Cărțile lunii martie-aprilie

Razboaiele-meleDintre cele care merită menționate:

  1. Adelin Petrișor – ”Războaiele mele” – din culisele unui reporter de război, dar, mai ales, a eforturilor lui de a ajunge pe front pentru a transmite de-acolo. Cu un cuvînt înainte semnat de Cristian Tudor Popescu, cunoscutul reporter Adelin Petrișor povestește despre ce înseamnă să fii soldat (reporterii sunt și ei soldați de teren) al adevărului. Vorbim despre niște vremuri, nu foarte îndepărtate, cînd răbdarea unui om, motivația, dragostea pentru adevăr (și pentru cele cel puțin 2 surse ale sale era literă de lege), urmărirea unui subiect. Anii 1999 – 2006. Subiecte precum Fallujah, Închisoarea Guantanamo, bombardamentele Nato din Iugoslavia, întîlnirea cu Arafat, trupele române în Afganistan, Irak, războiul din Liban. Însă războaiele lui sunt și cu cei din presa română, cei pe care trebuie să-i convingă constant de ce trebuie să fie acolo, de ce trebuie să transmită românilor ce se întîmplă cu lumea și bineînțeles continua grijă a banilor necesari pentru deplasare. O carte necoafată scrisă de un reporter adevărat într-o lume din ce în ce mai invadată o redactorilor de birou, care nu-și mai scot nasul afară să transmită un direct nici măcar din stradă.
  2. Oya Baydar – ”Cuvîntul pierdut” – că veni vorba despre războaie, scriitoarea Oya Baydar vorbește în cartea ei (fiction) despre un atentat la Istanbul și un glonț ”rătăcit” din Ankara ce nimerește o tînără kurdă. Sunt două povești diferite, dar aveți răbdare, se vor lipi bucățile de puzzle. Cartea am citit-o exact în perioada cu povestea cu atentatele, coincidență sau nu. Mai multe teme sunt abodate de ”această Françoise Sagan a Turciei” – deși mi se pare că i s-a făcut un enorm deserviciu că cineva a avut proasta inspirație s-o numească astfel, e mai apropiată ca stil de Zadie Smith. Iată temele: sensibila și ocolita problemă a kurzilor (Oya Baydar a fost închisă la 31 de ani pentru că s-a opus loviturii de stat militare din Turcia – motivul pentru care am vrut să văd ce are de spus femeia asta), tema scriitorului de succes rămas fără cuvinte și subiecte, care pleacă în căutarea adevărului unei povești la care a asistat fără să vrea, luptele individuale ale tuturor celor implicați în ceea ce s-ar putea numi ”ciocnire de destin”, o ciocnire care zdruncină și reașază. Din tot ce-am citit în ultimele luni, aceasta e preferata mea.
  3. Anais Nin – ”Henry și June” – din Jurnalul dragostei necenzurat – eros, psihopata de Anais Nin care scrie, scrie și nu e prinsă de bărbatul ei pe care-l înșală cu Henry Miller, așa o stare de beatitudine pe care o au oamenii între 20-30 de ani, cînd cred că viitorul e foarte departe, sunt tineri, încă frumoși și au impresia că pot iubi la nesfîrșit și că li se poate ierta orice. Poate pentru vremurile acelea, jurnalele lui Anais Nin au părut revoluționare, pătimașe, senzuale, sclipitoare etc. , dar dacă stai să te gîndești este vorba doar de o femeie tristă care în afară de a-și descrie partidele de sex, ce altceva mai face? Anyway, alt jurnal de-al ei nu mai am de gînd să citesc. După ce citești două (”Incest” a fost la mine primul dintre ele, iar acum ”Henry și June” la o distanță de 13 ani între ele) e clar că toate sunt la fel. L-am menționat doar ca să știți că nu merită să dați banii pe mai mult de 2 jurnale marca Anais Nin.
  4. 382555_442144245830228_1202589343_nFausto Brizzi – ”O sută de zile de fericire” – poate că am mai vrut să prelungesc puțin farmecul Italiei și m-am apucat de cartea unui scriitor italian. Am citit-o în două zile. E vorba despre povestea unui tip care află că mai are aproximativ 3 luni de trăit, mai mult sau mai puțin. Cancer în metastază. Își dă 100 de zile să-și rezolve treburile, să fie iertat de soția pe care o înșelase (și aceasta aflase și-l dăduse afară din casă), să petreacă mai mult timp cu prietenii și copiii săi, să le pregătească darurile aniversare pînă cînd aceștia vor ajunge la vîrsta majoratului și multe alte complicități pe care le face cu ajutorul prietenilor.  Mi-a amintit de filmul ”My Life Without Me”, unde, tot așa, o tipă află că mai are puțin de trăit, din cauza unui cancer, însă ea se hotărește să nu anunțe pe nimeni și-și aranjează viața după moartea ei, fără ajutorul nimănui. E mult mai mișto să ai sprijinul prietenilor.

Pe la ziua 40 au început și lacrimile. Da, cam plîng la cărți (și filme). Exact cînd am un astfel de moment de sensibilitate, intră maică-mea și mă-ntreabă:  ”ce-ai, dragă, plîngi?” (cu sensul de plîngi dintr-atît? chiar crezi că e adevărat ce se-ntîmplă acolo?) De fiecare dată se întîmplă asta și-mi strică momentul. Niciodată, niciodată să nu-i întrebați asta pe copiii voștri! De data asta m-a pufnit la ”Copiii (…) e mai bine uneori să te subaprecieze. Că trăiesc mai fericiți.” M-am dus, am fumat o țigară și m-am întors la citit.

La ziua 29 sunt de acord cu eroul lui Brizzi (și cu Brizzi, evident) cînd spune: ”Cel mai frumos lucru într-o călătorie este întoarcerea acasă. Deschizi ușa și simți acel miros amestecat de mobilă, cărți și persoane pe care le iubești, e o mireasmă unică. Parfumul casei tale.

La ziua 16 o învață pe fata lui să se lase purtată de val și să piardă. ”Două lucruri care îi vor prinde bine în viață”.

Sunt multe referi la filme și cărți, pînă la urmă ce rămîne din viața unui om? Amintirile din copilărie, cele mai bune cărți citite, cele mai frumoase prietenii, cele mai bune companii într-o călătorie? Și uneori trebuie să trăiești toate astea pe repede înainte, mai ales cînd știi că nu mai ai timp. Ei bine, apreciez acum altfel micul dejun al italienilor: cappuccino cu gogoși sau alte prăjituri la care chiar sunt experți.

  1. Jane Costello – Aproape căsătoriți – chick lit. Iată ceva mai amuzant. Vă rog să mă scuzați că nu înșir aici marii clasici, dar am ajuns la vîrsta că nu mai simt nevoia să fiu prea deșteaptă. Credeți-mă că nu folosește la nimic să fii deștept și tot timpul în priză, e chiar obositor. Ba mai mult, enervează pe cei din jur. În ”Aproape căsătoriți” avem povestea unei tipe părăsite în fața altarului, o zăpăcită grupa mare, ale cărei comparații m-au făcut să rîd. Gagica se duce bonă au-pair în America, să scape de gura lumii și de compătimirea ei. Subiect previzibil, ușurel, dar a mers din minune pe avion, mai ales că-ncepe cu plecarea ei spre America. Bună de luat la mare sau într-o ieșire de week-end la munte, cînd plouă sau n-ai chef să mergi cu grupul la ski ori să faci cu ceilalți trasee montane și nici să-ți pară rău dacă ai uitat-o în camera de hotel sau că i-ai împrumutat-o vreunei prietene.

Flight 22 – (Bologna – București)

10423656_476427665845805_1285905928025206349_nÎntoarcerea a fost acum 2 săptămîni și prima săptămînă după s-a lăsat cu despărțiri, penumonie, reluarea de cursuri, de traduceri, de lecturi, înscrieri în partid și încet-încet revenirea la normal.

14.04.16 – rezumatul zilei, luat cu copy-paste după FB-ul stimabilului soț:

– 08:14h a.m. camping Fiesole – vînt moderat, cer parțial noros, umiditate ridicată – ultima bere locală nefiltrată;
– 10:25h a.m. piața San Marco, Firenze – același flux nestăvilit de turiști – am hrănit hoarda de porumbei și am plecat mai departe.
– 01:39h p.m. gara Rifredi, Firenze – șuierat de garnituri, scîrțîit de frîne, voce enervantă în difuzoare: “îndepărtați-vă de linia galbenă!”
– 02:50h p.m. gara centrală, Bologna – happy meal, capuccino, jetoane de acces la toalete pe bon de consumație, librărie, suveniruri, fîntînă cu puține dorințe, leagăne parc, flux rezonabil de turiști
– 07:04h p.m. aeroport G. Marconi, Bologna – liniște și pace, aventura italiană MMXVI finalizată
– 11:51h p.m. aeroport H. Coandă, București – aterizare cu aplauze timide, răzlețe, totuși ești român!
– 01:21h a.m. parcare Cuza Vodă, București – răcoare, transfer de bagaje, ultima legătură spre casă
– 03:58h a.m. parcare Poporului, Medgidia – final de cursă lungă

Floare la ureche…

La întoarcere mi-a plăcut reîntîlnirea cu Duchess, biensur. E întotdeauna plăcut să te întorci în țară fără probleme și o prietenă (fostă colegă de redacție) să te aștepte în aeroport, scutindu-te de nebunia cu taxiurile (să nu mai vorbim de nesimțire).

Sunt defazată cu vreo două săptămîni oricum. Evenimentele mi-au luat-o pe dinaintea ochilor. Visez cu ei deschiși la următoarea călătorie. Scoția sau Turcia.

Între timp o să înceapă perioada de campanie, de renovări la casă și parcă nu se mai termină niciodată alergăturile, facturile și cumpărăturile astea.

1936354_982853378489538_5124901042178445791_nIar aici aveți ultimele articole de pe Mala Hierba:

Despre simțul civic într-o lume de asistați social (aici e o altfel de experiență de călătorit cu duba lui nea Eugen și echipa tv prin comunitățile dobrogene, timp de un an și 4 luni)

Portrete de primar (partea a 2-a) că bat alegerile la ușă și numai bine să căscăm ochii)

Dramoletă la cosmetică – ceva entertainment pentru descrețirea frunților – e totuși vineri.

Exerciții de bunătate – că e totuși vinerea mare.

Flight 21 (Buc – Bologna)

IMG_20160411_112355Scopul călătoriei: leisure + schimbarea prefixului din 30 în 40 și decît să mă deprim, am ales să mă relaxez împreună cu familia.

Au trecut 5 ani și o lună de la ultimul zbor, am spart gheața – chiar ditamai ghețarul – de la întoarcerea din Dubai. Nu e prima oară cînd merg la Bologna (pt mine e a treia), dar e prima oară cînd merg cu familia (Iris și popîndăul ăl mare). N-am fost nici la tîrg de carte, și de fapt nici la Bologna. A fost doar o escală de o noapte. Bagaje n-am avut – o geantă de umăr cu haine pt 4 zile (dar strictul strictului necesar). Orașul l-am văzut noaptea, cînd am mers vreo 2 km pe jos pînă la hotel, fază la care am realizat ce mișto e să călătorești cu un bărbat care știe să descifreze o hartă (eu sunt genul care întreabă din om în om, de-aia m-am și pierdut de vreo cîteva ori, haha!) și aceiași 2 km înapoi spre gară a doua zi, cînd ne-am oprit într-un parc de copii, în fața unei catedrale să ne legăm mai bine șireturile și ori de cîte ori a vrut Iris să culeagă flori sau să dea de mîncare la porumbei. Oricum n-aveam altceva mai bun de făcut. Exact pentru genul acesta de activități am plecat de-acasă.

IMG_20160414_104708Mai sunt vreo 20 de motive pentru care prefer acum să călătoresc cu cineva – pînă-n 33 de ani am avut alergie la parteneri de drum! – dar e drept că trebuie să fie persoana potrivită cu care să împart o astfel de experiență. Premiera de-acum este că am luat-o și pe Iris cu noi, cu gîndul de a face din ea o călătoare de cursă lungă. Cred că are cele mai bune gene în privința asta, a mers kilometri pe lîngă noi (mai ales ziua în care am vizitat centrul istoric al Florenței), fără să mîrîie sau să se plîngă. Din cînd în cînd însă o mai sălta taică-su pe umeri, de unde vedea lumea și era în culmea fericirii. Nu puteam să am un copil cu mai puține mofturi – pe scurt, îi place la nebunie să urce și să coboare din mijloace de transport, dar cred că, de fapt, motivul a fost că era cu noi, iar noi n-aveam nici o treabă urgentă de rezolvat. Și pentru ea a fost o premieră să nu mă vadă 4 zile atașată de laptop.

***

IMG_20160413_155119Mă întreabă Mayra cum sunt italienii, dacă am avut parte de experiențe neplăcute, gen rasism, chestii. Sunt obișnuită cu ochi dați peste cap, dar eu nu bag în seamă astfel de prostii, pentru că știu că nu cu mine au oamenii ăia ceva, ci cu propriile lor experiențe neplăcute – pe mine nici nu mă cunosc, la naiba.  Pur și simplu ignor comentarii sau priviri piezișe. Iar de data asta, chiar n-am avut treabă cu ei, am fost în lumea noastră de 3, am interacționat cu ei poate doar să comandăm mîncăruri, timbre pt cărți poștale sau înghețată. Și oricum stimabilul domn Vodky știe italiana foarte bine, așa că l-am lăsat pe el să facă tot, eu și Iris am folosit doar 2 cuvinte: ”grazie” și ”arrivederci”. În camping însă, niște copii francezi s-au lipit de Iris și au vrut să se joace cu ea ”trap trap” (un fel de atinsa pe culori) și cînd au aflat că e româncă au făcut un aaaaa prelung urmat de a, sunteți romi… ok, fie, suntem romi, wtf, stau să explic istoria României unor copii. Asta nu i-a împiedicat să joace trap trap în continuare.

Asta a fost o experiență bună pentru Iris pentru că a înțeles imediat ce-i tot explicam eu: că există oameni care vorbesc alte limbi pe care nu le cunoaște ea (încă). Acum, după călătorie, mă întreabă des: dar cum se zice în franceză la… dar în engleză… dar în turcă… Iar ăsta cred că e adevăratul cîștig al călătoriei noastre.

IMG_20160413_134134***

Mi-au plăcut grădinile italienilor, felul în care-și compartimentează spațiul, grija pentru flori, pentru copaci, pentru estetica aleilor și a potecilor din curte. Mi-a plăcut Toscana, bineînțeles. Oamenii aceștia chiar sunt gospodari și țin la lucrurile lor, sunt atenți la detalii. Am ales ca loc de cazare o rulotă într-un camping în Fiesole. De-acolo, de sus, vedeam Florența cu Domul și catedrala, și Ponte Vecchio, împrejurimile, dealurile terasate, casele oamenilor. De fapt, acesta este motivul pentru care am ales acel camping, să vedem orașul de sus. Orașul de-aproape, per pied, își pierde farmecul  din cauza puzderiei de turiști care împînzesc străduțele mici, pe care sunt parcate oricum sute de biciclete și motociclete.

13059550_10154322651952668_427579331_n***

Înțeleg perfect de ce italienii se poartă uneori urît cu turiștii – sincer, și eu m-aș simți invadată dacă în orașul meu ar tăbărî atîția străini, care vin, se fotografiază, se pun pe facebook și pleacă. Că tot am citit niște comentarii de la toți nebunii pe net. Una zicea că ce, domle, ditamai Florența (nu e ditamai, dar mă rog) și n-au un punct turistic de informare acolo, că ea a ieșit din gară și s-a învîrtit ca năuca și n-a găsit pe cineva s-o informeze. Am ieșit și eu din gară și fix în fața noastră era fix un centru de informare pt turiști. Unu pe care chiar nu-l puteai rata decît dacă ești orb sau cu capul în nori. Și desigur, dacă intri pe google.ro și dai căutare centru turiști, îți apare fiecare punct de informare turișiti pe unde e. Și nu cred că tanti nu știa să folosească google ro sau google map din moment ce bătea din dește niște comentarii aiurite. Dar chiar dacă nu dai de centre de informare tot te descurci, parcul din fața gării e plin de turiști din toate colțurile lumii, imposibil să nu găsești pe cineva care știe o limbă pe care s-o știi și tu. Și dacă chiar și așa dai un imposibil rateu, ia-o pe jos că ajungi sigur undeva. Alta că vai, cît de puțini serviabili sunt chelnerii care i-au adus ei pastele. Poftește la Mamaia, madam! Poate ai uitat de unde vii. Nu înțeleg de ce oamenii cred că dacă ies din țara lor vor ajunge într-un loc unde curge lapte și miere și nu iau în calcul că totuși e Florența, nu insulele Bali.

(va urma)

mai puteți citi despre Italia în:

Italia, Italia (2008)

Bologna (2008)

Modena cu scriitorași și editorași (2008)

”Minunile” care țin trei zile vs. abrutizările care țin toată viața

10917457_830862656987827_3334205432893313379_nMai mult decît oamenii care sunt proști by default și cu care chiar nu am de ce să mă intersectez și să le arăt gaura din macaroană – un apropo pentru cei care n-au primit răspuns la spumele lor – mă indispun exagerații. Nu există exagerat care să nu-și smulgă părul de pe piept la prima controversă. Există situații în care oamenii ”trebuie” să aibă păreri – evident că nu trebuie, subliniez pentru cei care au ratat ghilimelele, dar pe internet și femeile de serviciu simt nevoia să se exprime după ce-au curățat vreo 10 bude.

Nivelul de frustrare e direct proproțional cu nemulțumirile de la muncă, din familie și din viața de zi cu zi. Imaginați-vă ce crede o femeie despre lume, care e viziunea ei despre viață, după ce-a spălat alea 10 bude. Dar un bărbat care nu s-a mai bucurat de sex de vreo 5 ani și nu e pușcăriaș? Pur și simplu n-are lipici la femei, o fi urît, o fi prost, o fi needucat, poate-o are mică și ciuntită, treaba lui, nu știu, dar o lipsă cronică de sex abrutizează, scade încrederea în sine – și vorbesc aici de majoritate, nu de iluminați. Imaginați-vă părerea unui abrutizat de-ăsta despre viață, despre lume, despre femei, despre legea anti-fumat, despre Colectiv, despre atentate. Oh, nici cu femeile nu mi-e rușine.

După o anumită vîrstă au fix chipul pe care și-l merită. Părul pe care și-l merită. Pielea pe care și-o merită. Dar mai ales mintea pe care și-o merită. Au făcut totul pentru celelalte și atît de puțin spre deloc pentru cea din urmă. Ar mai fi și inima ce și-o merită, dar aici povestea este prea delicată și tristă. Să nu deviem.

Și există momente cînd oamenii ar trebui pur și simplu să tacă, dar nu, ei simt nevoia să arate cine sunt – de parcă ar interesa pe cineva ori ar conta pentru cineva gălăgia unuia în gălăgiile altora. Răcnesc unii la alții fără să se asculte, fără să se audă. Ca într-un club cu muzică proastă dată la maxim. Nici măcar nu li se face rușine de ce pot debita din toți rărunchii. Exagerații oricum nu au simțul măsurii și nici nu le trece prin cap ideea salvatoare să-și ia un sac de box în care să lovească pînă le trece supărarea pe ei înșiși.

Acum poate găsesc aici un răspuns toți cei care se întreabă de ce am încetat din senin să mai povestesc cu ei. Dacă nu, who cares? Nu-mi mai permit să mă las plictisită de gălăgia din viața lor. Sunt mii de filme pe care nu le-am văzut și o listă și mai lungă de cărți pe care nu le-am citit. Ce dracu să mai zic de alea pe care n-am mai apucat să le scriu.

A opta primăvară

12745597_343631739093766_2183594297907345886_nAcum 8 ani, tot de un 8 martie, mi-am făcut singură cadou acest blog. Mă plictisisem de fostul blog, unde era prea multă gălăgie, dar acum înțeleg de ce era așa. Era prea multă gălăgie și în sufletul meu, prea multă furie, prea multă încrîncenare și cînd citesc acum din urmă, unele însemnări mai vechi, nu neapărat de-aici, ci din partea cealaltă – unde nici măcar nu mai e partea cealaltă pentru că am șters tot din acel online – însă am păstrat în computer scrierile și comentariile, doar pentru a-mi urmări schimbările și transformările, ei bine, de unele însemnări chiar mi se face jenă. Nu pot să-mi dau seama de ce aveau atîta succes, probabil că și acei cititori aveau la rîndul lor, multă gălăgie în suflet, și cumva, în gălăgia asta, ne auzeam într-un fel. Și mai erau și unii care vedeau dincolo… aceia încă sunt pe-aici, știu eu, vin din cînd în cînd și mă salută.

Habar n-am de ce era așa, dar nici n-o să-mi bat capul. Aici scriu mai mult pentru mine și pentru Iris, cînd va crește mare să găsească scrierile astea și să-i folosească la ceva într-o zi. Cît de cît. După ce trec rebeliunile și teribilismele adolescenței.

La mine s-au stins tîrziu și scrisul a fost singura formă de a lovi cu pumnii într-un sac invizibil de box. Știu că energia furiei acelor cuvinte a lovit din plin cîțiva oameni – o reacție a mea împotriva trădării, lipsei de loialitate, minciunii și vicleniei de care eram gîtuită. Acum nu mă mai interesează decît să-mi văd de treaba mea. Iar treaba mea sunt cărțile. Voi fi întotdeauna o mare iubitoare de lectură și mai puțin o scriitoare. Nu vreau decît să am cît mai mult timp de citit și de plimbări prin viață cu Iris. Îmi plac și traducerile, e ceva ce mă relaxează. Am o bucurie imensă atunci cînd dau de capul unei fraze imposibile. Mă relaxează, chiar dacă începuturile mele în ale traducerii au fost atît de nenorocoase și ar fi trebuit să renunț demult – mai ales fazele a la Hrib.

primavara1Mai știu că în perioada aceea ascultam muzică rock instrumentală spre hard, acum plonjez nopțile în muzică turcească, de parcă aș vrea să recuperez timpul în care n-am ascultat-o și mi-am renegat rădăcinile. Datorez regăsirea aceasta unor seriale turcești pe care am început să le traduc de prin noiembrie: ”Putere și glorie” (Diriliș – Ertugrul), chiar dacă Prima TV l-a oprit din lipsă de fonduri, după 15 episoade (poate totuși îl reiau) și celui de-al doilea ”Bir bulut olsam” (Euforia TV), în care un Mustafa (Engin Akyurek) era personajul principal (și tot filmul era despre obiceiuri și mentalități, pe care, la modul cel mai subtil, numai cineva de origine le poate percepe). Și odată cu asta s-a deschis în fața mea un univers pe care-l știam deja, o bogăție de expresii și particularități, o cultură atît de sucit înțeleasă aici și limitată doar la șaorma și baclavale. Tot derulînd înainte și înapoi, căutînd expresia cea mai potrivită în română, parcă ”s-a rupt în mine un zăgaz”, cum ar spune Claudia. A căzut un zid solid și m-am trezit față în față cu cine eram de atîta timp.

De-acum ar trebui să urmeze partea cea mai interesantă a vieții mele.

Dar pînă una-alta, dragi femei pe care le-am cunoscut și cu care am interacționat fie chiar și 5 minute vă doresc, la final de zi de 8 martie, multă inspirație în tot ce faceți și vă sunt recunoscătoare, fără excepție, pentru felul în care ați reușit să rămîneți în viața mea.

Semnat: eu – cea care mereu fug de oameni, mai ales de femei.

Cărțile lunii februarie

  1. 11231085_538163176351615_3013949291363585504_n”Fundația Paradis” – din seria de autor Liza Marklund – pînă acum am citit 4, nu în ordinea scrierii lor sau a evenimentelor din carte, ci după cum le-am găsit. Personajul însă e același – jurnalista Anika Bengtzon. Și asta fac de fiecare dată cînd mi-e dor de o redacție cum nu va fi niciodată pe la noi, cu cod deontologic respectat și toate cele. ”Fundația Paradis” e a doua carte a Lizei, din cîte mi-am dat seama, era înainte ca ea să ajungă șefă de investigații și înainte să se căsătorească cu Thomas.
  2. ”12 creatoare care au schimbat lumea”, a cărei recenzie am făcut-o deja pe Mala Hierba – o carte grea, de studiat pentru toți iubitorii de modă, mai ales iubitoarele de modă, și nu numai. Îmi place să bag un ”și nu numai”, adică e invitat și restul de iubitori de artă. După ce-o cititți o să vedeți voi de ce.
  3. Steiner – ”Știința ocultă” – asta a fost altă bătaie de cap pe care n-am putut-o lăsa din mîini, dar sunt convinsă că dacă aș fi citit-o acum 8 ani, aș fi lăsat-o baltă de la primul capitol. Între timp, nu mai e vorba de curiozitate sau de ”trebuie să citesc asta”, ci de ”trebuie să înțeleg mai bine asta”.
  4. ”Povestiri de pe Pământ” a Danielei Marin, la a cărei recomandare lucrez acum – e una din acele cărți în care ai onoarea să vezi și mai mult dincolo de scris pentru că ai fost de atîtea ori față în față cu spiritul autorului. Cu toate astea, în timpul lecturii te detașezi de ce cunoști, e ca și cum cineva vine de undeva de departe și-ți răspunde la întrebări pe care nu știai că le ai. Iar asta se potrivește de minune cu o întîmplare paranormală pe care am avut-o azi cu Roxana (și nu e singura întîmplare paranormală avută cu Roxana). Adică gen eu întreb ceva (să nu-mi spuneți că nu vorbiți prin casă singuri) și Roxana visează răspunsul la întrebarea mea și-apoi vine și-mi povestește visul pe mail. Sigur, ea nu înțelege ce-a visat, dar e așa de real că mă trezesc cu un răspuns elaborat la toate frămîntările mele din ultimii 4-5 ani. Asta e Roxana mea. Așa și cu ”Povestirile de pe Pământ” numai că aici e și mai și, în sensul că mi se răspundea la întrebări pe care încă nu le pusesem. Dar asta e Daniela mea. :) 
  5. Acum sunt în plin jurnal de dragoste, pare-se necenzurat, Anais Nin – sincer mă super plictisește tot ce povestește ea acolo, dar o să termin cartea pentru că vreau să înțeleg de ce n-am fost niciodată o fană a ei.

Preambul

12651205_930248813749995_7321875323408366329_nStau și mă uit uneori în monitor și mă-ntreb dacă m-aș desprinde de el ce-aș face. Ce mi-ar mai plăcea să fac. Aș scrie de mînă, desigur, aș umple caiete și poate chiar așa o să fac. Scrisul de mînă, atunci cînd a fost, a făcut altfel legătura dintre creier și mînă. E ca și cum informațiile la care am acces atunci cînd scriu pe laptop sunt altele decît cele la care am acces atunci cînd scriu de mînă.

Dar nu poți să scrii toată ziua, deși multă lume crede că numai asta fac. Dimpotrivă, mi se pare că fac orice în ultimii patru ani, mai puțin să mă ocup cu adevărat de scris. Și nici măcar nu e un blocaj. Și sigur c-aș avea atît de multe de spus încît s-ar împărți iar lumea în două. Iar eu aș trece mai departe, fără să țin cont de nimeni. Cum mi-a fost dat să procedez și pînă acum.

Și desigur, atunci cînd nu ții cont de nimeni, oamenii din viața ta încep să te urască. Sau să se depărteze.  Își fac de lucru și-ncep să se intersecteze cu alte vieți, asta nu înseamnă nimic, decît că timpul se va pierde altfel. Confesiunile sunt aceleași. Măcar ești lăsat în pace. Eu nu mai am răbdare cu sucelile unora, îmi pierd interesul imediat.

Asta seamănă așa… cu o chestie de-aia, te apropii de climax și dintr-odată te sună nevasta că e spanacul gata. Și trebuie să pleci. Între două ezitări primești un șut în fund. Un hai sictir răsunător. Dar îți trece și ăla. S-au uitat ele partide întregi de amor, darămite un orgasm nereușit. Ba ăla s-ar putea să nu fie uitat chiar așa de ușor, ca toate lucrurile neterminate. Te apucă nostalgia după ele, sărutul care n-a fost dat, iubirea care n-a fost împărtășită, demisia care n-a fost dată, călătoria în care n-ai mai ajuns, fata pe care ai lăsat-o să pleci, discuția aceea care ți-ar fi schimbat viața…

Cred însă că nimeni pe nimeni nu poate învăța ce-i aia singurătate în afară de singurătatea însăși. Nimeni pe nimeni renunțarea decît renunțarea însăși… nimeni pe nimeni tăcerea decît tăcerea însăși și lista ar putea continua.

autografPoți să crezi despre un om că este un minunat pînă cînd afli că are o părere diferită de a ta. Sau vezi că se mișcă prin viață într-un fel care nu-ți convine ție. Dintr-o dată simți parcă nevoia să-i dai peste bot, nu-i așa, mă, amărîtule? Să-i clatini puțin soclul să vezi dacă se mișcă. Se mișcă, da… Ai grijă să nu-ți cadă-n cap. Cînd vom învăța să nu mai avem treabă cu alții, atunci vom face un pas înainte. Către noi înșine.

Dacă mai am nevoie de asta? Tot timpul.

În fiecare zi fac exerciții de neavut treabă cu alții, încît cred că, de fapt, m-am născut să-mi văd doar treburile mele. Măcar știu ce vreau. Măcar discuțiile care ar fi trebuit să fie nu le-am evitat, chiar dacă alții au făcut pe ei de frică, măcar am dat toate săruturile pe care am vrut să le dau, am luat tot ce mi-a trebuit astfel încît să nu sufăr de nostalgie sau de spleen intelectual, iar prietenilor le-am dat ce-a trebuit ca să poată merge, la rîndul lor, mai departe, cu trădările lor cu tot. Dar am primit și eu mult, foarte mult. Am întîlnit oameni extraordinari. Mă uitam zilele trecute pe niște poze mai vechi, de pe la lansări & stuff și o lume întreagă a reînviat pe dinaintea ochilor mei. Chiar sunt norocoasă.

Mi-ar plăcea să știu că sunteți bine, că azi n-ați cerut mai mult decît ați dat, n-ați vorbit mai mult decît ați făcut, n-ați schimbat lumea mai mult decît v-ați uitat în oglindă. Și, desigur, mi-e dor tot timpul de prietenii din București, chiar dacă am oroare de București.