Istanbul 2 – cu gîndurile în pămînt și cu pletele în vînt

13466416_863067920504604_1345728455054412275_n

sursă foto: internet, fb

”Ama senin adın ne?” îl întreb pe caligraful de stradă. Zîmbește pe sub mustață și spune: ”Mustafa. Aynen senin gibi.” (Mustafa, ca și pe tine). Îmi ia mai mult decît face, dar nu spun nimic. Sunt obosită de tot ce s-a întîmplat în ultimii 7 ani, ca s-o spun cît mai pe scurt. Și apoi, e vorba de numele meu, pînă la urmă. E important să nu comentez măcar eu. E de-ajuns că o fac alții. El își dă seama că parcă mi-a cerut prea mult și ar vrea să mai vină cu un gest. Too late, nea Mustafa, dar te las să mai scrijelești un nume, ca să dormi noaptea liniștit cu capul pe pernă.

#poeziedestrada

N-am zis mult timp nimic după venirea din Turcia, pentru că în afară de plimbări, curiozități și alte deadlineuri, am avut parte și de o surpriză neplăcută cu final neașteptat. Fază la care, după ce explodează mămăliga, pentru protecția nervilor mei din ce în ce mai sensibili la escroci, dau eject fără explicații celor care se dovedesc a minți fără sens, dar nici asta nu e problema, că nu am nevoie să-mi spună nimeni adevărul, ce mă deranjează dincolo de minciună e tupeul cu care se fac apoi că nu înțeleg, domle, de ce i-ai dat dracu. Acolo se rup relațiile de prietenie și hăhăială. Zilele trecute păreau că stau bine cu inteligența, dintr-o dată nu mai înțeleg nimic. Marș la coteț de unde ai venit. După ce că minți, mai ești și oligofren. Asta e din categoria celor care mă îndemnau să tac, ca să nu am probleme, zic și eu ca John Wayne ”dacă te-am înjurat, să fii sigur/ă că asta mi-a fost intenția”.

#DontShakeItBaby #CuGîndurileÎnPămînt #KungFuPanda

Numai că eram în Turcia și nu doream să pun nicio mămăligă la încins măcar. Hrăneam pescărușii care urmăreau feriboturile ce treceau de la un mal la altul, ducînd cu ele, turiști cu multe doruri de ducă. Mă gîndeam atunci la semnale, cînd apare un Kahraman (așa-l chema) că să-mi dea banii pe ceai înapoi că i s-a părut lui că așa m-ar cuceri. Au și turcii mîrlanii lor. Copilul din mine zice să vă duceți dracu pînă cînd învățați să-l respectați.

Așa că după feribot, am umblat în sus și în jos și am trecut în viteză pe lîngă moschei și topkapîuri, cu gîndul la următorul VOSTRU deadline. Era nevoie de o dezmorțire și o nouă poveste de amor între mine și fetele care merg la petreceri doar pentru a agăța alți fraieri pe care să-i facă de bani și apoi să dispară fără urme. Și-mi amintesc prima replică: ”asta e din altă ligă”. Exact. Liga tristelor rimelate pe care nu dau doi bani.

#DejameVivir #HateMe

16681531_10210606852880867_9020917317060569989_n

În așteptarea unui feribot

Dar Istanbulul – ”oraș blestemat” cum îl numește majoritatea din cele 17 milioane de suflete ce sălășluiesc în el, nu e locul unde aleargă cîini cu covrigi în coadă. Dacă e s-o iau așa, tot mai mult îmi place Londra. E mai adunată. Mai elegantă. Mai sobră.

Să vă spun ce nu mi-a plăcut la turci, că nu m-am îmbătat cu apă rece doar pentru că mirosea frumos pe străzi a mirodenii și zîmbeau turcii pe sub mustață, că altfel nu li se vindea marfa.

M-a enervat că în cartierul în care am stat (și alte trei cartiere în sus și în jos) nu am găsit un magazin de haine ca lumea. Îmi place să-mi cumpăr cîte ceva de pe unde merg. Dar am dat numai de batice și șaluri și fețe de perne colorate. Fix ce-i trebuie unei babe să pregătească de înmormîntare.

M-a enervat chestia cu prețurile. Mă enervează maxim cînd mă duc la supermarket și sunt prețurile amestecate sau deloc, că renunț să mai cumpăr, mă enervează să întreb cît costă orice fleac, oriunde, nu numai în Istanbul. Evident că știu că acolo trebuie să negociezi și pentru un ac de cusut, o chestie inutilă și obositoare după părerea mea. Cum nu existau prețuri pe nicăieri nici nu puteai face o comparație, așa că, practic, habar nu ai dacă ai luat ceva la prețul corect, dacă te-ai păcălit sau ai încheiat o afacere bună.

Și, desigur, frumoșii ăia din telenovele nu există. Foarte enervant. În schimb, a trebuit să-i spun mai arțăgos unuia: ”Abi, git burdan șimdi bir tokat patlatacam sana, görürsün sen.” Apropo de asta, nu e o idee bună să te duci singură în Istanbul, dacă nu ai niște expresii mai tari în buzunar. Altfel, dacă nu te-ai mai privit demult în oglindă, o să-ți vină să crezi că ești iar la 30 de ani, cea mai frumoasă femeie de Univers. Face bine la vanitate, poate, dar nu te agita, știi bine că nu ești sau că e ultimul lucru care mai contează pentru tine.

Advertisements

Istanbul – un ceai pe malul Bosforului

7664-kutlualtay-kandilli-iskelesi--9309-950px

Kandili Iskelesi, Istanbul

După 8 km, mă așez pe o terasă pe care mă chemase una din melodiile pe care le tradusesem cîndva pentru un film. Se numea ”Bir Bulut Olsam”, tradus la noi ”Obsesia”. Îmi plăcea mai mult titlul original. Bulut era numele de familie al personajului principal, interpretat de Engin Akyurek, un actor în vogă la turci. Așa cum majoritatea numelor turcești înseamnă ceva, numele ăsta Bulut se traduce ”Nor”. tradus mot a mot, cu sens poetic: ”De-aș fi un nor…”, dar, de fapt, se referea la ”De-aș fi un Bulut…”, un fel de ”De-aș fi un Mustafa…”

”Ben sende tutuklu kaldim…” era primul vers din strofă, cu sensul de ”m-am îndrăgostit de tine, am rămas prins, nu mă mai pot gîndi la nimeni altcineva”. Iar vocea lui Aytekin Ataș era ca o chemare, ca un dor, ca un vaiet, era vorba despre un bărbat care cutreierase lumea întreagă (7 lumi cutreierase, de fapt, alt vers) și uite așa, se oprise doar la ea. Dacă nu ar fi început melodia asta, nu m-aș fi oprit la terasa asta, nu aș fi cerut cel mai bun cocteil băut vreodată (Șehzade) și nu m-aș mai fi gîndit la multe, ca de exemplu, la viața asta care ține doar 3 zile și nu suntem în stare să ne iubim, tot cutreierăm fără rost, ca norii pe cerul cuiva, și nici măcar atît.

În afară de mirosurile îmbietoare ale Istanbulului care te leșină, efectiv, și te opresc în loc, tot felul de arome de narghilele și mirodenii și aburi de ceai și cafea, grătare pe care sfîrîie carnea și uleiuri încinse în care clocotesc gogoșile, cuptoare din care ies covrigi și cornuri și pîine caldă, gheretele porumb fiert sau copt sau prăjit pe cărbuni, e ceva ce m-a făcut să-mi stea inima în loc de cîteva ori. Oamenii ăștia se aruncă pur și simplu în fața mașinilor cu copii cu tot cînd trebuie să treacă strada, ca muștele gonite de un plici. La un moment dat, unul, nici nu s-a mai obosit să se arunce în fața mașinii, ci s-a urcat direct pe capota unei mașini în drum spre cealaltă parte a străzii, s-a răsucit ca un cascador, apoi și-a văzut de drum, semn că făcea asta de mult timp. Doamne ferește, o metropolă din care scapă cine poate…

În toate după-amiezile am ieșit, fără hartă, fără niciun scop, doar așa să mă plimb cu mîinile în buzunare și să văd ce-mi iese în cale. Am reușit și să mă rătăcesc, dar asta era și ideea.

21935479_10211367713842920_1754858211_n

Gülhane Park, Istanbul

Cel mai mult mi-a plăcut copacul special amenajat pentru păsări din parcul Gülhane. apoi am ajuns în Eminönü, fără să știu că am ajuns în Eminönü, căutînd Eminönü, am urcat în sus spre SultanAhmet, am luat apoi tramvaiul și am coborît în Eminönü, și atunci mi-a picat fisa că eu parcă aici voiam să ajung.

În ziua aia am avut așa, 15 km la bord, o rătăcire care nu a fost, de fapt, rătăcire, o plimbare cu feribotul din Eminönü, la Üsküdar, unde am mîncat un sfert din faimoasa pîine cu pește, restul l-am luat la pachet, castanele prăjite nu pot spune că mor după ele, dar le-am luat să le gust pentru că așa am văzut eu că făcea Songül cînd se întîlnea cu iubitul ei din ”Kirgin Çiçekler” și părea ceva foarte romantic, ei bine, romantismul ăla a zăcut o zi jumate în punga mea pe care scrie Afiyet Olsun (”Poftă bună”), castană prăjită lîngă castană prăjită, pînă cînd le-am făcut vînt în coșul de gunoi.

Apoi în drumul înapoi cu feribotul spre Eminönü, s-a pornit furtuna pe Bosfor, ba chiar cred că era și o altă telenovelă intitulată ”Furtună pe Bosfor.” Dar, bineînțeles, plimbarea mi-a stricat-o nenea Kahraman care mă tot punea să-i promit că-l voi suna să ne plimbăm, iar eu i-am promis de 10 ori că da și de fiecare dată am mințit ca o nerușinată, pe tonul acela, da, domle, și-acum dispari. Am venit să îmi clătesc mintea și să văd priveliști noi, nu altă sulă bleagă și nevorbită, care-mi strică plimbarea. Așa începe totul. Mai întîi îți strică o plimbare, apoi întreaga viață.

Ce mi-a plăcut cel mai mult în Turcia acestor zile, dincolo de tot ce-am văzut, e tramvaiul gol care trecea în fiecare noapte fix pe sub balconul unde stau. Trecea gol și cu luminile stinse ca o fantomă, din jumătate în jumătate de oră.

Am ales pensiunea prin booking (își zice hotel, dar e pensiune), am vrut un cartier vechi, aproape de mare, dar desigur, pe booking nu vezi împrejurimile în detaliu.

besiktas istanbul

Beșiktaș, Istanbul

La 300 de m era marea (dacă nu mă înșeală aproximările), dar pînă acolo sunt aceste șine de tramvai, poate e un cap de linie, apoi sunt trei rînduri de case vechi. În fiecare noapte, stau pe balcon în întuneric, ca și acum, lucrez sau fumez, sau amîndouă și mă uit la ce fac oamenii prin casele lor, cum se așază la masă, întind rufe sau mai pîlpîie un televizor. Mă uit ca la un film mut pînă se sting toate luminile. Apoi, într-o liniște perfectă, trece tramvaiul ăsta pustiu. De la 12.00 la 2.00 noaptea.

Și să stai singură în noapte, liniște de s-o tai cu tramvaiul, cu mirosul de mare în nări cu vocea lui Aytekin în urechi… nici nu mai știu de cînd nu am mai stat așa, cu simțurile treze. Într-un simț de-ăsta treaz îmi trece prin cap, mai ceva ca tramvaiul, ideea să iau legătura cu scriitorul căruia îi tradusesem cartea toată-primăvara-vara. Ce-a ieșit din toată povestea asta, rămîne pe data viitoare.

Ostașul mic și prost

11873385_803899919729796_6603836334425226443_nPe urmă, zilele astea s-a vorbit și despre linia întîi și cît de greșită e ea. Adică eu am vorbit cu mine, măsurînd cu pași mari grădina. Despre linia întîi care zice: ia fii tu ostașul nostru, ostașul mic și prost, care primește șuturi în cur, sanchi, ca să fie motivat, ostașul jerpelit, care nu are timp să bea apă și n-a înțeles nimic din luptele lui, ostașul mic și prost pe care toți îl desconsideră și la care toți zbiară pînă cînd ăstuia îi sare cascheta din cap de nervi și înfige baioneta în primul care rîde înnăbușit ca o hienă pe la spatele lui. Mi-l imaginez la fel de calm și nemilos ca o ploaie rece de toamnă. Ostașul mic și prost care lasă în urmă cadavre plictisite de viață, dumnezei mărunți, cățelărese care aleargă după fluturi, femei de carieră la cheremul tuturor grupurilor de boșorogi sau funcționari veniți la mare să mai scoată și sindicatele ochii cu ceva, linia întîi care e mereu în spate, dar care poate trăi bine mersi fără ea.

Nici măcar nu sunt importante detaliile, mese festive pe la mc donalds sau hlizeli de o clipă pe post de glume comune, insinuări gen Im nobody`s wife, e vîrsta, gagico, toate cred asta, că vor fi iubite pînă la adînci bătrîneți, că nu vor avea celulită niciodată, cînd, de fapt, toată povestea, dacă nu ai bani și nu trăiești la hollywood, și n-ai nici un boșoroguț să te scoată la aer, durează între 5-10 ani. Dar asta o cred doar fufele care nu au altceva în cap decît ”look”-ul și au impresia că se înțeleg din priviri cu unu ale cărui personalitate, temperament și caracter habar nu au cu ce se întind pe pîine, doar languros pe tejghea. E o chestiune de bun simț să nu insiști să joci pe cărbuni încinși cînd nu te țin tălpile, e o chestiune de bun simț să nu te crezi un fin sau o fină cînd ai atitudini de țăran/că în călduri.

În general, nu e bine să rîzi de oameni, cu atît mai grav să rîzi de cel care a rezistat în tranșee ca să ai tu o viață liniștită, crezînd că aventura e să mori de foame și pasiune înseamnă să plimbi pudelul pe plajă.

Haidi, canım, întotdeauna ești liber pe spinarea altuia.

Mănîncă, bea și fii măritată!

12734290_1692262644345438_1944160844645918070_nDespre relativitatea anumitor relații știai deja, dar întotdeauna e momentul ăla, momentul decisiv, momentul cînd îți pică în cap cortina, cînd se rupe filmul, cînd ștergi tot cu buretele, cînd nu mai contează nimic, cînd totul e vînare de vînt, cînd te uiți în jur și-i vezi cu adevărat pe cei de care ești legată, în detrimentul celor cu care aveai telepatii, vise comune, palavre și mai comune, idealuri și mii de fire invizibile ale energiilor suave și subtile.

Ce te ține cu adevărat într-o relație, chiar și atunci cînd îți vine să-ți iei lumea în cap, este viața de zi cu zi la care nu poți renunța așa ușor. Ce mîncăm, ce bem, dar să avem grijă să nu ne îngrășăm, unde ne odihnim și unde mergem să ne plimbăm împreună. Cu ce ne îmbrăcăm, cînd facem piața și la ce filme ne uităm. Ce mai renovăm, ce mai cumpărăm pentru casă. Pe aceste simple activități îți poți construi o viață. Nu numai o viață, ci și liniștea sufletească, dar asta doar dacă lucrurile merg de la sine, bineînțeles.

Acum ceva vreme, acum aproape 20 de ani, începuse o cultură a libertinajului, ca urmare a anilor de comunism și a interzicerii avorturilor, cînd se întîmplaseră mii de tragedii în familii, ale căror traume unii le mai suportă și acum. Mame care nu-și măritau fetele cu turci, că ele erau românce, sau mame care nu le suportau pe prietenele turcoaice ale prețioșilor lor fii ca nu cumva să le miroasă hainele a oaie, sau tați care impuneau o anumită căsătorie, mai era frica de a nu-ți dezamăgi părinții pentru că ei s-au sacrificat din greu pentru un rahat ca tine și exemplele ar putea continua, dar ați prins ideea.

Cultura asta a libertinajului a dus la atitudinea aceea jemenfișistă care a creat atîtea femei independente, care-și cîștigă ”banu” singure, femei ambițioase care vor să demonstreze că ele se pișă pe bărbați și n-au nevoie de protecție, că, la o adică, sunt și destul de deștepte să-i joace pe degete și mai au și 4 boașe cu care să dea în masă cînd nu le convine ceva. Pe lîngă ele, încerca să supraviețuiască generația de femei care au fost învățate de mamele lor să dea peste cap viața unui bărbat cu un copil pe care acesta nu și-l dorea sau nu era pregătit încă pentru el, dar era nevoit să-l primească în viață, deopotrivă cu maică-sa, care apoi zbiera la fetele mai tinere și neștiutoare de viață: lasă că pînă nu ai un copil nu știi ce înseamna ASTA. Niciodată nu ți se explica ce e ASTA, care ASTA și cu ce se mănîncă chestia ASTA.

Am participat, desigur, la mii de discuții femei vs bărbați și bărbați vs femei, apoi femei vs. femei, prea puține bărbați vs bărbați. Înaintînd în vîrstă, îți dai seama că nu mai ai timp de așa ceva. Oricum ți-ai dat ochii peste cap de mii de ori ascultînd mii de aberații. Măi, copii, și vine o vreme cînd nimic din toate astea nu mai contează și nici ochii peste cap nu ți-i mai dai. Stele, versuri, floricele, idealuri și bășini, discuții despre dînsa într-însa, despre orcile care anunță constant că sunt fericite, despre unele care vin la mare să-și spele jegul de sub cutele de grăsime, despre boitele care, la fel, cînd intră în apă li se scurge machiajul și genele false, le cade tencuiala și ies din valuri, nu ca Afrodita, din spumele lor, ci mai bătrîne cu 50 de ani și algele lipite de celulită. Dar chiar și așa, te poți uita la oameni ca la un spectacol ridicol, chiar și atunci cînd vezi în ochii lor propriile tale enormități ridicole.

Eu sunt pro-mariage. Am fost tot timpul. Cu condiția să-mi fie alături un tip la fel de nemernic ca mine, la fel de ironic, la fel de rezistent și, în același timp, la fel de nepăsător la spectacolul din jur. Am avut noroc. Și foarte rar telepatii. Dar probabil că între cei care dorm de atîta timp împreună nici nu mai e nevoie de asta.

Autosabotaj

17022364_804255323064150_8002085395334660829_nȘi vine momentul ăla cînd înțelegi ceea ce-ți spunea altcineva despre el. Că scrisul e un blestem. Iar tu încercai să-l convingi să meargă mai departe, că sunt oameni care au nevoie de anumite gînduri-idei, mai exact, eu aveam nevoie să citesc ce scrie și credeam că toată lumea are.

De fapt, nu scrisul e un blestem, ci ceea ce generează el după. Poate fi orice altceva, orice domeniu sau activitate, sau abilitate, dar eu vorbesc despre scris, pentru că în zona asta am vrut să mă mișc. Te trezești că îți place ceva atît de mult că devine obsesie, și pentru că-ți place, continui pe drumul acesta, începi sa pricepi cum stă treaba și mergi mai departe în ciuda tuturor semnelor care-ți spun să stai în banca ta. Pe urmă te prinzi de faza cu Inshallah și, mai încolo, îți găsești scuze, că așa e mintea omului destul de înșelătoare. Ce dacă stai de cele mai multe ori cu biblioteca în cutii, ce dacă ani de zile ai scris cu laptopul pe genunchi, ce dacă uneori n-ai avut liniște, ce dacă ai avut cîteva ghinioane editoriale, ce dacă și ce dacă… dacă trebuia să se întîmple ceva, s-ar fi întîmplat pînă acum, dar pe parcurs, intri pe pilot automat și ai cam uitat ce voiai să se întîmple.

Prima dată cînd mi-am pus serios întrebarea: ”de ce scriu, ce e cu nebunia asta?” a fost acum 10 ani. În sensul: cui folosește treaba asta? Orgoliului meu, nevoii mele de a fi apreciată? Poate nesiguranței? Aveam un anumit sictir care trebuia scuipat oare? Mi se părea oare că așa îmi curăț sufletul? Voiam să cuceresc pe cineva? Nu mai știu, dar voiam să fie mai mult de atît. Mai mult decît toate astea. Și îmi dau seama că nu e. Dacă ar fi fost ceva bun, sau ceva relaxant, de unde o anumită încrîncenare? Lucrurile ar fi curs ca boabele de ploaie unul după altul, sau dintr-unul în altul.

Mi-amintesc crîmpeie, am în față ochilor oameni care nu știu ce să mai creadă, expuneri fără rost, împrieteniri de moment sau dușmănii pe față – într-o zi, la o lansare de carte, nu a mea, a altcuiva, autoarea care mă invitase vrea să mă prezinte unei prietene de-a ei, scriitoare și ea. Suntem multe și toate niște neînfricate. Aia strîmbă din nas și îmi întinde o mînă de ”pește mort”. Da, știu, sunt o nemernică, nu am nici memoria figurilor, nici nu simt nevoia să par cucoană cu coc și cercei cu clips, dar, doamnă, sunt sigură că nu v-am făcut nimic. Desigur, nu i-am spus nimic, am dat sănătos din umeri și am așteptat să se termine lansarea să plec acasă. Mi-a părut doar rău că cea care a vrut să ne cunoaștem s-a simțit prost pe moment.

În realitate, degeaba aș spune eu că nu poți să judeci un om din auzite și pe urmă să-i întinzi o mînă de pește-mort ca să faci ”pe doamna” mai apoi pe internet. Și chestia asta e doar un fleac pe lîngă multe altele. Nu poți să ceri corectitudine de la un om și tu să te comporți ca o mimoză ofilită. E un fapt pe care-l constați, în trecere spre alte lucruri mai importante din viața ta. Sau alta: nu poți să faci echipă cu un om și pe urmă să te duci să-l bîrfești la șef, după ce atunci cînd ai avut nevoie, te-a înlocuit chiar de ziua copilului lui. Nu poți să zici ”leșin după scrisul tău” și haoleu, ”ți-am citit tot blogul”, și pe urmă să desființezi un contract, fără să anunți motivul. Ups, m-am supărat nu e un motiv. Să te văd și de-acum încolo. În primul rînd că știu că nimeni nu leșină după scrisul nimănui, în al doilea rînd, blogul nu e o carte de vizită, și apoi, ale dracu coincidențe care nu se mai termină. Nici nu poți să vii în vizită la cineva acasă și apoi să-i toci cu prima prietenă apărută în cale alegerile pe care le-a făcut în viață. Așa nu vor merge niciodată lucrurile. Poți rata prietenii, proiecte și evoluții spirituale. De ale mele, lăsați că-mi fac eu grijă. Doar ziceam așa. Că ar fi mai bine dacă fiecare și-ar vedea de viața lui și cînd scriu asta îmi dau seama că și eu fac uneori greșeala să mă bag în viața altcuiva, crezînd că fac un bine și mă trezesc cu o găleată de apă rece în față.

Mă privesc în oglinzile unora și nu văd același lucru ca în oglinda mea. Chiar și pe mama, pe care o lăsasem pe terasă, în soare, zilele trecute, la cîteva ore după ce m-am întors, am întrebat-o îngrijorată, tot aici ești? gîndindu-mă că în loc să se întindă în casă la răcoare stă singură, în soare, pe caniculă. Ea interpretează că ce, n-are voie, adică am impresia că stă și nu face nimic? Urmează, bineînțeles, o discuție absurdă, de parcă tocmai eu aș putea avea ceva împotriva unui om care nu face nimic. Eu – care toată ziua nu fac nimic.

Dar, în sfîrșit, dacă nu mi-aș fi pus atît de des întrebarea ”de ce”, cred că aș fi avut zile mai liniștite (nu la Clichy, aș fi vrut eu), dar măcar aș fi citit mai mult și mi-aș fi permis luxul să devin autistă. Ba chiar, din surzenia mea, aș fi scris și mai mult. Ceea ce am să și fac. Adică o să devin surdă. Nu mă mai interesează ”de ce”-urile, nu mă mai interesează nici ”cum”-urile, nici ”binevoitorii” – nici ce motive există pentru asta și pentru cealaltă. Mie îmi plac oamenii care merg pe scurtături, care te sună și-ți reproșează ceva direct în față și care spun clar ce nu le-a convenit la tine. Pe ocolite, drumul e prea lung. Din auzite, la fel. Ai făcut asta și iată consecințele. Mă gîndesc dacă nu cumva am eu o problemă în a recunoaște că sunt ipocrită. Nimeni nu recunoaște așa ceva, să fim serioși. Toți suntem ultimii unicorni, toate niște șeherezade care nu și-au spus încă poveștile pentru că nu le-a stat deasupra capului sabia niciunui padișah.

De data asta însă, fluturele nici măcar n-a dat din aripi și s-a creat furtuna. Dacă ar ști, poate că s-ar vindeca de gelozie. Dar se presupune că chiar ar trebui să-ți pese de cineva ca să-i spui unde să se corecteze. Și, bineînțeles, mai depinde și cum i-o spui. La capitolul ăsta, eu o iau pe scurtătură, și-mi sar ideile din cap ca popîndăii pe arătură, că oricum am impresia că vorbesc prea mult din tastatură (jeeez, fac și versuri de supărare), cînd ar trebui să mă duc în pădure să îmbrățișez niște copaci, să car apă de la fîntînă sau să-mi scot odată pașaportul, o chestie pe care o tot evit fiindcă mă îngrozește numai gîndul la coada la care trebuie să stau și mă mai bagă în sperieți și bărbati-miu că e război în Turcia și zboară bombele prin Istanbul, deși pare că toată lumea de pe Facebook e plecată în Turcia și zîmbește din poze bine mersi.

Și tot caut semne că aș fi pe drumul cel bun, dar probabil azi e burniță și alunecă pe jos și mai bate și vîntul. Dar am primit tot azi ultimul colet de la elefant.ro si am luat ieri tricourile imprimate, ceea ce e bine că îmi voi face timp de citit și de recomandat cărți. Cui? Nu se știe. Se tot plîng ăștia că nimeni nu mai citește cărți, iar eu nici asta nu vreau să admit.

Impersonal

17352034_1864079360497098_1935556198894939272_nUn blog lăsat în paragină, ca o jucărie stricată sau ca o haină pe care nu vrei s-o mai porți. Citește și mergi mai departe s-a transformat în ”mai scrii și tu ceva”? într-o discuție amicală ajungem la concluzia că vremurile apuse ale lui yahoo mess parcă erau mai personale, cel puțin pe aia din listă îi știai și rîdeai cu ei, acum vremurile impersonale ale lui facebook mess se limitează doar la urări de aniversări de ii, de sînziene, de bayram, de zile de naștere, de sfinți, de botezuri, zile internaționale ale zîmbetului, ale soarelui, ale scobitorii, ale mamei, tatălui, nu se termină una că începe alta, un șir nesfîrșit de urări etc. dar tu cu adevărat, ce mai faci? nu întreabă nimeni. Răspunsul e mereu ”bine” pînă se descoperă adevărul. Nu că mi-aș dori să mă întrebe cineva ce fac, dimpotrivă. Era doar așa, un fel de a spune. Unii nu fac nimic, așa că degeaba îi întrebi. Nici să turui ca prostul nu e bine, doar așa ca să te auzi vorbind. E mult mai simplu să dai like și să treci mai departe, fără să te preocupe prea mult soarta nimănui.

Intru, deci, azi pe yahoo mess. Bine, mai întîi a trebuit să mi-l descarc, nu-l mai aveam. Nu l-am putut porni că nu știu ce program cu flashuri îi trebuie, am renunțat, ducă-se. Dar dacă tot eram pe yahoo, am intrat în mail să dilesc surplusul de spamuri. Asta mi-a luat cam vreo oră și un cappuccino. Apoi au urmat newsletterurile la care m-am abonat și pe care nu le-am deschis de vreo 3 ani. Unele site-uri chiar au dispărut, așa că chiar nu mai avea rost să le deschid. Delete.

Între timp am pus și o tură de haine la spălat, cu gînd ca după aceea să mă apuc de treabă. Dar pe măsură ce goleam mailul de spamuri și drafturi netrimise și newsletteruri necitite, am ajuns și la folderul ”oameni stresați” și pentru că nu mai țineam minte care erau ăia, mi-am mai făcut un cappuccino și am intrat cu un ”Bismillah” să văd, de ce i-am numit așa și de ce erau stresați, ca să am ce scrie eu acum pe pagina asta, înainte de a dispărea de pe fața netului. Asta cumva te liniștește, să vezi că nu mai ai pentru cine scrie, fiindcă exact ca și mine, e posibil să fie alte sute de mii de oameni care nu-și deschid mailurile 3-4 ani la rînd și nu mai țin minte de ce îi stresau unii. Sau ca la o emisiune în direct, la o televiziune locală, cînd, ca să-ți liniștești interlecutorul emoționat, îi spui: ”Stai liniștit, nu se uită nimeni la noi”. Sunt șanse de 80% să spui adevărul, fiindcă la cîte filme și emisiuni și programe sunt, cine stă să asculte ce povestești tu, în afară de cei cărora le pasă de tine?

În sfîrșit, intru, deci, în folderul amintit cu gînd să-l șterg, dar citind primul mail îmi amintesc un episod uitat și simt cum mă încrunt. Nu mai șterg nimic și las totul așa, pentru că am memorie scurtă și din cauza asta iert foarte repede, deși se spune că așa e bine, să iertăm greșiților noștri etc. etc. Ăsta e folderul campionilor la ”sărituri de cur în sus” în urma unor replici nevinovate. Citesc, citesc și m-apucă mila după aia. Săracu. Sper că și-a găsit liniștea între timp.

17362004_1863921727179528_6667093892516456014_nMi-a prins bine turul ăsta, am realizat încă o dată cît de efemer și de relativ e totul. Pe de altă parte, tot la distanță de ani, unii au rămas domni, iar unele doamne au rămas doamne, ghidîndu-se mereu după principiul că lumea e atît de mică încît ajungem să ne înghesuim deja unii pe alții, și că într-o zi ne vom întîlni undeva, cîndva, sau vom avea nevoie unii de alții. Și nu e vorba de faptul că trebuie să ne uităm unii în ochii altora și să ne salutăm pe stradă, nici nu mai e nevoie de asta acum cît e facebooku, sau că începem să ne dăm coate în gură ca să ne facem loc prin mulțime, dar tot nu îmi pot imagina ce viață seacă trebuie să ai și ce grad de frustrare, ca să sari la gîtul unui om (vorba vine, pe net suntem toți niște lei-paralei, se știe), doar pentru că ai afirmat că nu-ți place să lucrezi cu amatori. Au trecut 5 ani de atunci (dacă mă iau după dată) și evident că cele mai mari pagube într-un proiect le aduc amatorii, dar n-ai ce să faci, majoritatea profesioniștilor a plecat spre alte orizonturi și dacă înainte era greu să îți iasă un proiect, acum e aproape imposibil.

Nici nu mai are sens să-mi bat capul atît timp cît am marea aproape.

Monitorizare

narcissism-cynthia-decker

Narcissism – Cynthia Decker

La trei săptămîni după operație, simptomul care m-a pus pe gînduri cînd am decis să iau măsuri, a dispărut. O spun aici pentru persoanele care experimentează așa ceva. La un moment dat, voiam să schimb poziția cînd lucram pe laptop și, încercînd să scriu stînd pe burtă, mi se înnegura privirea și aveam senzația că îmi ies ochii din cap. Am pus-o pe seama faptului că lucrez de atîta timp nopțile. Sau poate că aveam probleme cu vederea. Așa că, luîndu-le prin eliminare (nu am probleme cu vederea), am ajuns unde trebuie. Sunt bine mersi, pot scrie acum și stînd pe burtă. Durerile au dispărut, mintea e limpede. Nu mai am amețeli și nici nu mai lucrez nopțile. Nici cafele nu mai beau. Datorită pastilelor care trebuiau luate la ore fixe, unele înainte de masă, de mai bine de o lună am grijă să mănînc la timp. Sunt doar cîteva modificări în stilul de viață cu care te obișnuiești, din dorința de a-ți echilibra funcțiile corpului, iar rezultatele te motivează să continui pe drumul ăsta.

Dar cel mai încîntată sunt de aplicația Mi Fit și de ”brățara de sănătate” care-mi vibrează pe mînă zilnic, la cel puțin două ore, să mă anunțe că am stat prea mult la laptop, deci trebuie să mă ridic și să fac mișcare, îmi monitorizează somnul, ritmul cardiac etc și pașii pe care trebuie să-i fac zilnic (8000), un obiectiv pe care singură mi l-am propus, asta înseamnă cam vreo 5 km pe zi, floare la ureche pentru cît îmi place mie să merg pe jos, dar am zis să nu mă dau vitează și nici să forțez prea mult. Nu încă.

Cît despre celelalte pe care le-am observat în perioada asta, faptul că nu spun nimic deocamdată, nu înseamnă că nu voi avea la un moment dat o poziție. Am așteptat 24 de ani pînă să aflu ce s-a întîmplat într-o frumoasă după-amiază de primăvară și cine au fost protagonistele. Nu mi-am propus asta, dar ce să fac dacă unele s-au deconspirat singure crezînd că timpul nu numai că alină răni, dar mai spală și din fărădelegi. E drept, că în paranoia lor, cred că le-am întins capcane, tot de nemernică ce sunt și vor acum să mă învețe chestii despre luptă, ambiție, rezistență și viață, femei încă pline de bube, care n-au făcut un sendviș unui bărbat în toată viața lor.

Mișto că eu mă monitorizez constant pe mine, iar ele nu mai pot de grija mea. Cu toate înregistrările, telefoanele, facebookurile, twiterele, cotrobăirile și mailurile trimise încolo și încoace, e tot degeaba. Luați, făi, de-aici și citiți! Sunt ca o carte deschisă, oricît ați analiza, judeca și încerca să o întoarceți pe toate părțile, tot nu veți ști ce capitol urmează și, vorba lui De Caprio, cînd ajung și pe la voi.