Dacă fiecare om și-ar lua la Judecata de Apoi chipul animalului pe care-l reprezintă, sunt sigură că unii ar avea mutre de șobolani. Și cam la asta s-ar reduce toată viața lor.
The Imitation Game (2014)
Viața lor e un mare ascunziș. Se ascund de ei înșiși, se ascund în spatele altora, se strîmbă în spatele altora, înfig cuțite în spatele altora și tot așa, o viață tristă și lipsită de bucurii. Singura lor rațiune de a trăi este de a-și săpa galerii din care cred că pot scăpa nevătămați.
Ce dracu poți să le faci? Cînd îi vezi că sunt atît de proști și cad pe spate la orice minciună, îți dai seama că aia e, nu-ți rămîne altceva decît să te ferești de ei ca de șobolani și cînd îți stau în cale să-i stîrpești. Otrava cea mai eficientă este ignoranța, pentru că știi că altfel, oricum nu-ți țin piept, oricum habar n-au ce au cu tine, pentru că nu au schimbat nici două vorbe cu tine și nici nu cred că-s capabili să lege două propoziții inteligente fără să se încrunte de o sută de ori, ca să pară mai deștepți, altfel sunt morți, le piere autoritatea.
Problema este că România asta e plină de șobolani, dacă dă o ciumă peste noi, să fiți siguri că nu mai există scăpare. Cam din ce credeți că v-ar putea salva niște amărîte de muieri pe tocuri, cu sprîncenele alea ale lor desenate cu carioca sau cu cărbunele, care se șterg la prima ploaie? Sau tipii ăștia care umblă cu tricourile lor emotive prin care li se zăresc sfîrcurile ofticate?
Ăștia cu impresiile lor că vor salva lumea de carii cînd, de fapt, vor s-o îngenunchieze doar ca să demonstreze că pot face rău sunt tot atît de limitați în puteri, ca o corabie în derivă, lovită de trăsnet. Corabia e în derivă oricum, nici nu mai e nevoie de trăsnet, e doar o chestiune de timp.
PS: Ridicăm la rang de eroi toți bețivanii și facem din orice rapandulă o ecaterina teodoroiu. Pe urmă plîngem doar 1 zi oamenii cu adevărat mari! Un neam mai ipocrit și mai laș ca ăsta nu cunosc. Mă bucur că m-ați învățat să nu am pretenții de nimic.
PS1: Altădată cînd te strîmbi, ai grijă să nu ai o oglindă prin care te pot vedea, pentru că de-acum va trebui să faci față privirilor mele. Să te văd!
Un scenariu la care am lucrat de drag, astă vară, printre politici și drumuri la mare.
Iată ce e important de știut:
Theater du Soleil anunță spectacolul „FROZEN – Regatul îngheţat”, în regia lui Bogdan Caragea, după un scenariu de Zully Mustafa. Spectacolul va avea loc sîmbătă, 8 octombrie 2016, ora 17.30, la Sala Palatului din București, în Premieră Europeană, un spectacol muzical în limba română, cu dansuri și momente de balet unice (ansamblul de balet este alcătuit din peste 30 de dansatori și balerini profesioniști), costume și decoruri de basm, care îi vor purta pe cei mici și mari într-o lume feerică, alături de cele mai îndrăgite personaje din desenul animat ”Frozen – Regatul înghețat”: Prinţesa Anna, Regina Elsa, Hans, creatura Marshmallow, Kristoff, Olaf, Sven.
Muzica este semnată de compozitorul Nicolae Caragia (Rep. Moldova), iar regia tehnică aparține lui Valentino Tiron. Coregrafia aparține Oanei Cocârța, iar scenografia este semnată de Ovidiu Pascal.
În rolurile principale îi vom putea aplauda pe Ioana Maria Repciuc (Elsa), Veronica Prodan (Ana), Răzvan Bănică (Hans) și Ovidiu Usvat (Kristoff).
Din distribuție mai fac parte Adrian Viorel Ionescu (Olaf), Traian Gabriel Ciocan (Sven), Valentino Tiron (Regele Trol), Ștefan Viorel Păunescu (Regele Tata), Luiza Sorivan (Regina Mama), Mihai Vlad Filip Popa (Nepotul Trol), Victoria Radu (Răspândac), Silva Helena Schmidt (Femeia cu vreascurile), Claudia Susanu (Oama de zapadă).
Biletele se găsesc la Casele de Bilete ale Sălii Palatului și pot fi achiziționate și online de pe http://www.bilet.ro. Prețurile sunt între 100 RON – 350 RON.
Abia aștept să văd cum a fost pus în scenă primul meu script. (mă rog, nu e primul, dar e primul în ordinea punerii în scenă).
Îl salut pe Bogdan Caragea, cel care a avut încredere să-mi lase scenariul acesta pe mînă, pe Elena și Ion Nicolau, producătorii spectacolului, cei care n-au renunțat la ideea, cînd le-a fost mai greu. A fost una dintre cele mai rapide și mai frumoase colaborări.
Ne vedem la București pe 8 octombrie. Pînă atunci spor la repetiții!
O viață trăită în viteză, cu multe goluri în realitatea înțeleasă, multe lucruri și evenimente care nu sunt privite cum trebuie sau mai adînc…. (Ben Okri)
Unii cred că dacă lipsesc din peisaj nu li se văd urmele băloase, că alibiurile lor nu miros a premeditare și că șiretenia lor are la bază inteligența, nu împuțiciunea cu care se mișcă prin viață.
Oi ști tu multe, dar nu știi ce trebuie, darling!
Oi fi pus tu multe bețe în roate altora, oi fi avut victorii meschine de moment, dar în relațiile pe care ai vrut musai să le strici, ai dat chix. Avantage à nous! Orice-ai face tot în punctul acela ajungi, tot acolo mori. La masa ta tristă, cu țigara în colțul gurii, cu strategiile tale de doi bani, cu oameni care-ți întorc spatele, hăhăind în urma lor, de parcă chiar ai înțelege de ce pleacă toți din viața ta.
Să știi că uneori lucrurile chiar nu sunt premeditate. Se întîmplă, pur și simplu. Cînd se întîmplă, pur și simplu, e un plan mult mai mare pe care tu n-ai cum să-l pricepi.
Întotdeauna ai fost și vei rămîne cea mai bună glumă de om din viețile noastre! Să-ți aduci aminte de asta de fiecare dată cînd mai apeși pe butoane și încerci să creezi haos că n-ai fost decît gluma de care am rîs cu toții. În timp real.
Încerc (vorba vine) să-mi dau seama de ce a fost așa mare deranjul în primăria Medgidia atunci cînd s-a vorbit despre transparență.
A fost joia trecută ședință de consiliu.
Înainte însă de asta, acum un an și mai bine, am avut destule discuții despre zilele unui anumit oraș. Să spunem Năvodari. Paranghelii, oameni, camere de filmat. În spatele acestor camere, oameni care nu-și luaseră banii de 2 sau 3 săptămîni, and nobody cares. Dar era bine, că filmau, că aveau ce să filmeze. Pe stomacul gol, altfel se poartă discuțiile, nu? Parcă sunt mai sincere. Poate mai acide, dar cine-i poate blama pe cei care muncesc și nu-și iau salariile? Și urmează o ”melodie ce se cheamă melodie”, anunța ”artistul” care uitase cum se numea propria melodie. Chica laca chichi cha.
Întrebarea a zburat firesc: ”De ce oare iau atîția bani oamenii ăștia care n-au bunul simț să țină minte cum se numesc melodiile lor?” Te întrebi ca ăla care stă ore în șir, atent, să nu-i scape ceva, că dacă da, nici măcar melodia fără titlu nu mai iese cum trebuie.
Kader, ar spune turcii.
Dacă e bine sau nu să sărbătorim orașul în care ne-am născut? De ce nu? Cine s-ar împotrivi unui act de sărbătoare? Cu mici excepții, în anii cînd n-am fost în oraș, zilele orașului însemnau întîlniri cu prietenii, o plimbare în centru, o porție de mici sau o vată de zahăr, copii care aveau activitățile lor la Casa de cultură, mame care alergau cu costumele (asta pe timpul zilei), iar seara spectacole în care niște artiști de la televizor ne spuneau cît de mult ne iubesc.
A devenit tradiție pînă anul acesta.
Deși nimeni nu s-a opus acestor zile ale orașului, N I M E N I, sunt scrise negru pe alb semnăturile tuturor celor 19 consilieri pe care-i are orașul Medgidia și sunt filmate toate ridicările de mînă, primarul anunța ieri, prin aparatul său de PR ți comunicare, că anumiți consilieri, printre care și eu, am obstrucționat actul de cultură numit Zilele Orașului Medgidia și, ca urmare, anulează evenimentul, din cauza acestor consilieri, mofturoși politic și tendențioși și duplicitari pe deasupra etc.
Primarul actual are ce are cu partidele politice, e constant, foarte bine. Are problema asta de ani de zile.
Dar iată surpriza! Dacă un partid, oricare ar fi acela, ar fi comandat unui consilier (spălat pe creier de doctrinele partidului) să se opună dlui Vrabie, de ce acesta (oricare ar fi el) a ridicat mîna și a aprobat punctul 3 al ședinței de consiliu, adică a fost de acord cu bugetul alocat Zilelor Medgidiei?
Înainte să vă răspundeți singuri la întrebarea asta, să vă mai pun altă întrebare al cărui răspuns să vi-l dați tot singuri, voi, oameni care munciți de dimineață pînă seara: de ce i-ați da din bugetul orașului vostru (și nu e vorba de Medgidia, atenție!, ci de oricare alt oraș) lui Axinte 5000 de euro, doar ca să-și arate căciula și să spună cîteva bancuri răsuflate pentru o zi sau două cît poposește la voi în oraș? (E doar un exemplu). Cam cîte luni trebuie să munciți voi de dimineață pînă seara ca să plătiți taxele, impozitele etc. ca să strîngeți banii aceștia? Cam cîți bani credeți că sunt impozitați din drepturile de autor sau de cesiune ale maneliștilor de către FISC? Dacă ați ști că apare cea mai tare vedetă să vă cînte pe scenă (dar absolut cea mai tare vedetă din România, oricare ar fi ea) și ați ști că vă ia cam 10 000 de euro din bugetul orașului pentru o cîntare de 3-4 ore, cînd ați putea negocia cu ea și ați ajunge la un preț de 5 000 de euro, ce ați alege? Alegeți să-l plătiți mai mult decît ați fi putut negocia? Complicată alegere.
Aduceți-vă aminte că plîngeați după străzile paradite din oraș, de curățenia acestui oraș de care nu erați mulțumiți, de iluminatul public, de camerele de supraveghere și cîte și mai cîte.
Zilele unui oraș nu înseamnă act cultural, ci doar cîteva zile (ar fi fost 3 anul acesta) în care oamenii vor să se relaxeze. Adică entertaiment, divertisment, nu cultură. Cultură ar însemna altceva. Ce-ar fi să nu mai confundăm noțiunile? În Medgidia, bibliotecile au primit fix 0 lei pentru înnoirea fondului de carte, se poate să nu mai denaturăm discuțiile?
Cultură înseamnă festivaluri de teatru, de muzică, festivaluri etnice, festivaluri de dans, de muzică populară. Evident, explic aiurea. Cei care au priceput, au priceput deja, fără atîtea cuvinte, trebuiau doar să urmărească ședința. Cerînd transparența cheltuielilor obstrucționezi cultura? Wow! Păi chiar nu mă mai mir de ce sunt probleme în Medgidia și anticipez încă de pe-acum că vor mai fi.
Dar dacă tot se întreabă cetățenii orașului dacă să mai fie consilieri sau nu, anumiți consilieri sau alții (ăia care tac mîlc, chitic și n-au nicio părere despre nimic, doar dau din cap precum cățelușii jucăuși, de teamă să nu se supere domn primar – și oare ce nu-l supără pe domn primar?), de ce nu sunt întrebați aceeași cetățeni ai orașului pe cine vor să vadă la Zilele Orașului? S-a ocupat cineva de asta?
De ce s-a supărat dl Vrabie că am zis în ședință să se aibă grijă la valoarea contractelor, pentru că știu, din surse sigure, că niciodată nu s-au negociat aceste contracte, cînd puteau fi înjumătățite cheltuielile? Habar n-am. S-au terminat problemele orașului și s-a opus cineva la distracție? Nici, nici. Și-atunci? De ce nu se mai țin Zilele Medgidiei? Ia uitați-vă, frumos, în al doilea material cum ridică mîna toți! Fără cea mai mică ezitare!
Și după ce s-a aprobat și bugetul și toată lumea aștepta ca Zilele orașului Medgidia să se întîmple, ieri se anunța că, gata, din cauza consilierilor (pardon, anumitor consilieri!) nu se mai ține nici o sărbătoare. Era să intru în comă de uimire cînd am văzut că din cauza mea, ba că am mai și propus să se asfalteze 150 m de stradă. Da, am zis că din banii salvați din negocierea contractelor ar putea să se mai asfalteze niște străzi (dar nu mi-am permis să spun cîți m, că nu știu eu mai bine decît domn primar cîți km de străzi trebuie asfaltate), am mai propus să se cumpere rechizite copiilor ai căror părinți muncesc, nu numai celor ai căror părinți nu muncesc.
Iote că n-am știut că pot da peste cap EU marea sărbătoare a orașului cu astfel de declarații.
A mai fost o declarație foarte interesantă în spatele ușilor închise (chiar n-are importanță cine a făcut-o). Zice unu la un moment dat: ”nu uita că ai ajuns consilier datorită unui partid care te-a susținut”. Ceva mai tîmpit n-am auzit demult. Partidele astea vor oameni fără personalitate? Care n-au nicio părere despre nimic? Care se așază pe scaun doar ca să se grăbească să plece acasă? Dacă vreun partid vine și spune, alo, fata, ce te freacă pe tine grija de bugetul orașuluiîn care ești consilier, eu reneg partidul acela și mă duc acasă cu fruntea sus! Am subliniat ca să vă sară în ochi pentru viitorul comunicat de presă, apropo de limbaj de consilier.
P.S. Aveți idee ce simplă și fără bătăi de cap ar fi viața mea dacă n-aș mai fi consilier local? N-aveți nici cea mai vagă idee. Așa că, mai faceți un referendum. Dar vă rog să țineți cont c-ați mai semnat unul înainte de alegeri. Cum care?
Disclaimer: Îmi cer scuze pentru cei care nu se limitează doar la un post ca să fie buni, în sensul că, să zicem, nu mint, nu fură, nu omoară nici în afara postului. Că așa înțeleg eu să fii un bun creștin sau un bun musulman: toate celelalte zile ale anului, nu numai în cele de post. Altfel, nu cred că dacă în restul timpului ai fost ipocrit de dimineață pînă seara, o să ți se ierte păcatele, greșelile și sictirurile pentru că n-ai înfulecat lapte, carne, șuncă, ouă în timpul postului.
Așa că, n-am înțeles niciodată la ce folosește postul pentru unii, dar văd că e o mare șmecherie. Dintr-o dată se abțin de la absolut toate plăcerile vieții. Timp de o lună sau o vineri sau o miercuri nu mai spurcă pe nimeni, nu mai hulesc, nu mai mănîncă ouă din care s-ar fi putut naște pui vii, nici brînza nu le mai priește, nici sexul nu le mai reglează neuronii din cap, nimic, nimic, nimicuța. De la țațele din Agigea pînă la cele din Seimeni toată lumea își pune căluș la gură, la chizdoc și la mintea cea degrabă fătătoare de intenții rele și toată filosofia se reduce la: stai așa că sunt în post. Nu pot să fac, domle, nimic că sunt în post. Eeee, dar să vezi tu după aia, lasă că trece postul.
Dăunăzi, o tanti bunică fără nepoți apare la o înmormîntare, albă la față ca varul, suferindă precum Teatrul Bulanda și circul Struțki la un loc, și cum vede o cunoștință se repede la ea și spune: ”am să-ți spun ceva, dar nu pot acum că sunt în post”. Logic era un ”nu pot acum, pentru că sunt la înmormîntarea unui prieten”, dar nah, hai înainte cu postul.
Vă dați seama cît poate strînge o femeie în post – o lună de post, băi, băiatule! – și nu poate spune nimic pentru că e în post? Vă dați seama ce pedeapsă cumplită postul ăsta? Și cînd se termină postul, ce se-ntîmplă, făi, țațo? O iei de la capăt cu măcinatul, cu hulitul, cu terfelitul, cu mitomania, cu lingușeala aia care-i face și pe cei mai răbdători oameni să vomite și să fugă din calea ta ca de dracu? La ce mai ții post? Tot așa de ochii lumii? Un ochi al lumii care te reflectă ca pe o moară stricată, mai bine decît te-ai reflecta tu însăți în ochii oricui care ți-ar spune: oprește-te, ești goală, ești seacă, ești tristă, ești un om rău, un om căruia niciun post nu-i folosește la nimic atîta timp cît ieși din el și mai zăpăcită de ură, cît abia aștepți să ieși ca să muști pînă la sînge, fi-mi-ar milă de tine și de sufletul tău opărit de minciuni.
Și ce s-ar fi întîmplat dacă nu era în post? Că era totuși la o înmormîntare, unde venise lumea să-l onoreze pe adormit, unde lumea chiar suferea și plîngea că nu-l va mai vedea pe acest om, care chiar era o vastă enciclopedie de povești și istorii frumoase.
Nu v-am înțeles niciodată cu postul ăsta, că rar am văzut oameni curățați după… de obicei ieșeau din el ca și cum ar fi scăpat de o corvoadă, nu ca și cum ar fi fost o bucurie și un prilej de recunoștință că se mai pot spăla de relele pe care le-au făcut, gîndit, împrăștiat.
N-ai ce să faci, acum toată lumea e scriitor. 3 lulele, 3 surcele te sărut la revedere, foaie verde mărăcine, răcorește-te mai bine. Și cam asta ar trebui să fie toată însemnarea. Dacă există o etică în tagma aceasta scriitoricească, eu n-am găsit-o. Ar trebui să se scrie un ”Cod al bunelor maniere în discuțiile despre literatură”, presupunând că ai cu cine să discuți despre literatură fără să te înfoi că ai citit 1000 de tomuri pe săptămînă și nu te blochezi în aere de madama de Pompadour, care, nu știu de ce, dar sunt convinsă că nu avea atîtea aere și iubea sincer literatura. Pentru că doar atît îți trebuie ca să discuți despre literatură: iubirea de lectură.
De o săptămînă întruna o amică îmi sălta în slăvi o altă amică (de-a ei) a cărei carte mi-a băgat-o pe gît și în geantă s-o promovez. Am crezut-o din prima că e minunată, nu era nevoie să insiste atît, că nu-s grea de cap. Nu contează că i-am zis că n-am timp să-i citesc cartea în trei zile, că necitite nu le recomand și că n-am cum să vin nici la lansare pentru că sunt într-o ședință. Trebuie să existe și varianta mea aici, pentru că varianta ei e împînzită pe tot Litoralul, de la plaja Vega încolo, spre stînga și spre dreapta și pe Facebookul personal pe care și-l activează doar cînd are mesaje de transmis cu direcție, ceva gen perversa de Tîrgu Ocna dată la temelie de s-au cutremurat toate like-urile tuturor iubitoarelor de dramolete. Pe urmă, hop, și-l dezactivează iar, să n-o invidieze careva, doamne ferește!
În multele discuții telefonice, întinse ca pelteaua, după ce-o întreb ce tiraj o avea proaspăta scriitoare, în loc să zică frumos că nu știe, îmi răspunde că nu e frumos să pui astfel de întrebări de budoar, că așa ceva denotă lipsă de educație și alte bălării (tipa e expertă în intrat în păpușoi, bătut cîmpii aparent cu grație, ea fiind un exemplu de comportament moral, cinste și onoare de te îndoi), moment în care răbdarea mea de înger scapă o înjurătură. Bă să dea dracii! Ce vrea asta de la mine, în definitiv? Să mă pună la punct, să-i dau cartea înapoi – pe care oricum i-o dădeam, că nici nu dorisem s-o iau, sau să mă enerveze definitiv?
Să-i spun totuși doamnei începătoare într-ale literaturii (și amicei ei, o somitate în absolut toate domeniile), că e de bun augur să-ntrebi în ce tiraj a ieșit o carte, asta dacă nu cumva ți-e jenă că ai scos 100 de exemplare pentru prieteni și familie, caz în care nu te poți numi scriitor profesionist, ci doar unul de budoar. Că asta înseamnă budoar, ceva intim, ma cherie. O chestie așa, între ai tăi, să nu spună c-ai trecut degeaba prin viață și nu ți s-a împlinit visul de scriitor.
Să-i mai spun amicei scriitor că ăștia așa care mai știu cu ce se mănîncă felia asta de literatură îi privesc pe începători cu îngăduință, fiindcă știu ce-i așteaptă de-a lungul timpului dacă nu vor să se limiteze doar la o carte și dacă vor să depășească literatura de budoar. Și că ar fi bine să nu se culce pe o ureche și nici să se ia aiurea în tramvai după spusele unor tipese binecunoscute în tîrg ce poame amare sunt atunci cînd li se pune pata pe cineva, de cele mai multe ori din senin. Mai bine să facă un pas în spate și să analizeze situația cu capul lor, dacă vor să rămână pe felie. Fiindcă întrebarea a fost pusă doar ca să vezi cîtă nevoie de ajutor are să depășească cercul budoarului. Ori dacă deja orgoliul a ieșit din bojoci, pot deja să fac predicții sumbre, dar nu e treaba mea viitorul scriitoricesc al altora.
Și cînd lucrurile or scăpa de sub control cu tipesa lor, să-și aducă aminte de mine.
”Dacă nu știi ceva, taci! Dacă știi ceva, taci! Numai așa înveți să zbori…”
Am apreciat povestea unei doamne care îmi spunea despre mica ei pupilă pe care o învățase – pentru că și avusese pe cine – cîteva din secretele meseriei. Uneori, astfel de oameni sunt aduși în viața altora exact atunci cînd au nevoie. Sau pentru c-a venit momentul lor. Să crească, să facă ce știu mai bine și să mai aibă și cu cine.
Există momente cînd tuturor ne vine rîndul să fim mentori pentru unii, învățăcei pentru alții, în funcție de etapa următoare din viață. Așa este firesc să creștem. Ar fi bine ca aceste creșteri să fie line și fără cutremure, dar nu așa băgăm la cap.
Am apreciat că, deși mica pupilă, poate de teamă, poate să dea bine pe lîngă un intrigant, sau poate ca să fie lăsată în pace de oameni care o terfeliseră cîndva, a lovit în mentorul ei, aceasta din urmă a avut înțelepciunea necesară să treacă peste. Dacă i-a fost jenă pupilei, da, e posibil. Mai știu că acum cînd se uită în urmă, nu poate nega ce-a învățat de la această doamnă. Poate s-o nege în fața altora, dar seara, cînd stă în pat, sau cînd are timp să se uite în urmă, sie însăși nu-și poate nega asta. Și știu că-i este recunoscătoare. Cel puțin, așa ar trebui. (Următorul pas ar fi să-nvețe să-și apere mentorii, dar probabil că e nevoie de altă împrejurare de viață pentru asta).
Și deși a fost rănită și trădată, în momentul cînd pupila ei a avut nevoie de o recomandare să mai facă un pas pe scara evoluției ei profesionale, doamna aceasta a ajutat-o, dar asta înseamnă că fata cunoștea și ea destul de bine cum bate o inimă iubitoare, altfel n-ar fi îndrăznit.
Aceeași doamnă mi-a spus de curînd: ”orice s-ar întîmpla, să nu te mînjești, să nu votezi pentru plicuri, pentru bani” etc. Păi da, pentru că nu știam ce e așa mare scofală să fiu consilier, de ce e bătălia asta cruntă. Mi s-a explicat de altă persoană că, de fapt, e vorba de negocieri, de cum te înțelegi cu colegii de partid și de la alte partide, hai să n-o mai dăm după gard. E posibil, altfel nu văd de ce-ar fi așa supărați unii că le-am stricat pasențele. Da, știu, am talentul ăsta ”să stric” pasențele și planurile pe care și le fac unii și alții pentru mine. Dar numai atunci cînd derapajul e prea mare. După aia nu mai putem controla nimic. Cînd se face liniște în inimi, unii se întristează, alții intră în depresie, alții în panică, iar alții își văd mai departe de treabă.
”Fată, indiferent că te-am înjurat cîndva sau te-am pupat în cur, sau ți-am dat m..e sau miere, ești un om important ptr mine, în plm, asta-i prietenie, m..e și îmbrățișări. Toată susținerea în tot ce vrei să faci!” (altă prietenă, se știe ea – stil inconfundabil și pentru cei comuni).
Morala: există mentori care te sprijină și atît. Altfel de mentori nu există. Iar cei care sunt, o vor face de dincolo de supărări, bucurii, nemulțumiri și distanțe. Prietenii? Da. Te vor mai băga de urgență la un duș rece, te vor îmbrățișa cînd ai nevoie, îți vor ține bretonul cînd vrei să vomiți după o beție, tu la rîndul tău la fel cînd au nevoie și de una și de alta, dar nu vor renunța să creadă în tine. Nici tu în ei. Pentru că asta e, de fapt, toată șmecheria. Să crezi. Cînd crezi poți merge mai departe.
Suntem aici, într-un fel sau altul. Și asta e tot ce contează.
Un scenariu la care am lucrat de drag, astă vară, printre politici și drumuri la mare.
Disclaimer: Îmi cer scuze pentru cei care nu se limitează doar la un post ca să fie buni, în sensul că, să zicem, nu mint, nu fură, nu omoară nici în afara postului. Că așa înțeleg eu să fii un bun creștin sau un bun musulman: toate celelalte zile ale anului, nu numai în cele de post. Altfel, nu cred că dacă în restul timpului ai fost ipocrit de dimineață pînă seara, o să ți se ierte păcatele, greșelile și sictirurile pentru că n-ai înfulecat lapte, carne, șuncă, ouă în timpul postului.
