Cărțile lunii februarie

Avînd în vedere ultimele două luni (pe care le-am vrut super-organizate, asta însemnînd că mi-am dorit un ritm mai susținut, în ceea ce privește lecturile mele), singurul lucru pe care am reușit să-l fac a fost să-mi dau iar peste cap toată programarea. Așa că în momentul de față cel mai înțelept ar fi să-mi reconsider ritmul de a citi cărțile, plus o marjă de timp pentru cărțile care apar din neant și vor neapărat să fie citite de mine.

De fapt, motivul pentru care mi-am făcut un plan de lectură a fost pentru că n-am avut niciodată unul, nu mi-a trecut niciodată prin cap să-mi fac unul (pînă în decembrie, cînd te-apucă din senin cite o nebunie) și am vrut să văd dacă sunt în stare să mă țin de unul. Ei bine, nu sunt.

Iată ce-am citit în februarie:

1. “Vindecare și recuperare” a lui David R. Hawkins (care era pe lista din ianuarie) mi-a luat cel mai mult timp. În mare pentru că este o carte consistentă, în genul tuturor cărților apărute la editura mea de suflet, Cartea Daath, dar și pentru că de cele mai multe ori am citit de două sau chiar de trei ori unele pasaje, tocmai pentru a le fixa mai bine în memorie. Oh, sigur, dacă ar fi să fac un scurt rezumat al acestei cărți ar fi acesta, tot prin gura psihiatrului Hawkins: “Cui îi pasă de fapte? Ele nu înseamnă nimic în și prin sine. Ceea ce contează este reacția emoțională la acestea”. Dar ca să treci prin vindecare, apoi prin recuperare, trebuie să treci mai întîi prin înțelegerea emoțiilor, fie că ele au fost provocate de o mare tragedie sau o ruptură sau un divorț. Gestionarea emoțiilor te poate salva de la multe boli care fac ravagii într-un trup cu care majoritatea oamenilor se confundă. Ce legătură există între energie, boli, trup, minte și spirit și cît de logice sunt lucrurile în Universul emoțiilor puteți afla studiind cartea doctorului psihiatru Hawkins. Vă dau un singur exemplu: hipoglicemia funcțională este cauza frecventă a conflictelor maritale sau sociale, a neînțelegerilor familiale și a tulburărilor de comportament. Merită investigată fie și ca element ce contribuie în toate tulburările emoționale. Mulți dintre cei care au rămas nediagnostigați au sfârșit în închisoare sau au fost condamnați pentru atentate și acte de violență. Multe din închisori ar fi depopulate dacă cei care își fac veacul pe-acolo și multe divorțuri ar fi evitate dacă cei implicați în astfel de procese ar fi mîncat mai puține dulciuri la viața lor.
2. “Gesturile care vă vor schimba viața” – a lui Joseph Messinger. Fără să vreau sau inconștient folosesc deja unele gesturi care presupun că vin din tabieturi bine înrădăcinate. Probabil că de aceea nici nu m-am grăbit să termin cartea asta, care se înscrie în cele de dezvoltare personală. Că te tot dezvolți personal și te tot pregătești pentru ceva, nu știi nici tu pentru ce, dar contul din bancă tot sfios. Dar totuși nu trec mai departe pînă nu vă las un sfat prețios din cartea asta, pe care-l aplic de vreo 6 ani și în viața mea, încă de cînd nu exista tomul ăsta în biblioteca mea. E posibil să fie și multe prostii în cartea lui Messinger, dar ce-o să scriu mai departe chiar funcționează. Cel puțin pentru mine. “Cea mai bună metodă de a gestiona timpul este să nu te grăbești. Oamenii grăbiți să-și rezolve problemele sunt candidați ideali pentru migrene frontale și foarte proști manageri ai timpului lor.” Da, ăștia și cei care nu anticipează unele scenarii, probleme sau situații de viață. Anyway, puțină psihologie nu strică în viața nimănui.
3. O carte care nu era pe lista mea, dar care mi-a aterizat în mînă, pentru că o fostă colegă de redacție mi-a lăsat cu limbă de plecare să returnez cartea amicului Enache. Și dacă tot a ajuns la mine, am și citit-o. “Cărțile care ne-au făcut oameni” – sub îndrumarea lui Dan C. Mihăilescu. Vreo 20 de scriitori fac o listă de cărți care i-au impresionat în copilăria sau adolescența lor, cele pe care le-au descoperit, felul în care le-a cizelat caracterul, gustul pentru lectură și chiar pentru oameni. Cea care și-a luat rolul în serios aici și care a dat mai mult decît o listă de cărți, ci și o stare de a ființa prin universul lecturii, este Ana Blandiana, iar cel care și-a tratat o astfel de temă la modul cel mai superficial a fost Victor Rebengiuc. Chiar aveam pretenții de la un actor de calibrul lui. Concluzia i-o las lui Andrei Pleșu care zice ”a recomanda o carte este un act de maximă răspundere și de mare intimitate. Solemnitățile pedagogice, ca și neglijența frivolă, pot strica minți, caractere și vieți”. A, dar totuși m-a distrat că pe copertă sub numele lui Dan C. Mihăilescu apare funcția de editor. Really, man? Chiar atît de în serios te iei?
4. “Forța. Miracole” – a lui Stuart Wilde, nici aceasta nu era pe nici o listă, dar mi-a picat în mînă și m-am lăsat dusă de val și de această dată. Cred în faptul că unele cărți apar în calea mea deloc întîmplător. Atunci cînd am nevoie de ele, atunci cînd caut răspuns la o întrebare sau mai multe. Așa s-a întîmplat și cu aceasta. Poate că chiar am și chemat-o și a venit singură la mine. De la o vreme exist într-o bulă de magie în care total pare, și chiar este, posibil.
5. Din regula nici o lună fără poezie, februarie a aparținut cărții “Contrasecunde” a Iuliei Pană, o femeie extraordinară, pe care am avut plăcerea s-o cunosc și să-mpărțim cîteva cafele, două emisiuni tv și cîteva țigări aprinse de la aceeași brichetă. Poate și cîțiva prieteni comuni. Chiar ar fi fost păcat să nu ne-ntîlnim în viața asta. O citesc pentru că-i ador spiritul și poveștile “ca niște fluturi de hîrtie în întunericul alb ca un halat de spital” (Blue sky, blue sky – preferata mea din volumul acesta)
6. Am terminat și “Bartleby and Co.”, cartea unui scriitor spaniol, Enrique Vila-Matas, ale cărui scrieri le iubesc din 2006, de cînd am citit „Parisul nu are sfîrșit”. Iar după ce-am citit despre acei Bartleby, cum sunt numiți scriitorii care s-au hotărît să nu scrie, sau să nu mai scrie, mi-am adus aminte de ce-mi place atît de mult Vila-Matas. “Bartleby and Co.” este un fel de “manuel de bibliographie des libres jamais publiés ni même écrits”, scriitorul cochetînd cu ideea de a îngroșa și el rîndurile acestor scriitori negativi, care și-au conceput cărțile doar în minte sau care s-au lăsat brusc de scris, fără să dea explicații de ce, invadînd cu tăcerea lor “răsunătoare” istoria scrisului. În timp ce citeam cartea, am avut un flashback in time, cînd Mireille mi-a spus ceva de genul: “tu, zully, ori o să bubui literatura română, ori o să te lași de scris”. Deși nu concepeam atunci ca fiind posibilă a doua variantă, acum îmi sunt egale ambele variante.

Ce va fi în luna martie, Dumnezeu știe! Am rămas setată pe ritmul pe care-l aveam acum 10 ani, cînd citeam o carte la 2-3 zile, în funcție de grosimea ei. Se pare că acum, cu noile responsabilități și roluri de jucat din viața mea, sunt norocoasă dacă apuc să studiez 4-5 cărți pe lună. Și iată, chiar azi am primit din Spania o nouă carte, cu cea mai frumoasă dedicație pe care am primit-o vreodată de la o prietenă, așa că s-ar putea s-o înghesui pe lista de martie, în condițiile în care n-am citit nici măcar 3 sferturi din cea din februarie și mai am vreo 4 restanțe din ianuarie. Cartea (“Călătoria inimii. Calea iubirii conștiente”) pătată de cafeaua pe care, probabil, a vărsat-o într-o zi (ea sau altcineva, căci din cîte știu, ea nu bea așa ceva și nici măcar eu n-am reușit s-o convertesc de la ceai la cafea) este de la Mayra cu care am de recuperat vreo 6 ani de tăcere. Într-o zi, m-am trezit pur și simplu că-i scriu, pentru că, prin reducere la absurd, mi-am dat seama că am fi niște mari fraiere dacă am da cu piciorul prieteniei noastre, mai ales că am mers mult pe jos amîndouă în cinstea ei (cam vreo 900 de km așa).

Și ca s-o parafrazez pe Iulia Pană care spune într-un titlu “Poemele bat din picioare poruncesc să fie scrise” aș pune ca slogan motivant pentru martie “Cărțile bat din picioare poruncesc să fie citite”.

Dintr-o sută de probabilități

Acum vreo lună am fost la o petrecere-aniversară, una din acelea la care trebuie să urli ca să te faci auzit, ca mai apoi să renunți și să zâmbești tâmp la toată lumea. Apoi te uiți în jur, vezi că, de fapt, toată lumea e la fel tâmpă sau resemnată că nu va reuși să schimbe două fraze legate cu nimeni, așa că te relaxezi și cazi în starea de observator cuminte. Fază la care, spre miezul nopții, fix ca Cenușăreasa, m-am decis să plec spre casa verișoară-mii care mă găzduia în noaptea aceea. (Petrecerea era în Constanța, iar după ora 20.30 autobuze spre Medgidia nu mai există).

Astfel că am coborât cu Ducesa pe la miezul nopții să ne luăm taxi-urile care ne duceau spre casele noastre. Vinerea oricum e o zi foarte plină pentru mine și deja simțeam că e prea mult. Nu-mi plăcuse localul “O seară la Constanța” (oamenii ăștia nu s-au chinuit nici măcar să-i găsească un nume restaurantului) și nu-mi plăcuseră nici lăutarii ofiliți care-mi spărseseră timpanele, așa că abia așteptam să dispar cu taxiul în noapte.

Am ieșit pe colț, în aerul foarte rece al nopții, și-am așteptat să vină al doilea taxi, căci Ducesa plecase deja. Tocmai bine să văd că de pe o stradă perpendiculară o altă mașină iese în viteză, mai să intre în taxiul meu care tocmai se hotărâse să apară. Șoferul a tras de volan, a făcut o buclă, s-a redresat și a oprit în fața mea. Celălalt nici măcar nu s-a oprit să vadă dacă e toată lumea în regulă. Am avut o ezitare și mi-a trecut prin gând că poate ar fi mai bine să mă-ntorc la petrecerea mea nereușită (mă rog, din punctul meu de vedere nereușită, alții s-or fi distrat). Frigul, oboseala și dorința de a pleca de-acolo cât mai repede m-au împins însă în taxi.

Două străzi mai încolo, pe o altă stradă perpendiculară, într-o nouă răscruce de drumuri, chiar în fața noastră, adică la 25 de m, unui alt șofer îi fac explozie cauciucurile și intră în alte două mașini, boțindu-le. Dacă eram zece secunde mai în față, sau 5 secunde, nu știu exact, dar o chestiune de câteva secunde oricum, am fi fost în plin accident rutier și poate că aș fi scris acum de pe un pat împuțit de spital.

Am vrut să mă dau jos din taxiul ăla și de data asta chiar să mă întorc la petrecerea unde colegii mei se îmbătaseră destul cât să devină simpatici și să fiu martora unor dramolete, dacă nu aș fi avut siguranța că ce-a fost mai rău a trecut, fără să mi se fi întâmplat nimic, slavă Universului, Domnului și lui Allah. Cred că și șoferul taxi-ului a fost puțin bulversat, căci a existat un moment de tăcere ca o coardă de-aia întinsă prea tare, gata să plesnească, până ne-am intersectat de data asta cu o mașină Smurd care se ducea întins spre acel accident, ciocnire, tamponare destul de gravă, după câte am văzut, și-atunci ni s-au dezlegat limbile. Am început să discutăm banalități ca între doi oameni care nu se cunosc, dar care tocmai au fost puși în situația de a scăpa, ca prin urechile acului, de două accidente rutiere la un interval de 30 sau 40 de secunde.

***

Săptămâna trecută citesc pe autobuzul de pe navetă următoarele: “Atunci când se ciocnesc două mașini, evenimentul are un model energetic metafizic. Ambii șoferi s-au adus singuri până la acel punct din timp și spațiu, prin propriile lor manifestări, sentimente, echilibre și dezechilibre emoționale: experiența are putere. Coliziunea, rănile și distrugerile au o oscilație care vibrează, o viteză metafizică efectivă într-o milionime de secundă. Același lucru este valabil pentru corpul tău și pentru viața ta. Totalitatea sa are un nivel al vibrațiilor care urcă și coboară în funcție de dispoziția ta, de starea ta fizică și de măsura în care-ți aperi energia. Hai să ziem, într-un caz ipotetic, că omul de pe stradă are o scară medie a vibrațiilor de 18 000 – 24 000 de vibrații de milionime de secundă. Atunci când această energie este puternică, domeniul vibrațiilor sale se află în jurul lui 24 000, când este scăzută, poate să descrească la 18 000 de cicli. În limitele acestei scale sau benzi, există milioane peste milioane de modele de probabilitate sau evenimente care au aceeași frecvență a vibrațiilor. (…) De aceea, dacă un acident de mașină are o viteză metafizică a vibrațiilor de vreo 18 000 cicli pe microsecundă, iar energia ta oscilează în sus și-n jos între 18 000 și 24 000 de cicli, urmează că accidentul de mașină reprezintă o posibilitate în cadrul destinului tău. Este unul dintre lucrurile care se pot întâmpla, dar atâta vreme cât îți menții energia ta la un nivel ridicat, el nu va avea loc niciodată. Odată ce-ți lași energia să scadă, șansele tale de a avea ghinion cresc dramatic. Desigur că nu e o chestiune de noroc, ci este legată de faptul că energia ta este compatibilă, în acea clipă, cu energia unui accident de mașină.” (Stuart Wilde, Forța. Miracole)

Poate că am găsit răspunsul ăsta, pentru că chiar m-a frământat ceea ce s-a întâmplat în noaptea aceea. Vreo 3 săptămâni m-am tot gândit la asta și ca de fiecare dată când mă frământă ceva, aștept să apară și răspunsul, fie într-un paragraf de carte, care nici măcar nu e pe lista mea de lecturi, fie prin replica unui film la care nici măcar nu sunt atentă, fie prin gura unui prieten cu care n-am mai vorbit demult. O explicație logică pentru situațiile în care mă nimeresc martoră sau observatoare.

Ce se întâmpla dacă șoferul taxiului meu nu s-ar fi oprit să-și tragă sufletul după prima ciocnire evitată? Cât să fi stat așa, 10 sec.? 30? 40 sec? Nu știu, dar suficiente cât să evite un al doilea accident mai grav. Și de ce trebuia să fiu martoră la astfel de lucruri în noaptea aceea? M-am gândit inclusiv la pneurile explodate ale celuilalt și cât deranj pentru că nu le-a controlot. Sau poate că cineva a aruncat o sticlă pe stradă, iar cioburile i-au spart cauciucurile. Cineva care n-are nici cea mai vagă idee ce s-a întâmplat în urma gestului său de a arunca sticla pe un drum circulat. M-am gândit la cât de legați suntem unii de alții, fără să ne cunoaștem între noi, și cât de legați suntem unii de alții, mai ales că ne cunoaștem sau avem impresia că ne cunoaștem. Mi-am făcut o mie de scenarii, în plus de asta am realizat că în mod normal acesta e genul de petreceri la care nu m-aș duce nici să mă plătești, dar că mi-am dorit atunci să rămân tocmai ca să pălăvrăgesc cu niște oameni pe care-i văd foarte rar și… ciuciu.

Îi povestesc toate acestea Nanei aseară la telefon. Ea are alte explicații. Din când în când vorbim despre astfel de lucruri, iar ea are interpretări mult mai experimentate în domeniul acesta fascinant al energiilor și al frecvențelor. Îmi spune că e un avertisment. Că tot ce ține de mijloace de transport ține de calea spirituală.

Avertisment că ce? Great, alte săptămâni în care mintea mea o să pună un catralion de întrebări.

Cărțile lunii ianuarie

Bineînțeles că luna ianuarie a fost compromisă din mai multe motive. Nu-mi mai aduc aminte care, știu doar că mi-a fost somn tot timpul și n-am avut chef de nimic. Am reușit cu chiu cu vai să termin câteva din cărțile de pe listă și am dormit mult ca un urs în mijlocul hibernării sale.

Agatha Christie și blestemul intrigilor polițiste

Enciclopedia Britanica îi dedică Agathei Christie numai 42 de rânduri (în timp ce lui Chesterton un dublu număr de pagini, iar lui Conan Doyle triplu). E un simptom. În timp ce marile elite intelectuale nu o bagă în seamă tocmai pe “Regina Crimei”, milioane de cititori de toate rasele din toate colțurile lumii continuă să-i cumpere cărțile traduse în mai toate limbile pământului. A ajuns la minunatul record de 2 miliarde de exemplare vândute, iar faima ei continuă să crească deși a trecut în neființă de mai bine de 38 de ani. Guinness Book, cartea recordurilor, o listează ca pe cea mai bine vândută autoare din toate timpurile. A fost tradusă în 103 limbi, deținând astfel un alt record, cel al celui mai tradus scriitor din toate timpurile.

Această maestră a suspansului mai deține un record: piesa sa de teatru “Capcana de șoareci” a fost jucată în Londra fără întrerupere timp de 24 de ani. Că le place sau nu, existențialiștilor din altă cultură, Christie personifică azi chintesența poporului englez, ca și Charlie Chaplin sau Churchill și ca toți ceilalți a căror figură a fost duplicată în Muzeul Figurilor de Ceară al lui Madam Tussaud, iar numele său strălucește printre cele mai mari doamne ale Imperiului Britanic.

Între 1920 și 1975 au ieșit de pe tastele mașinii sale de scris au ieșit 77 de romane polițiste, 5 nuvele, 5 colecții de povestiri, câteva piese de teatro și două autobiografii. Agatha Christie, spre deosebire de colega sa de generație Dorothy Sayers, pare că nu s-a lăsat niciodată de imaginat intrigi polițiste și că imaginația ei nu a luat pauză niciodată.

Printre altele însă, profilul său uman este departe de a fi descifrabil – dac-ar fi numai să ne amintim subita ei dispariție de 11 zile – și, pe bună dreptate, unul dintre biografii ei mai puțin cunoscuți, Gwen Robbins, și-a intitulat una dintre lucrări “Misterul Agathei Christie”. O anecdotă care i-a sporit legenda ilustrează cât de fragilă era încrederea ei în sine și cât de mare timiditatea: în 1962, când era deja o glorie națională, ar fi trebuit să se cazezela Hotel Savoy din Londra unde era invitată să celebreze, alături de actori și regizori, 10 ani de la prima reprezentație a piesei “Capcana de șoareci”. Se pare că portarul i-a interzis accesul, iar Agatha, în loc să protesteze, s-a întors ascultătoare de unde a venit. Noua generație de scriitorașe din ziua de azi ar fi spart ușa hotelului, ar fi făcut scandalul de cuviință și-apoi ar fi scris pagini inutile cu muie și sloboz de atâta nedreptate câte au putut să înghită, săracele de ele. Cu duhul. Și spiritul.

Am terminat Caietele secrete ale Agathei, nu și Autobiografia (am luat-o de la capăt, deși ajunsesem acum câțiva ani pe la pagina 300 și ceva).

“A creat doi detectivi deveniți celebri, ceea ce nu a mai izbutit nici un scriitor de ficíune polițistă. În perioada ei de avânt ritmul publicării abia dacă putea ține pasul cu ritmul creativității ei; în 1934 au apărut pe piață patru cărți polițiste și una semnată Mary Westmacott – pseudonimul sub care a scris șase romane de altă factură, publicate între 1930 și 1956. Acest ritm remarcabil este unul dintre factorii succesului de care s-a bucurat. Poți citi în fiecare lună un alt titlu Christie, vreme de aproape 7 ani, iar apoi le poți lua de la capăt fără probleme, încredințat că pe primele le vei fi uitat deja. De asemenea, poți vedea câte o altă dramatizare după cărțile ei în fiecare lună, timp de doi ani. Foarte puțini scriitori, indiferent de genul literar abordat, i-au egalat recordul.”

Antologia de poezie turcă am dat-o gata, fără să fiu dată pe spate de nu știu ce versuri. Mai mult m-au interesat viețile poeților… unele se pierd în legendă, ca cea a lui Yunus Emre, de pildă. Necatî are un vers mișto “În afară de vînt nimeni nu-i să mă-ngroape”. Fuzulî a dedicat mesniviuri și beituri sultanilor, șahilor și padișahilor, a scris în limba arabă, persană și turcă versuri gen “Mi-e dor de gura ta cum doresc sfinții Kevserul”, adică apa din rai, fază la care mi-amintesc că am o verișoară pe care o cheamă Kevser și-o sun și-o întreb: tu știai că ești apă de rai? și aia îmi răspunde, eeee, sunt un căcat. Mai spune ceva dacă poți. Mai sunt și poeți cu destine tragice, Nef`î de exemplu a fost protejat de sultanul Murad al IV-lea, dar tot din porunca lui spânzurat în 1635. O lume în care poeții erau învățații vremii, știau 4-5 limbi străine în care se exprimau cu ușurință și care deveneau sfătuitorii de bază ai șahilor și padișahilor. Vedeți vreun poet de curte în ziua de azi sfătuind-o pe madam Udrea sau nenea Traian? Da. știu, exagerez.

Cu ochii în patru a lui William Boyd s-a dovedit a fi o tâmpenie. (cică premiul Costa pentru cel mai bun roman al anului). Nici nu vreau să-mi imaginez cum erau celelalte înscrise în concurs.

Te port în gând a egiptencei Ahdaf Soueif, un autor cu potențial, dar cu concentrare minimă, așa niște istorii dezlânate și neterminate n-am mai citit… niciodată. Lipsesc linkurile de legătură între personaje, când scrie la persoana a 2-a când la persoana 1, uneori pe aceeași pagină, dacă se poate să ghicești tu ce se întâmplă. Un stil ciudat, cu oameni care pleacă din Egipt, ajung la Londra, de-acolo pleacă la Maroco, nu se știe de ce, ca să-i găsim prin Arabia Saudită, iar nu se știe de ce. brrrr…. impresia de carte nelucrată, bineînțeles, dacă citești coperta 4, nu s-a mai născut demult așa autor. Iată: “Povestirile lui Ahdaf Soueif se remarcă prin descrierile pitorești și dialogurile foarte bine construite”, numai că-s cam rare.

În plus de ce nu era pe listă, am citit vol 2 din Noi în secolul XXI, unde două spirite-prietene își dau mâna între aceleași coperte: Daniela Maria Marin și Daria Gănescu. Despre cartea aceasta trebuie să vorbesc separat. Sper luna asta, dacă mă mobilizez și scap de starea de somnolență…

Restul de necitite au fost reportate pentru februarie. De parcă n-aș avea și în februarie o grămadă, plus că s-au mai adăugat câteva…

Total pagini citite: 986

Plan de lectură pe 3 luni, plus cărțile lunii decembrie

Pentru că decembrie a fost o lună cu multe alergături (pentru cadouri) și curățenii prin casă și stat cu ochii apoi pe tavan și gîndit la cai verzi pe pereți la cum ar fi dac-ar fi terminate listele alea odată plus dorințe care mai de care, lecturile mele s-au redus la “Floare de noapte, floare de bar” – a Lea-i Jacobson, la ceva poezie turcă și o carte cu titlu “O lady la masă”, în caz că aș fi avut musafiri la cină de Crăciun. Dar cum toți prietenii mei sunt în afara țării sau prea departe de MedgiDallas, unde n-ar veni nimeni nici măcar într-un popas de cafea, darămite în vizită, am citit cartea cu de-alde ladies degeaba.

Cît despre Floare de noapte, floare de bar m-a distrat pe alocuri, foarte puține, ce-i drept. Nu e carte erotică și nici n-am citit-o pentru că-mi pasă de viața hostesselor eșuate prin Japonia din diverse motive. Desigur nu se putea să nu existe și hostesse românce, pe care Lea le-a întâlnit în baruri. Aveam nevoie de ceva ușor cu care să-mi umplu timpul de pe navetă, de producător de week-end ce sunt. Sau eram. Oricum s-a cunoscut în ultima perioadă că am redus numărul orelor de navetă, a scăzut și numărul paginilor citite. Lucru pe care-l voi recupera imediat, în lunile ce urmează.

Iată perla pe care-am extras-o din Floare de noapte: “Meseria de hostesă m-a învățat ceva, și anume că să te întîlnești cu fete bete te costă mai mult decît să te vezi cu fete treze” – te unge pe suflet să vezi cît de inteligenți sunt bărbații.

Iată lista de cărți pe următoarele 3 luni. Am făcut-o pe un an, dar nu știu dacă o să mă țin de primele 3. Să vedem cum merge și pe urmă continuăm cu următoarele 3.

Pentru ianuarie.

1. Autobiografia – Agathei Christie și 2. Jurnalul secret al Agathei Christie (este vorba despre caietele ei personale, descoperite și comentate de John Curran) ambele începute și neterminate, barem prima e începută din 2003.
2. Așa ceva nu se întâmplă niciodată de Anne Holt, un roman scris de fostul ministru al justiției – pare ceva ușor, de citit foarte repede și fără bătăi de cap. Merge în zilele de navetă.
3. Din seria dezvoltare personală Gesturile care vă vor schimba viața a lui Joseph Messinger – începută și asta pe navetă și neterminată
4. O femeie la putere de Carl Bernstei – despre viața lui Hillary Clinton (pentru că încă îmi plac biografiile, ba chiar mai mult decât oricând)
5. Cu ochii-n patru a lui William Boyd – despre Eva, cine altcineva, femeia-spion (cică premiul Costa pentru cel mai bun roman al anului)
6. Și pentru că tot îmi plac egiptencele aleg Ahdaf Soueif cartea ei Te port în gând – doar pentru a încerca un autor nou
7. Din seria musai list Universul holografic – a lui Michael Talbot, începută prin iunie 2007, apoi reîncepută prin mai 2014, iar acum chiar vreau s-o termin, că-mi stă pe creieri. E din cărțile alea pe care trebuie să le trăiești mai întâi, ca să le poți pricepe cu adevărat.
8. Și Nici Zen, nici psihanaliză – cartea (care trebuie) închisă a lui Matei Georgescu
9. Antologie de poezie turcă de la începuturi până-n prezent
10. Enrique Villa Matas – Bartleby & Co (tot așa de terminat)

Luna ianuarie e mai mult cu cărți începute deja pe care vreau să le termin, ca să le pot muta în cutia cu citite ianuarie. Așa că, dacă vi se par multe, sunt de fapt citite deja pe jumătate. Dar acum nici asta nu e o regulă, că Autobiografia reginei cărților polițiste, cum era numită Agatha Christie, trebuie s-o iau de la capăt, nu mai țin minte nimic, deși am pagina îndoită ca semn la pagina 311. Da, sunt acel cititor nemernic care îndoaie paginile la toate cărțile. O altă regulă observată de-a lungul timpului la cititorii înrăiți: “Orice cititor care se respectă are cel puțin 5-6 cărți începute, pe cale de a fi terminate”. Nu mă contrazice nimeni, nu-i așa?

Pentru februarie

1. Corespondența – lui James Joyce
2. Alegerea Sophiei a lui William Styron. Nu vreau să văd filmul, până nu citesc cartea.
3. Frați și surori (cum ne influențează viața legăturile fraterne)- Jeffrey Kluger (începută pe navetă prin mai, neterminată)
4. Lumină cernută (cealaltă viață a lui Catherine M.) – by Catherine Millet, n-am citit nici o carte a ei și deja încep cu cea care a zguduit literatura franceză. Din ce citesc pe coperta 4, cred c-ar fi trebuit să-ncep cu Viața sexuală a Catherinei M., dar până m-apuc de asta poate vine și cealaltă.
5. Înger luptător a lui Pearl S. Buck, o autoare pe care o apreciez, de când am citit Mama acum vreo 20 de ani.
6. Dintre autorii total necunoscuți am ales pentru februarie Monique Roffey – Femeia albă pe bicicleta verde, o poveste de dragoste din Port of Spain și…
7. Alaa al-Aswani – Chicago
8. Vindecare și recuperare și 9. Letting Go – din seria David R. Hawkins
9. și de terminat ultimele 100 de pagini din Fluxul lui Tara Meyer-Robson, sau 40 de zile pentru o transformare totală a vieții. Acesteia i-am început și o recomandare, dar cum nu mi-a convenit cum sună, am sunat-o și pe aia baltă.
10. Clubul crimei – Edgar Wallace. Pentru că sunt fan cărți polițiste cu crime, ciopârțeli și găsirea criminalului.

Martie 

1. Serata abstinenților sau distracție americană – Jaroslav Hasek
2. Albă-ca-zăpada – Donald Barthelme, nu prea-s sigură de asta, dar e o carte care se citește într-o zi
3. Cum se ameliorează operele ratate – Pierre Bayard. Nu știu de ce m-ar interesa așa ceva, dar just in case :D
4. Nord-Vest – pentru că mi-e dor de Zadie Smith
5. Goală – Sylvia Kristel – hai s-o vedem și pe asta.
6. Dacă tot am ajuns la goliciuni și oficial e primăvară mă bag pe Primăvară neagră a lui Henri Miller, începută și asta primăvara trecută
7. Adevăr vs falsitate și 8. Putere vs forță din seria David R. Hawkins
8. Între două țărmuri – Henry James, începută și asta de n-șpe mii de ori, m-am săturat să o tot car după mine la fiecare mutare
9. Explozii în Stockholm – Liza Marklund, nici o lună fără o carte polițistă
10. Furtună solară – Asa Larson,hai bine – două cărți polițiste

Ați citit ceva de-aici? Dacă da, dați cu părerea. Ori băgați alte recomandări.

2014 in review

Here’s an excerpt:

The concert hall at the Sydney Opera House holds 2,700 people. This blog was viewed about 9,200 times in 2014. If it were a concert at Sydney Opera House, it would take about 3 sold-out performances for that many people to see it.

These are the posts that got the most views in 2014. You can see all of the year’s most-viewed posts in your Site Stats.

• 1El Grande Futadore Ratatu 3 COMMENTSJanuary 2014
• 2Învăţămîntul oligofrenilor şi “mafia” părinţilor 4 COMMENTSJanuary 2014
• 3Treaba cu accentele… 25 COMMENTSOctober 2009
• 4Perlele elevilor la care au rîs cu poftă unii profesori 22 COMMENTSMay 2010
• 5 Înalţi, bruneţi şi cu părul într-o parte 3 COMMENTSJanuary 2014

Some of your most popular posts were written before 2014. Your writing has staying power! Consider writing about those topics again.

Most visitors came from Romania. The United States & European Union were not far behind. That’s 64 countries in all!

Când mai puțin înseamnă mai mult…

Am început 2014 cu două slujbe (ambele solicitante), trei, dacă stau să mă gândesc mai bine (cum am putut uita de Caravana care mă ducea unde se nimereau telefoanele?) și o navetă de 120 de km pe zi (asta dacă nu cumva se adăugau pe săptămână filmările prin vreun cătun din Dobrogea). Erau zile când îmi vedeam copilul dimineața, înainte de a se trezi și noaptea când dormea. Adică aproape deloc.

14 ore de franceză pe săptămână, 4 nopți la rând emisiunea cu Telefonul de noapte, Caravana pomenită mai sus, mereu în continuă căutare de subiecte, mereu cu mintea în priză, mereu documentându-mă pentru ceva. Luni de zile n-am avut momente de stat cu ochii pe geam pentru o mini-relaxare mentală. Poate că dacă aș fi avut măcar un astfel de moment mi-aș fi dat seama că nu sunt super hero, dar nu mi-am permis luxul ăsta. Mai apoi, exact la prima pauză mai lungă s-a produs declicul. Dar până atunci…

Exact când mi-era lumea mai dragă sunau telefoanele, eram tot timpul în căutarea unui pix ca să notez ceva, un alt număr de telefon, o nouă destinație, un nou subiect, o idee sau o nemulțumire (a celor din jur). Mie, care urăsc să vorbesc la telefon, mi s-a dat să duc pedeapsa de a vorbi la telefon în timp ce mergeam, în timpul pauzelor dintre orele de școală, în timp ce eram la baie, în autobuze, în emisiunea Telefonul de noapte și în timp ce mergeam pe stradă. Uneori telefonul mai suna când mă puneam la masă să mănânc sau când mă trânteam în pat să dorm dracu și eu. Dormeam 3-4 ore pe noapte. Când nu vorbeam la telefon corectam lucrări sau în sfârșit citeam și eu cartea aia pe care mi-o comandasem la elefant. De obicei în autobuz, dacă nu adormeam până la una dintre destinații.

Telefonul de serviciu o luase la un moment dat razna și nu mai voia să salveze people în el, contacte cum ar veni. Cred c-ar fi vrut mai degrabă să vomite. O dată la două săptămâni trebuia să curăț mesageria că era plină până la refuz. Pe lângă asta, alte 4 agende pline cu detalii, numere de telefon, liste de cumpărături, alergături. În urma tuturor acestor chestii, am rămas cu abilitatea de a mă machia în timp record de 5 minute și a mă concentra să mă relaxez cu 10 min înainte de o transmisiune în direct. Dacă credeți că a contat pentru cineva toată această avalanșă de întâmplări pe repede înainte și organizări la minut, vă înșelați.

Starea aceea de agitație interioară am ținut-o sub control, pentru că nu-mi permiteam nici luxul de a mă enerva. Orice enervare m-ar fi costat alt timp. N-o mai lungesc, oricum, v-ați prins de idee.

Lucrurile au început să se mai relaxeze (dar nu prea mult) după ce sezonul 1 din Telefonul de noapte s-a încheiat (mai 2014), și nici nu va mai fi un sezon 2, din lipsă de fonduri, dar am trecut pe producție și la jumătatea lui iunie, copiii au luat vacanță. Deci ceva timp și pentru mine a început să se întrezărească pe ici pe colo, dar nu prea mult. Aș fi vrut să-mi dau titularizarea în învățământ, dar n-am avut timp să-mi depun dosarul la ISJ, darămite să-nvăț. Dar măcar scăpasem de grija machiatului dinainte de emisie și de căratul truselor de machiaj, plăci de păr, perii și alte accesorii. În fața camerelor nu trebuie să arăți neapărat ca nașa mare de la nuntă, dar publicul (presupunând că există unul la ora aia) nu cred că are chef să vadă un realizator obosit, chiar dacă emisiunea începe la 11 noaptea. Așa că făceam și eu ce puteam. Exact când începuse să prindă cheag (emisiunea), s-a închis taraba, spre marea mea mulțumire, niciodată rostită cu voce tare. Aș putea spune o dublă mulțumire, că mi s-a dat ocazia să mă fac de râs de atâtea ori în direct și nu de puține ori chiar am făcut-o.

Din iulie mi s-a dublat timpul de navetă, pentru c-a dispărut mașina de noapte, pe motivul… economii la buget. Am înțeles și asta, gândindu-mă că de cealaltă parte a baricadei trebuie să fie mai greu. Și deși a fost perioada în care am simțit că mi se cam apropie burn-out-ul, am continuat cu 5-6 ore pierdute pe drum. Nici acum n-am avut motive să mă plâng, pentru că a fost și perioada în care am citit mai mult ca de obicei. Privind în jur însă, după ce-mi ridicam nasul din lumile închipuite de alții, îi vedeam pe unii dădeau din colț în colț sau, pentru a se proteja de invazia asta de informații continue și puhoiul de știri negative, și spuneau atât de lejer “nu” sau te trimiteau în altă parte.

“Nu pot, îmi protejez gâtul”

“Nu pot, nu știu să citesc numele ăsta, darămite toate celelalte nume”

“Mi s-a spus că nu e urgent”

“Sunt la dentist”

“Am plecat la munte”

“Nu eu, celălalt” sau dacă era în interesul lui “Eu, nu ăla”

Cred că peste tot e la fel. Cred că din când în când trebuie să-nveți să spui nu, mai ales atunci când nu e treaba ta să faci un lucru pentru care e angajat altcineva. Este obligatoriu să zici nu, în acest caz. În fine, până la sfârșitul anului am învățat să spun nu se mai poate. S-a simțit diferența mai întâi seara când am început să vin acasă mai devreme și am prins suficient timp cu fata mea cât să-i spun și povestea de noapte bună.

Apoi, după un alt “NU se mai poate”, din octombrie mi-am făcut timp și pentru mic-dejunuri și pregătirile de iarnă.

Stați cuminți, nu mi-am făcut vilă după anul ăsta nebun, dar, cel puțin, o să am timp pentru lucrurile care contează.

Asta înseamnă…

1.    Mai mult spațiu alb în calendar și mai puține agende de scris, în care să notez lucrurile simple pe care nu trebuie să le uit, de exemplu să-mi plătesc telefonul. Din ianuarie voi rămâne cu un singur telefon, anyway. În orice caz îmi voi suna mai mult prietenii. În loc să mă forțez să fac totul, voi face mai puțin. Mult mai puțin.

2. Focus pe experiențe creative— uite, de pildă, mi-ar plăcea să gătesc mai mult, să fac prăjituri mai multe și mai bune, sau să redecorez casa. Sau să trimit coletele pentru prieteni la timp. Sau să stau pe plajă și să mă uit la formele norilor cu fiica mea. Mi-a lipsit enorm muzia anul ăsta. Voi da praful jos de pe mp3 și naveta va fi o plăcere, dacă va mai fi.
3.  M-aș reapuca de jogging, înlocuind alergatul sau așteptatul după autobuze cu alergatul de bună voie.
4. Sigur că dacă e timp, e happy reading și happy writing.
5. Plus happy traveling, dacă vor fi bani.
6. Alegând să fac mai puțin, aleg să mă conectez mai profund cu prietenii mei și cu oamenii pe care-i iubesc cel mai mult. Așa am recuperat în ultima lună o prietenă de care n-aveam timp să-mi fie dor și dacă n-aș fi făcut-o aș fi fost tristă, fără să știu, toată viața.

Simt deja că timpul nu mai e atât de comprimat, că nu voi mai spune niciodată “am doar zece minute la dispoziție să mănânc ceva”, de obicei ce se nimerea. Aud cele mai dulci replici ale fetei mele și particip la jocurile ei, am ajuns la prima ei serbare, lucru ce înainte ar fi fost imposibil, și trimit, în sfârșit mailuri pentru interesul meu. Sau pentru că așa vreau. Am parte de momente de liniște în care pot reflecta la sufletul meu. Și tot așa, mai pot enumera niște lucruri interesante, dar vă las pe voi să reflectați la ale voastre. Poate că totul începe prin refuzul de a nu mai fi cu sufletul la gură, ci de a savura încet, cu porția, micile plăceri ale vieții.

Știu ce-mi doresc pentru 2015. Să fac mai puțin.
Pentru că mai puțin, uneori, înseamnă mai mult.

Cărțile lunii noiembrie

O lună destul de săracă în profunzimi, n-am terminat din cărțile începute în luna octombrie decît “Cadavrul din bibliotecă” al Agathei Christie, restul rămîn pentru decembrie. În schimb am recitit două, semn că cel puțin în materie de lectură am mofturi lunare.

1. În “Despărțirile noastre” a lui David Foenkinos avem povestea unui cuplu care mai mult se hrănește din absența celuilalt decît din prezență. Din diverse motive stupide, doi iubiți se despart mai mult decît se iubesc. “Ce mult ne-am despărțit!” spune la un moment dat protagonistul-narator, care, deși scrie la persoana 1, cum e tendința ultimilor 15 ani mai ales, recunoaște într-un interviu că este “incapabil să se inspire din realitatea propriei vieți”, un lucru cam greu de crezut à mon avis.

Ca orice francez care se respectă, subiectul predilect al cărților sale este iubirea, bineînțeles. De la romanul “Potențialul erotic al soției mele“ (un succes al colecției ”Cartea de pe noptieră” pînă la scenariile și adaptările pentru teatru, pînă chiar și la textele sale din triologia “Pourquoi tant d`amour?” (De ce atîta dragoste?) care e totuși o bandă desenată și trecînd prin “Despărțirile noastre”, scriitorul de doar 40 de ani aduce mereu în prim plan iubirea. Și o face la modul absurd, tandru, uneori cinic, de cele mai multe ori nostalgic, dar nerenunțînd niciodată la bruma de suprarealism, atît de prezentă în orice relație.  „Nu mă mai confruntasem niciodată cu o asemenea situație. Să trebuiască să stau să ascult asemenea tîmpenii în numele iubirii”, spune personajul Fritz într-un moment de luciditate.

Și mi-a mai plăcut descrierea iubitei regăsite, care devine amantă. „În rîsul ei era cu adevărat încercarea de a supraviețui, în excentricitățile ei bruște, la limita nebuniei, o vedeam parcă înfigînd adînc un cuțit în prezent, ca să-l țină în loc”.

O carte care trezește nostalgii, mai ales celor care mai mult s-au despărțit decît au iubit.

2. “Către zero” – Agatha Christie

Ar fi putut fi una dintre cărțile bune ale Agathei, mi-a plăcut pentru felul în care a mînuit întîmplările pînă la punctul zero cînd explodează toate. Păcat de final. Cam tras de păr, ca și cum Agatha s-ar fi plictisit să mai scrie la ea, la carte, și să caute soluții. Ori exact finalul unei cărți e cel mai important, un deznodămînt de telenovelă strică toată construcția. E ca și cum ai muncit degeaba să menții suspansul.

3. “Cadavrul din bibliotecă” – Agatha Christie

Varianțiuni pe aceeași temă. Toată lumea e suspectă, numai unu poate fi criminalul. De data asta am făcut cunoștință cu miss Marple, un fel de Angela Lansbury în “Murder, she wrote”, dar ceva mai puțin cultă, mai băgăcioasă și mai puțin simpatică. O babă enervantă pe scurt, care vorbește în dodii, și te aștepți să găsească soluția doar prin puterea minții ei, o minte mai antrenantă decît a unui polițist de cursă lungă. Îl prefer pe Hercule Poirot. În orice caz, cred că mi-am făcut norma de Agatha Christie pe anul ăsta.

4. “America” – Franz Kafka

Cred că am și făcut recenzia la America lui Kafka, dar nu mai țin minte dacă pe blogul ăsta sau pe Mala Hierba și mi-e cam lene s-o caut.

Ne citim în decembrie. O să fie o lună mai erotică așa, din pdv al lecturii. Sau nu.