Șuncă cît cuprinde

9789734622030-1857534Nu mă obosește nimic mai mult pe pămîntul ăsta decît dualitatea, triplicitatea și multiplicitatea oamenilor. Dar, mă rog, e problema mea și nu am învățat încă să tac mai mult spre o tăcere definitivă. Blestemul scrisului mă urmărește. Bifez așa:

  • Jocuri duble cu măsură
  • Cîrtițe sub descoperire
  • Mi-amintesc de vorba aia: ograda e aceiași, prostul diferă
  • Gagici pe care nimeni n-ar da o viagră
  • Cărți cu ”dă și la mine, că-ți fac o biografie de stă mîța-n dunga biscuitelui”
  • Exituri visate, dar nici pe-alea nu mai are rost să le bag în seamă
  • N. B. să nu uit dracu să-mi cumpăr bilet la loto
  • Și după 8 ani de la anunțul ”Marelui proiect”, cred că e timpul să-l scriu odată și să vă spun ce cred eu despre ”o să facem”, ”o să dregem” și-o ”să spargem avioane cu pieptul”
  • Mă interesează moda în ultima vreme, mai mult decît un eveniment ratat – de 4 ani numai la așa ceva nimeresc, dar de-acum voi și scrie despre ele, cu riscul de a mă considera lumea ”slabă și a dracu”
  • și terasele, desigur, dar numai dacă e vreo companie fără pitici pe creier.
  • Deci e clar, o să mor singură, înconjurată de cărți și pisici salvate de la moarte.

Microfonia dăunează grav paranoiei

12347975_1537962773190942_7470801866446743395_nSă mai scriu și pe blog că-ncep să se-nvechească ședințele.

Cuvîntul de ordine de cînd m-am întors din Italia: monitorizare. Dar una de-aia proastă, cu bruiaje voite. S-au trezit și ăștia să mă monitorizeze cînd eu trăiesc cu microfoane în casă din 2010, de cînd m-am întors din Spania, de fapt. Sunt vremuri în care e mai sigur să trăiești printre străini, decît printre ăștia de-aici, cu toate vacanțele stricate de vreun atentat sau de o lovitură de stat.

Activitatea principală din ultima lună: traduceri, scenariul cu Frozen și o lume diferită cu turiști troglodiți, despre care am scris aici. Dar și pe-acolo erau alte microfoane. O-ho! Trăiesc cu ce-i în gușă și-n căpușă, așa că poftiți!

Nici n-aveți idee cît de tare vi se simplifică viața atunci cînd toți din jur știu exact ce gîndești despre ei. Crește producția de lectură! Dar ei bine, dacă n-ar fi fost politica, fumam mai puțin, citeam mai mult și terminam traducerile la timp. Și probabil că încă mă duceam regulat la cursurile de ghid turistic.

Acum, dacă mă-ntreabă cineva, nu știu de ce și unde s-a dus timpul ăla. Nu pot să pun degetul pe rană, atît timp cît la final, cel puțin de ochii lumii, toți s-au pupat pe obraji și și-au spus: let`s rule the fucking world. Mă rog, city… fiecare înțelege ce vrea de-aici. Unora chiar dacă le desenezi tot degeaba. Și cum nici înainte nu mi-am bătut prea tare capul cu ce crede ăla și ăla despre mine, pesemne că nici de data asta nu voi renunța la scrisul ca sită de cernut.

Îmi salut spiritele vesele de prin viață, iar restul oricum își vor scrînti mintea de unde să mă apuce. Partea nasoală, chipurile, este că politica te limitează. Mîrîia unu în campanie că să mi se retragă sprijinul politic, că nu-i plăcuse lui cuvîntul ”boșorog”, iar eu m-am speriat de o așa pedeapsă că era chiar să leșin de durere. :))

Prima ședință de Consiliu 2016 – Consiliul s-a constituit. Surpriză – cuvîntul de ordine

Cred că este dreptul fiecărui cetățean din Medgidia să afle care sunt ”jocurile” celor pe care i-a ales și dacă aceste ”jocuri” sunt în interesul lui. Pas cu pas, ședință cu ședință.

Hinturi

Primarul de azi, Valentin Vrabie, deși n-are un temei legal propune un viceprimar, cel care s-a tot vehiculat pe ici pe colo, tînărul hoge Ozgun Arslan. Discursul penetrant și cu lipici la nevestele iubitoare de telenovele sună așa: ”pentru că miercuri vine un investitor străin din Turcia care bagă 60 milioane de euro în spitalul din Medgidia propun să am la întîlnire un viceprimar tătar”. (O logică superbă – dacă găsim un investitor german, dați sfoară-n țară poate găsim un german, ceva, care locuiește în Medgidia). În Consiliul Local însă, un consilier PSD, Narcis Ion întreabă: ”Cum se numește acest investitor, să-l știm și noi, totuși, așa e frumos, dacă dă atîția bani să-l pomenim și dacă chiar îl aduceți votez de-acum încolo toate proiectele dvs.” Răspunsul primarului Vrabie: ”Vreți cu nume și prenume? Surpriză!

Traducem: abureală!

Butnaru de la MPM spune: Nu sunt de acord cu acest troc: o să vină investitorul fără nume, propus de un primar care n-are temei legal să propună un viceprimar.

Se caută temeiul, se caută, se caută, nu se găsește, M10 sare în ajutor, propunem noi viceprimar Ozgun Arslan.

Primarul Vrabie se înfoaie puțin: ”o să vadă cetățenii orașului Medgidia că nu sunteți de acord cu investitorii!” Ba suntem, dom`le, că nu suntem tîmpiți, dar cînd e vorba de afaceri și investiții, cei care învîrt milioane de euro pe degete nu se uită la etnia viceprimarului, să fim serioși, chiar dacă sunt turci!

Rămîne, deci, să alegem viceprimarul dintre acest tînăr hoge tătar Ozgun bey și dl Dumitru Păun de la ALDE. Primarul își învîrte ochii prin încăpere: nici o altă propunere? Nici o Luminiță, nimic? Un moment de panică. Nu mai iese, dom`le, numărătoarea!

Cînd nu iese ceva se cere o pauză de cafea, țigară, pișcot.

Ca să nu mai lungim ședința, deși voturile s-au negociat pînă-n ultima secundă, votăm după cafea.

Rezultat: 12 voturi anulate, 6 Păun și 1 Ozgun. Surpriză! (cuvîntul de ordine al acestei ședințe extraordinare în care toată lumea vrea bunul mers al cetățeanului din Medgidia).

Întrebări: Ce s-a întîmplat cu voturile dlui Ozgun? Unde au dispărut? În neantul anulării? Păi ce vor spune acum cetățenii orașului Medgidia, dle Vrabie? Nu vă mai interesează investitorul din Turcia, prietenia dintre popoare etc.? Vă deziceți de ea la prima socoteală? 60 milioane de euro? Spitalul? Locurile de muncă? Sau dăm iar vina pe politică și pe consilieri?

Ce iese însă în evidență și-mi pare rău c-o spun pentru turco-tătari: că și-au luat-o big time în freză. O primă promisiune a fost încălcată, cea făcută comunității turco-tătare în fața căreia noul primar al orașului Medgidia a promis sus și tare că le va scoate un viceprimar. A încălcat-o în momentul în care și-a pus consilierii de la M10 să anuleze voturile (adică să nu voteze cu omul propus chiar de ei) și în felul ăsta nu s-a întrunit numărul minim de voturi, prin care municipiul Medgidia putea avea viceprimar la ora asta și ne puteam apuca de treabă cu toții.

Contorizăm, deci, prima promisiune încălcată din lungul șir ce va urma.  A doua mare păcăleală a lui Vrabie apoliticul, anume aceea că partidele să tacă (ele nefiind, pesemne, formate din oameni, ci din spițe de bicicletă) și să vorbească independenții.

Ce se află în spatele acestei manevre? Interesul cetățeanului în nici un caz. Să ne aducem aminte de prietenia dintre Odor Marian și ”dragă Vali” și cît de frumos au colaborat ei in minunatele comisii unde s-au întîlnit. Dacă aplicăm și ”pansamentul” prezenței fostului primar Marian Iordache la învestirea lui Vrabie în funcția de primar, tabloul este complet.

Medgidienii își vor primi răsplata unui vot imbecil pe care l-au dat. Și un alt vot și mai imbecil pe care nu l-au dat. Să nu uităm că 49% dintre medgidieni NU au ieșit la vot. Acestea sunt cifrele, chiar dacă dl Vrabie crede în continuare că a fost votat cu 60%. Vocea Medgidiei este și vocea celor care au tăcut.

Mai cad multe perdele? Așa de repede?

Locale – Opera de 3 parale

Acum 4 ani (adică în 2012) n-am fost la votul pentru locale. Dragoș a votat, mama a votat. Eu n-am avut încredere în nimeni căruia să-i dau votul meu.

Rămînînd însă în Medgidia, s-a întîmplat să fiu implicată în viața orașului mai mult decît am crezut. Lucrînd în televiziune, s-a întîmplat să dau și peste alte administrații. S-a întîmplat ca la campania asta (2016) să mi se ceară ajutorul, cam pe ultima sută de m. Deci nu m-am pregătit ca alții cu un an înainte că haolio, vin alegerile. N-am avut timp de așa ceva, sau mai degrabă nu mi-am pus niciodată problema.

Care era, de fapt, oferta pentru Medgidia? Valentin Vrabie (zis mai nou VeVe) – care nu mi-a inspirat niciodată încredere și pentru asta, scuzați, dar nu are de ce să mă blameze cineva – și-apoi după asocierile pe care le-a făcut, mi-a fost clar. Luminița Vlădescu – o timidă care se tratează, dar bun executant și o femeie cu o mare capacitate de muncă și rezistență la stres. Și mai era Marian Odor, total necunoscut pentru mine, dar care a avut o creștere în procente excepțională, avînd în vedere că 25 de ani a stat într-un birou și a părut tipul de funcționar perfect, care-și vede de calculele lui.

Am ales Luminița, mai bine spus Luminița m-a ales, cu 3 săptămîni înainte de a începe campania propriu-zisă. Am acceptat cu o săptămînă înainte de a începe nebunia să fac parte din echipa ei.

S-a întîmplat, ca astfel, să aflu ce înseamnă o campanie electorală și toată tevatura.

Nu mi-am dorit să fiu în mijlocul acestor întîmplări. Aveam deja un plan de lectură pînă la sfîrșitul anului și traduceri cu deadline la purtător. Nu mi-am dorit nici să rămîn în Medgidia, nici să lucrez în televiziune, nici să intru într-o campanie electorală. De cînd m-am întors aici (2011), tot vreau să plec și n-am reușit, cu toate tentativele mele de evadare. Apoi am renunțat pentru că mi-am zis că poate Universul are alte planuri cu mine.

Fără să intru în povești ezoterice, vreau doar să trag unele concluzii. Le scriu, să rămînă. Peste patru ani, scot din nou însemnarea asta și apoi mergem mai departe.

După țeapa cu Iohannis și ”ne-am luat țara înapoi” și România ”lucrului bine făcut”, mi-am dat seama că țara asta trăiește doar din slogane. Adică vorbe goale. Cum multe vorbe goale s-au spus și în campania aceasta. Nu că nu s-au stins ecourile ei, dar în perioada următoare vor fi duse la paroxism aceste vorbe goale, conform teoriei zvonului, care prinde așa de bine la medgidioții prea ocupați cu viața lor grea, ca să mai discearnă cu propriul cap.

Unii vor încerca să-și salveze incompetența arătînd cu degetul spre alții. C-așa-i în tenis, românul nu se dezminte. ”Din cauza lu ăla și lu ăla n-am putut să fac aia și aia. Eu am vrut.” Parcă-l aud pe Băsescu. Ce multe a vrut și ăla să facă, dar n-a putut. ”Să trăim bine”, alte vorbe goale.

Uneori mi-e milă de oamenii ăștia, ei chiar cred că pot, ei chiar cred că vor, ei chiar cred că la ei în oraș nu se va răsturna căruța cu hoți și proști. Dar de la a crede la a pune mîna să faci ceva dincolo de teoriile zvonului, e cale lungă. Ei chiar cred că dacă cineva are altă părere trebuie omorît cu pietre, amenințat și scos din oraș. Ei chiar cred că asta înseamnă putere, corectitudine și un cor de ”să trăiți, șefu!”. Și că nu vor da socoteală. Undeva, acolo unde se decartează totul și unde voturile se numără cu totul altfel.

Corolar 1: Campanie nu fac candidații la primărie. Ei doar trebuie să fie pregătiți psihic să încaseze. (A ieșit Vrabie, care și-a început campania cel puțin acum 3 ani). Au încasat-o toți 3 (Vrabie, Luminița și Odor – ceilalți 4 care au candidat au fost prea nesemnificativi să-i pomenesc, profesorul de sport abia dacă știa să citească)

Și mă uit cum toți știu tot despre toată lumea, dar n-au timp să se gîndească dacă ceea ce știu poate face bine sau rău unui om, unei comunități sau propriei conștiințe. Închid ochii, bagă mizeria sub preș și mai dorm liniștiți încă 4 ani.

Corolar 2: 4 săptămîni de campanie și 3 păreri de la 3 oameni care pentru mine nu mai fac nici cît o ceapă degerată. Surpriza cea mare a fost că exact persoana pe care o blamau cel mai tare a fost sprijinul meu cel mai de preț și cea care i-a și deconspirat. Nu mă surprinde deloc asta. E o lege universală care spune că atunci cînd aperi pe cineva în lipsa lui, și nici măcar nu simți nevoia să-i spui asta, într-o zi o va face și el/ea, într-o împrejurare cînd ai nevoie. 

Corolar 3: Am cîștigat 3 prietenii și o soră mai mare (mereu mi-am dorit una). De fapt, mai bine zis s-a sedimentat încrederea mea în aceste prietenii. Am intuit leprele, au apărut justițiarii. E de bine. Lumea e împărțită în două. Unii care vor s-o distrugă, alții care vor s-o protejeze. Numai că într-o campanie nu mai știi care sunt unii și care sunt alții.

Nu-i nimic. O să aveți timp 4 ani să vedeți/să vă mirați sau să luați atitudine. ( Da` sper să nu vă aduceți aminte de cartierul Ali Baba doar din 4 în 4 ani.)

Întrebare pentru 2020: Cîți locuitori mai sunt în Medgidia acum (2020 -remember)? 

Cărțile lunii martie-aprilie

Razboaiele-meleDintre cele care merită menționate:

  1. Adelin Petrișor – ”Războaiele mele” – din culisele unui reporter de război, dar, mai ales, a eforturilor lui de a ajunge pe front pentru a transmite de-acolo. Cu un cuvînt înainte semnat de Cristian Tudor Popescu, cunoscutul reporter Adelin Petrișor povestește despre ce înseamnă să fii soldat (reporterii sunt și ei soldați de teren) al adevărului. Vorbim despre niște vremuri, nu foarte îndepărtate, cînd răbdarea unui om, motivația, dragostea pentru adevăr (și pentru cele cel puțin 2 surse ale sale era literă de lege), urmărirea unui subiect. Anii 1999 – 2006. Subiecte precum Fallujah, Închisoarea Guantanamo, bombardamentele Nato din Iugoslavia, întîlnirea cu Arafat, trupele române în Afganistan, Irak, războiul din Liban. Însă războaiele lui sunt și cu cei din presa română, cei pe care trebuie să-i convingă constant de ce trebuie să fie acolo, de ce trebuie să transmită românilor ce se întîmplă cu lumea și bineînțeles continua grijă a banilor necesari pentru deplasare. O carte necoafată scrisă de un reporter adevărat într-o lume din ce în ce mai invadată o redactorilor de birou, care nu-și mai scot nasul afară să transmită un direct nici măcar din stradă.
  2. Oya Baydar – ”Cuvîntul pierdut” – că veni vorba despre războaie, scriitoarea Oya Baydar vorbește în cartea ei (fiction) despre un atentat la Istanbul și un glonț ”rătăcit” din Ankara ce nimerește o tînără kurdă. Sunt două povești diferite, dar aveți răbdare, se vor lipi bucățile de puzzle. Cartea am citit-o exact în perioada cu povestea cu atentatele, coincidență sau nu. Mai multe teme sunt abodate de ”această Françoise Sagan a Turciei” – deși mi se pare că i s-a făcut un enorm deserviciu că cineva a avut proasta inspirație s-o numească astfel, e mai apropiată ca stil de Zadie Smith. Iată temele: sensibila și ocolita problemă a kurzilor (Oya Baydar a fost închisă la 31 de ani pentru că s-a opus loviturii de stat militare din Turcia – motivul pentru care am vrut să văd ce are de spus femeia asta), tema scriitorului de succes rămas fără cuvinte și subiecte, care pleacă în căutarea adevărului unei povești la care a asistat fără să vrea, luptele individuale ale tuturor celor implicați în ceea ce s-ar putea numi ”ciocnire de destin”, o ciocnire care zdruncină și reașază. Din tot ce-am citit în ultimele luni, aceasta e preferata mea.
  3. Anais Nin – ”Henry și June” – din Jurnalul dragostei necenzurat – eros, psihopata de Anais Nin care scrie, scrie și nu e prinsă de bărbatul ei pe care-l înșală cu Henry Miller, așa o stare de beatitudine pe care o au oamenii între 20-30 de ani, cînd cred că viitorul e foarte departe, sunt tineri, încă frumoși și au impresia că pot iubi la nesfîrșit și că li se poate ierta orice. Poate pentru vremurile acelea, jurnalele lui Anais Nin au părut revoluționare, pătimașe, senzuale, sclipitoare etc. , dar dacă stai să te gîndești este vorba doar de o femeie tristă care în afară de a-și descrie partidele de sex, ce altceva mai face? Anyway, alt jurnal de-al ei nu mai am de gînd să citesc. După ce citești două (”Incest” a fost la mine primul dintre ele, iar acum ”Henry și June” la o distanță de 13 ani între ele) e clar că toate sunt la fel. L-am menționat doar ca să știți că nu merită să dați banii pe mai mult de 2 jurnale marca Anais Nin.
  4. 382555_442144245830228_1202589343_nFausto Brizzi – ”O sută de zile de fericire” – poate că am mai vrut să prelungesc puțin farmecul Italiei și m-am apucat de cartea unui scriitor italian. Am citit-o în două zile. E vorba despre povestea unui tip care află că mai are aproximativ 3 luni de trăit, mai mult sau mai puțin. Cancer în metastază. Își dă 100 de zile să-și rezolve treburile, să fie iertat de soția pe care o înșelase (și aceasta aflase și-l dăduse afară din casă), să petreacă mai mult timp cu prietenii și copiii săi, să le pregătească darurile aniversare pînă cînd aceștia vor ajunge la vîrsta majoratului și multe alte complicități pe care le face cu ajutorul prietenilor.  Mi-a amintit de filmul ”My Life Without Me”, unde, tot așa, o tipă află că mai are puțin de trăit, din cauza unui cancer, însă ea se hotărește să nu anunțe pe nimeni și-și aranjează viața după moartea ei, fără ajutorul nimănui. E mult mai mișto să ai sprijinul prietenilor.

Pe la ziua 40 au început și lacrimile. Da, cam plîng la cărți (și filme). Exact cînd am un astfel de moment de sensibilitate, intră maică-mea și mă-ntreabă:  ”ce-ai, dragă, plîngi?” (cu sensul de plîngi dintr-atît? chiar crezi că e adevărat ce se-ntîmplă acolo?) De fiecare dată se întîmplă asta și-mi strică momentul. Niciodată, niciodată să nu-i întrebați asta pe copiii voștri! De data asta m-a pufnit la ”Copiii (…) e mai bine uneori să te subaprecieze. Că trăiesc mai fericiți.” M-am dus, am fumat o țigară și m-am întors la citit.

La ziua 29 sunt de acord cu eroul lui Brizzi (și cu Brizzi, evident) cînd spune: ”Cel mai frumos lucru într-o călătorie este întoarcerea acasă. Deschizi ușa și simți acel miros amestecat de mobilă, cărți și persoane pe care le iubești, e o mireasmă unică. Parfumul casei tale.

La ziua 16 o învață pe fata lui să se lase purtată de val și să piardă. ”Două lucruri care îi vor prinde bine în viață”.

Sunt multe referi la filme și cărți, pînă la urmă ce rămîne din viața unui om? Amintirile din copilărie, cele mai bune cărți citite, cele mai frumoase prietenii, cele mai bune companii într-o călătorie? Și uneori trebuie să trăiești toate astea pe repede înainte, mai ales cînd știi că nu mai ai timp. Ei bine, apreciez acum altfel micul dejun al italienilor: cappuccino cu gogoși sau alte prăjituri la care chiar sunt experți.

  1. Jane Costello – Aproape căsătoriți – chick lit. Iată ceva mai amuzant. Vă rog să mă scuzați că nu înșir aici marii clasici, dar am ajuns la vîrsta că nu mai simt nevoia să fiu prea deșteaptă. Credeți-mă că nu folosește la nimic să fii deștept și tot timpul în priză, e chiar obositor. Ba mai mult, enervează pe cei din jur. În ”Aproape căsătoriți” avem povestea unei tipe părăsite în fața altarului, o zăpăcită grupa mare, ale cărei comparații m-au făcut să rîd. Gagica se duce bonă au-pair în America, să scape de gura lumii și de compătimirea ei. Subiect previzibil, ușurel, dar a mers din minune pe avion, mai ales că-ncepe cu plecarea ei spre America. Bună de luat la mare sau într-o ieșire de week-end la munte, cînd plouă sau n-ai chef să mergi cu grupul la ski ori să faci cu ceilalți trasee montane și nici să-ți pară rău dacă ai uitat-o în camera de hotel sau că i-ai împrumutat-o vreunei prietene.

Flight 22 – (Bologna – București)

10423656_476427665845805_1285905928025206349_nÎntoarcerea a fost acum 2 săptămîni și prima săptămînă după s-a lăsat cu despărțiri, penumonie, reluarea de cursuri, de traduceri, de lecturi, înscrieri în partid și încet-încet revenirea la normal.

14.04.16 – rezumatul zilei, luat cu copy-paste după FB-ul stimabilului soț:

– 08:14h a.m. camping Fiesole – vînt moderat, cer parțial noros, umiditate ridicată – ultima bere locală nefiltrată;
– 10:25h a.m. piața San Marco, Firenze – același flux nestăvilit de turiști – am hrănit hoarda de porumbei și am plecat mai departe.
– 01:39h p.m. gara Rifredi, Firenze – șuierat de garnituri, scîrțîit de frîne, voce enervantă în difuzoare: “îndepărtați-vă de linia galbenă!”
– 02:50h p.m. gara centrală, Bologna – happy meal, capuccino, jetoane de acces la toalete pe bon de consumație, librărie, suveniruri, fîntînă cu puține dorințe, leagăne parc, flux rezonabil de turiști
– 07:04h p.m. aeroport G. Marconi, Bologna – liniște și pace, aventura italiană MMXVI finalizată
– 11:51h p.m. aeroport H. Coandă, București – aterizare cu aplauze timide, răzlețe, totuși ești român!
– 01:21h a.m. parcare Cuza Vodă, București – răcoare, transfer de bagaje, ultima legătură spre casă
– 03:58h a.m. parcare Poporului, Medgidia – final de cursă lungă

Floare la ureche…

La întoarcere mi-a plăcut reîntîlnirea cu Duchess, biensur. E întotdeauna plăcut să te întorci în țară fără probleme și o prietenă (fostă colegă de redacție) să te aștepte în aeroport, scutindu-te de nebunia cu taxiurile (să nu mai vorbim de nesimțire).

Sunt defazată cu vreo două săptămîni oricum. Evenimentele mi-au luat-o pe dinaintea ochilor. Visez cu ei deschiși la următoarea călătorie. Scoția sau Turcia.

Între timp o să înceapă perioada de campanie, de renovări la casă și parcă nu se mai termină niciodată alergăturile, facturile și cumpărăturile astea.

1936354_982853378489538_5124901042178445791_nIar aici aveți ultimele articole de pe Mala Hierba:

Despre simțul civic într-o lume de asistați social (aici e o altfel de experiență de călătorit cu duba lui nea Eugen și echipa tv prin comunitățile dobrogene, timp de un an și 4 luni)

Portrete de primar (partea a 2-a) că bat alegerile la ușă și numai bine să căscăm ochii)

Dramoletă la cosmetică – ceva entertainment pentru descrețirea frunților – e totuși vineri.

Exerciții de bunătate – că e totuși vinerea mare.

Flight 21 (Buc – Bologna)

IMG_20160411_112355Scopul călătoriei: leisure + schimbarea prefixului din 30 în 40 și decît să mă deprim, am ales să mă relaxez împreună cu familia.

Au trecut 5 ani și o lună de la ultimul zbor, am spart gheața – chiar ditamai ghețarul – de la întoarcerea din Dubai. Nu e prima oară cînd merg la Bologna (pt mine e a treia), dar e prima oară cînd merg cu familia (Iris și popîndăul ăl mare). N-am fost nici la tîrg de carte, și de fapt nici la Bologna. A fost doar o escală de o noapte. Bagaje n-am avut – o geantă de umăr cu haine pt 4 zile (dar strictul strictului necesar). Orașul l-am văzut noaptea, cînd am mers vreo 2 km pe jos pînă la hotel, fază la care am realizat ce mișto e să călătorești cu un bărbat care știe să descifreze o hartă (eu sunt genul care întreabă din om în om, de-aia m-am și pierdut de vreo cîteva ori, haha!) și aceiași 2 km înapoi spre gară a doua zi, cînd ne-am oprit într-un parc de copii, în fața unei catedrale să ne legăm mai bine șireturile și ori de cîte ori a vrut Iris să culeagă flori sau să dea de mîncare la porumbei. Oricum n-aveam altceva mai bun de făcut. Exact pentru genul acesta de activități am plecat de-acasă.

IMG_20160414_104708Mai sunt vreo 20 de motive pentru care prefer acum să călătoresc cu cineva – pînă-n 33 de ani am avut alergie la parteneri de drum! – dar e drept că trebuie să fie persoana potrivită cu care să împart o astfel de experiență. Premiera de-acum este că am luat-o și pe Iris cu noi, cu gîndul de a face din ea o călătoare de cursă lungă. Cred că are cele mai bune gene în privința asta, a mers kilometri pe lîngă noi (mai ales ziua în care am vizitat centrul istoric al Florenței), fără să mîrîie sau să se plîngă. Din cînd în cînd însă o mai sălta taică-su pe umeri, de unde vedea lumea și era în culmea fericirii. Nu puteam să am un copil cu mai puține mofturi – pe scurt, îi place la nebunie să urce și să coboare din mijloace de transport, dar cred că, de fapt, motivul a fost că era cu noi, iar noi n-aveam nici o treabă urgentă de rezolvat. Și pentru ea a fost o premieră să nu mă vadă 4 zile atașată de laptop.

***

IMG_20160413_155119Mă întreabă Mayra cum sunt italienii, dacă am avut parte de experiențe neplăcute, gen rasism, chestii. Sunt obișnuită cu ochi dați peste cap, dar eu nu bag în seamă astfel de prostii, pentru că știu că nu cu mine au oamenii ăia ceva, ci cu propriile lor experiențe neplăcute – pe mine nici nu mă cunosc, la naiba.  Pur și simplu ignor comentarii sau priviri piezișe. Iar de data asta, chiar n-am avut treabă cu ei, am fost în lumea noastră de 3, am interacționat cu ei poate doar să comandăm mîncăruri, timbre pt cărți poștale sau înghețată. Și oricum stimabilul domn Vodky știe italiana foarte bine, așa că l-am lăsat pe el să facă tot, eu și Iris am folosit doar 2 cuvinte: ”grazie” și ”arrivederci”. În camping însă, niște copii francezi s-au lipit de Iris și au vrut să se joace cu ea ”trap trap” (un fel de atinsa pe culori) și cînd au aflat că e româncă au făcut un aaaaa prelung urmat de a, sunteți romi… ok, fie, suntem romi, wtf, stau să explic istoria României unor copii. Asta nu i-a împiedicat să joace trap trap în continuare.

Asta a fost o experiență bună pentru Iris pentru că a înțeles imediat ce-i tot explicam eu: că există oameni care vorbesc alte limbi pe care nu le cunoaște ea (încă). Acum, după călătorie, mă întreabă des: dar cum se zice în franceză la… dar în engleză… dar în turcă… Iar ăsta cred că e adevăratul cîștig al călătoriei noastre.

IMG_20160413_134134***

Mi-au plăcut grădinile italienilor, felul în care-și compartimentează spațiul, grija pentru flori, pentru copaci, pentru estetica aleilor și a potecilor din curte. Mi-a plăcut Toscana, bineînțeles. Oamenii aceștia chiar sunt gospodari și țin la lucrurile lor, sunt atenți la detalii. Am ales ca loc de cazare o rulotă într-un camping în Fiesole. De-acolo, de sus, vedeam Florența cu Domul și catedrala, și Ponte Vecchio, împrejurimile, dealurile terasate, casele oamenilor. De fapt, acesta este motivul pentru care am ales acel camping, să vedem orașul de sus. Orașul de-aproape, per pied, își pierde farmecul  din cauza puzderiei de turiști care împînzesc străduțele mici, pe care sunt parcate oricum sute de biciclete și motociclete.

13059550_10154322651952668_427579331_n***

Înțeleg perfect de ce italienii se poartă uneori urît cu turiștii – sincer, și eu m-aș simți invadată dacă în orașul meu ar tăbărî atîția străini, care vin, se fotografiază, se pun pe facebook și pleacă. Că tot am citit niște comentarii de la toți nebunii pe net. Una zicea că ce, domle, ditamai Florența (nu e ditamai, dar mă rog) și n-au un punct turistic de informare acolo, că ea a ieșit din gară și s-a învîrtit ca năuca și n-a găsit pe cineva s-o informeze. Am ieșit și eu din gară și fix în fața noastră era fix un centru de informare pt turiști. Unu pe care chiar nu-l puteai rata decît dacă ești orb sau cu capul în nori. Și desigur, dacă intri pe google.ro și dai căutare centru turiști, îți apare fiecare punct de informare turișiti pe unde e. Și nu cred că tanti nu știa să folosească google ro sau google map din moment ce bătea din dește niște comentarii aiurite. Dar chiar dacă nu dai de centre de informare tot te descurci, parcul din fața gării e plin de turiști din toate colțurile lumii, imposibil să nu găsești pe cineva care știe o limbă pe care s-o știi și tu. Și dacă chiar și așa dai un imposibil rateu, ia-o pe jos că ajungi sigur undeva. Alta că vai, cît de puțini serviabili sunt chelnerii care i-au adus ei pastele. Poftește la Mamaia, madam! Poate ai uitat de unde vii. Nu înțeleg de ce oamenii cred că dacă ies din țara lor vor ajunge într-un loc unde curge lapte și miere și nu iau în calcul că totuși e Florența, nu insulele Bali.

(va urma)

mai puteți citi despre Italia în:

Italia, Italia (2008)

Bologna (2008)

Modena cu scriitorași și editorași (2008)