Autosabotaj

17022364_804255323064150_8002085395334660829_nȘi vine momentul ăla cînd înțelegi ceea ce-ți spunea altcineva despre el. Că scrisul e un blestem. Iar tu încercai să-l convingi să meargă mai departe, că sunt oameni care au nevoie de anumite gînduri-idei, mai exact, eu aveam nevoie să citesc ce scrie și credeam că toată lumea are.

De fapt, nu scrisul e un blestem, ci ceea ce generează el după. Poate fi orice altceva, orice domeniu sau activitate, sau abilitate, dar eu vorbesc despre scris, pentru că în zona asta am vrut să mă mișc. Te trezești că îți place ceva atît de mult că devine obsesie, și pentru că-ți place, continui pe drumul acesta, începi sa pricepi cum stă treaba și mergi mai departe în ciuda tuturor semnelor care-ți spun să stai în banca ta. Pe urmă te prinzi de faza cu Inshallah și, mai încolo, îți găsești scuze, că așa e mintea omului destul de înșelătoare. Ce dacă stai de cele mai multe ori cu biblioteca în cutii, ce dacă ani de zile ai scris cu laptopul pe genunchi, ce dacă uneori n-ai avut liniște, ce dacă ai avut cîteva ghinioane editoriale, ce dacă și ce dacă… dacă trebuia să se întîmple ceva, s-ar fi întîmplat pînă acum, dar pe parcurs, intri pe pilot automat și ai cam uitat ce voiai să se întîmple.

Prima dată cînd mi-am pus serios întrebarea: ”de ce scriu, ce e cu nebunia asta?” a fost acum 10 ani. În sensul: cui folosește treaba asta? Orgoliului meu, nevoii mele de a fi apreciată? Poate nesiguranței? Aveam un anumit sictir care trebuia scuipat oare? Mi se părea oare că așa îmi curăț sufletul? Voiam să cuceresc pe cineva? Nu mai știu, dar voiam să fie mai mult de atît. Mai mult decît toate astea. Și îmi dau seama că nu e. Dacă ar fi fost ceva bun, sau ceva relaxant, de unde o anumită încrîncenare? Lucrurile ar fi curs ca boabele de ploaie unul după altul, sau dintr-unul în altul.

Mi-amintesc crîmpeie, am în față ochilor oameni care nu știu ce să mai creadă, expuneri fără rost, împrieteniri de moment sau dușmănii pe față – într-o zi, la o lansare de carte, nu a mea, a altcuiva, autoarea care mă invitase vrea să mă prezinte unei prietene de-a ei, scriitoare și ea. Suntem multe și toate niște neînfricate. Aia strîmbă din nas și îmi întinde o mînă de ”pește mort”. Da, știu, sunt o nemernică, nu am nici memoria figurilor, nici nu simt nevoia să par cucoană cu coc și cercei cu clips, dar, doamnă, sunt sigură că nu v-am făcut nimic. Desigur, nu i-am spus nimic, am dat sănătos din umeri și am așteptat să se termine lansarea să plec acasă. Mi-a părut doar rău că cea care a vrut să ne cunoaștem s-a simțit prost pe moment.

În realitate, degeaba aș spune eu că nu poți să judeci un om din auzite și pe urmă să-i întinzi o mînă de pește-mort ca să faci ”pe doamna” mai apoi pe internet. Și chestia asta e doar un fleac pe lîngă multe altele. Nu poți să ceri corectitudine de la un om și tu să te comporți ca o mimoză ofilită. E un fapt pe care-l constați, în trecere spre alte lucruri mai importante din viața ta. Sau alta: nu poți să faci echipă cu un om și pe urmă să te duci să-l bîrfești la șef, după ce atunci cînd ai avut nevoie, te-a înlocuit chiar de ziua copilului lui. Nu poți să zici ”leșin după scrisul tău” și haoleu, ”ți-am citit tot blogul”, și pe urmă să desființezi un contract, fără să anunți motivul. Ups, m-am supărat nu e un motiv. Să te văd și de-acum încolo. În primul rînd că știu că nimeni nu leșină după scrisul nimănui, în al doilea rînd, blogul nu e o carte de vizită, și apoi, ale dracu coincidențe care nu se mai termină. Nici nu poți să vii în vizită la cineva acasă și apoi să-i toci cu prima prietenă apărută în cale alegerile pe care le-a făcut în viață. Așa nu vor merge niciodată lucrurile. Poți rata prietenii, proiecte și evoluții spirituale. De ale mele, lăsați că-mi fac eu grijă. Doar ziceam așa. Că ar fi mai bine dacă fiecare și-ar vedea de viața lui și cînd scriu asta îmi dau seama că și eu fac uneori greșeala să mă bag în viața altcuiva, crezînd că fac un bine și mă trezesc cu o găleată de apă rece în față.

Mă privesc în oglinzile unora și nu văd același lucru ca în oglinda mea. Chiar și pe mama, pe care o lăsasem pe terasă, în soare, zilele trecute, la cîteva ore după ce m-am întors, am întrebat-o îngrijorată, tot aici ești? gîndindu-mă că în loc să se întindă în casă la răcoare stă singură, în soare, pe caniculă. Ea interpretează că ce, n-are voie, adică am impresia că stă și nu face nimic? Urmează, bineînțeles, o discuție absurdă, de parcă tocmai eu aș putea avea ceva împotriva unui om care nu face nimic. Eu – care toată ziua nu fac nimic.

Dar, în sfîrșit, dacă nu mi-aș fi pus atît de des întrebarea ”de ce”, cred că aș fi avut zile mai liniștite (nu la Clichy, aș fi vrut eu), dar măcar aș fi citit mai mult și mi-aș fi permis luxul să devin autistă. Ba chiar, din surzenia mea, aș fi scris și mai mult. Ceea ce am să și fac. Adică o să devin surdă. Nu mă mai interesează ”de ce”-urile, nu mă mai interesează nici ”cum”-urile, nici ”binevoitorii” – nici ce motive există pentru asta și pentru cealaltă. Mie îmi plac oamenii care merg pe scurtături, care te sună și-ți reproșează ceva direct în față și care spun clar ce nu le-a convenit la tine. Pe ocolite, drumul e prea lung. Din auzite, la fel. Ai făcut asta și iată consecințele. Mă gîndesc dacă nu cumva am eu o problemă în a recunoaște că sunt ipocrită. Nimeni nu recunoaște așa ceva, să fim serioși. Toți suntem ultimii unicorni, toate niște șeherezade care nu și-au spus încă poveștile pentru că nu le-a stat deasupra capului sabia niciunui padișah.

De data asta însă, fluturele nici măcar n-a dat din aripi și s-a creat furtuna. Dacă ar ști, poate că s-ar vindeca de gelozie. Dar se presupune că chiar ar trebui să-ți pese de cineva ca să-i spui unde să se corecteze. Și, bineînțeles, mai depinde și cum i-o spui. La capitolul ăsta, eu o iau pe scurtătură, și-mi sar ideile din cap ca popîndăii pe arătură, că oricum am impresia că vorbesc prea mult din tastatură (jeeez, fac și versuri de supărare), cînd ar trebui să mă duc în pădure să îmbrățișez niște copaci, să car apă de la fîntînă sau să-mi scot odată pașaportul, o chestie pe care o tot evit fiindcă mă îngrozește numai gîndul la coada la care trebuie să stau și mă mai bagă în sperieți și bărbati-miu că e război în Turcia și zboară bombele prin Istanbul, deși pare că toată lumea de pe Facebook e plecată în Turcia și zîmbește din poze bine mersi.

Și tot caut semne că aș fi pe drumul cel bun, dar probabil azi e burniță și alunecă pe jos și mai bate și vîntul. Dar am primit tot azi ultimul colet de la elefant.ro si am luat ieri tricourile imprimate, ceea ce e bine că îmi voi face timp de citit și de recomandat cărți. Cui? Nu se știe. Se tot plîng ăștia că nimeni nu mai citește cărți, iar eu nici asta nu vreau să admit.

Impersonal

17352034_1864079360497098_1935556198894939272_nUn blog lăsat în paragină, ca o jucărie stricată sau ca o haină pe care nu vrei s-o mai porți. Citește și mergi mai departe s-a transformat în ”mai scrii și tu ceva”? într-o discuție amicală ajungem la concluzia că vremurile apuse ale lui yahoo mess parcă erau mai personale, cel puțin pe aia din listă îi știai și rîdeai cu ei, acum vremurile impersonale ale lui facebook mess se limitează doar la urări de aniversări de ii, de sînziene, de bayram, de zile de naștere, de sfinți, de botezuri, zile internaționale ale zîmbetului, ale soarelui, ale scobitorii, ale mamei, tatălui, nu se termină una că începe alta, un șir nesfîrșit de urări etc. dar tu cu adevărat, ce mai faci? nu întreabă nimeni. Răspunsul e mereu ”bine” pînă se descoperă adevărul. Nu că mi-aș dori să mă întrebe cineva ce fac, dimpotrivă. Era doar așa, un fel de a spune. Unii nu fac nimic, așa că degeaba îi întrebi. Nici să turui ca prostul nu e bine, doar așa ca să te auzi vorbind. E mult mai simplu să dai like și să treci mai departe, fără să te preocupe prea mult soarta nimănui.

Intru, deci, azi pe yahoo mess. Bine, mai întîi a trebuit să mi-l descarc, nu-l mai aveam. Nu l-am putut porni că nu știu ce program cu flashuri îi trebuie, am renunțat, ducă-se. Dar dacă tot eram pe yahoo, am intrat în mail să dilesc surplusul de spamuri. Asta mi-a luat cam vreo oră și un cappuccino. Apoi au urmat newsletterurile la care m-am abonat și pe care nu le-am deschis de vreo 3 ani. Unele site-uri chiar au dispărut, așa că chiar nu mai avea rost să le deschid. Delete.

Între timp am pus și o tură de haine la spălat, cu gînd ca după aceea să mă apuc de treabă. Dar pe măsură ce goleam mailul de spamuri și drafturi netrimise și newsletteruri necitite, am ajuns și la folderul ”oameni stresați” și pentru că nu mai țineam minte care erau ăia, mi-am mai făcut un cappuccino și am intrat cu un ”Bismillah” să văd, de ce i-am numit așa și de ce erau stresați, ca să am ce scrie eu acum pe pagina asta, înainte de a dispărea de pe fața netului. Asta cumva te liniștește, să vezi că nu mai ai pentru cine scrie, fiindcă exact ca și mine, e posibil să fie alte sute de mii de oameni care nu-și deschid mailurile 3-4 ani la rînd și nu mai țin minte de ce îi stresau unii. Sau ca la o emisiune în direct, la o televiziune locală, cînd, ca să-ți liniștești interlecutorul emoționat, îi spui: ”Stai liniștit, nu se uită nimeni la noi”. Sunt șanse de 80% să spui adevărul, fiindcă la cîte filme și emisiuni și programe sunt, cine stă să asculte ce povestești tu, în afară de cei cărora le pasă de tine?

În sfîrșit, intru, deci, în folderul amintit cu gînd să-l șterg, dar citind primul mail îmi amintesc un episod uitat și simt cum mă încrunt. Nu mai șterg nimic și las totul așa, pentru că am memorie scurtă și din cauza asta iert foarte repede, deși se spune că așa e bine, să iertăm greșiților noștri etc. etc. Ăsta e folderul campionilor la ”sărituri de cur în sus” în urma unor replici nevinovate. Citesc, citesc și m-apucă mila după aia. Săracu. Sper că și-a găsit liniștea între timp.

17362004_1863921727179528_6667093892516456014_nMi-a prins bine turul ăsta, am realizat încă o dată cît de efemer și de relativ e totul. Pe de altă parte, tot la distanță de ani, unii au rămas domni, iar unele doamne au rămas doamne, ghidîndu-se mereu după principiul că lumea e atît de mică încît ajungem să ne înghesuim deja unii pe alții, și că într-o zi ne vom întîlni undeva, cîndva, sau vom avea nevoie unii de alții. Și nu e vorba de faptul că trebuie să ne uităm unii în ochii altora și să ne salutăm pe stradă, nici nu mai e nevoie de asta acum cît e facebooku, sau că începem să ne dăm coate în gură ca să ne facem loc prin mulțime, dar tot nu îmi pot imagina ce viață seacă trebuie să ai și ce grad de frustrare, ca să sari la gîtul unui om (vorba vine, pe net suntem toți niște lei-paralei, se știe), doar pentru că ai afirmat că nu-ți place să lucrezi cu amatori. Au trecut 5 ani de atunci (dacă mă iau după dată) și evident că cele mai mari pagube într-un proiect le aduc amatorii, dar n-ai ce să faci, majoritatea profesioniștilor a plecat spre alte orizonturi și dacă înainte era greu să îți iasă un proiect, acum e aproape imposibil.

Nici nu mai are sens să-mi bat capul atît timp cît am marea aproape.

Monitorizare

narcissism-cynthia-decker

Narcissism – Cynthia Decker

La trei săptămîni după operație, simptomul care m-a pus pe gînduri cînd am decis să iau măsuri, a dispărut. O spun aici pentru persoanele care experimentează așa ceva. La un moment dat, voiam să schimb poziția cînd lucram pe laptop și, încercînd să scriu stînd pe burtă, mi se înnegura privirea și aveam senzația că îmi ies ochii din cap. Am pus-o pe seama faptului că lucrez de atîta timp nopțile. Sau poate că aveam probleme cu vederea. Așa că, luîndu-le prin eliminare (nu am probleme cu vederea), am ajuns unde trebuie. Sunt bine mersi, pot scrie acum și stînd pe burtă. Durerile au dispărut, mintea e limpede. Nu mai am amețeli și nici nu mai lucrez nopțile. Nici cafele nu mai beau. Datorită pastilelor care trebuiau luate la ore fixe, unele înainte de masă, de mai bine de o lună am grijă să mănînc la timp. Sunt doar cîteva modificări în stilul de viață cu care te obișnuiești, din dorința de a-ți echilibra funcțiile corpului, iar rezultatele te motivează să continui pe drumul ăsta.

Dar cel mai încîntată sunt de aplicația Mi Fit și de ”brățara de sănătate” care-mi vibrează pe mînă zilnic, la cel puțin două ore, să mă anunțe că am stat prea mult la laptop, deci trebuie să mă ridic și să fac mișcare, îmi monitorizează somnul, ritmul cardiac etc și pașii pe care trebuie să-i fac zilnic (8000), un obiectiv pe care singură mi l-am propus, asta înseamnă cam vreo 5 km pe zi, floare la ureche pentru cît îmi place mie să merg pe jos, dar am zis să nu mă dau vitează și nici să forțez prea mult. Nu încă.

Cît despre celelalte pe care le-am observat în perioada asta, faptul că nu spun nimic deocamdată, nu înseamnă că nu voi avea la un moment dat o poziție. Am așteptat 24 de ani pînă să aflu ce s-a întîmplat într-o frumoasă după-amiază de primăvară și cine au fost protagonistele. Nu mi-am propus asta, dar ce să fac dacă unele s-au deconspirat singure crezînd că timpul nu numai că alină răni, dar mai spală și din fărădelegi. E drept, că în paranoia lor, cred că le-am întins capcane, tot de nemernică ce sunt și vor acum să mă învețe chestii despre luptă, ambiție, rezistență și viață, femei încă pline de bube, care n-au făcut un sendviș unui bărbat în toată viața lor.

Mișto că eu mă monitorizez constant pe mine, iar ele nu mai pot de grija mea. Cu toate înregistrările, telefoanele, facebookurile, twiterele, cotrobăirile și mailurile trimise încolo și încoace, e tot degeaba. Luați, făi, de-aici și citiți! Sunt ca o carte deschisă, oricît ați analiza, judeca și încerca să o întoarceți pe toate părțile, tot nu veți ști ce capitol urmează și, vorba lui De Caprio, cînd ajung și pe la voi.

Lame People

16473911_1873774309531989_18317651087351943_nSe face un an de cînd am ”cunoscut” o nouă categorie de oameni, la care zuckenberg cred că nu s-a gîndit atunci cînd a inventat facebookul și la care nu mă gîndesc nici eu atunci cînd decid să scriu sau să trăiesc, să tac sau să mor. Sunt oamenii care își fac anumite proiecții asupra ta, din cine știe ce motive florale sau geometrice care le lipsesc în viață. Nu îndrăznesc să se apropie de tine, pentru că au aflat ei că ești diabolică (să mori de rîs, stai, că nici asta nu ai voie) și caută nod în papură sau alianțe cu persoane pe care le-ai flituit din viață de bune, cinstite, corecte și minunate ce erau. Cam atît despre ele!

Știi cine sunt, înțelegi de ce nu-și pot vedea de viața lor care se îndreaptă vertiginos spre anonimat (deși asta nu e o chestie chiar așa de rea), alegi să le lași în pace, dar e așa o paranoia în capul lor încît cred că orice li se întîmplă rău, orice nu le iese, e un plan diabolic al tău, o magie neagră pe care ai făcut-o ca ele să nu se bucure de viață. Trist, frate, ce să zic! Nu știam că am așa puteri magice, dar știu sigur că de fiecare dată cînd te bucuri de răul altuia, Universul îți mai dă o castană după ceafă. Indiferent cum o faci, indiferent că nu te vede nimeni, indiferent că ai impresia că nu te aude nimeni, indiferent că vii și-ți verși veninul sub diferite identități și crezi că nu va afla nimeni cine ești, ți-o vei lua, fără planul diabolic al nimănui. E o chestie foarte simplă și pe care eu am spus-o de nenumărate ori, dar o mai zic o dată: ești într-un Univers care nu doarme niciodată, care te veghează și știe mereu ce faci. E mai ceva ca Big Brother și e mai drept decît orice lege făcută de mîna și mintea omului.

Mai e un cuvînt în turcă ”sadaka” în care eu cred cu putere. E un cuvînt moștenit, nu ai cum să treci peste el. Nu poate fi tradus, dar e înțeles de cei care trebuie. E ceva ce a prins rădăcini. De-aia cu unii ai un limbaj comun și te înțelegi imediat, iar alții sar ca purecii imediat ce le ieși în cale de teamă să nu-i plesnești, deși tu ai cu totul alte preocupări și sunt ultimele persoane la care te-ai putea gîndi. Ever.

Însemnarea de mai devreme Reanimare am scris-o pentru toate acele persoane care au pus mai presus de orice munca în viața lor. Mai presus chiar de sănătate. M-am dat pe mine ca exemplu de neglijență. Desigur, e mai mult decît o binecuvîntare să poți face ce îți place și să nu ai senzația că muncești – majoritatea merge la muncă din nevoie – să dansezi trei zile fără să te oprești, de exemplu, să urci munții fără să obosești, să fii doctor și să salvezi oameni fără să te odihnești, să ridici case și să nu te oprești nici la pauza de masă, să traduci nopțile pînă la epuizare, să te privezi de somn ca să mai pui undeva o cărămidă. Eu, una, nu pot să lucrez undeva unde nu-mi place ce fac. Dincolo de asta, dacă ești suficient de nebun să pui munca mai presus de celelalte lucruri din viață, într-o zi, corpul tău îți spune: alo, vezi că mai sunt și eu pe aici.

Nu dau explicații nimănui de ce scriu cînd scriu și care e motivația mea interioară alta decît emoția care m-a împins de la spate, de fapt, chiar nu îmi pasă dacă mă citește un om sau 100 de oameni. Eu am niște experiențe și mi le studiez singură. Atîta tot. Că o fac în propriul meu limbaj, că uneori scriu mai neglijent, că alteori mai trag o înjurătură, că alteori trec săptămîni în șir pînă să zic ceva, e iar fix treaba mea. Scrisul e o treabă asumată. Nu oricine o poate face. Unii nu au stomac de politician, alții de scriitor. Unii se blochează în fața camerelor de filmat, alții se mișcă prin fața lor ca și cum pentru asta s-au născut. Ideea e că pînă nu încerci ceva, habar nu ai cu ce se mănîncă. Nu-mi place televiziunea, nu am stomac de politician. Astea sunt niște lucruri pe care le-am învățat pe propria mea piele, pentru că am vrut să le încerc să văd cum e.

the art of getting by 2011

The Art of Getting By – 2011

Dar în ceea ce privește scrisul, cînd e vorba de cei care mă citesc, e ca și cu telecomanda, nu-ți place stilul, schimbă programul. Eu nu am nimic împotrivă. Nu-ți place tipa asta care scrie, dă-i ignore, că de sfaturi, păreri și venin nu ține cont. Scrie, de obicei, despre lucrurile care (i) s-au întîmplat și merge mai departe. Fă și tu la fel. Citește și mergi mai departe. Sau nu citi. Citește altceva, ce-ți face ție bine. Ce te face fericit/ă. Ce-ți face pipota să tresalte. Nu am nevoie de prietenia ta, sunt greu de suportat și nici nu mă voi schimba de acum încolo. Nu mă interesează ciuda ta și nici rîsul nimănui de hahaleră. Am în viață fix oamenii pe care mi-i doresc, care nu au rămas lîngă mine de milă sau de frică. Și da, la prima judecată la care m-a supus cineva, i-am făcut vînt din viața mea, să se ducă dracului și să măcăne despre mine ce-o vrea.

După cum spuneam Universul nu doarme. Și nu doarme nici pentru mine.

Așa că, dacă într-o zi mi-o voi lua în freză, voi ști de ce.

Reanimare

16142729_980056022095496_2254711011291679609_n

Atîta timp cît pulsul încă-mi bate/ E o minune./ E o minune atunci/ fiindcă pot clădi (…)/biblioteci de cărămizi fierbinți… (Eugen Jebeleanu)

Aud vocea medicului anestezist care-mi spune: ”vei simți o arsură care urcă de la piept spre gît”, dar mă atrage mai mult zgomotul de foșnet de frunze care năvălește prin fereastra deschisă. Mă pregătesc pentru o operație în zona pelviană, unde în ultimele două luni am avut niște dureri înfiorătoare. Una dintre asistente îmi spune să-mi prind părul. Noroc că-mi rămăsese pe încheietura mîinii elasticul cu care mi-l prind de obicei. E un radio care cîntă în sala de operație. Ce mișto, mă gîndesc. Oamenii aceștia mă vor opera pe muzică. Și eu tot așa lucrez cînd lucrez. Apoi îl văd pe dl doctor cum își aliniază instrumentele pe masă. Nu mi-e frică. Mi-e somn. Mai trag o dată aer în piept și mă duc într-un spațiu unde nu există durere. Măcar pentru cîteva ore scap. Din păcate, au fost doar două. Tot din păcate și pentru medici care se așteptau la o intervenție de maxim 45 de minute. Pentru mama, a fost o eternitate.

Cînd mă trezesc, simt cum sunt luată pe sus și pusă pe targă. Aud voci, printre care și vocea mamei. ”Zully, ești bine, nu era ce s-a crezut, a fost altceva, dar ești bine acum.” Apoi parcă m-a pupat. Sunt dusă undeva și simt cum îmi intră în carne fiecare zdruncinătură a tărgii. Gem de durere și chiar spun asta: ”Mă doare”. Pînă ajung la reanimare simt tot. Îmi spun ”aici e parterul” pentru că simt mirosul de cafea de la aparatul de cafea, de unde-și iau oamenii poșirca aceea nesănătoasă. Deschid ochii, trec peste o zdruncinătură mai mare, mă strîmb de durere. Gem mai tare. Cineva spune: ”Știu, știu, ajungem imediat la reanimare și va fi mai bine”.

Iar sunt apucată și trasă pe alt pat. Am ochii închiși, dar simt cum patul cel nou se mînuiește altfel, e moale, e un loc unde te poți afunda. Cineva îmi pune o cîrpă răcoroasă pe rană și durerea se mai potolește, sunt învelită și tremurul dispare, sunt injectată cu calmante și mă duc iar într-un spațiu unde nu mai există durere.

A urmat o perioadă cînd mă trezeam la prezența cuiva care ori avea grijă de mine, ori era din familie și adormeam iar. Mama a fost prima care m-a anunțat de infecție, mi-am dat seama că am fost la un pas de septicemie. O chestiune de ore sau zile. Sigur de baftă.

Am stat două zile la reanimare timp în care m-am odihnit pentru ultimii cinci ani, cînd am dormit pe apucate sau întrerupt. În stările de trezire, mai întîi am început să-mi număr cicatricile: cea mai veche e de la 5 ani cînd mi-a căzut fierul de călcat pe mîna stîngă (fier din acela greu, de croitorie, nu jucăriile de acum), apoi e cea din barbă cînd am căzut în clasa a doua dintr-un tobogan ruginit, operația de la sîn de la 21 de ani, care aproape că nu se mai vede, cea de cezariană (o traumă pe care nu o voi uita niciodată), evident trebuia să am cicatrici și pe mîna dreaptă cînd am intrat într-un geam sau geamul a intrat în ea și acum asta de acum. Va trece cum au trecut și celelalte. Dar totuși e ceva ce mă rîcîie de data asta.

De data asta a fost ceva grav. Abia aștept să vorbesc cu dl doctor. Pînă atunci, după cicatrici îmi număr și greșelile. Una dintre ele, constantă, a dus la situația de acum. Dacă nu mă trezesc naibii nici acum, atunci chiar mi-o merit pe cocoașă.

17554007_1434273263270404_6073702014136116978_nSunt la terapie intensivă, tocmai ca să mă refac. Știu că am un organism puternic și că-mi voi reveni. Dar mai știu și că am fost nemiloasă cu el și că i-am făcut o mare nedreptate. Asistente cu mîini grijulii vin și mă înțeapă din cînd în cînd, ”trebuie să se întîmple asta ca să te faci bine,” îi spun, ”după aceea o să am eu grijă de tine”. ”Înțepăturile astea sunt mîngîieri pe lîngă ce-am trecut noi împreună.”

Miercuri, a doua zi de reanimare, usturimea din gît dispare și mi se face foame. Întreb o asistentă: ”am fost cumva intubată?” ”Normal”, zice ea. ”Am fost în sala de operație cu dv”. Parcă mi-o amintesc. E cea care mi-a spus să-mi strîng părul. Mai tîrziu, cînd mă trezesc iar peste noapte e la datorie, fixează cu privirea aparatele de monitorizare. Încep să le recunosc pe asistente și infirmiere după parfumurile pe care le poartă. Ale unora sunt grele, exact ca mîinile lor, ale altora sunt suave, ca o adiere de o clipă, mă întorc imediat după adierile astea și trag aerul în nări ca o dependentă de mirosuri fine, subtile.

Joi urc în camera mea și scap de sondă, slavă Domnului. Apoi dl doctor îmi arată în telefonul lui poze din timpul operației. Îmi văd propriile viscere și organe și mă simt ca într-un film sf sau de groază, în care trupul meu e spintecat de la mijloc, din propria mea voință și pentru binele lui, după ce i-am făcut atîta rău, prin neglijență. Rămîn fără cuvinte, eu, care tot timpul găsesc sau am cîte ceva de zis. Simt nevoia să-l îmbrățișez pe acest om care mi-a salvat viața și o fac.

16425801_1328426340547446_1235194935050288421_nÎncep să vină ai mei, ușor-ușor viața își reia cursul. Iris, care e fascinată de injecții, îmi cere să-i arăt găurile de la injecții. Se apleacă și-mi pupă branula. ”Pe aici intră dragoste acum”. Ei pleacă, vorbesc la telefoane cu prietenii. Apoi obosesc dintr-o dată. Mă duc la fereastră o deschid și mă lovește din plin foșnetul frunzelor, un zgomot pe care-l iubesc, înainte de cel al ploii și al mării. E noapte și abia acum mă bufnește plînsul. Îmi cer iertare de la trupul meu și plîng. Altădată nu mai fac.

Deschid laptopul, mă apuc de o traducere. Viața își reia cursul.

Mulțumesc tuturor celor care mi-au fost alături în această săptămînă grea, în special doctorilor care m-au pus pe picioare, de la dna dr Radu Valerica (medicul meu de familie) pînă la dl dr. Tona (care mi-a salvat viața), dlui dr Bușu și echipei de asistente și infirmiere minunate de la secția de obstetrică și ginecologie, celor de la anestezie și terapie intensivă, prietenilor mei care m-au sunat, verișoarelor care m-au vizitat… și vieții că mi-a mai dat o șansă.

Otra copita de la vida

17155579_1857904887781212_6083854378430457138_nMă uit la un serial pe Protv care se numește ”Lista neagră”, nu înțeleg mare lucru din el, că nu l-am văzut de la început și e cam la sezonul trei. E ceva cu multă acțiune și creieri risipiți, cît să nu mă gîndesc prea mult la ce citesc în subtitrare. Dar după ce mi-au trecut în ultimele luni prin mîini și probabil și prin creier cărți gen ”Învață să te ierți”, în care o autoare ne zice răspicat că suntem răi și nu ne mai facem bine odată, din cauza gîndurilor noastre negre despre alții, un film de genul ăsta, cu oameni care se împușcă fără să stea prea mult la discuții sau să-și pună problema binelui sau a răului, merge de minune. Desigur, chestia cu puterea gîndurilor e ceva ce tot aud și citesc de la 17 ani încoace și degeaba. Pe o ureche îmi intră și pe ambele îmi iese și sunt convinsă că 80% din populație e așa, cu indulgență maximă. 80% din populația care citește astfel de cărți, cînd le mai pică în mînă vreuna, deci, de fapt, dacă stai să te gîndești, foarte puțini oameni ajung să aibă idee de puterea gîndurilor noastre. Restul au liste negre.

Mă întrebam la un moment dat amuzată, oare pe lista neagră a cîtor persoane mă aflu eu? Observați că nu mă întreb ”a căror” persoane, ci a ”cîtor”. Nu mă interesează numele lor, cine sunt și ce rahat au făcut în viață, e de-ajuns că s-au dat în stambă hulindu-mă. Mă mai distrează că încearcă să facă pe nevinovații. E și vina mea că nu-i bag în pizda mamelor lor, dar prefer să-și dea singuri seama că nu mai e cazul să păstreze aparențele. Acum zece ani nici nu aș fi avut liniște dacă nu le-aș fi zis unora verde în față ce cred despre ei, dar asta presupunea că țineam la ei și poate că îmi doream un conflict deschis, ca să ne spunem ce avem de spus și să mergem mai departe. Acum știu că pot merge mai departe și fără să bat obrazul cuiva. Pînă la urmă e treaba fiecăruia cu conștiința lui.

17352024_1864131077158593_3537396416128317403_nDespre a huli – hulire, în altă noapte, acum mai vreau să-mi păstrez forțele pentru o traducere, dar e important să scriu într-o noapte și despre asta. Am studiat și am scris cu exemple despre fenomenul ”hulire” timp de 10 ani. Un rezumat ar conta pentru mai tîrziu. Atunci mulți care au fost în viața mea, sau doar s-au intersectat razant, ar înțelege mai bine unele lucruri care le scapă acum. Cînd zic scris, mă refer la caiete și pixuri cu gel. Dacă nu le va șterge timpul, dacă nu le voi arde, cum am obiceiul, sau nu le voi pierde în urma vreunei mutări, vor fi o moștenire frumoasă pentru Iris.

În sfîrșit, anul ăsta nu mi-am mai luat atîtea proiecte ca anul trecut. Două mari și late. Cartea lui Halit ”cel cu ochii ca diamantele negre” și telenovelele de pe Acasă. Mi-e de ajuns ce am în lucru acum, slavă Domnului că nu am șefi, navete de făcut și salarii de așteptat. Mă simt vinovată doar pentru că nu sunt o bucătăreasă mai bună, să fac ca altele din trei ingrediente o masă copioasă și gustoasă pe deasupra. Și colorată, și sănătoasă. Aia e. Nu le poți avea pe toate.

Educația înseamnă, în primul rînd, iubire

17201314_1245875815534108_8238268523726149486_nDragi profesori, nu îi mai îndepărtați pe elevi de voi.

Și aș mai putea continua cu:

– nu-i umiliți nici la ore, nici în pauze, nici cînd le vorbiți între patru ochi, nici cînd îi certați în fața clasei.

– de fapt, nu-i mai certați deloc.

– materia voastră nu este o feudă, ci este doar o materie. Vor fi atrași de ea doar dacă vă iubesc. Nimeni nu iubește oamenii urîcioși, triști și mai ales, pe cei care insultă, ironizează sau nedreptățesc. Din asemenea atitudini nu se vor naște performanțe. Niciodată.

Pe Elena Stambuli o cunosc din 2014, cînd a fost invitata mea la emisiunea ”Școala după școală”, chiar de Ziua Mondială a Educației. Invitația fusese făcută altcuiva, care neavînd vreme sau nu mai știu ce se întîmplase, îi dăduse această sarcină Elenei, ca să nu spun că o pasase. Din fericire pentru amîndouă. Astfel, aveam să mai ținem legătura în timp și să ne mai întîlnim, la încă o emisiune, unde, alături de prietena ei Alexandra Alexandrescu, am discutat despre violența în școli și familie, iar eu să fiu recunoscătoare că, pentru binele generațiilor viitoare, există profesori și consilieri precum Elena.

Un an mai tîrziu mă invita ea să vorbesc în fața elevilor de la clasa a 8-a de la Școala Gen nr 8 din Constanța despre ce înseamnă să fii ziarist. Anul acesta, pentru că se fac doi ani de cînd am renunțat la presa de teren și tv, am vorbit altor clase de a 8-a de la aceeași școală despre ce înseamnă să fii traducător, dar de fapt, cred că le-am vorbit, și atunci și acum, despre ce înseamnă să îți placă ceea ce faci.

astaDacă ar fi să vorbesc despre lucrurile care îmi fac plăcere, nu mi-ar ajunge o viață întreagă să povestesc, darămite o oră. Dar a trebuit să ne limităm. Și-apoi era vorba despre lucrurile de pe urma cărora mai și cîștigi bani.

Fără să aibă nici o legătură cu activitatea, sau poate că da, îi voi fi întotdeauna recunoscătoare Silviei de la Antena Group (se știa ea cine) pentru telefonul pe care mi l-a dat acum aproape doi ani, cînd m-a întrebat dacă vreau să reiau colaborările pentru traducerile de filme turcești, nu le numesc telenovele pentru că nu sunt, dar o să explic altădată de ce. Nu ne-am văzut niciodată și poate că nici nu ne vom vedea vreodată, dar ce bine mi-a făcut doamna aceasta cred că nu voi reuși să-i explic niciodată și cred că nici nu o interesează să știe, ceea ce face ca lucrurile să fie și mai interesante. Chiar dacă nu mai colaborez acum cu Antena, Silvia va rămîne pentru mine unul din acei oameni prin care a acționat Dumnezeu ca să îndrepte o greșeală pe care mi-a făcut-o viața cînd, la 15 ani, mi-a adus în cale unul din acei profesori nepotriviți, care, în loc să motiveze un copil, îl blochează, drept urmare acesta va refuza să mai primească învățătura de care are nevoie și dragul de învățare a materiei respective. Pentru mine, la vremea aceea, a fost limba turcă. Au trebuit să treaca fix 20 de ani ca să deblochez acel ghem de frustrare și nedreptate care mi se făcuse și încă patru ani, pînă la telefonul Silviei, ca să-mi iubesc din nou limba maternă și să fiu atrasă de cultura turcă, așa cum nu credeam că voi mai fi vreodată și cum o făcusem cîndva în copilăria mea legănată de părinți și bunici, care vorbeau cînd în tătară, cînd în turcă. Chiar nu contează că pînă atunci tradusesem mai mult din alte limbi (franceză, spaniolă și engleză), revenirea la turcă a fost ca o întoarcere acasă.

Iată de ce este atît de importantă dragostea profesorilor pentru copii mai întîi, și abia apoi pentru materia pe care o predau. O abordare greșită poate frînge destine, poate îndepărta un copil, de altfel bun, de performanța pe care o merita sau chiar îl poate bloca definitiv.

Nu știu dacă acești copii cărora le-am vorbit azi sunt conștienți de faptul că au așa mare noroc cu un profesor ca Elena Stambuli, s-ar putea să-și dea seama mai încolo, poate într-o zi cînd, undeva pe la 25 de ani, vor sta de vorbă pe o terasă cu un nou prieten pe care l-a scos viața în cale și cu care discută despre ce-și imaginează că vor fi și despre cum le-a schimbat destinul un om care le-a arătat o cale sau le-a deschis o ușă.

Pe Elena Stambuli o puteți vedea azi, la ora 20.00, la Cafeneaua lui Enache, pe Litoral Tv, emisiune realizată de fostul meu coleg, Enache Tușa, și actualul coleg, aș putea spune, de proiecte comune, despre care dacă nu ar fi, nu s-ar mai povesti.