Nos sobran los motivos

un poco coctailizataIeri, în timp ce vorbeam și-mi prezentam niște argumente, mi-am dat imediat seama că o fac în zadar. Era a nu știu cîta zădărnicie pe care o contorizam în decurs de 4 ani. Mi-a venit să spun în mijlocul frazei, băh, știi ceva, ia că-mi bag picioarele, nu cred că vrei să știi cu adevărat părerea mea despre tine, dar am continuat pînă la punct, măcar în fraze să am o finalitate rotundă. Dar deja mă gîndeam la Zaragoza, la Comaruga sau Peniscola sau orice altă destinație care n-are legătură cu realitatea asta, o terasă în soare, o cafenea sub ploaie, un drum uscat ca o zi de august, praf pe bocanci.

Același lucru mi s-a întîmplat într-o altă discuție în care un cocalar de decor s-a băgat în seamă, deși nu-l întrebase nici dracu nimic și a căzut trăsnit de falsă admirație ca să puncteze și el ceva, dar în nici un caz o frază. E ca atunci cînd suni la un număr cu însemnătate cîndva și răspunde de partea cealaltă a firului un libidinos, dacă tot ai sunat îți mai dă și întîlnire, gîndind cu singurul cap cu care gîndește că așa a vrut soarta.

Între stații, acolo e punctul meu critic din zi. Între stații fredonez muzica pe care o ascult, o ascultam și o voi asculta mereu cînd voi fi pe drum, și mi se urcă vechi furii la cap, revoluții lăsate baltă, exituri fără finalitate, mi-aduc aminte de oameni pe care trebuia să-i cunosc, drumuri pe care trebuia să le fac, pagini pe care trebuia să le umplu, manuscrise pe care trebuia să le corectez, articole sau traduceri pe care trebuia să primesc bani, proiecte mici sau mari de la care trebuia să primesc un feedback. Tot acest timp, toată această energie pierdută în van care mă presează între stații.

Dacă vreodată o să vezi o oală sub presiune între stații, s-ar putea să fiu eu aia.

Și la sfîrșitul zilei mi-aș dori să cunosc măcar un om care să lase de la el. Dar trec luni, ani, vor trece eternități peste eternități, cuprinse în tot atîtea secunde, timp în care voi fuma țigări sau îmi vor zbura gîndurile și cîntecele prin Univers și tot de proști rupți în cur voi da.

Amazing Life

10410835_380278625466227_7851450409618178858_nSă presupunem că ieși într-o seară în oraș cu niște gagici pe care nu le-ai văzut în viața ta. Desigur, cînd ai plecat de-acasă, nu ți-a spus nimeni c-o să faci cunoștință cu ele. De obicei, cam știu cu cine mă întîlnesc atunci cînd ies din casă, mai ales că am zile lungi și zile foarte lungi, dintre care vinerea e cea mai lungă. Chestie care mă seacă. (Tot ce se întîmplă cînd n-am chef mai exact). Și de la o vreme încoace, îmi cam calc pe suflet, deși știu că exact lucrul ăsta n-ar trebui să-l fac, fiindcă exact lucrul ăsta îmi creează neplăceri. Că nu le-aș numi probleme.

Nici măcar nu era 1 aprilie cînd am acceptat să mă întîlnesc cu o tipă care insista să mă vadă. Cînd mă fac mai mare o să-ncerc să fiu indiferentă la insistențele oamenilor. În ziua aceea am făcut multe tîmpenii, dar cea mai mare dintre toate a fost aceea că n-am găsit de cuviință (sau de lehamite ce mi-era) să-i răspund unei madame șucărite pe propria-i importanță că nu știu cine nu cunoștea pe nu știu cine (mai ales pe ea!) și cum se poate așa ceva. Păi nici eu n-o cunoșteam, dar nici ea pe mine, așa că ce mare chestie.  Nu-i nimeni obligat să cadă pe spate la auzirea numelui tău și, la fel, mi se pare o tîmpenie să strîmbi din nas că nu ai fost recunoscută pe stradă de nu știu cine. Doar nu ești Drăgușanca, Bahmuțanca et company. În ziua de azi, e chiar un lucru cît se poate de decent să nu-ți fie cunoscut numele în afara cercului de prieteni.

***

Pe Mechi a mea nu o cunosc importantele alea, de exemplu. Nu ne-am mai văzut de acum doi ani, de la lansarea unei cărți. Și-a amintit de domnul Abdulea, ceea ce mi se pare amazing căci nu l-a văzut decît vreo 5 secunde. N-am avut timp să-i spun ce om extraordinar este. Și-a amintit de Ștefan Pleșoianu și de Enache Tușa, căruia ea îi spune simplu Tușa. Mi se pare uimitor și asta. Mai ales că nu i-a văzut jumătate de oră pe cei din urmă. Am băut împreună o cafea pe o terasă. În fața noastră se întindea lacul Tăbăcăriei și ciripitul nostru vesel umplea terasa. Nu aveam mult timp la dispoziție, așa că trebuia să concentrăm doi ani din viața noastră în două ore. Pe-atunci (în mai 2013 cînd ne-am întîlnit ultima oară) nu lucram la televiziune, lucram la o vomă de televiziune – nu intru acum în amănunte. N-o cunoscusem pe Senia, nu ținusem niciodată un direct în viața mea. Nu știam că pot produce o emisiune TV, deși știam că am abilități de bun organizator. Nici nu credeam că vreodată eu și Mayra ne vom mai scrie sau măcar vom dori să știm una de alta.

***

IMG_20150419_105610Cînd am ajuns ieri în redacție, după întîlnirea cu Mechi, m-am apucat de grile, matinale și alte bucătăreli de-astea, în timp ce Mayra îmi ciripea veselă prin mail că s-a apucat de Călătoria sufletelor, iar Enache îmi adusese cartea dlui Abdulea, ca dar din partea acestuia. V-am spus că e un om deosebit? Profesorul de literatură pe care mi-aș fi dorit să-l am, dar pe care viața mi l-a făcut cadou ca prieten. Și o altă amintire răsare acum despre o zi furtunoasă de anul trecut, după lansarea de carte a unei puștoaice, cînd ne întorceam în Constanța în mașina dlui Abdulea și după ce s-a golit, așteptînd să treacă furtuna și stînd de vorbă despre copii, mi-a spus: “cred că înainte de a intra la școală, părinții ar trebui să le arate copiilor un cimitir și o sală de nașteri”.  Are dreptate, și mi-a plăcut atît de mult ideea că deja m-am plimbat cu Iris prin cimitirul turcesc vara trecută.

Life is amazing.

Cărțile lunii martie

10897881_377072252453531_8751222407905960008_nÎn martie am cam lenevit cu lectura de cărți. Au fost pregătiri de bagaje în schimb, veniri și plecări, început sfios de jogging. Ca lecturi am avut:
1. Noaptea Scorpion – a Iuliei Pană – versuri, poeme, stări de spirit, trăiri și imagini puternice
2. Călătoria inimii. Calea iubirii conștiente – a lui John Welwood (primită de la Mayra) – iubirea văzută din mai multe prespective: iubirea ca dans pe muchie de cuțit (“să trăiești în tensiune e cea mai bună atmosferă posibilă pentru creativitatea de vîrf”, spunea părintele William McNamara – o situație cu care nu mai sunt demult de acord), iubirea între doi războinici, iubirea cale de cunoaștere, îndrăgostirea și toate celelalte ce țin de eros și thanatos (Slăvesc ceea ce e cu adevărat viu, ce tînjește să moară arzînd – Goethe) plus frîngerea inimii ca o cale de a o deschide.
3. Și acea bălărie sinistră Albă-ca-zăpada a lui Donald Barthelme, recomandată de Cărtărescu în prefață. Am avut răbdare totuși s-o citesc cap-coadă să-mi dau seama care e treaba cu post-moderniștii. Mda, ce să zic. Treaba cu post-modernismul e ca ProTv cu Las Fierbinți și Tanti Florica la un loc. Un umor ceva mai scremut, care se vrea intelectual și care crede că reprezintă latura satirică a societății. O porcărie, nu vă apucați de ea, decît dacă vreți să vă spargeți în figuri c-ați citit ceva ce nu va pricepe nimeni de ce-a fost scris și vreți o aură de erou postmodernist.

O lună slabă. Mda.

Vreme de izbeliști

izbelistA plouat, s-a încălzit, iar a plouat, iar a fost vânt. Superbă vreme deci pentru orice. La alegere. Pentru servit masa într-un restaurant liniştit, pe fundal de jazz. Undeva, în altă realitate. Pentru o plimbare atemporală, sub umbrelă, printre copaci înverziţi pentru a câta oară, pe lângă lac, sau pe lângă faleza fără balustrade, prin parcul plin de câini și de rahați de câini. Poate fi și o vreme pentru un braţ de lalele grase, umede, îmbujorate, voluptuoase, oferite cu sclipire în ochi, într-o cabină telefonică. Ups, stați așa, că iar mă cred în Anglia, pe când încă sunt stucked în Medgidia unde nu mai sunt demult cabine telefonice. Mira-m-aș că mai există și poștă.

Superbă vreme pentru un tort de ness, savurat cu coniac şi neapărat o ţigară. Bine că-s caffee-mate-uri, răsărite ca ciupercile după ploaie. Dacă nu mâncăm sănătos să bem tot așa. Zahăr la cutii de plastic. Superbă vreme pentru lascivitate, comportament languros, patimă, febrilitate în priviri şi euforie în intenţie. Euforie în haine gri, orice e posibil. Poate fi și vreme pentru geamuri aburite într-un spaţiu strâmt, cuvinte şoptite pe pielea umedă de ploi, niciodată sărutată cu mai multă pofta de viaţă, de dragoste, de viu crud. Păcat că văd în jur numai morți.

Mai încolo, fix peste vreo lună va fi o vreme superbă pentru scăldat în bălţi de la ţară, cu ape calzi şi peşti puţini, cu fundul nămolos. Și pentru privit visurile înecate ale trecătorilor ursuzi, pentru aruncat jurnale pe caldarâm, sub niște picioare de damă care strivesc nemilos sufletul celui ce le-a scris cu zile scumpe din viaţa lui, sau ore inutile, și iată cum ploaia întinde cerneala şi spală trecutul cuiva, un trecut vlăguit şi modelat într-atât încât n-au mai rămas din el decât aşchiile.

E vremea să ne ducem iar în lume sau să ne pierdem urmele. Rămân aici ca niște bolduri, prinse ca-ntr-un insectar, crâmpeie din viețile noastre.

Miza unui sfârșit – un nou început

3Era ceva acolo, în amintirea aia, ceva ce m-a intrigat. Cele trei grații, toate brunete, şi o sonerie. Cineva a bătut la uşă şi ceva a declanşat trecutul. Un trecut care ardea printre lumânările din fața liftului. Oricum se va întâmpla mereu aşa şi oamenii vor ieşi din matca dimpreună cu întâmplările, dar cel mai mult cu stările pierdute, la un simplu ţârâit, sau clinchet al subconştientului, sau e de-ajuns o plimbare când nu te mai gândeşti la nimic altceva decât la ce-a rămas în urmă.

Toată construcția mea zilnică se duce înspre cretinism şi pot să opresc totul, dar mai ştiu că nu e alegerea mea, că chiar dacă văd din umbră multe şi eu tot în umbră sunt percepută, că chiar de-aş lua-o de la capăt, ceva e definitiv pierdut în mine şi că nimeni nu va mai putea pune la loc piesa de rezistenţă, aia care dădea privirii mele o anumită căldură. Îmi spun că dacă unele prietenii s-au dus pe apa sâmbetei, nu am cum să fiu singura vinovată, pot să văd unde-am greşit doar eu, să înţeleg de ce şi să merg mai departe. Și mergând mai departe, rămâne în picioare același crez, cum că în oameni trebuie să investești timp și răbdare, să îi ajuţi, să îi susţii, chiar dacă nu îi iubeşti, chiar dacă sunt răi sau săraci sau proști. Pentru că ei sunt specia ta şi pentru că speri şi trebuie să le dai asta. Și pentru că tu ai ales asta.

Întorcându-mă la cele trei grații, la care mă tot gândesc de câteva luni și nu știu cum tot vine vorba despre ele, apropo de perioada aceea, până și pe mine mă privesc acum precum un personaj care respira, trăia, dansa, se înfuria și-și trăia dramele cu intensitate, neștiind că va veni o zi când se va întoarce înapoi în clipa aceea și nu va mai conta atâta investiție sufletească în niște întâmplări, acțiuni, oameni. Sunt iar în momentul în care mă chinuiam să aprind lumânările, apoi în scena următoare mă duc și dau drumul playlistului și în boxe bubuie “requiem for a dream”. Simt respirația vecinului de scară dincolo de vizorul lui, ne spionează și încearcă să afle pentru cine se pregătesc cele trei grații. Nu va afla niciodată.

Să te priveşti pe tine ca şi cum n-ai fi, iată un exercițiu de imaginație care ar putea anula orgoliile, neînțelegerile, dramele și neputințele oricui. Să te privești cu ochii conștiinței, dincolo de ce însemni ca trup și dorințe, idealuri și amintiri. O asemenea detașare cere exercițiu, dar după asta tot ce e în jur devine doar spectacol. Și pe urmă îmi răsar în minte alte întrebări, care stau mereu în spatele acțiunilor mele. Ca de exemplu: dacă aș fi ultima ființă umană de pe planeta asta, cum mi-aș petrece ultima zi? Sau nici măcar n-ar trebui să fiu ultima ființă, e de-ajuns să știu că aia e ultima zi. Ce aș gândi despre noțiunea de azi? De acum? Dar despre noțiunea de “după”, de “mai încolo”?

Dacă ar fi un finish, nimic nu ar mai avea valoarea pe care noi am învățat s-o atribuim oricărui oricât de mărunt lucru. Miza e chiar promisiunea unui nou început dat fiind de tocmai proaspătul sfârșit. Și mereu mă gândesc aşa, mă, ce dracu are aia sau ăla de plânge sau se bucură pentru niște lucruri mărunte? Dacă mâine crapă, asta e tot ce contează? O slujbă de rahat? O iubită ofticată pe viaţă? Sau ce? Ce contează? Și desigur, fiecare ar propriul său set de răspunsuri.

Ziua cea Mare

2E ziua pe care o aștepți și nu.

În așteptarea ei zilele trec cu rutina lor în care găsești echilibru. Știi perfect ce vei face în ziua aceea, atunci când va veni, ți-ai imaginat-o cu toate amănuntele ei, știi până și ce culoare va avea ceașca de cafea atunci când te trezești că Ziua cea Mare se întinde înaintea ta. Ai refăcut traseul secundă cu secundă, minut cu minut, detaliu cu detaliu, te-ai pregătit pentru ea încă de când a fost doar o idee, apoi ai pus-o în sertar la păstrare, chiar dacă ai început să vorbești despre ea și s-o planifici cu cel de lângă tine. Ați brodat împreună la ea, Ziua cea Mare s-a conturat în doi, ați mai croșetat o secundă, un joc în doi, un pas înainte, unul înapoi. E acolo, undeva. Nici nu mai contează că nu va veni niciodată, ea există în mintea noastră. Și-apoi, dacă putem să întrezărim ceva care să ne fie de folos, tot are o valoare, dacă nu, rămâne doar valoarea pe care o dăm noi timpului cât visăm la ea.

Și iată că Ziua cea Mare vine ca o cafea când ai nevoie mai multă de ea.

Vine și trece și ne trezim în plin vis, dar e un vis amar care implică despărțiri și doruri și ne îndepărtăm de ea, îndepărtându-ne de noi, fizic cel puțin, două ființe trăind separat pentru că alte ființe, care nici măcar nu ne cunosc, au decis asta printr-un straniu și logic butterfly effect. Vor afla într-o zi că bășinile lor au dat peste cap vieți care ar fi putut fi frumoase, vieți care nu-și doreau nimic altceva decât să co-existe împreună și să se bucure de copiii lor și de familiile lor, într-un mod cât se poate de decent.

Tot ce avem este hazard și mister.

Pentru mine, Ziua cea Mare s-a lungit și mai mult într-o Noapte Albă în care prefer să veghez și să-mi imaginez fruntea lui sprijinită de geamul autobuzului care-l duce și mai departe și să aștept telefonul care să-mi spună c-a ajuns cu bine la destinație. Cu atâtea căi de comunicare vom găsi o modalitate să povestim noi filmul de-aseară.

Plimbarea de dimineață

100_8518Îți poți da seama de cât de bine te vei simți la un restaurant, bar, cafenea, ceainărie sau altă bojdeucă de pierdut timpul și cât de tare își dă interesul personalul de acolo să se te simți bine, după cum arată baia, wc-ul sau cum s-o numi chestia aia. La baie începe și la baie se termină totul. Dacă nu există săpun, nu există hârtie igienică sau prosoape de șters pe mâini, dacă robinetul e luat de la vechituri și dulapul de la cineva care n-a mai avut nevoie de el, dacă oglinda n-a mai fost ștearsă de 2 săptămâni și miroase puternic a clor peste tot, fugi din restaurantul ăla cât încă ești sănătos.

De două sau de trei ori pe săptămână, ies cu Iris să descoperim locuri noi. Probabil că după ce se va încălzi vom ieși zilnic. Nu prea ai ce locuri noi să descoperi prin Medgidia, dar e posibil totuși, căci medgidioții încearcă afaceri după afaceri. Afaceri care nu merg, ei nu înțeleg de ce, pentru că ei în sine nu se consideră o cauză pierdută, se pricep la toate și mai ales refuză să cedeze. E bine să fii uneori încăpățânat ca un catâr.

Pentru mine e important să ieșim și să-mi organizez treburile sub privirile ei. Piață, facturi, căutat cursuri, vrea la balet, de exemplu…  ne dăm în leagănele sinistre din parcul central, care scârțâie mai ceva ca în filmul The Massachusetts Chainsaw Massacre, drept pentru care lipsesc cu desăvârșire copiii din acel parc. 5 sau maxim 10 minute, mai mult nu rezistăm. Au ajuns în halul ăla din cauza unor adolescente obeze care și-au legănat șuncile pe-acolo, într-un delir anevoios de flirt cu cocalarii orașului. Nu s-a gândit nimeni să le atragă atenția, ele nici atât nu s-au simțit. Îți poți da seama de asta după cojile de semințe de sub scăunelele leagănelor pentru copii.

S-a deschis un nou club pentru copii. Se numește Clubul lui Mickey Mouse. O mochetă și două mașini. Asta înseamnă la unii crearea unui club. Și nici nu cred că au voie să folosească un nume deja branduit. Intrarea: 10 lei. În caz că n-ai covor cu mașinuțe acasă, poate merită să dai 10 lei să ți se tăvălească puștiul sau puștoaica pe jos. În caz că ai, și nu cunosc pe nimeni care n-are,  intrarea aia pe bani e nesimțire curată. Evident, nici urmă de Mickey, sau măcar un ratat pe post de mascotă. Peste trei luni în locul acela sunt sigură că se vor muta chinezii sau vreun Dragon Mart ceva, că Cinematograful s-a transformat tot într-o mare chinezărie. Ori, ăștia cu clubul lui Pește Prăjit vor vinde covorul să-și plătească chiria.

Azi am încercat Zet Mall ultimul etaj, la recomandarea maică-mii. “Măcar acolo au și un tobogan și nu se plătește intrarea”. Am înțeles de ce. Ar fi fost chiar culmea să mai plătești intrare la cât de prost se gătește acolo. Nici n-am intrat bine, că tipa de la bar – e un bar, în spatele lui se servește șaorma la farfurie – a tras un țignal de bun venit: “Să descălțați copilul dacă vrea în tobogan!!!” Asta se crede acasă la ea, obicei turcesc preluat de toți cei care au adus de-acasă, ca zestre, covoare persane. Cauza reală este, de fapt, că putorile alea nu vor să șteargă toboganul de urme de tălpi, deși au doar maxim 4 vizite de mame cu copii acolo și asta în zilele călduroase, care până acum au cam lipsit cu desăvârșire.

044Copilul n-a mai vrut, e sensibil la țipete. Mi-a zis: “lasă că nu mă mai urc”. Ei bine, dacă tot am urcat 3 etaje degeaba și tobogan n-am mai servit, măcar să luăm o șaorma de-aia explodată la farfurie, sperând ca va avea un gust aproximativ la fel cu cea din City Mall. După juma de oră de căscat ochii pe pereți (uite vrăjitoarea, uite păianjenul, uite scorpionul, uite libelula… a, uite-l și pe Shrek, și piticii din grădină, și peștii din acvariu cu apa lor care n-a mai fost schimbată de la Crăciun) vine și șaorma. Arată ca-n poza de vi-am pus-o. Roșii fleșcăite, varză cât pentru o cireadă de vaci și castraveți murați, să fie acolo. Roși cu castraveți murați să mănânce ele, la mama lor acasă. Șaorma era piept de pui la grătar. Și cola era cola. Baia era dezastru, vezi descrierea de mai sus. Așa că am lăsat lipia, varza, roșiile și ketchupul în farfurie.

Ne-am întors tot pe jos, încet-încet, cu o sacoșă încărcată de ceapă verde, ridichi și salată verde, luate de la o piețăreasă care, mai că nu ne-a dărâmat în întâmpinarea următorilor clienți ce voiau foi de viță murată.

Nu știu ce-i cu orașul ăsta de devine din ce în ce mai nesimțit. Dar nu ne lăsăm, mai mergem și mâine în recunoaștere. Ne place să observăm și pe urmă să comentăm ce-am văzut în drum spre casă, când ne ies în cale toți buboșii și ologii, iar Iris strigă în gura mare: “uite, ce urât! uite, ce bubos! uite, iar un om fără picior! ce de oameni care n-au ascultat de mămicile lor!”

N-o trag de mână și nici n-o apostrofez. O las să se exprime cât de liber se poate, așa mamă denaturată sunt!