Într-un pueblo din Tolosa

pueblo

Comaruga, 2009

De departe lucrurile se văd mai bine. Călătoriile m-au învățat în primul rînd să iau distanță față de evenimentele din viața mea și să mă apropii mai mult de mine. S-a făcut liniște pe telefoane. Am cîștigat timp.

Dacă în 2008 întrebarea vieții era: de ce sunt așa de turbată cu scrisul și ia să nu mai fiu, în 2016 mă întreb de ce fug ca naiba de intriganți și tot peste ei dau? Anul ăsta, mai ales, parcă asta a vrut să mă învețe. Ori să fiu mai tranșantă decît de obicei cu toți, ori să-i accept în viață și să le spun: poftiți, și acum prindeți-vă urechile, potăilor! Pe urmă, doamne, ce rea sunt!

Joia trecută am fost la Tolosa, în Guipuzcoa, un pueblo unde stă Alejandra/Mayra. Ne-am suit în mașină și am plecat spre ea, de parcă asta făceam la fiecare sfîrșit de săptămînă. Ne-am revăzut de parcă ne despărțiserăm ieri. Pînă la o urmă ce este o absență de 7 ani într-o prietenie? Acum 7 ani eram fiicele ploii, joia trecută ne-am jucat cu copiii noștri. În drum spre ea, am trecut prin unele locuri pe unde făcusem Camino, Logroño, Pamplona, Navarra, Navarrete… Mi-a rămas totul atît de viu în minte, încît cred că dacă aș trece din nou pe jos pe cărările alea, aș ști exact la ce mă gîndeam atunci. Dar chiar și așa, mi-am imaginat-o pe fata care am fost și mă uitam acum la mine cum sunt. Și m-am scuturat ca atunci cînd te ia frigul din senin.

Am condus 6 ore dus întors, pentru o întîlnire de o oră jumătate, care a durat cît o clipă. Dar pentru noi a fost clipa de care aveam nevoie. Îmi spuneau și ea și Cami (care e în Tenerife) despre dezrădăcinare și că uneori au regrete, că dacă ar fi fost altfel dacă ar fi rămas în țară, în timp ce eu mă întrebam pentru ce naiba m-am întors, doar ca să dau peste aceleași înfundături. Le-am spus amîndurora că în afară de dorul de părinți, frați și surori, cu prietenii te vei întîlni oricum, oriunde. Dar restul? Eu una, nu mă pot lăuda că am în țară prieteni pentru care aș conduce 6 ore ca să stau o oră jumătate cu ei, indiferent de ce s-ar întîmpla, că vorbim despre mucii copiilor, sau ne plimbăm pe străzi ploioase sau fumăm rapid o țigară împreună. Cineva care să te accepte exact așa cum ești, fără să-i dai explicații, fără să simți nevoia să-l minți tocmai ca să eviți o altă explicație fără sens sau să-i asculți minciunile, scuzele, regretele, fără să-l bați pe umăr pentru că are o disperată nevoie de atenție.

clanul-mh-1

Anna, Ayan, Alexandra, eu și Iris – Guipozcoa, Tolosa

Cineva cu care să fii, doar pentru că îl iubești necondiționat și simți că dacă azi nu-l vezi se va rupe cerul și nu îți mai poți continua viața. Și cred că lucrurile astea s-ar fi întîmplat cu sau fără Camino, pentru că am pierdut destui prieteni pe drum, dar numai unii, întorcîndu-mă din drum pentru ei, sau întorcîndu-se ei din drum pentru mine, după disensiuni aprige sau certuri de moment sau mici răbufniri de orgoliu sau după niște evenimente ale vieții care te-au răpit din calea lor, sau după distanțe care i-au răpit pe ei din viața ta, au rămas acolo pentru clipele cînd simți nevoia să faci ordine în capul tău. Și deși vorbiți despre fleacuri, faptul că e încă acolo, sau că vei ști că va fi pentru o eternitate acolo pentru tine, oricînd vei avea nevoie, știi imediat ce ai de făcut, pentru că un astfel de prieten, deși nu-ți spune ce să faci, îți amintește constant cine ești.

Trei sau patru zile mai tîrziu, începea telefonul să piue…

Calle Predicadores – 6 años despues

calle-predicadores

Calle Predicadores – vedere din balcon 2009

Nu am știut atunci cînd am crezut că vin în Spania pentru o lună și după aceea ”mai vedem ce se întîmplă” că voi rămîne un an și jumătate, că-mi voi lua rezidență în Spania, că mă voi căsători etc. Nu am știut că plecînd din Zaragoza în 2010 vor trece 6 ani pînă să ne mai întoarcem într-o vacanță. De unde aș fi putut ști ? Planul era Anglia, după Dubai.

Vreau să spun că, totuși, oamenii normali au un curs al vieții cît de cît linear. Întorcîndu-mă aici, în timp ce mă plimbam pe Calle Predicadores, apoi în Piazza del Pilar, apoi mult în sus în Piazza de Espana, mă gîndeam la cei 6 ani ca la 6 vieți, trăite comasat și pe repede înainte, în care s-au ars etape, s-au întîmplat lucruri atît de diferite și nimic extatic. Mă gîndeam că a trebuit să trăiesc viețile astea, ca să învăț mai repede ceea ce altfel mi-ar fi luat alt timp pierdut. Știu acum ce NU vreau.

Apoi, după ce plimbarea s-a terminat și mergeam obosiți, abia tîrîndu-ne picioarele, am intrat într-o Mercadona să luăm pîine. Era cea de lîngă casă, în care alergam una-două, de fiecare dată cînd aveam nevoie de ceva. Acum m-am dus direct la rafturile pe care le știam de acum 6 ani și am luat cornurile cu ciocolată care-mi plăceau așa de mult. Am fost uimită că rafturile aveau aceleași aranjamente. Nu se schimbase nimic. Parcă era o zi obișnuită, atît de familiară, în care spanioli își vedeau de treburile lor, eu le înțelegeam limba și mă pierdeam printre ei, prefăcîndu-mă că sunt de-a lor. Nu de fițe, ci pentru că los rumanos nu prea sunt plăcuți pe aici.

A fost ca o baie de senzații de calm și echilibru, în care tot ce este acum, dincolo în țară, s-a îndepărtat foarte mult și și-a pierdut sensul pe care eu l-am dat acelor întîmplări sucite. Iar anul ăsta a fost ca niciunul de plin, tembel, încărcat cu de toate și încă nu s-a terminat. Am făcut de toate, de la renovări la politică, de la cursuri la traduceri, de la ejecturi la resemnări.

Mi-am dat seama de asta după o plimbare de 3 ore în care, deși eram obosiți, nu eram agitați. Era o oboseală din aceea după care, deși ești scurs fizic, spiritul se reface, spre deosebirile de plimbările din București sau Constanța, de exemplu, cînd te întorci mai agitat și mai plin de draci decît ai plecat de acasă. Că te întîlnești cu alți oameni și mai agitați, care nu știu să stea într-un loc fără să-și vomite problemele și suferințele, nu au exercițiul tăcerii, sau cel al lui ”hai să ne gîndim la lucruri plăcute”, nu dai de funcționari stresați, de oameni care au 7 treburi de rezolvat și nu fac nici una ca lumea.

2452_1063721227617_3925982_n

Piazza del Pilar – 2009

Uitasem și eu că există străini care nu sunt interesați de ce faci tu, de cum ești îmbrăcat, cum îți stă părul, care este lungimea genelor sau a unghiilor tale, oameni care nu au ”dosarul tău” atunci cînd stau de vorbă cu tine. Oameni care nu au în sînge ipocrizia de a se comporta ca și cum ai conta pentru ei etc etc etc.

În timp ce aici fiecare își vede liniștit de plimbarea lui, de sănătatea lui, de slujba lui, dincolo, fiecare nu mai poate de grija altuia. Și cică sunt religioși.

 

Flight 23: București-Barcelona

imga0737

Stimabilul domn Vodky

Prin august, cînd lucrurile au început să se precipite și deja se înmulțiseră telefoanele cu tot felul de ziceri (fazele cu ”a zis ăla”, ”a zis ăla” – ceva ce pentru mine e doar zgomot de fond), îi zic stimabilului domn Vodky să intre rapid pe wizzair și să caute bilete spre Spania, via Zaragoza, că m-am săturat de ”ăștia”. Nu a întrebat cine sunt ăștia, că din cînd în cînd mă aude vorbind la telefon și e și el sătul deja.

Mai exact și mai pe larg, formularea a fost: ”să cadă cerul și pămîntul, nu mă interesează ce urmează în octombrie, să primesc cea mai mare pleașcă, să cîștig potul cel mare la loto, să-nceapă cel mai tare sezon la ”Prizoniera dragostei”, ba chiar și să ajung să joc în serialul acesta, treaba e că m-am săturat de ăștia și vreau să ne întoarcem în orașul în care am fost liniștiți și fericiți, în vremea cînd toți ”ăștia” nici nu existau, habar nu aveau cine dracului sunt – nu că ar avea acum, iar eu nu știam de existențele lor mici și mediocre. Ideea e să plecăm”.

Din august pînă în octombrie, ne-am văzut și noi de existența noastră mică și mediocră. Unde trăim și cum trăim, nu poate fi altfel. Nu e vina nimănui și a fiecăruia în parte, în același timp. Dacă ar trăi în altă parte, cu excepția a 2-3 persoane, care sunt iremediabil distruse și oriunde ar trăi, tot alienate mintal și emoțional ar fi, tot într-un handicap social ar trăi, ei bine, cu excepția lor, toți ceilalți nu ar face altceva decît să-și întindă aripile sufletului și să-și revină la calm și echilibru. Așa că eu recomand fiecăruia din jur cît mai multe plecări și întoarceri și contaminări cu lumea largă.

Bagajele le-am făcut în dimineața plecării. Pașapoarte, buletine, haine de schimb, laptopuri, telefoane și încărcătoare, napolitane de ronțăit pe avion și brînzoaice calde pregătite de mama. Am aterizat cu toate în Barcelona, într-o furtună de aplauze, care m-a trezit din reverie. Tocmai îmi rememoram naveta Spania-Romania de acum 6 ani, cînd trebuind să-mi omologhez diplomele, zburam încolo și încoace după acte și tot așa, aplaudau ăștia din avion, pe motiv că n-am crăpat nici de data asta.

picture-001

Călătorului îi șade bine la fereastră

Am ieșit din Prat în aerul rece al Barcelonei, parcă ieri treceam pe aici, fără valize, fără așteptări, ca un fulger printre oameni, grăbită să ies din mulțime și să mă întorc pe Calle Predicadores, să-mi termin al treilea roman.

Fata aia de atunci nu ar fi acceptat în veci unele situații de acum, le-ar fi retezat dinainte de a începe. În Zaragoza, recunosc imediat Peluqueria, Farmacia, parcurile, străzile, stațiile de închiriat bicicletele și mi-o aduc și mai bine aminte pe tipa care mergea cu pași apăsați și învățase spaniola de capul ei. Am luat o decizie bună acum. Am simțit de cînd mi-am văzut socrii așteptîndu-mă în aeroport și pe Iris alergînd în brațele bunicii, deși a văzut-o o singură dată, cînd nu avea nici doi ani. Chiar dacă e pentru cîteva săptămîni călătoria asta, știu că după ce mă întorc începe altceva.

Vara lui 2010 – părăseam Zaragoza.

Toamna lui 2010 – eram deja în Dubai (altă aventură cu sfîrșit neașteptat)

Toamna lui 2011 – apărea Iris a noastră (anul acesta am sărăbătorit-o în două țări și deja e la al treilea zbor cu avionul. Mă gîndesc să-i las moștenire blogul ăsta, să continue să-și numere zborurile)

Exact acum un an părăseam televiziunea din Năvodari.

La anul cine știe pe unde voi/vom mai fi. Deocamdată ne bucurăm de casa bunicii din Zaragoza, de parcuri și cafe con leche-uri.

Ocupația preferată: cotrobăitul prin sertare și ”găsitul de comori”.

Hasta la vista, amigos!

Stadiul relației: complicat!

“There are people who never had hope, and others who always lose it” (Lec)

Săptămîna a început cu o emisiune la Alpha Media. Vă spun de pe acum că nu sunt cea mai potrivită persoană să vorbesc despre tătari, nu pentru că nu le-aș cunoaște obiceiurile, ci pentru că nu am fost în cercurile lor. În afară de ramura tătărească a familiei mele, alți tătari nu cunosc. A, și la un moment dat, am predat cîteva ore de engleză, nici nu mai știu în ce an, oricum demult, la solicitarea președintelui Uniunii de-atunci, care era văr cu tata. Să-l refuz, era ca și cum l-aș fi refuzat pe tata.

În fine, emisiunea era despre problemele din Uniune. Singurele probleme pe care le cunosc sunt cele citite din alte articole- și pe alea le-am citit pentru că s-a vehiculat că le-aș scrie eu. Sincer, nu prea am avut răbdare să le citesc pe toate, mi-au atras mai mult atenția comentariile, insultele și virulența cu care se împroșcau unii pe alții pe diverse pagini pe facebook. Așa cum am spus și în emisiune, clar acolo, în Uniunea Mare, Democrată și nu mai știu cum, este o problemă.

Acum ditamai UDTTMR i-a cășunat pe mine că de ce scriu, deși am zis în repetate rînduri că nu scriu eu, domle, articolele alea. Am aflat, în timp, că subprefectul care nu mai e subprefect vrea să îmi dea orice numai ca să mă potolesc, un coleg de partid îmi dă sfaturi bune să mă potolesc, aș vrea să știu din ce anume, dar nu reușește nimeni să-mi spună, pentru că și în găurile de la macaroană de s-ar cotrobăi, nu vor găsi urmele unei scrieri care n-a fost scrisă. Dar cui să-i explici? E și mai clar că unele articole au deranjat.

Așa că ieri, după o mică discuție, în care se insista că eu scriu ce nu scriu, mi-am dat seama că m-a plictisit așa de mult toată povestea asta, încît chiar m-am hotărît să scriu primul și singurul articol despre o Uniune care nici măcar nu mă interesează și nici nu m-a interesat vreodată. Dacă nu v-am plictisit pînă acum, continuăm alegoric și apoteotic, în stilul derutant-miserupist sau heirupist.

Totuși, ca sfat de la un om care nu a crezut nimic din ce i s-a spus pînă nu a verificat (defect profesional), dar care cu toate astea are destui prieteni care ce spun aia e, poate că a venit timpul să verificați și voi de unde vă primiți informațiile alea așa de prețioase și dacă nu cumva aveți niște sifonari printre voi cu misiuni precise de dezbinare. Sau ar fi bine să verificați și ponturile unor personaje apărute din senin pe telefoanele voastre, așa tam-nesam, s-au gîndit ele că vă vor binele. Ia verificați-le voi din mai multe surse și întrebați cine ce știe despre persoana respectivă. O să aveți niște surprize colosale și o să vă dați cu pumnii în cap că ați pus botul la mitomani cu state vechi de plată. Ia vedeți cam din cîte relații, organizații, grupuri și mai știu eu ce, a fost scuipată persoana aceea, ca o măsea stricată.

Consider că experimentul politică, la mine cel puțin se apropie de sfîrșit. M-am retras din televiziune pentru că nu am timp de bîrfe și alte prostii și am crezut că nu există nicăieri altundeva o asemenea pierdere de vreme ca în televiziune. Ba există, nene! În politică. Nu te poți apuca de nimic constructiv, fiindcă sar pe tine toți că lucrul acela nu se poate face. Toți vor cîte ceva. Eu, că am vrut transparență, am primit ”sfaturi bune”.

În definitiv, cred mai mult într-o egalitate și asemănare a inteligențelor, un simț artistic sau spiritual comun sau un bun simț camaraderesc ce ar trebui să ne lege prin cuvinte, nu să ne dezbine. Ce mă interesează pe mine de politicile nu știu cui și de orgolii? De cașcavalul nu știu cui sau de luptele și de jocurile nu știu cui? Dacă vreau teatru, am niște teatru radiofonic salvat pe laptop. Măcar acolo se joacă mai bine.

Dar așa deranj public pentru o brumă de transparență, care am înțeles acum, nu va exista niciodată, mai rar. Într-o zi, o veți dori, dar o să fie cam tîrziu.

Începusem cu emisiunea. Deci mă trezesc în emisiune cu 3 bărbați, care, după spusele lor și după cum se vedea în unele filmări fuseseră bătuți, împinși sau dați afară de la o conferință de presă, legată de problemele tătărimii. Se duseseră la Uniune, ei și alții, și nu au fost lăsați să intre (unii da, unii nu). Lumea se strînsese să afle sau să găsească o soluție pentru viitoarea listă de deputăție, că altfel Uniunea risca să rămînă fără deputat. Coșmarul de pe lume, na belea!

În condițiile în care se luau listele la puricat și mai apărea în presă cîte o listă pentru parlament, tătarii nimic, erau respinși. De ce? Nu se știe, dar clar eu eram de vină. Pentru că? Orice motiv e bun. Sunt brunetă, am părul lung, scriu cărți (n-am mai scris una de un an, dar nu contează), sunt măritată cu un ardelean, port 38 la picior și nu am nevoie de nimic.

Bineînțeles că eu sunt de vină peste tot. Sunt țap ispășitor din 2007 încoace (din diverse motive și pentru diverse cauze, tocmai că nu am nici o cauză în afară de a mea), vă dați seama că ce aud eu că se spune despre mine, pe o ureche îmi intră pe ambele îmi iese. De ce să nu fiu vinovată și pentru că a fost lista UDTTMR de deputați respinsă? Ce mare șmecherie!

Ieri cineva a avut bunăvoința să-mi explice: păi da, pentru că am lucrat la LTV și am fost colegă cu cutare și cutare, pentru că am o colaborare nu știu pe unde, pentru că sunt prietenă nu știu cu cine și am băut cafea nu știu cu cine, a, și mai ales faptul că am apărut într-o emisiune despre… gata, e totul confirmat, parafat, Procesul lui Kafka scrie pe mine.

E așa un retard social în politica asta, că nu vreau să-mi pierd mințile, mai ales că am nevoie de ele, pentru traducerile mele și viitoarele scenarii. Am văzut cît de rău a ajuns o tipă care și-a prins urechile în politică. Și nu e singura. Mai ales cînd sunt oscilații de-astea de temperament asezonate cu nițică menopauză și cu multă dorință de putere. Pentru ce dracului vreți atîta putere și nu vă mai satură Dumnezeu chiar nu pricepeți nici voi. Ca să nu vă lăsați mai prejos decît cine?

Trăim niște vremuri în care nu ne permitem să fim nehotărîți. Mă rog, eu nu am timp să fiu nehotărîtă. Ori știi ce vrei, ori nu știi, ori zici ce vrei să-mi zici ori mori cu minciunile de gît. E simplu, așa sau așa. Și cu toate că e foarte simplu ce spun eu aici, sunt convinsă că nici de data asta nu s-a înțeles nimic.

A, și ca să fie totul frumos, președintele Uniunii se duce la președintele partidului să ceară demiterea mea din funcția de consilier, precum mai fusese și primarul orașului Medgidia, cu exact aceeași petiție. Iar eu, acasă, îmi scot nasul din episodul 92 al filmului ”Ilișki Durumu Karîșîk” (Stadiul relației complicat, Acasă TV) și leșin de rîs. Băi, băiete, ditamai oamenii se comportă ca niște țînci de grădiniță care tocmai și-au luat-o pe cocoașă de la mine, juma de metru de femeie! Oameni de la care ai pretenția să conducă Uniuni și orașe complicate, nene. Nu știu dacă realizează penibilul situației.

Curat complicat stadiul relației, coane Fănică!

Op op, ”eroinii” mei!

rumble-fish-1983

Rumble Fish 1983

Cînd vorbești despre viitorul familiei în general, ar trebui să te împiedici puțin de prezent, pentru că viitorul nu-l știe nimeni, dar din scenariu în scenariu îl poți anticipa cu o precizie matematică.

Am ajuns să facem mișcări de rezistență, cu cuvinte pompoase, stereotipuri gen ”vai nu mai suportăm, ne-au cotropit țopîrlanii, vai ce mă ustură talentul în sus și în jos, cînd exact presa a ridicat în slăvi destule forme fără fond, a scris despre mitocani, a făcut vedetele de peste noapte și i-a invitat și îi invită în continuare pe toți terminații la emisiuni manelistice, ba le mai dau și bani, vezi guță de la Canal D, vezi Zăvo de peste tot, cînd, dupa părerea mea, singurul mod de a face ceva împotriva acestei deculturalizări este de a-i ignora.

Cam ce viitor poate avea o nație care are dascăli ce brutalizează copiii și aceștia nu sunt dați afară de la catedră imediat ce se aduc dovezi? Mi se face rău de fiecare dată cînd văd cîte o brută de-asta cu chip de om, care jignește copii de grădiniță, îi brutalizează, îi amenință și îi lovește. Bruta aia are familie, bărbat, copil, și ? Cu ce e ea mai bună decît doi bărbați care cresc un copil sau două femei căsătorite care cresc un copil sau mai mulți, dar care știu ce e dragostea, blîndețea, generozitatea, responsabilitatea etc?

Cam ce credeți că face statul în privința asta, cînd purtătoarea de cuvînt delegată să dea explicații unei televiziuni nu poate spune răspicat ce se întîmplă mai departe cu animala aia? ”Va fi dată afară!” Atît voiam să auzim. Nu ne interesau ipotezele. Dacă începem să ne răsucim în de-alde dacă, e clar, iar lăsați o bestie în învățămînt, în loc să curățați și să sfințiți locul unde se face educație.

Cum nu putem să facem nimic, facem un miting pro familie, în țara cu cei mai mulți despărțiți, plecați peste hotare, țara cu cei mai mulți copii abandonați, cu cele mai multe violuri și avorturi, în țara unde-i doare în cur pe politicieni de familie, unde se divorțează ca să se treacă afacerile pe numele nevestei și unde un Înalt Prea Sfîntul este cercetat de DNA.

Cît de primitivi și retardați și venali pe deasupra ca să nu realizați o clipă că de fapt, nu religia vă pornește către un miting de susținere a familiei tradiționale, ci faptul că sunteți atît de prost educați sexual, atît de prost educați civic?

A, și ca să fie totul corect politic, ”participanţii la miting au cerut şi organizarea unui referendum naţional, odată cu alegerile din 11 decembrie, pe tema familiei”, probabil inițiat de Tăriceanu, inimă zburdalnică, cel care a susținut atît de mult familia, încît chiar s-a însurat de 5 ori și abia dacă a reușit să stea liniștit în 4 dintre familiile sale create cu cîte o femeie. Sau de cine?

Ce-mi place mie la mitingurile astea că toată lumea se strînge și nu știe de ce. Nici ce susține, nici după cine vine, nici pentru ce luptă. Toți au cîte ceva pe suflet, dar niciodată nu știu ce, că-s prea multe.

De cele mai multe ori vin să participe la o Revoluție, la o mișcare de rezistență, alta decît acum 5 ani sau de-acum 7 ani, e mereu cîte una fără finalizare, dar plină de speranțe. E mereu cîte un lider prins, tîrît de barbă, bătut, băgat în dubă și se sparge gașca.

Un lider care nu poate schimba nimic interesează pe cineva? Un lider care ne pierde vremea cu incompetența lui nu merită altă soartă decît să fie băgat în dubă și trimis acasă. Vreau un erou. Sau o eroină. Op op ! Altfel, zău că nu văd nici un viitor. Unul sau una. E de-ajuns. Apoi își vor aduce aminte și ceilalți cum e.

Ce e transparența

denzelNimic nu produce corectitudine mai rapidă decît transparența.

Transparența este, de fapt, un alt cuvînt pentru adevăr.

Guvernele, corporațiile, oamenii puterii știu acest lucru și de aceea nu vor permite niciodată ca adevărul – adevărul pur și simplu – să stea la baza oricărui sistem politic, social sau economic pe care l-ar promova ei.

În societățile iluminate nu există secrete. Știi de ce acest lucru este posibil numai în societățile iluminate? pentru că nimeni nu vrea să obțină nimic sau să aibă ceva pe socoteala altcuiva.

Acesta este un mod radical de viață.

În societățile primitive pare, într-adevăr, radical. În societățile iluminate este considerat de departe, la locul său.

Totuși, cele mai bune relații personale și, desigur, cele mai romantice sunt cele în care toată lumea știe totul, în care transparența nu este numai parolă, ci și unicul cuvînt, în care, pur și simplu, nu există secrete. Nu trebuie să ghicești sau să te prefaci; nimeni ”nu dansează cum i se cîntă”, nimeni ”nu-și face numărul” sau încearcă ”să te exclipseze”.

Înseamnă să spui adevărul atunci cînd vorbești, să nu ascunzi niciun adevăr cînd știi că acesta trebuie rostit. Înseamnă să nu mai minți niciodată, sau să ascunzi ceva, sau să manipulezi verbal sau mental, sau să răsucești adevărul tău într-o sută și unu contorsiuni, ceea ce este tipic pentru cea mai mare parte dintre comunicațiile umane.

Înseamnă să vii cu inima deschisă, să spui lucrurilor pe nume, să spui totul în față.

Înseamnă să te asiguri că toți indivizii au toate datele și știu tot ceea ce trebuie să fie știut despre un anumit subiect.

Transparența… un concept uluitor și foarte puțin folosit.

forget-mask-quote-text-v-for-vendetta-favim-com-65648Imaginează-ți o societate întreagă construită în jurul Principiului Transparenței. Jumătate din relele lumii ar dispărea mîine, jumătate din conflictele lumii, jumătate din mînia lumii, jumătate din frustrarea lumii…

Da, ar fi mînie și frustrare la început, să fii sigur de asta.

Ar fi enorm de multă frustrare și furie, cînd s-ar descoperi, în cele din urmă, cît de multe dintre persoanele obișnuite sunt făcute să joace după cum li se cîntă, sunt folosite ca un bun de care se poate dispune, sunt manipulate, mințite și înșelate direct.

Te invit să te gîndești la asta. Gîndești că ai putea să trăiești o astfel de viață?

Dacă nu, de ce nu? Ce ții tu ascuns de alții și nu vrei să se știe?

Ce spui tu altuia și nu este adevărat?

Ce nu spui tu altuia din ceea ce este adevărat?

 

(Conversații cu Dumnezeu – Neale Donald Walsh – vol II)

Despre învățămînt și grile

12321661_1028522727215109_5603081733919885431_nDacă am fi insistat ca profesorii noștri să trăiască după acele standarde morale pentru care s-au pregătit, în loc să-i privim cum pleacă dezamăgiți dintr-un învățămînt care nu le mai împlinește așteptările, n-am mai fi transformat națiunea asta într-o imitație jalnică a ceea ce a fost ea cîndva. În loc să evoluăm (pentru că aveam toate datele necesare) am involuat. De ce ? Pentru că nu ne-am respectat profesorii. Nerespectîndu-ne profesorii, cam cum credeți că s-a răsfrînt asta în educația copiilor?

Pe mine nu mă miră că profesorii pleacă dintr-un sistem, modern la suprafață, dar cu ustensile ruginite, în care nimeni nu mai are chef să investească. Mă miră că se întorc. Sunt cazuri rare tot mai rare, dar se întîmplă.

Lumea noastră a luat-o razna (și cînd zic razna e de-ajuns să te uiți cine a devenit autoritate în țara asta – numai oameni iresponsabili, neglijenți, tupeiști și fanfaroni) din cauza felului în care toși ne-am raportat la școală, în general. Cel mai bine vezi asta în felul în care autoritățile tratează oamenii (cu astfel de fanfaroni, nici nu e de mirare). Îi tratează pe oameni ca pe niște vite, ca pe niște numere, ca pe niște hai să fie, că merge și așa.

Ministerul Educației este o autoritate. Inspectoratele Școlare fac parte din această autoritate, da? Dacă aș fi lucrat acolo, după ce s-a întâmplat miercurea trecută pe data 12 octombrie, mi-ar fi fost jenă să spun că lucrez acolo, așa cum unor directori care au participat la concurs le-a fost jenă de felicitările pe care le-au primit pentru testele grilă pe care le-au avut de completat.

Mai întîi însă vreau să vă spun că treaba asta cu testele grilă este cea mai mare stupizenie pe care a inventat-o cineva. Poți găsi teste grilă în orice revistă gen Cosmopolitan, Elle, Unica, you name it, nicio revistă fără test grilă cu subiecte Ce fel de persoană ești în pat? Cum te înțelegi cu iubitul? Care e coeficientul tău de inteligență în funcție de numărul de la pantofi? Niște teste făcute cu scopul de a te relaxa în tren, cînd de obicei apuci să citești o astfel de revistă, că doar nu sunt făcute să-ți fracturezi mintea sau să crezi în rezultatele lor. Așa și cu testele grilă de la concursurile de admitere sau și mai serioase, cele de directori de școală, să zicem.

cosmo

sursă foto: makyaj.com

În ultima vreme, de vreo cîțiva ani încoace, Ministerul Educației se joacă de-a Cosmopolitanul cu învățămîntul românesc, semn că ”mințile deștepte” de pe-acolo confundă modernitatea cu entertainmentul, ori se ocupă de soarta educației doar în pauza de cafele, altfel nu există nicio explicație.

Vrei să intri la facultate? Test grilă.

Vrei să dai un concurs de ghid turistic? Test grilă. (știu că doar ce l-am dat, dar dacă mă întreabă cineva cum conduc un grup de turiști va trebui să apelez la cunoștințele și experiența mea de călător, nu la ce zice un manual)

Vrei să dai un concurs de director de școală? Test grilă.

Vrei să fii asistent medical? Test grilă.

Vrei să dai un concurs de director la orice instituție pe care totuși trebuie să o conduci într-un anumit fel? Ați ghicit. Test grilă.

Altfel, dacă nu sunt teste grilă, e mai complicat pentru evaluatori. Ar putea avea surpriza ca cei evaluați să fie mai deștepți decît permite legea și atunci ce naiba facem? Ce să facem cu ăștia care sunt mai deștepți decît permite legea, cînd sunt atîția proști mai proști decît permite legea? Pe unde îi băgăm pe ăștia? Avem nevoie de proști în orice sistem, ca sistemul să fie funcțional.

Iar dacă nu știați există chiar sfaturi de a lua un examen tip test grilă fără a învăța.

Mai jos aveți cîteva din întrebările care s-au dat pentru ocuparea posturilor de directori în școli.

Un trofeu de sport este întotdeauna …?

  1. A) un suvenir
  2. B) greu
  3. C) valoros
  4. D) o recunoaștere
  5. E) din aur

Pantofii întotdeauna au…?

  1. A) piele
  2. B) șireturi
  3. C) tălpi
  4. D) rezematoare de picior
  5. E) tocuri

Fiecare ziar are …?

A)fotografii

B) titluri

C) reclame

D) scrisori către editor

E) suplimente

Fiecare râu are ….

A) pești

B) poduri

C) nave

D) praguri

E) pantă de curgere

Și dacă vreți să vedeți toate întrebările intrați aici.

Asta îmi aduce aminte de o tipesă căreia i-am dat un test acum ceva vreme (voia să fie și ea reporter sau ceva pe acolo) și am întrebat-o familia de cuvinte a lui ”carte”, fără să-i dau variante de răspuns că m-am gîndit că nu are nevoie, totuși. Răspunsul ei a fost ”Familia de cuvinte a cuvîntului ”carte” este: ilustrații, poze, copertă”.

Iar noi vrem dezvoltarea societății. Vrem ridicarea nivelului conștienței colective. Vrem să se termine cu șarada. Vrem tehnocrați (altă specie de robocopi sau ce-or fi ăia că nu se vede nimic), vrem să se termine cu pilele și relațiile și subcultura și oameni lipsiți de orice elementar bun simț.

gorjeanul-ro

sursă foto: Gorjeanul.ro

Așteptați voi mult și bine că Ministerul Educației nu vrea asta.

Dacă aș fi concurat ca director de școală, m-aș fi simțit umilită să mi se dea astfel de întrebări pe care le poate face oricine, în tren, ca să treacă timpul. Și sunt convinsă că mulți chiar s-au simțit umiliți, chiar le-au stat în gît felicitările colegilor pentru că un astfel de test nu zice nimic nici despre cunoștințele tale, nici despre ce poți face ca manager de școală.

Ministerul Educației și ISJ-urile din subordine sunt totuși niște autorități formate din profesori, foști și viitori profesori. În inspectorate nu stai prea mult, 3 sau 4 ani, cît se schimbă guvernul, după aia te întorci la catedră, deci am putea spune că acești profesori-inspectori sau ce sunt, acționează în bătaia de joc și în detrimentul colegilor lor.

Ce te faci, inspectore, cînd după ce nu mai ești inspector aterizezi într-o școală a cărei directoare știe din ce sunt formați pantofii și pune mai mult preț pe pantofii ei, decît pe nevoile tale ca profesor? Pentru că ai permis ca așa ceva să existe în școli. Și nu mă deranjează că o femeie ar trebui să aibă cunoștințe despre pantofi, ziare sau rîuri, dar să nu fie astea noțiunile de bază în conducerea unei școli. Cam cum ar fi așa să știi că ai fi putut să faci ceva pentru colegii tăi și nu ai făcut? Mă gîndesc și eu că măcar ar fi decent să-ți imaginezi vreun răspuns (care nu există în nici un text grilă), dacă nu ești în stare să-ți dai demisia.