbrățișare cu vîntul și rîsete de copii. Erau ale noastre și nici măcar nu ne dădeam seama. Îmi spuneai atunci că eram frumoasă. Cred că aveai dreptate. Citesc Letting Go și zău că nu mai am după ce sau cine să mă întorc, să mai adun ceva care să conteze de prin viețile voastre. Mereu a fost așa. Mereu au rămas în urmă cadavrele amintirilor, pe care le redeștepta uneori o melodie din putrezirea lor.

tiptoe to your room

a starlight in the gloom

I only dream of you

and you never knew

Mi-ar plăcea să am timp să-mi țes nostalgiile, dacă nu mi-ar veni mai degrabă să vomit de atîtea romanțe plagiate pentru o bășină domestică care fîsîie prin jur.

Cărțile lunii iunie

IMG_20150702_103435Dacă e vară e Agatha Christie și alte cărți polițiste.

  1. Vînătoarea de crime (Dead Man`s Folly cum a apărut cu titlul în original) – cu un sfîrșit prea tras de păr, cum sunt unele ale scriitoarei cînd probabil se cam sătura de propriile ei suciri de situație și mai trîntea niște sfîrșituri halucinante)
  2. Pisica printre porumbei (Cat Among Pigeons) – care mi-a amintit de liceul de fete pe care l-am terminat și mi-a stîrnit niște nostalgii de adolescentă fără adolescență.

Un autor bun pe care l-am descoperit din întîmplare. Liza Marklund – specializată pe best selleruri polițiste suedeze, din care se desprinde personajul Annika Bergson, o jurnalistă de investigații care o ia uneori cu deducția înaintea polițiștilor. Am citit primele două (3. Studio 69 (vol. 1) și 4. Prime Time – crimă pe un platou de filmare, ce poate fi mai minunat? – vol. 3) din seria Annika Bergson și m-a prins. E o tipă furtunoasă căreia îi place onestitatea și care are mereu replicile pregătite pentru cei care încalcă deontologia de ziarist și de la care poți învăța multe despre meseria asta numai urmărind-o cum își conduce investigațiile. Va trebui să urc în pod pentru vol. 2 Explozii în Stockholm, pe care am urcat-o neștiind ce comoară de personaj am la dispoziție.

Lectură ușoară de vară. Mi-au plăcut dintotdeauna cărțile de crime and mistery, dar n-am citit ca niciodată atît de multe ca în ultimii doi ani.

Ceva ce e mai mult de factură literară este 5. Ploaia înainte să cadă a lui Jonathan Coe – o carte construită din explicația unor poze dintr-un album foto.  Și de-aici, se declanșează niște amintiri care devin un roman. Amintiri pline și ele de suspans și care ascund secrete și minciuni, ca-n orice poveste de familie. Un roman grav – l-am citit cel mai greu dintre toate.

Mai greu chiar decît 6. La marginea realității – munca de cercetare de-o viață a lui Colin Andrews. Un om care a căutat toată viața dovezi că suntem vizitați de extratereștri și uneori chiar a găsit. Apoi toată această căutare a explicabilului din fenomenele paranormale nu are cum să nu te fascineze. Actorul Dan Akroyd car citise cartea spunea despre ea că “dintre toate lecturile și cercetările mele de-a lungul vieții, nu am întîlnit niciodată o prezentare mai comprehensivă, logică și echilibrată a fenomenelor supranormale. ”

11224583_971412082923624_4242174532252129471_nDin seria Dezvoltare personală 7. Puterea intenției a lui Wayne W. Dyer cu dr. în față. Sfaturi pe care le știi deja, dar nu strică să le reactualizezi mereu, ca de pildă: practicați meditația și tăcerea sau puneți-vă gîndurile în acord cu faptele, astfel încît să nu fiți nevoit ca una să ziceți și alta să faceți. Partea mișto, în legătură să zicem cu sfatul 2 din cele 100 pe care le citești și la care meditezi un pic, este că atunci cînd aliniezi gînduri, fapte, cuvinte la ceea ce ești tu cu adevărat, atunci îi vezi și mai bine pe cei care nu fac asta. Știi că sunt prin jurul tău și că nu vor rezista prea mult.

Și am încheiat lejer cu o broșură de epigrame scrise de Dan Căpruciu și traduse de Guner Akmolla în turcă. Mă distrează epigramele, dacă mai sunt și traduse în turcă… delir!

Și pentru că am pauză de la emisiune, tot din motive de anotimp, s-ar putea să citesc mai mult vara asta, cărțile citite să le pun iar în cutii, să le urc în pod, pînă-ntr-o zi cînd îmi voi amenaja biblioteca, acea idee de cărămizi fierbinți la care tot visez din 2005.

Manichiura reloaded

unghii lungiVin azi liniștită de la niște controale medicale și deschid laptopul, pe care nu l-am mai deschis de 3 zile. Veselie mare pe pagina de fani! Booom! Două doamne manichiuriste sau tehniciene de nu știu ce mi-au sărit în cap, la recomandarea alteia, care a vrut să-mi facă un bine. Probabil că pînă spre seară s-au înmulțit, dacă mîine aud de mine și cei din Ivrinezu, nu e vina mea, ci a manichiuristelor. Nici cînd eram pe val cu niște amărîte de cărți nu eram așa de citită și comentată/insultată. Și oricît de multă liniște a fost pe-aici în ultimii ani, pentru că așa am vrut, s-a dus pe apa sîmbetei liniștea asta.

Însemnarea de vină este asta. Unghii, unghii, mii de unghii... (Prea puțină lume s-ar bășica atît dacă mi-aș vedea de lecturile mele, biensur).

Și în timp ce scriu “Manichiura reloaded” traficul continuă să crească, semn că e multă sensibilitate în zona asta. Evident, așa cum spuneam și în altă parte, nu există femeie care să nu fi trecut pe la manichiură, să nu fi avut o problemă sau care să nu fi căutat o manichiuristă bună, de obicei prin recomandare. Prietenele știu de ce. De altfel, tot ce ține de zona asta de îngrijire corporală, facială, cosmetică, masaj, manichiură, pedichiură, ca să nu mai vorbim despre coafură, femeile (și bărbații) ajung într-un cabinet de cosmetică sau într-un salon de coafură, spuneti-i cum vreți, și-și aleg persoana care să se ocupe de ei numai dacă le-a fost recomandată. Numai amatorii intră pentru prima dată într-un loc și numai dacă au bafta pot să fie aranjați cum trebuie.

Am intrat în zeci de cabinete de cosmetică. Cu coaforul deja știți povestea. Am ținut minte doar două persoane extrem de bune în ceea ce făceau. Mia – 24 de ani – București. O s-o pomenesc toată viața, am fost dependentă de degetele ei vrăjite un an de zile. Părul meu a fost fericit. M-am mutat și am pierdut urma Miei. Avea un talent nativ de a face oamenii fericiți. O caut în fiecare coafeză de care am avut nevoie din 2008 încoace. Și-mi mai amintesc tot o fată tînără din București care mi-a făcut o pedichiură extraordinară. Fetele astea erau genul despre care ai fi vrut să afli mai multe, să le ajuți cumva, să le iei acasă, să le faci surorile tale.

Din atîtea cabinete de cosmetică și saloane de frumusețe doar două figuri s-au desprins din mediocritate în 22 de ani. Atît. Și nu sunt deloc pretențioasă. Dacă mi-a ciupit cineva o cuticulă sau mi-a dat sîngele sau m-a tras de păr n-am zis nimic. Și chiar dacă am ieșit dintr-un coafor cu o coafură urîtă n-am pus-o pe respectiva să-mi refacă nici măcar o șuviță. Mi-am dat seama că atîta poate, dar a doua oară nici n-am mai călcat pe-acolo.

În orice caz, înțeleg agitația care s-a creat, deși n-a fost asta intenția mea.

Am aflat însă ceva foarte important cu ocazia acestui boom. Mulți scheleți au ieșit din dulapurile celor care au trecut pe-aici și, evident, eu am fost de vină. Sunt multe fete care au terminat o facultate – bine, facultățile se încep și se termină altfel decît acum 15 ani – practic, orice manichiuristă poate face facultate în ziua de azi. De-aia multe dintre ele nici nu-și găsesc locul pe scaun și fierb în suc propriu. Dacă ar fi fost pasionate de domeniul ales nu s-ar mai fi făcut manichiuriste, nu c-ar fi ceva rău în a fi manichiuristă, DOAMNE FEREȘTE! , scriu cu caps să sară în evidență. Știu că vorba lui Madeleine Peyroux putem să dăm vina pe circumstanțe (damn the circumstances, sau cum era cîntecul ăla), dar totuși dacă ai terminat o facultate nu te mai împăuna cu ea dacă ai pus diploma în cui și ai ales să fii manichiuristă. E un nonsens. Nu mai fîlfîii diploma prin fața clienților, că tot manichiuristă ești și oricum în țara asta nobody cares ce facultăți ai tu. Ceea ce, dacă stai să te gîndești, e foarte bine din multe puncte de vedere. Iar dacă ai ales să lucrezi într-un salon atunci de ce-ai mai fi frustrată?

Nu vreau să mă lungesc. Scriu și plec în treburile mele. Nu mă interesează cine rezonează negativ la ce scriu. Fiecare înțelege ce vrea, cum simte și cum l-a învățat viața. Deși bănuiam, nu mi-am dat seama că sunt atîtea drama queens în țara asta, care fac un capăt de lume din cauza unui gel și dacă nu știi ce-i aia tips ești o vită îngălată. Deja ți-ai dat foc la valiză. Mă-ntreb cînd se vor potoli, am impresia că deja se pune la cale un blestem de grup de cădea-mi-ar unghiile și umple-m-aș de ciuperci gen. Cam intră în profilul psihologic, să zic așa.

Noaptea cînd “se deschid” Cerurile și ne plouă în cap cu Aleși

22Ne-a intrat în cap că este noapte specială. A zis-o cel mai bine Eliade în romanul său “Noaptea de sînziene” (cartea în care magia e la ea acasă și coincidențele doar semne ale Universului că suntem niște simple grăunțe de praf – descriere-șablon și, desigur, mai e și noaptea cînd toată lumea își aduce aminte de Eliade). Nu mai suport din Eliade decît lecturarea prozei fantastice, pentru atmosferă and stuff. Trebuie să mă fi schimbat mult din adolescență și pînă acum, ori era un must read la vremea aceea, cum e acum “50 shades of Grey” (ca să vedeți ce s-au schimbat vremurile).

Așa simple grăunțe sau fire de praf, și totuși ne purtăm de parcă am fi bine înfipți într-un ocean gata să se înfurie. Să facem, să dregem, să visăm… vom fi mai buni (și mai papagali), să mai facem și un pelerinaj la Arsenie Boca sau la Papacioc, să atingem niște moaște… într-o zi se vor deschide cerurile și pentru noi, chiar dacă n-am învățat cu ce se mănîncă smerenia sau recunoștința. Desigur, atunci cînd ne vom da ultimul oftat ceva se va întîmpla la întîlnirea cu Nemurirea noastră, dar asta va fi între noi și Nemurire. Pînă atunci e de bine să citești toate prostiile de pe net, despre cît de specială e noaptea Sînzienelor. Să faci nu știu ce ritualuri, să găsești nu știu ce ales, să te lovească busuiocul în corason direct de sub pernă. Cît consum energetic pentru cîteva bătăi de inimă mai rapide! Unele se sting în crunte bătăi cu moartea, altele se lasă cu divorțuri, insulte și sictiruri. Cîtă naivitate să apelezi la duhurile sfinte, duhul din lampă sau la sînzienele pe care nu le-a văzut nimeni niciodată… ca să ce?

Aveam o amică ce, de fiecare dată cînd se apropia data asta 23/24 iunie, mai avea puțin și leșina. Era în transă toată ziua, iubea pe cine apuca, se ruga (nu știu pentru ce) mai abitir ca niciodată, se dădea peste cap să găsească busuioc, să-și pună buruienile astea sub pernă, să-și viseze prințul, o alta avea altfel de ritualuri (prinse de la mă-sa): se dezbrăca în fața oglinzii la 12 noaptea și hop, cică i se proiecta chipul cuiva în oglindă și ăla era ALESUL. O suspectam de minciună, dacă s-ar fi întîmplat una ca asta, să-i apară din senin în pîntecul nopții o altă figură în oglindă, mai mult ca sigur că ar fi crăpat de frică și nu i-ar mai fi trebuit în veci ritualuri, mai ales că în viața de zi era o fricoasă clasa întîi.

Amîndouă au ajuns niște curve, în sensul că au călcat în picioare sentimentele multor aleși pe care-i văzuseră, chipurile, în oglindă, îi trimisese Universul sau îi visaseră în nopțile cînd se deschideau Cerurile în surle ușoare de îngeri și glasuri și mai ușoare de sînziene.

Impresionant, ce să zic! Au băieți amîndouă, dacă există dreptate divină vor fi visați de alte curve și tot așa.

24La un moment am început să privesc cu milă toate aceste zbateri ale sentimentelor, care erau, de fapt, niște dorințe ale confortului. Mi-am dat seama că toate fetele astea vor , pur și simplu, să le fie bine și atît. Adică să fie iubite, iar alesul lor să fie în stare să aibă grijă de ele (că unele dintre ele nu erau în stare să aibă grijă nici de o furnică, asta e cu totul altă poveste). Dar de ce nu există nebunia asta cu vrăji, magii și ritualuri și la bărbați, par exemple, chiar nu pot găsi o explicație. Așa cum nu înțeleg fazele cu farmecele, aia a fermecat-o pe ailaltă ca să elimine concurența, că nu era capabilă singură… era mai strîmbă și mai proastă și puțea pămîntul sub ea de răutate, dar îl voia pe cel mai ales dintre aleși…

Timp pentru Mădălina. Nopți pentru Mădălina.

320571_285767524769679_455874031_nCancerul nu mai este demult o boală fatală pentru cei care suferă de ea, însă oamenii da, sunt muritori și asta nu vor să priceapă mulți dintre cei care aud despre altcineva că e bolnav de cancer. Îl privesc pe acel om cu privirea aceea tîmpită de parcă s-ar uita la un condamnat la moarte, în timp ce toți suntem niște condamnați la moarte, cu termen de expirare, dar umblăm prin lume de parcă secundele noastre sunt infinite. Putem muri de orice și totuși, atunci cînd ni se dă sentința de cancer avem cumva senzația că zilele ne sunt numărate. Ironia este că cei care au boala aceasta, prea ocupați cu lupta împotriva cancerului, nu mai au timp să-și număre secundele din oră, nici orele din zi, nici zilele din ani, dar o fac ceilalți din jurul lui.

Mădălinei Angelescu nu-i e teamă de moarte. De 5 ani se luptă cu boala și cumva s-a obișnuit cu gîndul că se poate întîmpla orice, oricînd, e pregătită și pentru marea trecere, dar și pentru a rămîne aici, alături de cei dragi, de fata ei, Iulia, un copil de 11 ani, maturizat din vreme din cauza bolii mamei ei. Paradoxal, dacă s-ar teme, n-ar mai lupta. “Ne preocupăm mai mult de viața materială, haine, case, mașini etc. Sau de certuri și invidii. Stau de multe ori și asist la discuții fără valoare, lamentări despre lucruri mărunte și mă întreb: oare dacă ar fi în locul meu să lupte mereu cu moartea cum s-ar comporta? Nu cred că ar face față”, îmi spune ea într-o discuție amicală. Îi dau dreptate, dar ce nevoie au anumiți oameni de alții care se lamentează pentru lucruri mărunte? Ce să faci cu ăia în afară de faptul că pierzi timp într-o perioadă cînd chiar n-avem timp de pierdut.

Dacă tatăl meu ar fi trăit, azi ar fi împlinit 61 de ani. A murit la 39, de cancer. Erau alte vremuri. Nici atunci nu se găsea nimic și tot singur trebuia să-ți faci rost de doza de supraviețuire. Și deși n-a avut nici o vină, mult timp am fost furioasă – fără să știu exact pe cine sau pe ce, uneori eram pe el – că mi-am trăit tinerețea fără să-l am pe tata lîngă mine.

11582_736667059679721_1308408705_nÎn orice caz, înțeleg lupta Mădălinei din perspectiva părintelui care se luptă să învingă boala pentru a fi alături de fiica ei, pentru a-i oferi sprijin, protecție și dragoste în continuare, într-o lume dificilă, absurdă, imprevizibilă, în care va întîlni mai mulți oameni indiferenți, egoiști și răi, decît suflete calde, blînde și pline de afecțiune. Și ăsta e un fapt tot atît de sigur pe cît de cert este că cine se naște va muri. Depinde cum și ce-a făcut în trecerea lui pe-aici, aceasta îi va fi măsura. Cît de mult a dăruit, cît a rezistat, cît de tenace a fost, cum s-a trezit diminețile la o nouă zi și cît de recunoscător a fost pentru sănătatea lui, sau pentru clipa de acum, sau pentru mai știu eu ce.

O astfel de cumpănă sau chiar permanenta amenințare a vieții îți poate zdruncina spiritul și te poate lăsa fără puteri. Unii cedează pentru mult mai puțin. Chiar azi îl auzeam pe unu că striga pe la Kaufland în gura mare că vrea să se omoare că l-a părăsit consoarta.

Oricît de puternică ar fi Mădălina, fără prietenii sau oamenii care i-au fost alături ar fi renunțat demult la luptă. Nu știm ce este în sufletul ei – ce amestec interesant de sentimente, regrete, nostalgii, renunțări și speranțe dau privirii ei o intensitate anume, știm, noi, cei din jur, că 5 ani de rezistență e mult în condițiile în care unii nu rezistă nici 5 minute la nimic. “De cînd am această boală, mi-a mărturisit ea, viața mea, în mare parte, a stagnat, începînd cu modificări în casă, plimbări în concediu. Toată viața mea e schimbată. Nu mai merg la petreceri, cu toate că-mi doresc, organismul nu-mi permite. Mi-aș dori să merg și la lucru (a fost economistă înainte ca boala să se insinueze în trupul ei într-un mod mult mai perfid), dar, din păcate nu pot. Mîna dreaptă mi-e amorțită și nu mai pot scrie decît foarte urît și încet. Oamenii mă încurajează, dar simt la unii percepția lor despre cancer. Sărăca, așa de tînără și o să moară… Au privirea aceea miloasă… și, sincer, mă deranjează. Evit să le spun ce am.

10454461_10206686708386364_2879254158474635647_nPovestesc acum despre Mădălina pentru că săptămîna trecută a fost deschisă o campanie pentru ajutorarea ei. Moral, financiar și afectiv. E un efort comun de a-i da timp să-și vadă fata mare, pe picioarele ei, și de a învinge boala, indiferent de preț. Și pentru că putem să facem asta. Nu e prima oară cînd oamenii fac zid în jurul ei, așa cum nu e prima oară cînd Mădălina plînge noaptea, dar dimineața se trezește hotărîtă să meargă mai departe. “Faptul că am un copil m-a făcut să lupt și mai mult. Dacă nu era Iulia, cred că aș fi renunțat la luptă pentru că este grea, obositoare, financiar te dărîmă. Am primit mai mult ajutor de la prieteni, decît de la unele rude. Uite că străinii, adică cei cărora nu le curge același sînge prin vene, oameni pe care nici nu-i cunoșteam personal au fost mult mai apropiați de mine și au sărit în ajutorul meu”.

Pe Mădălina am cunoscut-o ieri, pe o vreme ploioasă. M-a recunoscut după umbrelă, deși nu ne văzusem niciodată. Am urcat cele 4 etaje pînă la apartamentul ei, gîfîind de mama focului, semn că trebuie să fac mai mult sport. Jeez! Abia dacă am și eu 39 de ani. Mi-amintesc de tata. Sunt exact la vîrsta pe care o avea el atunci cînd, epuizat de tot ce-i adusese boala, a renunțat. Noi, copiii, nici n-am știut prin ce-a trecut. Nu ni s-a spus ca să nu suferim. O greșeală pe care nici nu știu pe cine să dau vina.

Mădălina nu știe povestea asta și nu asta m-a împins să vin la ea să stăm de vorbă, dar recunosc că sunt sensibilă la oamenii care suferă de cancer și fac orice-mi stă în putință să-i ajut. Nu știu, deocamdată, cum o voi face, dar sper să mă lumineze Universul după întîlnirea asta. Deocamdată, îi spun povestea și-ncerc să vi-o arăt așa cum am văzut-o eu pe fata asta, a cărei viață s-a oprit din visare acum 5 ani. Probabil că e mai ușor să trăiești atunci cînd nu știi ce te-așteaptă, probabil că deși ți-e scris să ți se curme viața peste un an, e mai suportabil s-o trăiești dacă n-ai idee că asta se va întîmpla. De aceea ne comportăm uneori ca și cum am fi nemuritori, zei absoluți ai acestei lumi și buricii Universului. Am întrebat-o, printre altele, care a fost cel mai greu lucru pe care a trebuit să-l facă sau peste care să treacă în ultimii 5 ani și răspunsul: “Cel mai greu pt mine a fost faptul că a trebuit să ascund de mama că am această boală. Ea însăși s-a luptat cu cancerul mai bine 12 ani. Aș fi vrut să o pot ajuta mai mult, dar operația și tratamentele nu mi-au permis. Și apoi lipsa banilor în ultimii doi ani, deoarece e greu să primești bani chiar și de la tatăl tău, nu mai zic de prieteni”.

399248_533655386647557_803721158_nPovestea e așa. Un control de rutină la sîn. A urmat operație cu extirpare. O falsă vindecare. Din 2010 pînă-n 2013 a stat liniștită pînă cînd a dorit să-și refacă sînul și a reluat analizele. Atunci s-a descoperit cancerul de oase. Mădălina a luat-o de la capăt. Tumorile perfide apăreau și dispăreau cînd într-un loc cînd în altul. Chimioterapia a lăsat-o fără păr. Un leșin pe stradă, în urma căruia s-a trezit după două ore la spital, a lăsat-o fără telefonul mobil. Hoții n-au milă și nici onoarea de a nu șterpeli de la un om vulnerabil. Drumurile la spital, pentru analize, pentru medicamente, în Turcia, la clinica Acibadem, au lăsat-o fără puteri. Acum urgența este asta: fiecare doza vitală de citostatic costă 750 de euro, pentru că este un medicament fabricat în SUA. Mădălina mai are nevoie de 3000 de euro pentru a merge mai departe. Lavinia Siclitaru, colega mea de tv, ea însăși o bătăioasă care a cîștigat multe bătălii, inclusiv pe cele împotriva propriilor probleme de sănătate, împreună cu cîțiva prieteni ai ei, a organizat un spectacol de binefacere pentru a reuși să strîngem împreună suma asta. Îi puteți vedea în afiș pe toți cei care și-au rupt din timpul lor pentru a dărui mai mult timp Mădălinei și vor cînta pentru ea la El Comandante în Constanța, pe data de 25 iunie, ora 19.00. Eu îmi pun la bătaie ultimele exemplare din Nopți Orientale (cele pe care le-am cerut de la Tritonic că și-așa nu aveau de gînd să-mi plătească drepturile de autor și uite că bine am făcut, acum am posibilitatea să ajut un om). Donez banii din cărțile cumpărate în conturile Mădălinei.

Care sunt acestea în caz că doriți s-o ajutați să învingă boala asta.

 RO73BRDE140SV53098101400 – în lei

RO26BRDE140SV22125971400 – SWIFT BRDEROBU – în euro.

Dacă doriți exemplare din “Nopți orientale” luați legătura cu mine, pe gmail (zully.mustafa at gmail.com) întrucît trebuie să fac personal coletele și să vi le trimit de-acasă. 15 lei vol. Sunt 2 volume.

timpAceasta este bulina de intrare la spectacolul organizat pentru Mădălina. Ea funcționează, practic, ca un bilet de intrare la spectacol și costă 25 de lei. O lipești pe sacou sau bluză și arăți că susții cauza. La sfîrșitul spectacolului se va anunța suma strînsă prin această unire de suflete. Să ne facem încă o dată zid de protecție pentru ea. Vă las cu vorbele ei despre Iulia: . “Cîteva rînduri?…:)) Ți-aș scrie pînă mîine și tot nu aș termina. E un copil minunat, deștept, isteț, sufletist. Mă ajută tot timpul. S-a maturizat foarte mult, are doar 11 ani, dar se poartă ca unul de 14. Mă ceartă să nu fac treabă și să stau liniștită. Încerc să nu-i schimb viața, activitățile prea mult, dar este greu. Înainte eu eram omul rău din familie, eu o certam, dar în ultimul an a preluat soțul sarcinile astea, deoarece nu vreau să rămînă cu sentimente de supărare pe mine dacă va fi să mor. Îmi doresc să trăiesc cît s-o văd măcar de 16 -18 ani, să știu că poate să țină piept vieții și chiar unei mame vitrege…:)

Mulțumesc, Mădălina, că m-ai primit în viața ta fără măști și fără perucă, și mi-ai arătat ce femeie puternică, sensibilă și incredibil de generoasă ești!

Later edit: Alte articole din presa constănțeană, unde există o mobilizare extraordinară pentru Mădălina.

din Constănțeanul – articol semnat de Valentin Coman – Oamenii pot zîmbi la fel ca și îngerii. Un zîmbet pentru Mădălina.

Resturi

1422636_851610398252310_3662518766555575441_nIntru în dosare mai vechi păstrate prin cine știe ce minune a tehnologiei și dau peste o viață care a fost a mea și pe care am uitat-o. Tot azi am citit despre memorie și uitare și se potrivește de minune cu ce constat acum, am citit și despre extratereștri, dar asta pentru că mereu evitasem cercetările astea, apoi m-am uitat pe youtube la niște pungi care zburau prin aer și unii care filmaseră se extaziau de pungile alea că-și schimbau forma și culorile și mai luceau și-n soare, ca să vezi. Au tras concluzia filmată că pungile alea sunt alieni (cei care filmaseră erau spanioli, firește – deci am rîs cu lacrimi, de spanioli nu poți să faci altceva decît să rîzi – ăia chiar sunt extratereștrii cu toții). Acum cînd intru pe mailuri ca să pot găsi ce-mi trebuie mai întîi trebuie să înot printre spamuri și printre mailurile care se vor citi cînd voi avea mai mult timp, adică niciodată.

Printre resturile rămase găsesc poze și mi se face poftă să fumez cu anumiți oameni – e doar un fel de a spune pentru că nu cred că-i voi mai găsi nici pe ei la fel cum îi știam, e doar pofta de palavre și de tinerețe sălbatică. Viața ca un buldozer care modifică absolut tot și lasă în urmă niște dărîmături ca după un cutremur de 7,4 pe scara Richter.

Trebuie din nou totul șters și luat de la capăt. Pentru a mia oară.

Copiii pînă-n 5 ani nu plătesc biletul

IMG_20150606_145727Dar asta nu înseamnă că au și dreptul să stea jos.

Să explic.

Întrucît tuturor li se pare normal că o gîgîlice între 5 și 20 de kg (depinde de vîrstă: 0 – 5 ani) va sta locului nemișcat, că nu va adormi, că nu i se va face rău într-o mașină (plină de mirosuri de orice fel) sau că n-are dreptul să obosească, doar pentru că e mai mic decît un adult și are energie mai ceva ca o sticlă agitată de cola (și evident trebuie să asculte de mă-sa, iar dacă n-ascultă oricum e mă-sa și numai mă-sa vinovată), ei bine, toată lumea – nu știu de ce are impresia că dacă acești copii din această grupă de vîrstă nu plătesc bilet, e musai ca mamele lor să-i țină în brațe. Că dacă nu, sunt niște nesimțite. Se specifică de cînd te urci în autobuz. Doamnă, nu plătiți biletul, dar dacă se aglomerează, să vă țineți copilul în brațe. Gen.

Nu știu de celelalte mămici, dar eu răspund de fiecare dată: nu țin, domne, nici un copil în brațe că vreau să stau comod, de-aia am și apărut mai devreme în stație: să îmi așez toate bagajele la locurile lor, inclusiv copilul. Dacă se aglomerează să zbierați la mine că vin și mai plătesc un bilet în plus. (Deși, conform anunțurilor – scrise mai mult sau mai puțin corect gramatical, depinde de educația patronului – pînă în 5 ani copiii nu plătesc biletul.) În logica fracturată pur neaoșă însă asta nu înseamnă că au și loc, decît dacă autobuzul nu e aglomerat.

Cine are copii știe clar despre ce vorbesc, cine n-are o să spună: da ce te-am pus eu să faci?

Astfel de atitudini nu le vei întîlni decît în România și eventual în Sex and the City la Samantha. Semnalul e clar de departe și de mai de sus. Copiii nu prea contează în țara asta. Sunt manevră de tun. De la petrecerile cretine pentru copii pînă la emisiunile și mai cretine pentru copii, de la spațiile de joacă pînă la biletul de autobuz care nu se plătește dar care o pune pe mamă în situația de a se simți prost dacă nu-și ia plodul în brațe ca să se așeze lîngă ea și copilul ei o muiere care a uitat să se spele sub braț și al cărei fund e mai mare decît 3 locuri de autobuz, totul este normal mai puțin bunul simț al fiecăruia în parte. Părinții sunt jecmăniți constant pe principiul dă-i dracu, oricum trebuie să le cumpere, să-i distreze, să aibă grijă de ei, să-i educe și așa mai departe.

soferiidemaxiraxi1-1422641456O altă logică mai de bun simț ar fi: de ce trebuie să fie un autobuz aglomerat, cînd se specifică și mai clar cîte locuri există într-un autobuz, microbuz sau autocar? Dacă un taxi depășește numărul de pasageri, șoferul este imediat amendat pînă la loc comanda, nu același lucru se întîmplă însă cu autocarele care iau mai mulți pasageri. (a se vedea GMS-urile – 23-u, cel care face ruta Gara-Constanța-Mamaia-Năvodari. Amintesc de ăsta pentru că am făcut naveta mai bine de un an și este un caz pierdut de șoferi iresponsabili și nesimțiți, dar și de pasageri care rareori vociferează cînd sunt confundați constant cu niște sardine, că uneori am impresia că le și place să se înghesuie unul într-altul, pentru că altfel, chiar nu văd de ce s-ar urca cineva într-un microbuz supra-extra-aglomerat). Deși reclamațiile curg zilnic, pe acești șoferi nu-i oprește nimeni, sau dacă-i oprește careva, sclavii ăștia de patroni nu bagă nimic la cap. Nu-mi trebuie să fie mai inteligenți decît volanul lor, dar măcar să aibă acel minim instinct de supraviețuire al oricărui animal aflat la înghesuială. Speranțele sunt deșarte, n-ai să vezi așa ceva la pitecantropii ăștia. Că veni vorba despre asta, colega și prietena mea, Lavinia, care face naveta Constanța-Năvodari 4 zile pe săptămînă scrie și ea pe pagina ei de socializare:

Transport metropolitan, Constanta- Navodari, anul de gratie 2015! Peste 60 de suflete inghesuite pentru ca lui Babinciuc sau lui Tucan sa le creasca conturile. N-am sa inteleg niciodata de ce distrugatorii transportului public de calatori n-au fost niciodata pedepsiti. Din punctul meu de vedere gestul lor echivaleaza cu genocidul… In fine, aer irespirabil, imi fac cu greu loc pe culoarul arhiplin desi nu cantaresc mai mult de 53 de kg. La un moment dat, un zambet dolofan, la fel ca si posesorul lui, imi lezeaza retina. Ahh, sunteti doamna de la televizor!!!. Imbranceste cu coatele lumea din jur si da sa se ridice sa-mi cedeze locul. Doamna Lavinia, veniti si stati jos, doar sunteti o doamna, se poate?! Ii multumesc intr-o prima instanta, lamurindu-l ca mi-e imposibil sa trec sau sa sar peste alte doua doamne ca sa ajung in locul binecuvantat. El insista,.. o duduie ii atrage atentia ca daca tot nu vreau sa ocup tronul ar face bine s-o lase pe ea ca e trezita de la 5 dimineata! Dolofanul, se incrunta si-i replica: lasa ca mai rezisti, oferta era pentru doamna de la televiziune. Rumoare in jur,ma simteam deja prost dar nu m-am putut abtine: mi-am facut loc spre dolofan si l-am ‪#‎executat# : carevasazica gestul tau are legatura doar cu faptul ca m-ai vazut la televizor? Mdaa, a mormait, ne mai uitam si noi la oameni..Ii spun ca sunt cel putin 14 doamne pe culoar care ar fi meritat sa le cedezi locul tau daca ai fi fost un tip manierat si educat si nu prost-crescut libidinos! Intr-un final si-a cerut scuze si a coborat undeva dincolo de Mamaia Nord, facandu-se nevazut. Unde draq s-a pierdut politetea de alta data, pe unde haladuie cei sapte ani de acasa???

Pe nicăieri prin apropiere. Dar dacă găsim bunul simț îl vom pune pe soclu. Ajung la concluzia că ne cam place să ne rățoim unii la alții. Nici nu putem trăi altfel. O zi liniștită, în care toate merg din plin, e o zi pierdută.

Întorcîndu-mă la subiectul copii, cam cum vă imaginați că ar rezista un copil într-un GMS, chiar și în brațele mamei sale, cînd îi atîrnă deasupra capului alți 10 călători de diferite mărimi și cu diverse respirații, unele mai putrede decît altele? Apropo, știați că suntem cel mai cariat popor din Europa, că doar ținem la igiena bucală tot atît de mult cît la educație și sănătate? Mergînd cu exercițiul de imaginație mai departe, cam cum credeți că ar vocifera o madamă de-asta trezită de la 5 și grăbită să prindă telenovela de la 4 – singura ei rațiune de a mai trăi (nu știu cine a pus-o să se trezească așa devreme, că așa putem să spunem și noi, mamele astea: dar de ce te-ai măritat, făi, cu un boschetar care te trezește la ora aia și te trimite la muncă?) cînd vede că fiica ta ocupă un loc separat, deși are biletul plătit – dar ea nu știe chestia asta? Păi că tu ești nesimțita, firește.