Vreme de izbeliști

izbelistA plouat, s-a încălzit, iar a plouat, iar a fost vânt. Superbă vreme deci pentru orice. La alegere. Pentru servit masa într-un restaurant liniştit, pe fundal de jazz. Undeva, în altă realitate. Pentru o plimbare atemporală, sub umbrelă, printre copaci înverziţi pentru a câta oară, pe lângă lac, sau pe lângă faleza fără balustrade, prin parcul plin de câini și de rahați de câini. Poate fi și o vreme pentru un braţ de lalele grase, umede, îmbujorate, voluptuoase, oferite cu sclipire în ochi, într-o cabină telefonică. Ups, stați așa, că iar mă cred în Anglia, pe când încă sunt stucked în Medgidia unde nu mai sunt demult cabine telefonice. Mira-m-aș că mai există și poștă.

Superbă vreme pentru un tort de ness, savurat cu coniac şi neapărat o ţigară. Bine că-s caffee-mate-uri, răsărite ca ciupercile după ploaie. Dacă nu mâncăm sănătos să bem tot așa. Zahăr la cutii de plastic. Superbă vreme pentru lascivitate, comportament languros, patimă, febrilitate în priviri şi euforie în intenţie. Euforie în haine gri, orice e posibil. Poate fi și vreme pentru geamuri aburite într-un spaţiu strâmt, cuvinte şoptite pe pielea umedă de ploi, niciodată sărutată cu mai multă pofta de viaţă, de dragoste, de viu crud. Păcat că văd în jur numai morți.

Mai încolo, fix peste vreo lună va fi o vreme superbă pentru scăldat în bălţi de la ţară, cu ape calzi şi peşti puţini, cu fundul nămolos. Și pentru privit visurile înecate ale trecătorilor ursuzi, pentru aruncat jurnale pe caldarâm, sub niște picioare de damă care strivesc nemilos sufletul celui ce le-a scris cu zile scumpe din viaţa lui, sau ore inutile, și iată cum ploaia întinde cerneala şi spală trecutul cuiva, un trecut vlăguit şi modelat într-atât încât n-au mai rămas din el decât aşchiile.

E vremea să ne ducem iar în lume sau să ne pierdem urmele. Rămân aici ca niște bolduri, prinse ca-ntr-un insectar, crâmpeie din viețile noastre.

Miza unui sfârșit – un nou început

3Era ceva acolo, în amintirea aia, ceva ce m-a intrigat. Cele trei grații, toate brunete, şi o sonerie. Cineva a bătut la uşă şi ceva a declanşat trecutul. Un trecut care ardea printre lumânările din fața liftului. Oricum se va întâmpla mereu aşa şi oamenii vor ieşi din matca dimpreună cu întâmplările, dar cel mai mult cu stările pierdute, la un simplu ţârâit, sau clinchet al subconştientului, sau e de-ajuns o plimbare când nu te mai gândeşti la nimic altceva decât la ce-a rămas în urmă.

Toată construcția mea zilnică se duce înspre cretinism şi pot să opresc totul, dar mai ştiu că nu e alegerea mea, că chiar dacă văd din umbră multe şi eu tot în umbră sunt percepută, că chiar de-aş lua-o de la capăt, ceva e definitiv pierdut în mine şi că nimeni nu va mai putea pune la loc piesa de rezistenţă, aia care dădea privirii mele o anumită căldură. Îmi spun că dacă unele prietenii s-au dus pe apa sâmbetei, nu am cum să fiu singura vinovată, pot să văd unde-am greşit doar eu, să înţeleg de ce şi să merg mai departe. Și mergând mai departe, rămâne în picioare același crez, cum că în oameni trebuie să investești timp și răbdare, să îi ajuţi, să îi susţii, chiar dacă nu îi iubeşti, chiar dacă sunt răi sau săraci sau proști. Pentru că ei sunt specia ta şi pentru că speri şi trebuie să le dai asta. Și pentru că tu ai ales asta.

Întorcându-mă la cele trei grații, la care mă tot gândesc de câteva luni și nu știu cum tot vine vorba despre ele, apropo de perioada aceea, până și pe mine mă privesc acum precum un personaj care respira, trăia, dansa, se înfuria și-și trăia dramele cu intensitate, neștiind că va veni o zi când se va întoarce înapoi în clipa aceea și nu va mai conta atâta investiție sufletească în niște întâmplări, acțiuni, oameni. Sunt iar în momentul în care mă chinuiam să aprind lumânările, apoi în scena următoare mă duc și dau drumul playlistului și în boxe bubuie “requiem for a dream”. Simt respirația vecinului de scară dincolo de vizorul lui, ne spionează și încearcă să afle pentru cine se pregătesc cele trei grații. Nu va afla niciodată.

Să te priveşti pe tine ca şi cum n-ai fi, iată un exercițiu de imaginație care ar putea anula orgoliile, neînțelegerile, dramele și neputințele oricui. Să te privești cu ochii conștiinței, dincolo de ce însemni ca trup și dorințe, idealuri și amintiri. O asemenea detașare cere exercițiu, dar după asta tot ce e în jur devine doar spectacol. Și pe urmă îmi răsar în minte alte întrebări, care stau mereu în spatele acțiunilor mele. Ca de exemplu: dacă aș fi ultima ființă umană de pe planeta asta, cum mi-aș petrece ultima zi? Sau nici măcar n-ar trebui să fiu ultima ființă, e de-ajuns să știu că aia e ultima zi. Ce aș gândi despre noțiunea de azi? De acum? Dar despre noțiunea de “după”, de “mai încolo”?

Dacă ar fi un finish, nimic nu ar mai avea valoarea pe care noi am învățat s-o atribuim oricărui oricât de mărunt lucru. Miza e chiar promisiunea unui nou început dat fiind de tocmai proaspătul sfârșit. Și mereu mă gândesc aşa, mă, ce dracu are aia sau ăla de plânge sau se bucură pentru niște lucruri mărunte? Dacă mâine crapă, asta e tot ce contează? O slujbă de rahat? O iubită ofticată pe viaţă? Sau ce? Ce contează? Și desigur, fiecare ar propriul său set de răspunsuri.

Ziua cea Mare

2E ziua pe care o aștepți și nu.

În așteptarea ei zilele trec cu rutina lor în care găsești echilibru. Știi perfect ce vei face în ziua aceea, atunci când va veni, ți-ai imaginat-o cu toate amănuntele ei, știi până și ce culoare va avea ceașca de cafea atunci când te trezești că Ziua cea Mare se întinde înaintea ta. Ai refăcut traseul secundă cu secundă, minut cu minut, detaliu cu detaliu, te-ai pregătit pentru ea încă de când a fost doar o idee, apoi ai pus-o în sertar la păstrare, chiar dacă ai început să vorbești despre ea și s-o planifici cu cel de lângă tine. Ați brodat împreună la ea, Ziua cea Mare s-a conturat în doi, ați mai croșetat o secundă, un joc în doi, un pas înainte, unul înapoi. E acolo, undeva. Nici nu mai contează că nu va veni niciodată, ea există în mintea noastră. Și-apoi, dacă putem să întrezărim ceva care să ne fie de folos, tot are o valoare, dacă nu, rămâne doar valoarea pe care o dăm noi timpului cât visăm la ea.

Și iată că Ziua cea Mare vine ca o cafea când ai nevoie mai multă de ea.

Vine și trece și ne trezim în plin vis, dar e un vis amar care implică despărțiri și doruri și ne îndepărtăm de ea, îndepărtându-ne de noi, fizic cel puțin, două ființe trăind separat pentru că alte ființe, care nici măcar nu ne cunosc, au decis asta printr-un straniu și logic butterfly effect. Vor afla într-o zi că bășinile lor au dat peste cap vieți care ar fi putut fi frumoase, vieți care nu-și doreau nimic altceva decât să co-existe împreună și să se bucure de copiii lor și de familiile lor, într-un mod cât se poate de decent.

Tot ce avem este hazard și mister.

Pentru mine, Ziua cea Mare s-a lungit și mai mult într-o Noapte Albă în care prefer să veghez și să-mi imaginez fruntea lui sprijinită de geamul autobuzului care-l duce și mai departe și să aștept telefonul care să-mi spună c-a ajuns cu bine la destinație. Cu atâtea căi de comunicare vom găsi o modalitate să povestim noi filmul de-aseară.

Plimbarea de dimineață

100_8518Îți poți da seama de cât de bine te vei simți la un restaurant, bar, cafenea, ceainărie sau altă bojdeucă de pierdut timpul și cât de tare își dă interesul personalul de acolo să se te simți bine, după cum arată baia, wc-ul sau cum s-o numi chestia aia. La baie începe și la baie se termină totul. Dacă nu există săpun, nu există hârtie igienică sau prosoape de șters pe mâini, dacă robinetul e luat de la vechituri și dulapul de la cineva care n-a mai avut nevoie de el, dacă oglinda n-a mai fost ștearsă de 2 săptămâni și miroase puternic a clor peste tot, fugi din restaurantul ăla cât încă ești sănătos.

De două sau de trei ori pe săptămână, ies cu Iris să descoperim locuri noi. Probabil că după ce se va încălzi vom ieși zilnic. Nu prea ai ce locuri noi să descoperi prin Medgidia, dar e posibil totuși, căci medgidioții încearcă afaceri după afaceri. Afaceri care nu merg, ei nu înțeleg de ce, pentru că ei în sine nu se consideră o cauză pierdută, se pricep la toate și mai ales refuză să cedeze. E bine să fii uneori încăpățânat ca un catâr.

Pentru mine e important să ieșim și să-mi organizez treburile sub privirile ei. Piață, facturi, căutat cursuri, vrea la balet, de exemplu…  ne dăm în leagănele sinistre din parcul central, care scârțâie mai ceva ca în filmul The Massachusetts Chainsaw Massacre, drept pentru care lipsesc cu desăvârșire copiii din acel parc. 5 sau maxim 10 minute, mai mult nu rezistăm. Au ajuns în halul ăla din cauza unor adolescente obeze care și-au legănat șuncile pe-acolo, într-un delir anevoios de flirt cu cocalarii orașului. Nu s-a gândit nimeni să le atragă atenția, ele nici atât nu s-au simțit. Îți poți da seama de asta după cojile de semințe de sub scăunelele leagănelor pentru copii.

S-a deschis un nou club pentru copii. Se numește Clubul lui Mickey Mouse. O mochetă și două mașini. Asta înseamnă la unii crearea unui club. Și nici nu cred că au voie să folosească un nume deja branduit. Intrarea: 10 lei. În caz că n-ai covor cu mașinuțe acasă, poate merită să dai 10 lei să ți se tăvălească puștiul sau puștoaica pe jos. În caz că ai, și nu cunosc pe nimeni care n-are,  intrarea aia pe bani e nesimțire curată. Evident, nici urmă de Mickey, sau măcar un ratat pe post de mascotă. Peste trei luni în locul acela sunt sigură că se vor muta chinezii sau vreun Dragon Mart ceva, că Cinematograful s-a transformat tot într-o mare chinezărie. Ori, ăștia cu clubul lui Pește Prăjit vor vinde covorul să-și plătească chiria.

Azi am încercat Zet Mall ultimul etaj, la recomandarea maică-mii. “Măcar acolo au și un tobogan și nu se plătește intrarea”. Am înțeles de ce. Ar fi fost chiar culmea să mai plătești intrare la cât de prost se gătește acolo. Nici n-am intrat bine, că tipa de la bar – e un bar, în spatele lui se servește șaorma la farfurie – a tras un țignal de bun venit: “Să descălțați copilul dacă vrea în tobogan!!!” Asta se crede acasă la ea, obicei turcesc preluat de toți cei care au adus de-acasă, ca zestre, covoare persane. Cauza reală este, de fapt, că putorile alea nu vor să șteargă toboganul de urme de tălpi, deși au doar maxim 4 vizite de mame cu copii acolo și asta în zilele călduroase, care până acum au cam lipsit cu desăvârșire.

044Copilul n-a mai vrut, e sensibil la țipete. Mi-a zis: “lasă că nu mă mai urc”. Ei bine, dacă tot am urcat 3 etaje degeaba și tobogan n-am mai servit, măcar să luăm o șaorma de-aia explodată la farfurie, sperând ca va avea un gust aproximativ la fel cu cea din City Mall. După juma de oră de căscat ochii pe pereți (uite vrăjitoarea, uite păianjenul, uite scorpionul, uite libelula… a, uite-l și pe Shrek, și piticii din grădină, și peștii din acvariu cu apa lor care n-a mai fost schimbată de la Crăciun) vine și șaorma. Arată ca-n poza de vi-am pus-o. Roșii fleșcăite, varză cât pentru o cireadă de vaci și castraveți murați, să fie acolo. Roși cu castraveți murați să mănânce ele, la mama lor acasă. Șaorma era piept de pui la grătar. Și cola era cola. Baia era dezastru, vezi descrierea de mai sus. Așa că am lăsat lipia, varza, roșiile și ketchupul în farfurie.

Ne-am întors tot pe jos, încet-încet, cu o sacoșă încărcată de ceapă verde, ridichi și salată verde, luate de la o piețăreasă care, mai că nu ne-a dărâmat în întâmpinarea următorilor clienți ce voiau foi de viță murată.

Nu știu ce-i cu orașul ăsta de devine din ce în ce mai nesimțit. Dar nu ne lăsăm, mai mergem și mâine în recunoaștere. Ne place să observăm și pe urmă să comentăm ce-am văzut în drum spre casă, când ne ies în cale toți buboșii și ologii, iar Iris strigă în gura mare: “uite, ce urât! uite, ce bubos! uite, iar un om fără picior! ce de oameni care n-au ascultat de mămicile lor!”

N-o trag de mână și nici n-o apostrofez. O las să se exprime cât de liber se poate, așa mamă denaturată sunt!

Cărțile lunii februarie

100_8545Avînd în vedere ultimele două luni (pe care le-am vrut super-organizate, asta însemnînd că mi-am dorit un ritm mai susținut, în ceea ce privește lecturile mele), singurul lucru pe care am reușit să-l fac a fost să-mi dau iar peste cap toată programarea. Așa că în momentul de față cel mai înțelept ar fi să-mi reconsider ritmul de a citi cărțile, plus o marjă de timp pentru cărțile care apar din neant și vor neapărat să fie citite de mine.

De fapt, motivul pentru care mi-am făcut un plan de lectură a fost pentru că n-am avut niciodată unul, nu mi-a trecut niciodată prin cap să-mi fac unul (pînă în decembrie, cînd te-apucă din senin cite o nebunie) și am vrut să văd dacă sunt în stare să mă țin de unul. Ei bine, nu sunt.

Iată ce-am citit în februarie:

  1. “Vindecare și recuperare” a lui David R. Hawkins (care era pe lista din ianuarie) mi-a luat cel mai mult timp. În mare pentru că este o carte consistentă, în genul tuturor cărților apărute la editura mea de suflet, Cartea Daath, dar și pentru că de cele mai multe ori am citit de două sau chiar de trei ori unele pasaje, tocmai pentru a le fixa mai bine în memorie. Oh, sigur, dacă ar fi să fac un scurt rezumat al acestei cărți ar fi acesta, tot prin gura psihiatrului Hawkins: “Cui îi pasă de fapte? Ele nu înseamnă nimic în și prin sine. Ceea ce contează este reacția emoțională la acestea”. Dar ca să treci prin vindecare, apoi prin recuperare, trebuie să treci mai întîi prin înțelegerea emoțiilor, fie că ele au fost provocate de o mare tragedie sau o ruptură sau un divorț. Gestionarea emoțiilor te poate salva de la multe boli care fac ravagii într-un trup cu care majoritatea oamenilor se confundă. Ce legătură există între energie, boli, trup, minte și spirit și cît de logice sunt lucrurile în Universul emoțiilor puteți afla studiind cartea doctorului psihiatru Hawkins. Vă dau un singur exemplu: hipoglicemia funcțională este cauza frecventă a conflictelor maritale sau sociale, a neînțelegerilor familiale și a tulburărilor de comportament. Merită investigată fie și ca element ce contribuie în toate tulburările emoționale. Mulți dintre cei care au rămas nediagnostigați au sfârșit în închisoare sau au fost condamnați pentru atentate și acte de violență. Multe din închisori ar fi depopulate dacă cei care își fac veacul pe-acolo și multe divorțuri ar fi evitate dacă cei implicați în astfel de procese ar fi mîncat mai puține dulciuri la viața lor.
  2. “Gesturile care vă vor schimba viața” – a lui Joseph Messinger. Fără să vreau sau inconștient folosesc deja unele gesturi care presupun că vin din tabieturi bine înrădăcinate. Probabil că de aceea nici nu m-am grăbit să termin cartea asta, care se înscrie în cele de dezvoltare personală. Că te tot dezvolți personal și te tot pregătești pentru ceva, nu știi nici tu pentru ce, dar contul din bancă tot sfios. Dar totuși nu trec mai departe pînă nu vă las un sfat prețios din cartea asta, pe care-l aplic de vreo 6 ani și în viața mea, încă de cînd nu exista tomul ăsta în biblioteca mea. E posibil să fie și multe prostii în cartea lui Messinger, dar ce-o să scriu mai departe chiar funcționează. Cel puțin pentru mine. “Cea mai bună metodă de a gestiona timpul este să nu te grăbești. Oamenii grăbiți să-și rezolve problemele sunt candidați ideali pentru migrene frontale și foarte proști manageri ai timpului lor.” Da, ăștia și cei care nu anticipează unele scenarii, probleme sau situații de viață. Anyway, puțină psihologie nu strică în viața nimănui.
  3. 100_8548O carte care nu era pe lista mea, dar care mi-a aterizat în mînă, pentru că o fostă colegă de redacție mi-a lăsat cu limbă de plecare să returnez cartea amicului Enache. Și dacă tot a ajuns la mine, am și citit-o. “Cărțile care ne-au făcut oameni” – sub îndrumarea lui Dan C. Mihăilescu. Vreo 20 de scriitori fac o listă de cărți care i-au impresionat în copilăria sau adolescența lor, cele pe care le-au descoperit, felul în care le-a cizelat caracterul, gustul pentru lectură și chiar pentru oameni. Cea care și-a luat rolul în serios aici și care a dat mai mult decît o listă de cărți, ci și o stare de a ființa prin universul lecturii, este Ana Blandiana, iar cel care și-a tratat o astfel de temă la modul cel mai superficial a fost Victor Rebengiuc. Chiar aveam pretenții de la un actor de calibrul lui. Concluzia i-o las lui Andrei Pleșu care zice ”a recomanda o carte este un act de maximă răspundere și de mare intimitate. Solemnitățile pedagogice, ca și neglijența frivolă, pot strica minți, caractere și vieți”. A, dar totuși m-a distrat că pe copertă sub numele lui Dan C. Mihăilescu apare funcția de editor. Really, man? Chiar atît de în serios te iei?
  4. “Forța. Miracole– a lui Stuart Wilde, nici aceasta nu era pe nici o listă, dar mi-a picat în mînă și m-am lăsat dusă de val și de această dată. Cred în faptul că unele cărți apar în calea mea deloc întîmplător. Atunci cînd am nevoie de ele, atunci cînd caut răspuns la o întrebare sau mai multe. Așa s-a întîmplat și cu aceasta. Poate că chiar am și chemat-o și a venit singură la mine. De la o vreme exist într-o bulă de magie în care total pare, și chiar este, posibil.
  5. Din regula nici o lună fără poezie, februarie a aparținut cărții “Contrasecunde” a Iuliei Pană, o femeie extraordinară, pe care am avut plăcerea s-o cunosc și să-mpărțim cîteva cafele, două emisiuni tv și cîteva țigări aprinse de la aceeași brichetă. Poate și cîțiva prieteni comuni. Chiar ar fi fost păcat să nu ne-ntîlnim în viața asta. O citesc pentru că-i ador spiritul și poveștile “ca niște fluturi de hîrtie în întunericul alb ca un halat de spital” (Blue sky, blue sky – preferata mea din volumul acesta)
  6. Am terminat și “Bartleby and Co.”, cartea unui scriitor spaniol, Enrique Vila-Matas, ale cărui scrieri le iubesc din 2006, de cînd am citit „Parisul nu are sfîrșit”. Iar după ce-am citit despre acei Bartleby, cum sunt numiți scriitorii care s-au hotărît să nu scrie, sau să nu mai scrie, mi-am adus aminte de ce-mi place atît de mult Vila-Matas. “Bartleby and Co.” este un fel de “manuel de bibliographie des libres jamais publiés ni même écrits”, scriitorul cochetînd cu ideea de a îngroșa și el rîndurile acestor scriitori negativi, care și-au conceput cărțile doar în minte sau care s-au lăsat brusc de scris, fără să dea explicații de ce, invadînd cu tăcerea lor “răsunătoare” istoria scrisului. În timp ce citeam cartea, am avut un flashback in time, cînd Mireille mi-a spus ceva de genul: “tu, zully, ori o să bubui literatura română, ori o să te lași de scris”. Deși nu concepeam atunci ca fiind posibilă a doua variantă, acum îmi sunt egale ambele variante.

100_8543Ce va fi în luna martie, Dumnezeu știe! Am rămas setată pe ritmul pe care-l aveam acum 10 ani, cînd citeam o carte la 2-3 zile, în funcție de grosimea ei. Se pare că acum, cu noile responsabilități și roluri de jucat din viața mea, sunt norocoasă dacă apuc să studiez 4-5 cărți pe lună. Și iată, chiar azi am primit din Spania o nouă carte, cu cea mai frumoasă dedicație pe care am primit-o vreodată de la o prietenă, așa că s-ar putea s-o înghesui pe lista de martie, în condițiile în care n-am citit nici măcar 3 sferturi din cea din februarie și mai am vreo 4 restanțe din ianuarie. Cartea (“Călătoria inimii. Calea iubirii conștiente”) pătată de cafeaua pe care, probabil, a vărsat-o într-o zi (ea sau altcineva, căci din cîte știu, ea nu bea așa ceva și nici măcar eu n-am reușit s-o convertesc de la ceai la cafea) este de la Mayra cu care am de recuperat vreo 6 ani de tăcere. Într-o zi, m-am trezit pur și simplu că-i scriu, pentru că, prin reducere la absurd, mi-am dat seama că am fi niște mari fraiere dacă am da cu piciorul prieteniei noastre, mai ales că am mers mult pe jos amîndouă în cinstea ei (cam vreo 900 de km așa).

Și ca s-o parafrazez pe Iulia Pană care spune într-un titlu “Poemele bat din picioare poruncesc să fie scrise” aș pune ca slogan motivant pentru martie “Cărțile bat din picioare poruncesc să fie citite”.

Dintr-o sută de probabilități

red redAcum vreo lună am fost la o petrecere-aniversară, una din acelea la care trebuie să urli ca să te faci auzit, ca mai apoi să renunți și să zâmbești tâmp la toată lumea. Apoi te uiți în jur, vezi că, de fapt, toată lumea e la fel tâmpă sau resemnată că nu va reuși să schimbe două fraze legate cu nimeni, așa că te relaxezi și cazi în starea de observator cuminte. Fază la care, spre miezul nopții, fix ca Cenușăreasa, m-am decis să plec spre casa verișoară-mii care mă găzduia în noaptea aceea. (Petrecerea era în Constanța, iar după ora 20.30 autobuze spre Medgidia nu mai există).

Astfel că am coborât cu Ducesa pe la miezul nopții să ne luăm taxi-urile care ne duceau spre casele noastre. Vinerea oricum e o zi foarte plină pentru mine și deja simțeam că e prea mult. Nu-mi plăcuse localul “O seară la Constanța” (oamenii ăștia nu s-au chinuit nici măcar să-i găsească un nume restaurantului) și nu-mi plăcuseră nici lăutarii ofiliți care-mi spărseseră timpanele, așa că abia așteptam să dispar cu taxiul în noapte.

Am ieșit pe colț, în aerul foarte rece al nopții, și-am așteptat să vină al doilea taxi, căci Ducesa plecase deja. Tocmai bine să văd că de pe o stradă perpendiculară o altă mașină iese în viteză, mai să intre în taxiul meu care tocmai se hotărâse să apară. Șoferul a tras de volan, a făcut o buclă, s-a redresat și a oprit în fața mea. Celălalt nici măcar nu s-a oprit să vadă dacă e toată lumea în regulă. Am avut o ezitare și mi-a trecut prin gând că poate ar fi mai bine să mă-ntorc la petrecerea mea nereușită (mă rog, din punctul meu de vedere nereușită, alții s-or fi distrat). Frigul, oboseala și dorința de a pleca de-acolo cât mai repede m-au împins însă în taxi.

Două străzi mai încolo, pe o altă stradă perpendiculară, într-o nouă răscruce de drumuri, chiar în fața noastră, adică la 25 de m, unui alt șofer îi fac explozie cauciucurile și intră în alte două mașini, boțindu-le. Dacă eram zece secunde mai în față, sau 5 secunde, nu știu exact, dar o chestiune de câteva secunde oricum, am fi fost în plin accident rutier și poate că aș fi scris acum de pe un pat împuțit de spital.

Am vrut să mă dau jos din taxiul ăla și de data asta chiar să mă întorc la petrecerea unde colegii mei se îmbătaseră destul cât să devină simpatici și să fiu martora unor dramolete, dacă nu aș fi avut siguranța că ce-a fost mai rău a trecut, fără să mi se fi întâmplat nimic, slavă Universului, Domnului și lui Allah. Cred că și șoferul taxi-ului a fost puțin bulversat, căci a existat un moment de tăcere ca o coardă de-aia întinsă prea tare, gata să plesnească, până ne-am intersectat de data asta cu o mașină Smurd care se ducea întins spre acel accident, ciocnire, tamponare destul de gravă, după câte am văzut, și-atunci ni s-au dezlegat limbile. Am început să discutăm banalități ca între doi oameni care nu se cunosc, dar care tocmai au fost puși în situația de a scăpa, ca prin urechile acului, de două accidente rutiere la un interval de 30 sau 40 de secunde.

***

Săptămâna trecută citesc pe autobuzul de pe navetă următoarele: “Atunci când se ciocnesc două mașini, evenimentul are un model energetic metafizic. Ambii șoferi s-au adus singuri până la acel punct din timp și spațiu, prin propriile lor manifestări, sentimente, echilibre și dezechilibre emoționale: experiența are putere. Coliziunea, rănile și distrugerile au o oscilație care vibrează, o viteză metafizică efectivă într-o milionime de secundă. Același lucru este valabil pentru corpul tău și pentru viața ta. Totalitatea sa are un nivel al vibrațiilor care urcă și coboară în funcție de dispoziția ta, de starea ta fizică și de măsura în care-ți aperi energia. Hai să ziem, într-un caz ipotetic, că omul de pe stradă are o scară medie a vibrațiilor de 18 000 – 24 000 de vibrații de milionime de secundă. Atunci când această energie este puternică, domeniul vibrațiilor sale se află în jurul lui 24 000, când este scăzută, poate să descrească la 18 000 de cicli. În limitele acestei scale sau benzi, există milioane peste milioane de modele de probabilitate sau evenimente care au aceeași frecvență a vibrațiilor. (…) De aceea, dacă un acident de mașină are o viteză metafizică a vibrațiilor de vreo 18 000 cicli pe microsecundă, iar energia ta oscilează în sus și-n jos între 18 000 și 24 000 de cicli, urmează că accidentul de mașină reprezintă o posibilitate în cadrul destinului tău. Este unul dintre lucrurile care se pot întâmpla, dar atâta vreme cât îți menții energia ta la un nivel ridicat, el nu va avea loc niciodată. Odată ce-ți lași energia să scadă, șansele tale de a avea ghinion cresc dramatic. Desigur că nu e o chestiune de noroc, ci este legată de faptul că energia ta este compatibilă, în acea clipă, cu energia unui accident de mașină.” (Stuart Wilde, Forța. Miracole)

flower powerPoate că am găsit răspunsul ăsta, pentru că chiar m-a frământat ceea ce s-a întâmplat în noaptea aceea. Vreo 3 săptămâni m-am tot gândit la asta și ca de fiecare dată când mă frământă ceva, aștept să apară și răspunsul, fie într-un paragraf de carte, care nici măcar nu e pe lista mea de lecturi, fie prin replica unui film la care nici măcar nu sunt atentă, fie prin gura unui prieten cu care n-am mai vorbit demult. O explicație logică pentru situațiile în care mă nimeresc martoră sau observatoare.

Ce se întâmpla dacă șoferul taxiului meu nu s-ar fi oprit să-și tragă sufletul după prima ciocnire evitată? Cât să fi stat așa, 10 sec.? 30? 40 sec? Nu știu, dar suficiente cât să evite un al doilea accident mai grav. Și de ce trebuia să fiu martoră la astfel de lucruri în noaptea aceea? M-am gândit inclusiv la pneurile explodate ale celuilalt și cât deranj pentru că nu le-a controlot. Sau poate că cineva a aruncat o sticlă pe stradă, iar cioburile i-au spart cauciucurile. Cineva care n-are nici cea mai vagă idee ce s-a întâmplat în urma gestului său de a arunca sticla pe un drum circulat. M-am gândit la cât de legați suntem unii de alții, fără să ne cunoaștem între noi, și cât de legați suntem unii de alții, mai ales că ne cunoaștem sau avem impresia că ne cunoaștem. Mi-am făcut o mie de scenarii, în plus de asta am realizat că în mod normal acesta e genul de petreceri la care nu m-aș duce nici să mă plătești, dar că mi-am dorit atunci să rămân tocmai ca să pălăvrăgesc cu niște oameni pe care-i văd foarte rar și… ciuciu.

Îi povestesc toate acestea Nanei aseară la telefon. Ea are alte explicații. Din când în când vorbim despre astfel de lucruri, iar ea are interpretări mult mai experimentate în domeniul acesta fascinant al energiilor și al frecvențelor. Îmi spune că e un avertisment. Că tot ce ține de mijloace de transport ține de calea spirituală.

Avertisment că ce? Great, alte săptămâni în care mintea mea o să pună un catralion de întrebări.

Cărțile lunii ianuarie

10931296_404464099729830_6275908952496258485_nBineînțeles că luna ianuarie a fost compromisă din mai multe motive. Nu-mi mai aduc aminte care, știu doar că mi-a fost somn tot timpul și n-am avut chef de nimic. Am reușit cu chiu cu vai să termin câteva din cărțile de pe listă și am dormit mult ca un urs în mijlocul hibernării sale.

Agatha Christie și blestemul intrigilor polițiste

Enciclopedia Britanica îi dedică Agathei Christie numai 42 de rânduri (în timp ce lui Chesterton un dublu număr de pagini, iar lui Conan Doyle triplu). E un simptom. În timp ce marile elite intelectuale nu o bagă în seamă tocmai pe “Regina Crimei”, milioane de cititori de toate rasele din toate colțurile lumii continuă să-i cumpere cărțile traduse în mai toate limbile pământului. A ajuns la minunatul record de 2 miliarde de exemplare vândute, iar faima ei continuă să crească deși a trecut în neființă de mai bine de 38 de ani. Guinness Book, cartea recordurilor, o listează ca pe cea mai bine vândută autoare din toate timpurile. A fost tradusă în 103 limbi, deținând astfel un alt record, cel al celui mai tradus scriitor din toate timpurile.

Această maestră a suspansului mai deține un record: piesa sa de teatru “Capcana de șoareci” a fost jucată în Londra fără întrerupere timp de 24 de ani. Că le place sau nu, existențialiștilor din altă cultură, Christie personifică azi chintesența poporului englez, ca și Charlie Chaplin sau Churchill și ca toți ceilalți a căror figură a fost duplicată în Muzeul Figurilor de Ceară al lui Madam Tussaud, iar numele său strălucește printre cele mai mari doamne ale Imperiului Britanic.

Între 1920 și 1975 au ieșit de pe tastele mașinii sale de scris au ieșit 77 de romane polițiste, 5 nuvele, 5 colecții de povestiri, câteva piese de teatro și două autobiografii. Agatha Christie, spre deosebire de colega sa de generație Dorothy Sayers, pare că nu s-a lăsat niciodată de imaginat intrigi polițiste și că imaginația ei nu a luat pauză niciodată.

Printre altele însă, profilul său uman este departe de a fi descifrabil – dac-ar fi numai să ne amintim subita ei dispariție de 11 zile – și, pe bună dreptate, unul dintre biografii ei mai puțin cunoscuți, Gwen Robbins, și-a intitulat una dintre lucrări “Misterul Agathei Christie”. O anecdotă care i-a sporit legenda ilustrează cât de fragilă era încrederea ei în sine și cât de mare timiditatea: în 1962, când era deja o glorie națională, ar fi trebuit să se cazezela Hotel Savoy din Londra unde era invitată să celebreze, alături de actori și regizori, 10 ani de la prima reprezentație a piesei “Capcana de șoareci”. Se pare că portarul i-a interzis accesul, iar Agatha, în loc să protesteze, s-a întors ascultătoare de unde a venit. Noua generație de scriitorașe din ziua de azi ar fi spart ușa hotelului, ar fi făcut scandalul de cuviință și-apoi ar fi scris pagini inutile cu muie și sloboz de atâta nedreptate câte au putut să înghită, săracele de ele. Cu duhul. Și spiritul.

100_8439Am terminat Caietele secrete ale Agathei, nu și Autobiografia (am luat-o de la capăt, deși ajunsesem acum câțiva ani pe la pagina 300 și ceva).

“A creat doi detectivi deveniți celebri, ceea ce nu a mai izbutit nici un scriitor de ficíune polițistă. În perioada ei de avânt ritmul publicării abia dacă putea ține pasul cu ritmul creativității ei; în 1934 au apărut pe piață patru cărți polițiste și una semnată Mary Westmacott – pseudonimul sub care a scris șase romane de altă factură, publicate între 1930 și 1956. Acest ritm remarcabil este unul dintre factorii succesului de care s-a bucurat. Poți citi în fiecare lună un alt titlu Christie, vreme de aproape 7 ani, iar apoi le poți lua de la capăt fără probleme, încredințat că pe primele le vei fi uitat deja. De asemenea, poți vedea câte o altă dramatizare după cărțile ei în fiecare lună, timp de doi ani. Foarte puțini scriitori, indiferent de genul literar abordat, i-au egalat recordul.”

Antologia de poezie turcă am dat-o gata, fără să fiu dată pe spate de nu știu ce versuri. Mai mult m-au interesat viețile poeților… unele se pierd în legendă, ca cea a lui Yunus Emre, de pildă. Necatî are un vers mișto “În afară de vînt nimeni nu-i să mă-ngroape”. Fuzulî a dedicat mesniviuri și beituri sultanilor, șahilor și padișahilor, a scris în limba arabă, persană și turcă versuri gen “Mi-e dor de gura ta cum doresc sfinții Kevserul”, adică apa din rai, fază la care mi-amintesc că am o verișoară pe care o cheamă Kevser și-o sun și-o întreb: tu știai că ești apă de rai? și aia îmi răspunde, eeee, sunt un căcat. Mai spune ceva dacă poți. Mai sunt și poeți cu destine tragice, Nef`î de exemplu a fost protejat de sultanul Murad al IV-lea, dar tot din porunca lui spânzurat în 1635. O lume în care poeții erau învățații vremii, știau 4-5 limbi străine în care se exprimau cu ușurință și care deveneau sfătuitorii de bază ai șahilor și padișahilor. Vedeți vreun poet de curte în ziua de azi sfătuind-o pe madam Udrea sau nenea Traian? Da. știu, exagerez.

Cu ochii în patru a lui William Boyd s-a dovedit a fi o tâmpenie. (cică premiul Costa pentru cel mai bun roman al anului). Nici nu vreau să-mi imaginez cum erau celelalte înscrise în concurs.

Te port în gând a egiptencei Ahdaf Soueif, un autor cu potențial, dar cu concentrare minimă, așa niște istorii dezlânate și neterminate n-am mai citit… niciodată. Lipsesc linkurile de legătură între personaje, când scrie la persoana a 2-a când la persoana 1, uneori pe aceeași pagină, dacă se poate să ghicești tu ce se întâmplă. Un stil ciudat, cu oameni care pleacă din Egipt, ajung la Londra, de-acolo pleacă la Maroco, nu se știe de ce, ca să-i găsim prin Arabia Saudită, iar nu se știe de ce. brrrr…. impresia de carte nelucrată, bineînțeles, dacă citești coperta 4, nu s-a mai născut demult așa autor. Iată: “Povestirile lui Ahdaf Soueif se remarcă prin descrierile pitorești și dialogurile foarte bine construite”, numai că-s cam rare.

În plus de ce nu era pe listă, am citit vol 2 din Noi în secolul XXI, unde două spirite-prietene își dau mâna între aceleași coperte: Daniela Maria Marin și Daria Gănescu. Despre cartea aceasta trebuie să vorbesc separat. Sper luna asta, dacă mă mobilizez și scap de starea de somnolență…

Restul de necitite au fost reportate pentru februarie. De parcă n-aș avea și în februarie o grămadă, plus că s-au mai adăugat câteva…

Total pagini citite: 986