Ieșirea din politică

Mai aveam un singur lucru de făcut înainte de marea desprindere (dacă și aceasta va exista vreodată). Să ies din politică. Restul sunt doar chestiuni administrative personale, care nu privesc pe nimeni.

Dar mai întîi trebuie să spun cum am intrat (din categoria măsoară de 10 ori și taie 1 dată). Era înaintea de campania de la locale cînd am primit propunerea să intru consilier local pentru Medgidia. Am refuzat în prima fază și am și zis, la momentul respectiv, că sunt două probleme.

  1. am fost toată viața anti-psd
  2. sunt cunoscută de cei puțini ca autor de cărți și, întâmplător, prin forța împrejurărilor jurnalist sau, uneori, realizator tv. Asta înseamnă că numele meu din acte, e altul. Asta înseamnă că numele meu nu vă va aduce voturi.

Bătălia era între PSD, PNL și ”independentul” Vrabie. Mai exact, toată lumea se lupta cu Vrabie, anunțat precum un descălecător al neamului, care va face din Medgidia o gură de rai. Dar bătălia, de fapt, nu a fost între ei, ci între jurnaliștii implicați în campanie, astfel că m-am trezit că cei care-l susțineau pe Vrabie, se luau de păr cu mine, pe tastaturi, evident. S-au dat blockuri masive și replici acide, dușmănii de moarte, interpretări, care s-au stins imediat după campanie, dar ranchiunile au rămas. Am tăcut și am mers mai departe. Totul a plecat de la acest articol în care spuneam că apa de la Medgidia nu va ajunge niciodată la 1 leu, cum spunea Vrabie, ca dovadă că n-a ajuns nici acum după ce s-a instalat primar și las scris aici, pentru posteritate, că nici nu va ajunge vreodată.

S-a mai spus că am lucrat la o televiziune psd-istă, a primarului din Năvodari care e PSD. Etc. Probabil trebuia să fac emisiuni gratis, nu știu. Da, am lucrat, în acte, LTV aparține nepoatei primarului, care nu s-a băgat niciodată în felul în care mi-am realizat emisiunea despre ”Școală” și am apreciat asta. Și evident, a fost singurul lucru pe care l-am apreciat. Uneori, e destul. Ba chiar, cînd am ținut la un moment dat o emisiune despre prima marți neagră nici atunci nu s-a băgat nimeni peste ce mesaje transmit. Dacă se întîmpla asta, aș fi renunțat mai devreme. Am renunțat la LTV din cauza distanței dintre casă și locul de muncă, după doi ani de navetă (a fost o perioadă cînd am făcut zilnic 120 km dus-întors).

Dar totul a plecat de aici.

Dacă nu aș fi lucrat în acel tv, nimeni nu m-ar fi băgat în seamă. PSD avea nevoie de cineva vocal, de cineva care se ducea înainte ca berbecul și care rezista la presiuni. Nu era de ignorat nici experiența din presă. Or mai fi făcut ei ceva săpături, nu știu.

Partea cu consilierul local era ok, partea cu consilier local de la PSD mă deranja, pentru simplul motiv că în epoca Năstase, jurnaliștii au fost cei mai prigoniți, și unii își aduc foarte bine aminte perioada aia și nu prea credeam că s-au schimbat lucrurile.

Partea cu consilier local însemna că mă pot implica în schimbările din orașul meu și să cer transparență. Desigur, nu știam atunci că singur împotriva tuturor nu e o soluție pe termen lung pentru timpul și nervii tăi. Teoretic, știam. Dar practica te învață cel mai bine. M-au ajutat și ”prietenii” să înțeleg asta.

Nu mai intru în amănunte cu ce s-a întîmplat în campanie, dar iată ce am aflat în perioada de mai-noiembrie 2016.

  • un post de consilier local e foarte rîvnit – (e atît de rîvnit încît unii dau bani grei în campanie ca să se împingă cît mai în față pe liste. Eu nu am dat, nici nu știam că așa se procedează, nici nu mi-a cerut nimeni (înainte, mi s-au cerut bani după terminarea campaniei, dar asta e altă poveste pe care o s-o detaliez un pic mai jos). Asta a deranjat cîțiva membri PSD de la filiala Medgidia, că am ajuns în față, fără să fac un efort, chipurile. Și mereu întrebarea asta: cine a adus-o pe asta aici? Pila cui e?) În timp ce ei alergau pe străzi cu broșuri, eu scriam sau pregăteam candidata pentru interviurile televizate. Ce înseamnă asta, ei nu pot înțelege și de aceea nici nu ajung în fața camerelor de luat vedere vreodată. Dacă ar ajunge s-ar face de rîs, i-ar lua toate transpirațiile și abia dacă ar reuși să îngaime două vorbe. E foarte greu, de-aia, îți trebuie exercițiu pentru asta. Unii sunt nevoiți să o facă și deprind exercițiul ăsta. Dar cei mai mulți, aleg calea ușoară, nu vor fi vocali, ca să nu supere pe nu știu cine, nu vor să aibă sau să-și facă probleme, dar lasă că ziariștii sunt niște proști, latră pentru alții și tot așa.
  • După campanie, mi sau cerut bani ca să-mi păstrez postul de consilier. Mai degrabă poziția din listă. Conform rezultatelor, la Medgidia au intrat 5 consilieri PSD, față de 10-11 la cît se așteptau ei. Vrabie independentul, susținut de M10, le-a dat peste cap rezultatele, astfel că au intrat în consiliu și consilieri M10, un partid 0 la Medgidia înainte de Vrabie și 0 acum după ce primarul e ALDE. Totuși, deși la Medgidia au fost frecușuri și discuții aprige la care eu nu am participat, că se fereau de mine, Constanța a fost cea care a susținut candidatura mea. Nici cînd i-a rugat Vrabie să renunțe la mine, pe motiv că-l deranjam în Consiliu, deși chiar nu mi-am propus asta și chiar am vrut să colaborez pentru binele comunității și să știu exact ce se întîmplă cu bugetul, PSD Constanța nu mi-a retras sprijinul politic. De aceea, nu mi-am dat nici eu demisia pînă acum din partid, deși nu simt că mă reprezintă, cu atît mai puțin acum, cînd vocea străzii e sugrumată de furie din cauza ordonanței cu pricina.
  • După ce mi-am dat demisia din Consiliu, am simțit oftatul de ușurare al tuturor celor din primărie, dar și al cîtorva din partid, care nu mă înghițeau. Am zis și atunci, nu mi-am dat demisia la presiunile cuiva, doar că Medgidia pentru mine, momentan, pînă la proba contrarie, e o cauză pierdută. Așa că oftatul de ușurare a fost și al meu.
  • M-a întrebat cineva aseară, uimit, dacă s-a dat o directivă de partid să nu iasă membri psd în stradă și dacă șefii mei știu ce fac eu acum. Nu am idee de o astfel de directivă, eu oricum nu mai sunt demult chemată la ședințele de partid ale filialei din Medgidia, dar nici nu am insistat să fiu deranjată cu ședințele lor. Cei care mă cunosc de ani de zile, știu deja că nu recunosc și nu ascult de șefi, decît dacă lucrurile merg profesionist. Nu reacționez la directive și ordonanțe, porunci și ”pentru că așa zic eu”. Zi, dar să fie ceva ok, ceva cu care să rezonez. Mi-a plăcut întrebarea unui prieten, care mă cunoaște mai mult din scrierile mele ”Și chiar m-am întrebat oare cît o să-i mai suporți tu pe ei și ei pe tine?” Îi răspund aici că am fost unul din tîmpiții din presă care au crezut că se înșeală și că pot schimba ceva din interior. Ceva în bine.
  • Și ca un corolar, nici nu aș fi intrat în PSD dacă nu ar fi candidat Vrabie la Medgidia, care, în fapt, el însuși e un susținător PSD. De ce? Pentru că nu voiam să fie primar un om umflat cu pompa de presă și care, atunci cînd cineva i-a cerut declarația de avere, a zis că să se potolească dacă nu vrea să fie dat afară. Ăsta a fost motivul pentru care am intrat în campanie, să nu se întoarcă înapoi, sub altă formă, epoca Năstase. Dar Vrabie a cîștigat, cetățenii din Medgidia sunt mulțumiți, apa e la același preț, nimeni nu și-a pierdut slujba, PSD dă ordonanțe, iar noi ieșim în stradă.
  • Acum e posibil ca PSD să fi greșit, alegînd un reprezentant atît de vocal. Nici măcar nu sunt vocală, nici măcar nu vreau să atrag atenția asupra mea, că nu simt nevoia nici de reflectoare, nici de glorie, nici tămbălău. Postările mele de pe FB sunt doar pentru prieteni sau pentru oameni pe care-i simt ok, acum două zile le-am dat drumul în public, pentru că am avut o poziție, spre deosebire de alții, care nu înțeleg că dacă nu ies din vizuinile lor la momentul potrivit, e prea tîrziu să o mai facă.
  • – M-a enervat valul de ură și furie împotriva lui Sevil Shaiddeh, doar pentru că e musulmană și de altă origine, glumele de prost gust și amintirile din curtea lui Ștefan cel Mare, la vremea aia am șters din lista de FB multe astfel de persoane care au derapat (pedeapsa supremă a zilelor noastre). Am văzut astfel de comentarii și la adresa mea. Ăștia sunteți.
  • – M-a enervat că una din consilierele PSD de la județ i-a făcut pe protestatari ”putori”. Dacă ei sunt putori, atunci sunt și eu una. Dar chiar aș vrea să se facă la un moment dat un concurs de rezistență la stres și deadline cu astfel de persoane, să vedem cine cedează după un proiect și cine rămîne în picioare.
  • – M-a înduioșat aseară cineva care i-a venit să mă ia în brațe și să-mi spună felicitări. Era ceva, nu-i venea să creadă. Mie mi s-a părut ceva firesc, ca și cei din PSD care nu sunt de acord cu ordonanța și cu abuzurile și hoția să vină să spună că nu sunt de acord, dacă vor să mai existe ca partid. Pentru mine a fost ultimul act pe care l-am făcut pentru PSD. Bun sau rău pentru ei, nu știu.
  • – Nu merit nici felicitări, nici aplauze, nici nimic. O spun cît se poate de sincer. Nu mă consider nici revoluționară, nici spărgătoare de partide. Nu vreau nici osanale, nici interpretări. Știu să scriu și singură și mă adresez întotdeauna prietenilor mei, de aceea am și rămas de atîția ani pe aceleași baricade. Asta a fost explicație pentru ei, că m-au tot întrebat ce m-a apucat cu politica asta. Știu că ați fost dezamăgiți că nu a fost în stradă Sevil Shaiddeh, chiar era un subiect de presă, nu? Nu am nevoie de publicitate și nici nu am de gînd să fac carieră în politică. Și oricum, publicitatea în România… o să dau replica unei doamne deosebite pe care am vrut să o laud pentru performanțe și mi-a zis așa: ”Nu doresc, știi cum e cu promovarea, de fiecare dată cînd m-a lăudat cineva am avut controale.”
  • – În orice caz, un singur lucru știu exact despre mine (restul încă le mai descopăr), că atunci cînd nu s-a mai putut, nu am ținut cont nici de funcția, nici de galoanele unui om și am spus ce am avut de spus. Că nu i-a convenit, nu mă interesează. Părerile mele despre democrație și libertatea cuvîntului sunt aceleași de ani de zile. Nu mă cert cu nimeni pe tema asta, doar mi le susțin. Prefer să ne spunem ce avem de spus și să rezolvăm un conflict, decît să ținem în noi și să răbufnim apoi cu ură. Asta înseamnă democrația.
  • – De exemplu, mărirea de salariu de 20% sau de pensie de 5% e un nimic. Vorbim de măriri, abia după ce dublăm pensiile și salariile, ca să pornim de undeva, omenește, să nu mai vorbim despre praf în ochi.

Și oricum, după o campanie atît de inteligentă și de bine pusă la punct – a se citi diabolic de bine pusă la punct (la care deși nu am participat (vorbesc de campania pentru parlamentare), i-am văzut rezultatele și-abia după încheierea ei mi-au picat și toate fisele), să o dai așa big time în bară, numai PSD o putea face. Din punctul meu de vedere, am terminat-o cu politica. C`est fini la comedie !

Cărțile lunii mai-noiembrie

15356026_10208968531824869_652877467_nDeși cărțile de mai jos ar fi trebuit citite într-o lună, abia dacă am găsit răgaz sau liniște pentru ele. Ce să mai vorbim despre recomandarea lor. Încerc acum să ajung la zi și cu exercițiul acesta al lecturii.

Despre cărțile Lizei Marklund am mai scris. ”Pe viață” e următoarea aventură a Annika Bengtzon. Deja obișnuiă cu stilul, parcă nu mai vreau să citesc și partea a 5-a. Măcar în cărți vreau să aud despre binele care învinge. Avem o femeie curajoasă, muncitoare, iubitoare, mamă bună și principialistă, care e în slujba dreptății și îi umărește pe cei răi pînă în pînzele albe, dar tot ea și-o ia în freză. Nu că ar fi diferit de viața reală, dar ziceam așa, măcar în cărți să nu rămîn cu gustul amar al vieții. Dar ce reporter are viață normală?

Catherine Siguret – ”Femei celebre pe divan” – unde se aruncă un ochi indiscret și psihanalitic în viața a 11 femei. De la Colette la Virginia Wolf, de la Marlene Dietrich la lady Diana. De reținut, după ce parcurgi rezumatul acestor femei, ajungi la concluzia că nu există povești cu zîne.

Charles Bukovski – ”Șuncă pe pîine” – un băiat plin de acnee, abuzat verbal și fizic de tatăl său. Nu e deloc o carte amuzantă, deși coperta patru amintește de ”umor savuros”. Nu e nimic de rîs într-un copil bătut și o pisică mîncată de cîine.

Neal Donald Walsch – Conversații cu Dumnezeu vol 1 și 2 – acum sunt la volumul 3 (în lectură) – Dacă Dumnezeu îi dictează lui Neal Donald Walsch conversațiile acestea sau dacă scriitorul întreabă și tot el răspunde, nu știe nimeni și nici nu are importanță. Avem atîta nevoie să știm că Dumnezeu ne vorbește într-un fel sau altul – și părerea mea e că chiar ne vorbește – prin cărți, prin oamenii pe care ni-i pune în față și prin situațiile pe care noi înșiși le creăm – încît dacă parcurgem toate cele trei volume ale lui Neal Donald Walsch, un singur lucru dacă reținem și tot ajungi mai aproape de adevărul pe care tu însuți îl deții. Care e acest lucru de reținut, depinde de tine. Poate că unul are nevoie să știe că roata se învîrte, că nimeni nu scapă nepedepsit, poate altul are nevoie să înțeleagă ce e transparența, altul la ce îi folosește răutatea, poate alții vor afla că Hitler e bine mersi în rai, pentru că nu e el răul suprem, care nici măcar nu ar fi existat dacă nu ar fi ieșit din sînul unei conștiințe colective care l-a produs pe Hitler, el fiind doar vîrful icebergului. Și multe altele.

Luule Viilma – ”Alungă răul din tine” e singura căreia am reușit să îi fac o recomandare. O avem aici.

Emily Giffin – ”Iubit de împrumut” – asta da, poți spune că e o carte cu umor savuros. Ușurică și bună să evadezi într-o poveste de amor cu final fericit. Ne plac eroinele zăbăuce, zărghite, zălude care fie și puțin nătînge și împiedicate, reușesc să pună mîna pe chipeșul cartierului.

Isabel Alende – Suma zilelor – e prima carte pe care o citesc scrisă de Alende. Mi-a plăcut ideea de clan, de trib. O scrisoare lungă, către fiica ei, Paula, care se transformă în roman, așa cum Casa Spiritelor o scria către fostul președinte chilian Salvador Alende și cunoaște din prima succesul internațional. Fix în momentul acesta, cartea e trimisă din Zaragoza la Tolosa, către Alexandra. Mă anunță mi suegra, Gina, că e la coadă la poștă. Poate într-o zi, ne vom reîntregi clanul.

15451076_10208968510624339_768261703_nFlorentin Popescu – de 40 de ori în pagina-ntîia – editoriale despre viața intelectualilor români, în special scriitori. A fost interesant de lecturat. Mi-ar plăcea să citesc și despre lucruri bune în lumea asta, că toată lumea e prietenă, că e fairplay peste tot, că unii se bucură de premiile altora și nimeni nu-și trage la gioale. Dar deja m-am resemnat. Cartea am găsit-o astă-vară într-un sac din cele 5-6 de la Biblioteca Municipală Medgidia, care trebuiau dați sau aruncați. Are un autograf dat lui Ovidiu Dunăreanu ”Cu prietenie, dintotdeauna” din 10 martie 2015. Mi-a fost milă.

”Oamenii fericiți citesc și beau cafea” a lui Agnes Martin Lugard – una dintre cele mai proaste cărți citite anul acesta. În cartea asta, în afară de două decese și o amorezeală care se presupune că ar fi trebuit să se lase cu iubire pe vecie, mai aflăm că eroina principală este pupată des pe tîmplă și se fumează la fiecare paragraf. Ar fi trebuit să se numească: ”Oameni distruși sunt pupați pe tîmplă și fumează de sting.” Cartea e atît de proastă că nu am putut empatiza cu decesele alea.

Flight 24: Zaragoza-București

15356878_10208952513584423_1276931234_n

wizzairul de Zaragoza-București din 22 noiembrie (foto: Gina Liliana Mișca)

Al 24-lea zbor a fost sub semnul deciziilor pe care le-am luat după 3 săptămîni de reflecție în Spania. Așa sau așa și ce-i mai important. Din liniștea de acolo, după ce am aterizat la București, în aplauzele publicului pasager, m-am trezit fix în mijlocul acelorași probleme, oameni care sună căpiați de cap, fără să știe de ce, probleme care nu se rezolvă, ședințe care nu aduc nici o rezolvare.

Mi-am dat demisia din Consiliul Local, am explicat aici de ce, știind că imediat după asta vor dispărea cele 1000 de telefoane fără sens, pe care nu se construiește nimic din ce m-ar interesa pe mine, dar care îmi consumă energia și timpul. Am dat declarația pentru exact site-ul care i-a deranjat pe unii.

Cine a răsuflat ușurat, să-i fie de bine și să se bucure de luminițe pînă crapă. Să nu-i aud după aceea că se plîng că nu au străzi, cad în gropi sau mor de foame după sărbători.

Am ajuns acasă cu valiza dînd pe dinafară, cu jumătate de roman redactat (al patrulea – deocamdată nu știu decît două persoane noul titlu) și cu amintiri plăcute. Am luat cu mine nostalgia liniștii de acolo și a plimbărilor din parcuri.

Dacă a fost vîlvă sau nu, nu mă mai interesează, fiecare să se descurce de-acum cu ce știe să facă mai bine. Dar pe urmă, vorba Dariei, să nu se mire.

Mergem mai departe…

Într-un pueblo din Tolosa

pueblo

Comaruga, 2009

De departe lucrurile se văd mai bine. Călătoriile m-au învățat în primul rînd să iau distanță față de evenimentele din viața mea și să mă apropii mai mult de mine. S-a făcut liniște pe telefoane. Am cîștigat timp.

Dacă în 2008 întrebarea vieții era: de ce sunt așa de turbată cu scrisul și ia să nu mai fiu, în 2016 mă întreb de ce fug ca naiba de intriganți și tot peste ei dau? Anul ăsta, mai ales, parcă asta a vrut să mă învețe. Ori să fiu mai tranșantă decît de obicei cu toți, ori să-i accept în viață și să le spun: poftiți, și acum prindeți-vă urechile, potăilor! Pe urmă, doamne, ce rea sunt!

Joia trecută am fost la Tolosa, în Guipuzcoa, un pueblo unde stă Alejandra/Mayra. Ne-am suit în mașină și am plecat spre ea, de parcă asta făceam la fiecare sfîrșit de săptămînă. Ne-am revăzut de parcă ne despărțiserăm ieri. Pînă la o urmă ce este o absență de 7 ani într-o prietenie? Acum 7 ani eram fiicele ploii, joia trecută ne-am jucat cu copiii noștri. În drum spre ea, am trecut prin unele locuri pe unde făcusem Camino, Logroño, Pamplona, Navarra, Navarrete… Mi-a rămas totul atît de viu în minte, încît cred că dacă aș trece din nou pe jos pe cărările alea, aș ști exact la ce mă gîndeam atunci. Dar chiar și așa, mi-am imaginat-o pe fata care am fost și mă uitam acum la mine cum sunt. Și m-am scuturat ca atunci cînd te ia frigul din senin.

Am condus 6 ore dus întors, pentru o întîlnire de o oră jumătate, care a durat cît o clipă. Dar pentru noi a fost clipa de care aveam nevoie. Îmi spuneau și ea și Cami (care e în Tenerife) despre dezrădăcinare și că uneori au regrete, că dacă ar fi fost altfel dacă ar fi rămas în țară, în timp ce eu mă întrebam pentru ce naiba m-am întors, doar ca să dau peste aceleași înfundături. Le-am spus amîndurora că în afară de dorul de părinți, frați și surori, cu prietenii te vei întîlni oricum, oriunde. Dar restul? Eu una, nu mă pot lăuda că am în țară prieteni pentru care aș conduce 6 ore ca să stau o oră jumătate cu ei, indiferent de ce s-ar întîmpla, că vorbim despre mucii copiilor, sau ne plimbăm pe străzi ploioase sau fumăm rapid o țigară împreună. Cineva care să te accepte exact așa cum ești, fără să-i dai explicații, fără să simți nevoia să-l minți tocmai ca să eviți o altă explicație fără sens sau să-i asculți minciunile, scuzele, regretele, fără să-l bați pe umăr pentru că are o disperată nevoie de atenție.

clanul-mh-1

Anna, Ayan, Alexandra, eu și Iris – Guipozcoa, Tolosa

Cineva cu care să fii, doar pentru că îl iubești necondiționat și simți că dacă azi nu-l vezi se va rupe cerul și nu îți mai poți continua viața. Și cred că lucrurile astea s-ar fi întîmplat cu sau fără Camino, pentru că am pierdut destui prieteni pe drum, dar numai unii, întorcîndu-mă din drum pentru ei, sau întorcîndu-se ei din drum pentru mine, după disensiuni aprige sau certuri de moment sau mici răbufniri de orgoliu sau după niște evenimente ale vieții care te-au răpit din calea lor, sau după distanțe care i-au răpit pe ei din viața ta, au rămas acolo pentru clipele cînd simți nevoia să faci ordine în capul tău. Și deși vorbiți despre fleacuri, faptul că e încă acolo, sau că vei ști că va fi pentru o eternitate acolo pentru tine, oricînd vei avea nevoie, știi imediat ce ai de făcut, pentru că un astfel de prieten, deși nu-ți spune ce să faci, îți amintește constant cine ești.

Trei sau patru zile mai tîrziu, începea telefonul să piue…

Calle Predicadores – 6 años despues

calle-predicadores

Calle Predicadores – vedere din balcon 2009

Nu am știut atunci cînd am crezut că vin în Spania pentru o lună și după aceea ”mai vedem ce se întîmplă” că voi rămîne un an și jumătate, că-mi voi lua rezidență în Spania, că mă voi căsători etc. Nu am știut că plecînd din Zaragoza în 2010 vor trece 6 ani pînă să ne mai întoarcem într-o vacanță. De unde aș fi putut ști ? Planul era Anglia, după Dubai.

Vreau să spun că, totuși, oamenii normali au un curs al vieții cît de cît linear. Întorcîndu-mă aici, în timp ce mă plimbam pe Calle Predicadores, apoi în Piazza del Pilar, apoi mult în sus în Piazza de Espana, mă gîndeam la cei 6 ani ca la 6 vieți, trăite comasat și pe repede înainte, în care s-au ars etape, s-au întîmplat lucruri atît de diferite și nimic extatic. Mă gîndeam că a trebuit să trăiesc viețile astea, ca să învăț mai repede ceea ce altfel mi-ar fi luat alt timp pierdut. Știu acum ce NU vreau.

Apoi, după ce plimbarea s-a terminat și mergeam obosiți, abia tîrîndu-ne picioarele, am intrat într-o Mercadona să luăm pîine. Era cea de lîngă casă, în care alergam una-două, de fiecare dată cînd aveam nevoie de ceva. Acum m-am dus direct la rafturile pe care le știam de acum 6 ani și am luat cornurile cu ciocolată care-mi plăceau așa de mult. Am fost uimită că rafturile aveau aceleași aranjamente. Nu se schimbase nimic. Parcă era o zi obișnuită, atît de familiară, în care spanioli își vedeau de treburile lor, eu le înțelegeam limba și mă pierdeam printre ei, prefăcîndu-mă că sunt de-a lor. Nu de fițe, ci pentru că los rumanos nu prea sunt plăcuți pe aici.

A fost ca o baie de senzații de calm și echilibru, în care tot ce este acum, dincolo în țară, s-a îndepărtat foarte mult și și-a pierdut sensul pe care eu l-am dat acelor întîmplări sucite. Iar anul ăsta a fost ca niciunul de plin, tembel, încărcat cu de toate și încă nu s-a terminat. Am făcut de toate, de la renovări la politică, de la cursuri la traduceri, de la ejecturi la resemnări.

Mi-am dat seama de asta după o plimbare de 3 ore în care, deși eram obosiți, nu eram agitați. Era o oboseală din aceea după care, deși ești scurs fizic, spiritul se reface, spre deosebirile de plimbările din București sau Constanța, de exemplu, cînd te întorci mai agitat și mai plin de draci decît ai plecat de acasă. Că te întîlnești cu alți oameni și mai agitați, care nu știu să stea într-un loc fără să-și vomite problemele și suferințele, nu au exercițiul tăcerii, sau cel al lui ”hai să ne gîndim la lucruri plăcute”, nu dai de funcționari stresați, de oameni care au 7 treburi de rezolvat și nu fac nici una ca lumea.

2452_1063721227617_3925982_n

Piazza del Pilar – 2009

Uitasem și eu că există străini care nu sunt interesați de ce faci tu, de cum ești îmbrăcat, cum îți stă părul, care este lungimea genelor sau a unghiilor tale, oameni care nu au ”dosarul tău” atunci cînd stau de vorbă cu tine. Oameni care nu au în sînge ipocrizia de a se comporta ca și cum ai conta pentru ei etc etc etc.

În timp ce aici fiecare își vede liniștit de plimbarea lui, de sănătatea lui, de slujba lui, dincolo, fiecare nu mai poate de grija altuia. Și cică sunt religioși.

 

Flight 23: București-Barcelona

imga0737

Stimabilul domn Vodky

Prin august, cînd lucrurile au început să se precipite și deja se înmulțiseră telefoanele cu tot felul de ziceri (fazele cu ”a zis ăla”, ”a zis ăla” – ceva ce pentru mine e doar zgomot de fond), îi zic stimabilului domn Vodky să intre rapid pe wizzair și să caute bilete spre Spania, via Zaragoza, că m-am săturat de ”ăștia”. Nu a întrebat cine sunt ăștia, că din cînd în cînd mă aude vorbind la telefon și e și el sătul deja.

Mai exact și mai pe larg, formularea a fost: ”să cadă cerul și pămîntul, nu mă interesează ce urmează în octombrie, să primesc cea mai mare pleașcă, să cîștig potul cel mare la loto, să-nceapă cel mai tare sezon la ”Prizoniera dragostei”, ba chiar și să ajung să joc în serialul acesta, treaba e că m-am săturat de ăștia și vreau să ne întoarcem în orașul în care am fost liniștiți și fericiți, în vremea cînd toți ”ăștia” nici nu existau, habar nu aveau cine dracului sunt – nu că ar avea acum, iar eu nu știam de existențele lor mici și mediocre. Ideea e să plecăm”.

Din august pînă în octombrie, ne-am văzut și noi de existența noastră mică și mediocră. Unde trăim și cum trăim, nu poate fi altfel. Nu e vina nimănui și a fiecăruia în parte, în același timp. Dacă ar trăi în altă parte, cu excepția a 2-3 persoane, care sunt iremediabil distruse și oriunde ar trăi, tot alienate mintal și emoțional ar fi, tot într-un handicap social ar trăi, ei bine, cu excepția lor, toți ceilalți nu ar face altceva decît să-și întindă aripile sufletului și să-și revină la calm și echilibru. Așa că eu recomand fiecăruia din jur cît mai multe plecări și întoarceri și contaminări cu lumea largă.

Bagajele le-am făcut în dimineața plecării. Pașapoarte, buletine, haine de schimb, laptopuri, telefoane și încărcătoare, napolitane de ronțăit pe avion și brînzoaice calde pregătite de mama. Am aterizat cu toate în Barcelona, într-o furtună de aplauze, care m-a trezit din reverie. Tocmai îmi rememoram naveta Spania-Romania de acum 6 ani, cînd trebuind să-mi omologhez diplomele, zburam încolo și încoace după acte și tot așa, aplaudau ăștia din avion, pe motiv că n-am crăpat nici de data asta.

picture-001

Călătorului îi șade bine la fereastră

Am ieșit din Prat în aerul rece al Barcelonei, parcă ieri treceam pe aici, fără valize, fără așteptări, ca un fulger printre oameni, grăbită să ies din mulțime și să mă întorc pe Calle Predicadores, să-mi termin al treilea roman.

Fata aia de atunci nu ar fi acceptat în veci unele situații de acum, le-ar fi retezat dinainte de a începe. În Zaragoza, recunosc imediat Peluqueria, Farmacia, parcurile, străzile, stațiile de închiriat bicicletele și mi-o aduc și mai bine aminte pe tipa care mergea cu pași apăsați și învățase spaniola de capul ei. Am luat o decizie bună acum. Am simțit de cînd mi-am văzut socrii așteptîndu-mă în aeroport și pe Iris alergînd în brațele bunicii, deși a văzut-o o singură dată, cînd nu avea nici doi ani. Chiar dacă e pentru cîteva săptămîni călătoria asta, știu că după ce mă întorc începe altceva.

Vara lui 2010 – părăseam Zaragoza.

Toamna lui 2010 – eram deja în Dubai (altă aventură cu sfîrșit neașteptat)

Toamna lui 2011 – apărea Iris a noastră (anul acesta am sărăbătorit-o în două țări și deja e la al treilea zbor cu avionul. Mă gîndesc să-i las moștenire blogul ăsta, să continue să-și numere zborurile)

Exact acum un an părăseam televiziunea din Năvodari.

La anul cine știe pe unde voi/vom mai fi. Deocamdată ne bucurăm de casa bunicii din Zaragoza, de parcuri și cafe con leche-uri.

Ocupația preferată: cotrobăitul prin sertare și ”găsitul de comori”.

Hasta la vista, amigos!

Stadiul relației: complicat!

“There are people who never had hope, and others who always lose it” (Lec)

Săptămîna a început cu o emisiune la Alpha Media. Vă spun de pe acum că nu sunt cea mai potrivită persoană să vorbesc despre tătari, nu pentru că nu le-aș cunoaște obiceiurile, ci pentru că nu am fost în cercurile lor. În afară de ramura tătărească a familiei mele, alți tătari nu cunosc. A, și la un moment dat, am predat cîteva ore de engleză, nici nu mai știu în ce an, oricum demult, la solicitarea președintelui Uniunii de-atunci, care era văr cu tata. Să-l refuz, era ca și cum l-aș fi refuzat pe tata.

În fine, emisiunea era despre problemele din Uniune. Singurele probleme pe care le cunosc sunt cele citite din alte articole- și pe alea le-am citit pentru că s-a vehiculat că le-aș scrie eu. Sincer, nu prea am avut răbdare să le citesc pe toate, mi-au atras mai mult atenția comentariile, insultele și virulența cu care se împroșcau unii pe alții pe diverse pagini pe facebook. Așa cum am spus și în emisiune, clar acolo, în Uniunea Mare, Democrată și nu mai știu cum, este o problemă.

Acum ditamai UDTTMR i-a cășunat pe mine că de ce scriu, deși am zis în repetate rînduri că nu scriu eu, domle, articolele alea. Am aflat, în timp, că subprefectul care nu mai e subprefect vrea să îmi dea orice numai ca să mă potolesc, un coleg de partid îmi dă sfaturi bune să mă potolesc, aș vrea să știu din ce anume, dar nu reușește nimeni să-mi spună, pentru că și în găurile de la macaroană de s-ar cotrobăi, nu vor găsi urmele unei scrieri care n-a fost scrisă. Dar cui să-i explici? E și mai clar că unele articole au deranjat.

Așa că ieri, după o mică discuție, în care se insista că eu scriu ce nu scriu, mi-am dat seama că m-a plictisit așa de mult toată povestea asta, încît chiar m-am hotărît să scriu primul și singurul articol despre o Uniune care nici măcar nu mă interesează și nici nu m-a interesat vreodată. Dacă nu v-am plictisit pînă acum, continuăm alegoric și apoteotic, în stilul derutant-miserupist sau heirupist.

Totuși, ca sfat de la un om care nu a crezut nimic din ce i s-a spus pînă nu a verificat (defect profesional), dar care cu toate astea are destui prieteni care ce spun aia e, poate că a venit timpul să verificați și voi de unde vă primiți informațiile alea așa de prețioase și dacă nu cumva aveți niște sifonari printre voi cu misiuni precise de dezbinare. Sau ar fi bine să verificați și ponturile unor personaje apărute din senin pe telefoanele voastre, așa tam-nesam, s-au gîndit ele că vă vor binele. Ia verificați-le voi din mai multe surse și întrebați cine ce știe despre persoana respectivă. O să aveți niște surprize colosale și o să vă dați cu pumnii în cap că ați pus botul la mitomani cu state vechi de plată. Ia vedeți cam din cîte relații, organizații, grupuri și mai știu eu ce, a fost scuipată persoana aceea, ca o măsea stricată.

Consider că experimentul politică, la mine cel puțin se apropie de sfîrșit. M-am retras din televiziune pentru că nu am timp de bîrfe și alte prostii și am crezut că nu există nicăieri altundeva o asemenea pierdere de vreme ca în televiziune. Ba există, nene! În politică. Nu te poți apuca de nimic constructiv, fiindcă sar pe tine toți că lucrul acela nu se poate face. Toți vor cîte ceva. Eu, că am vrut transparență, am primit ”sfaturi bune”.

În definitiv, cred mai mult într-o egalitate și asemănare a inteligențelor, un simț artistic sau spiritual comun sau un bun simț camaraderesc ce ar trebui să ne lege prin cuvinte, nu să ne dezbine. Ce mă interesează pe mine de politicile nu știu cui și de orgolii? De cașcavalul nu știu cui sau de luptele și de jocurile nu știu cui? Dacă vreau teatru, am niște teatru radiofonic salvat pe laptop. Măcar acolo se joacă mai bine.

Dar așa deranj public pentru o brumă de transparență, care am înțeles acum, nu va exista niciodată, mai rar. Într-o zi, o veți dori, dar o să fie cam tîrziu.

Începusem cu emisiunea. Deci mă trezesc în emisiune cu 3 bărbați, care, după spusele lor și după cum se vedea în unele filmări fuseseră bătuți, împinși sau dați afară de la o conferință de presă, legată de problemele tătărimii. Se duseseră la Uniune, ei și alții, și nu au fost lăsați să intre (unii da, unii nu). Lumea se strînsese să afle sau să găsească o soluție pentru viitoarea listă de deputăție, că altfel Uniunea risca să rămînă fără deputat. Coșmarul de pe lume, na belea!

În condițiile în care se luau listele la puricat și mai apărea în presă cîte o listă pentru parlament, tătarii nimic, erau respinși. De ce? Nu se știe, dar clar eu eram de vină. Pentru că? Orice motiv e bun. Sunt brunetă, am părul lung, scriu cărți (n-am mai scris una de un an, dar nu contează), sunt măritată cu un ardelean, port 38 la picior și nu am nevoie de nimic.

Bineînțeles că eu sunt de vină peste tot. Sunt țap ispășitor din 2007 încoace (din diverse motive și pentru diverse cauze, tocmai că nu am nici o cauză în afară de a mea), vă dați seama că ce aud eu că se spune despre mine, pe o ureche îmi intră pe ambele îmi iese. De ce să nu fiu vinovată și pentru că a fost lista UDTTMR de deputați respinsă? Ce mare șmecherie!

Ieri cineva a avut bunăvoința să-mi explice: păi da, pentru că am lucrat la LTV și am fost colegă cu cutare și cutare, pentru că am o colaborare nu știu pe unde, pentru că sunt prietenă nu știu cu cine și am băut cafea nu știu cu cine, a, și mai ales faptul că am apărut într-o emisiune despre… gata, e totul confirmat, parafat, Procesul lui Kafka scrie pe mine.

E așa un retard social în politica asta, că nu vreau să-mi pierd mințile, mai ales că am nevoie de ele, pentru traducerile mele și viitoarele scenarii. Am văzut cît de rău a ajuns o tipă care și-a prins urechile în politică. Și nu e singura. Mai ales cînd sunt oscilații de-astea de temperament asezonate cu nițică menopauză și cu multă dorință de putere. Pentru ce dracului vreți atîta putere și nu vă mai satură Dumnezeu chiar nu pricepeți nici voi. Ca să nu vă lăsați mai prejos decît cine?

Trăim niște vremuri în care nu ne permitem să fim nehotărîți. Mă rog, eu nu am timp să fiu nehotărîtă. Ori știi ce vrei, ori nu știi, ori zici ce vrei să-mi zici ori mori cu minciunile de gît. E simplu, așa sau așa. Și cu toate că e foarte simplu ce spun eu aici, sunt convinsă că nici de data asta nu s-a înțeles nimic.

A, și ca să fie totul frumos, președintele Uniunii se duce la președintele partidului să ceară demiterea mea din funcția de consilier, precum mai fusese și primarul orașului Medgidia, cu exact aceeași petiție. Iar eu, acasă, îmi scot nasul din episodul 92 al filmului ”Ilișki Durumu Karîșîk” (Stadiul relației complicat, Acasă TV) și leșin de rîs. Băi, băiete, ditamai oamenii se comportă ca niște țînci de grădiniță care tocmai și-au luat-o pe cocoașă de la mine, juma de metru de femeie! Oameni de la care ai pretenția să conducă Uniuni și orașe complicate, nene. Nu știu dacă realizează penibilul situației.

Curat complicat stadiul relației, coane Fănică!