Că de n-ar posti nu s-ar mai spovedi

12670923_1697744223797280_5415719749693341851_nDisclaimer: Îmi cer scuze pentru cei care nu se limitează doar la un post ca să fie buni, în sensul că, să zicem, nu mint, nu fură, nu omoară nici în afara postului. Că așa înțeleg eu să fii un bun creștin sau un bun musulman: toate celelalte zile ale anului, nu numai în cele de post. Altfel, nu cred că dacă în restul timpului ai fost ipocrit de dimineață pînă seara, o să ți se ierte păcatele, greșelile și sictirurile pentru că n-ai înfulecat lapte, carne, șuncă, ouă în timpul postului.

Așa că, n-am înțeles niciodată la ce folosește postul pentru unii, dar văd că e o mare șmecherie. Dintr-o dată se abțin de la absolut toate plăcerile vieții. Timp de o lună sau o vineri sau o miercuri nu mai spurcă pe nimeni, nu mai hulesc, nu mai mănîncă ouă din care s-ar fi putut naște pui vii, nici brînza nu le mai priește, nici sexul nu le mai reglează neuronii din cap, nimic, nimic, nimicuța. De la țațele din Agigea pînă la cele din Seimeni toată lumea își pune căluș la gură, la chizdoc și la mintea cea degrabă fătătoare de intenții rele și toată filosofia se reduce la: stai așa că sunt în post. Nu pot să fac, domle, nimic că sunt în post. Eeee, dar să vezi tu după aia, lasă că trece postul.

Dăunăzi, o tanti bunică fără nepoți apare la o înmormîntare, albă la față ca varul, suferindă precum Teatrul Bulanda și circul Struțki la un loc, și cum vede o cunoștință se repede la ea și spune: ”am să-ți spun ceva, dar nu pot acum că sunt în post”. Logic era un ”nu pot acum, pentru că sunt la înmormîntarea unui prieten”, dar nah, hai înainte cu postul.

Vă dați seama cît poate strînge o femeie în post – o lună de post, băi, băiatule! – și nu poate spune nimic pentru că e în post? Vă dați seama ce pedeapsă cumplită postul ăsta? Și cînd se termină postul, ce se-ntîmplă, făi, țațo? O iei de la capăt cu măcinatul, cu hulitul, cu terfelitul, cu mitomania, cu lingușeala aia care-i face și pe cei mai răbdători oameni să vomite și să fugă din calea ta ca de dracu? La ce mai ții post? Tot așa de ochii lumii? Un ochi al lumii care te reflectă ca pe o moară stricată, mai bine decît te-ai reflecta tu însăți în ochii oricui care ți-ar spune: oprește-te, ești goală, ești seacă, ești tristă, ești un om rău, un om căruia niciun post nu-i folosește la nimic atîta timp cît ieși din el și mai zăpăcită de ură, cît abia aștepți să ieși ca să muști pînă la sînge, fi-mi-ar milă de tine și de sufletul tău opărit de minciuni.

Și ce s-ar fi întîmplat dacă nu era în post? Că era totuși la o înmormîntare, unde venise lumea să-l onoreze pe adormit, unde lumea chiar suferea și plîngea că nu-l va mai vedea pe acest om, care chiar era o vastă enciclopedie de povești și istorii frumoase.

Nu v-am înțeles niciodată cu postul ăsta, că rar am văzut oameni curățați după… de obicei ieșeau din el ca și cum ar fi scăpat de o corvoadă, nu ca și cum ar fi fost o bucurie și un prilej de recunoștință că se mai pot spăla de relele pe care le-au făcut, gîndit, împrăștiat.

Hai să vă fie postul lin și fără ispite!

Scriitorii de budoar versus scriitorii profesioniști

N-ai ce să faci, acum toată lumea e scriitor. 3 lulele, 3 surcele te sărut la revedere, foaie verde mărăcine, răcorește-te mai bine. Și cam asta ar trebui să fie toată însemnarea. Dacă există o etică în tagma aceasta scriitoricească, eu n-am găsit-o. Ar trebui să se scrie un ”Cod al bunelor maniere în discuțiile despre literatură”, presupunând că ai cu cine să discuți despre literatură fără să te înfoi că ai citit 1000 de tomuri pe săptămînă și nu te blochezi în aere de madama de Pompadour, care, nu știu de ce, dar sunt convinsă că nu avea atîtea aere și iubea sincer literatura. Pentru că doar atît îți trebuie ca să discuți despre literatură: iubirea de lectură.

De o săptămînă întruna o amică îmi sălta în slăvi o altă amică (de-a ei) a cărei carte mi-a băgat-o pe gît și în geantă s-o promovez. Am crezut-o din prima că e minunată, nu era nevoie să insiste atît, că nu-s grea de cap. Nu contează că i-am zis că n-am timp să-i citesc cartea în trei zile, că necitite nu le recomand și că n-am cum să vin nici la lansare pentru că sunt într-o ședință. Trebuie să existe și varianta mea aici, pentru că varianta ei e împînzită pe tot Litoralul, de la plaja Vega încolo, spre stînga și spre dreapta și pe Facebookul personal pe care și-l activează doar cînd are mesaje de transmis cu direcție, ceva gen perversa de Tîrgu Ocna dată la temelie de s-au cutremurat toate like-urile tuturor iubitoarelor de dramolete. Pe urmă, hop, și-l dezactivează iar, să n-o invidieze careva, doamne ferește!

În multele discuții telefonice, întinse ca pelteaua, după ce-o întreb ce tiraj o avea proaspăta scriitoare, în loc să zică frumos că nu știe, îmi răspunde că nu e frumos să pui astfel de întrebări de budoar, că așa ceva denotă lipsă de educație și alte bălării (tipa e expertă în intrat în păpușoi, bătut cîmpii aparent cu grație, ea fiind un exemplu de comportament moral, cinste și onoare de te îndoi), moment în care răbdarea mea de înger scapă o înjurătură. Bă să dea dracii! Ce vrea asta de la mine, în definitiv? Să mă pună la punct, să-i dau cartea înapoi – pe care oricum i-o dădeam, că nici nu dorisem s-o iau, sau să mă enerveze definitiv?

Să-i spun totuși doamnei începătoare într-ale literaturii (și amicei ei, o somitate în absolut toate domeniile), că e de bun augur să-ntrebi în ce tiraj a ieșit o carte, asta dacă nu cumva ți-e jenă că ai scos 100 de exemplare pentru prieteni și familie, caz în care nu te poți numi scriitor profesionist, ci doar unul de budoar. Că asta înseamnă budoar, ceva intim, ma cherie. O chestie așa, între ai tăi, să nu spună c-ai trecut degeaba prin viață și nu ți s-a împlinit visul de scriitor.

Să-i mai spun amicei scriitor că ăștia așa care mai știu cu ce se mănîncă felia asta de literatură îi privesc pe începători cu îngăduință, fiindcă știu ce-i așteaptă de-a lungul timpului dacă nu vor să se limiteze doar la o carte și dacă vor să depășească literatura de budoar. Și că ar fi bine să nu se culce pe o ureche și nici să se ia aiurea în tramvai după spusele unor tipese binecunoscute în tîrg ce poame amare sunt atunci cînd li se pune pata pe cineva, de cele mai multe ori din senin. Mai bine să facă un pas în spate și să analizeze situația cu capul lor, dacă vor să rămână pe felie. Fiindcă întrebarea a fost pusă doar ca să vezi cîtă nevoie de ajutor are să depășească cercul budoarului. Ori dacă deja orgoliul a ieșit din bojoci, pot deja să fac predicții sumbre, dar nu e treaba mea viitorul scriitoricesc al altora.

Și cînd lucrurile or scăpa de sub control cu tipesa lor, să-și aducă aminte de mine.

Mentor

12993630_1144814575553241_6033406641315393313_n

”Dacă nu știi ceva, taci! Dacă știi ceva, taci! Numai așa înveți să zbori…”

Am apreciat povestea unei doamne care îmi spunea despre mica ei pupilă pe care o învățase – pentru că și avusese pe cine – cîteva din secretele meseriei. Uneori, astfel de oameni sunt aduși în viața altora exact atunci cînd au nevoie. Sau pentru c-a venit momentul lor. Să crească, să facă ce știu mai bine și să mai aibă și cu cine.

Există momente cînd tuturor ne vine rîndul să fim mentori pentru unii, învățăcei pentru alții, în funcție de etapa următoare din viață. Așa este firesc să creștem. Ar fi bine ca aceste creșteri să fie line și fără cutremure, dar nu așa băgăm la cap.

Am apreciat că, deși mica pupilă, poate de teamă, poate să dea bine pe lîngă un intrigant, sau poate ca să fie lăsată în pace de oameni care o terfeliseră cîndva, a lovit în mentorul ei, aceasta din urmă a avut înțelepciunea necesară să treacă peste. Dacă i-a fost jenă pupilei, da, e posibil. Mai știu că acum cînd se uită în urmă, nu poate nega ce-a învățat de la această doamnă. Poate s-o nege în fața altora, dar seara, cînd stă în pat, sau cînd are timp să se uite în urmă, sie însăși nu-și poate nega asta. Și știu că-i este recunoscătoare. Cel puțin, așa ar trebui. (Următorul pas ar fi să-nvețe să-și apere mentorii, dar probabil că e nevoie de altă împrejurare de viață pentru asta).

Și deși a fost rănită și trădată, în momentul cînd pupila ei a avut nevoie de o recomandare să mai facă un pas pe scara evoluției ei profesionale, doamna aceasta a ajutat-o, dar asta înseamnă că fata cunoștea și ea destul de bine cum bate o inimă iubitoare, altfel n-ar fi îndrăznit.

Aceeași doamnă mi-a spus de curînd: ”orice s-ar întîmpla, să nu te mînjești, să nu votezi pentru plicuri, pentru bani” etc. Păi da, pentru că nu știam ce e așa mare scofală să fiu consilier, de ce e bătălia asta cruntă. Mi s-a explicat de altă persoană că, de fapt, e vorba de negocieri, de cum te înțelegi cu colegii de partid și de la alte partide, hai să n-o mai dăm după gard. E posibil, altfel nu văd de ce-ar fi așa supărați unii că le-am stricat pasențele. Da, știu, am talentul ăsta ”să stric” pasențele și planurile pe care și le fac unii și alții pentru mine. Dar numai atunci cînd derapajul e prea mare. După aia nu mai putem controla nimic. Cînd se face liniște în inimi, unii se întristează, alții intră în depresie, alții în panică, iar alții își văd mai departe de treabă.

”Fată, indiferent că te-am înjurat cîndva sau te-am pupat în cur, sau ți-am dat m..e sau miere, ești un om important ptr mine, în plm, asta-i prietenie, m..e și îmbrățișări. Toată susținerea în tot ce vrei să faci!” (altă prietenă, se știe ea – stil inconfundabil și pentru cei comuni).

Morala: există mentori care te sprijină și atît. Altfel de mentori nu există. Iar cei care sunt, o vor face de dincolo de supărări, bucurii, nemulțumiri și distanțe. Prietenii? Da. Te vor mai băga de urgență la un duș rece, te vor îmbrățișa cînd ai nevoie, îți vor ține bretonul cînd vrei să vomiți după o beție, tu la rîndul tău la fel cînd au nevoie și de una și de alta, dar nu vor renunța să creadă în tine. Nici tu în ei. Pentru că asta e, de fapt, toată șmecheria. Să crezi. Cînd crezi poți merge mai departe.

Suntem aici, într-un fel sau altul. Și asta e tot ce contează.

După aia, evident, nu mai contează nimic.

Limited Restricted Company

caminoExistă grupuri în care colcăie răutatea și intrigile, e un loc unde te simți încolțit fără să știi de ce. Înainte de venirea ta s-au aruncat niște otrăvuri, te nimerești apoi în mijlocul lor și vrei să rupi pămîntul înapoi spre insula fericirii. Nici nu-ți dai seama c-o aveai pînă cînd nu dai de așa ceva. Și poate că tot Universul te-a adus acolo ca să vezi diferența dintre unii și alții. Să nu te mai plîngi atît. Măcar la asta să-ți folosească și e de-ajuns. Nu pot să scriu mai mult despre astfel de grupuri, căci simt că numai gîndindu-mă la ele mi se face rău fizic.

Nu-s expertă în relații, dar știu/simt (da, la mine verbul ”a simți” este echivalent cu ”a ști”) cînd strîng mîna unui om bun și cînd strîng mîna unui prefăcut. Știu/simt înainte de a se întîmpla asta, cu o fracțiune de secundă înainte de a i-o apuca. Sunt sute de gesturi pe care omul acela le face înainte de a întinde el mîna. Privirea, zîmbetul/grimasa, statura, atitudinea, cuvintele. Nu vii doar cu o mînă în întîmpinarea cuiva, ci vii cu toată ființa ta. Dacă nu vii cu toată ființa ta, nu mai veni deloc. Vii cu ceea ce ești fix în momentul acela. Nu te prezinți cu ce-ai fost cîndva.

Cîndva e posibil să fi trecut printr-o criză existențială și să nu fi fost cea mai bună variantă a ta. De-aceea și cred că trebuie să ai mare grijă cînd îl etichetezi pe un om într-un fel, fiindcă sigur vei trece prin aceeași criză, ca să-nțelegi postura în care a fost cineva pe care l-ai judecat pe nedrept.

Am observat că am o toleranță peste limita normalului, iar acest lucru chiar  trebuie să mi-l corectez! Te pot lăsa să aberezi cît vrei. O faci și nici măcar n-ai grație, plictisești și nici măcar n-ai limită. Persoane ca niște lipitori de care nu mai poate scăpa nimeni, toxice și afectate, al căror singur scop este să arate lumii cine au fost, că din cauza trecutului pentru care nu poate băga nimeni mîna în foc, nici nu mai vedem cine sunt cu adevărat. Prea multă gălăgie și jur că pe unii îi vezi mai bine atunci cînd tac. De fapt, în tăcere e ființarea cea mai intensă și cea mai plăcută a oamenilor. De-aia regret tot mai des momentele cînd sunt scoasă din scorbura mea, din traducerile mele, din textele mele. Pentru că atunci sunt provocată să vorbesc.

E foarte ok să-i privești pe ceilalți ca pe niște minuni ale naturii, dar ăstora care se autosabotează singuri de la minunea care sunt? Nu credeam că e posibil așa ceva, dar este. Oameni nevinovați sunt băgați în jocul acestor scuipători publice de ”adevăruri”, care nici măcar n-ar exista fără admirația unei mulțimi formate din omagiile unor tipi plini de coșuri. Nu știm. Uite de ce cred că pe măsură ce înaintezi în vîrstă e mai igienic să te dai la o parte și să te ocupi de grădină, cărți și călătorii, altfel riști să devii un fel de ”American popular girl” ajunsă la senectute ”Nobody`s Girlfriend”.

Îmi place că de fiecare dată cînd totuși încerc să verific o fostă popularitate de-asta nimeni nu auzise de ea. Și totuși, distanța nu e chiar așa de mare și nici lumea nu mai e atît de mică. Se poate verifica totul atît de repede. Nu știu de ce se enervează unii atît că nu-i cred (mă rog, cînd se prind ei că nu-i cred) cînd au o reputație de escroci sentimentali.

Disimularea mea? Sigur că există. Aș fi o tîmpită să n-o am. N-aș mai supraviețui dincolo de biblioteca mea. Nimeni n-ar putea. Dac-o descoperi e pentru că așa am vrut eu. Pentru că m-ai sictirit îndeajuns încît să nu mai conteze cine ești sau varianta cea mai bună care vei fi vreodată.

Ar fi o impietate să se apuce acum Brigitte Bardot să vorbească despre ce legendă a fost. Un chip norocos dintr-o mulțime amorfă. La vîrsta ei, nu mai poate vorbi decît despre pisici și bine face.

”faima, cel mai puțin cercetat dintre monștri, sirena fabuloasă cea mai înșelătoare, devoratoarea timpului și a vieții adevărate, înșelătoarea, distrugătoarea faimă, cea care concretizează fanteziile. (…) o mărturisire nerușinată a propriei tale imbecilități. Înseamnă să recunoști că adevărata ta valoare și putere există doar în ochii altora; este recunoașterea faptului că nu exiști decît dacă apari pe ecran. Înseamnă să-ți anulezi propria viață naturală, să te recunoști neputincios, lipsit de realitate, inexistent, un eunuc al timpului, o nulitate în spațiu, o non-persona. (…) Am văzut prea mulți cretini tremurînd de încîntare în momentul în care sînt recunoscuți. Am văzut prea mulți idioți pe jumătate celebri, ai căror ochi cutreierau o grămadă de oameni întrebîndu-se cînd aveau să fie recunoscuți de careva….” (Ben Okri – In Arcadia)

 

Șuncă cît cuprinde

9789734622030-1857534Nu mă obosește nimic mai mult pe pămîntul ăsta decît dualitatea, triplicitatea și multiplicitatea oamenilor. Dar, mă rog, e problema mea și nu am învățat încă să tac mai mult spre o tăcere definitivă. Blestemul scrisului mă urmărește. Bifez așa:

  • Jocuri duble cu măsură
  • Cîrtițe sub descoperire
  • Mi-amintesc de vorba aia: ograda e aceiași, prostul diferă
  • Gagici pe care nimeni n-ar da o viagră
  • Cărți cu ”dă și la mine, că-ți fac o biografie de stă mîța-n dunga biscuitelui”
  • Exituri visate, dar nici pe-alea nu mai are rost să le bag în seamă
  • N. B. să nu uit dracu să-mi cumpăr bilet la loto
  • Și după 8 ani de la anunțul ”Marelui proiect”, cred că e timpul să-l scriu odată și să vă spun ce cred eu despre ”o să facem”, ”o să dregem” și-o ”să spargem avioane cu pieptul”
  • Mă interesează moda în ultima vreme, mai mult decît un eveniment ratat – de 4 ani numai la așa ceva nimeresc, dar de-acum voi și scrie despre ele, cu riscul de a mă considera lumea ”slabă și a dracu”
  • și terasele, desigur, dar numai dacă e vreo companie fără pitici pe creier.
  • Deci e clar, o să mor singură, înconjurată de cărți și pisici salvate de la moarte.

Microfonia dăunează grav paranoiei

12347975_1537962773190942_7470801866446743395_nSă mai scriu și pe blog că-ncep să se-nvechească ședințele.

Cuvîntul de ordine de cînd m-am întors din Italia: monitorizare. Dar una de-aia proastă, cu bruiaje voite. S-au trezit și ăștia să mă monitorizeze cînd eu trăiesc cu microfoane în casă din 2010, de cînd m-am întors din Spania, de fapt. Sunt vremuri în care e mai sigur să trăiești printre străini, decît printre ăștia de-aici, cu toate vacanțele stricate de vreun atentat sau de o lovitură de stat.

Activitatea principală din ultima lună: traduceri, scenariul cu Frozen și o lume diferită cu turiști troglodiți, despre care am scris aici. Dar și pe-acolo erau alte microfoane. O-ho! Trăiesc cu ce-i în gușă și-n căpușă, așa că poftiți!

Nici n-aveți idee cît de tare vi se simplifică viața atunci cînd toți din jur știu exact ce gîndești despre ei. Crește producția de lectură! Dar ei bine, dacă n-ar fi fost politica, fumam mai puțin, citeam mai mult și terminam traducerile la timp. Și probabil că încă mă duceam regulat la cursurile de ghid turistic.

Acum, dacă mă-ntreabă cineva, nu știu de ce și unde s-a dus timpul ăla. Nu pot să pun degetul pe rană, atît timp cît la final, cel puțin de ochii lumii, toți s-au pupat pe obraji și și-au spus: let`s rule the fucking world. Mă rog, city… fiecare înțelege ce vrea de-aici. Unora chiar dacă le desenezi tot degeaba. Și cum nici înainte nu mi-am bătut prea tare capul cu ce crede ăla și ăla despre mine, pesemne că nici de data asta nu voi renunța la scrisul ca sită de cernut.

Îmi salut spiritele vesele de prin viață, iar restul oricum își vor scrînti mintea de unde să mă apuce. Partea nasoală, chipurile, este că politica te limitează. Mîrîia unu în campanie că să mi se retragă sprijinul politic, că nu-i plăcuse lui cuvîntul ”boșorog”, iar eu m-am speriat de o așa pedeapsă că era chiar să leșin de durere. :))

Prima ședință de Consiliu 2016 – Consiliul s-a constituit. Surpriză – cuvîntul de ordine

Cred că este dreptul fiecărui cetățean din Medgidia să afle care sunt ”jocurile” celor pe care i-a ales și dacă aceste ”jocuri” sunt în interesul lui. Pas cu pas, ședință cu ședință.

Hinturi

Primarul de azi, Valentin Vrabie, deși n-are un temei legal propune un viceprimar, cel care s-a tot vehiculat pe ici pe colo, tînărul hoge Ozgun Arslan. Discursul penetrant și cu lipici la nevestele iubitoare de telenovele sună așa: ”pentru că miercuri vine un investitor străin din Turcia care bagă 60 milioane de euro în spitalul din Medgidia propun să am la întîlnire un viceprimar tătar”. (O logică superbă – dacă găsim un investitor german, dați sfoară-n țară poate găsim un german, ceva, care locuiește în Medgidia). În Consiliul Local însă, un consilier PSD, Narcis Ion întreabă: ”Cum se numește acest investitor, să-l știm și noi, totuși, așa e frumos, dacă dă atîția bani să-l pomenim și dacă chiar îl aduceți votez de-acum încolo toate proiectele dvs.” Răspunsul primarului Vrabie: ”Vreți cu nume și prenume? Surpriză!

Traducem: abureală!

Butnaru de la MPM spune: Nu sunt de acord cu acest troc: o să vină investitorul fără nume, propus de un primar care n-are temei legal să propună un viceprimar.

Se caută temeiul, se caută, se caută, nu se găsește, M10 sare în ajutor, propunem noi viceprimar Ozgun Arslan.

Primarul Vrabie se înfoaie puțin: ”o să vadă cetățenii orașului Medgidia că nu sunteți de acord cu investitorii!” Ba suntem, dom`le, că nu suntem tîmpiți, dar cînd e vorba de afaceri și investiții, cei care învîrt milioane de euro pe degete nu se uită la etnia viceprimarului, să fim serioși, chiar dacă sunt turci!

Rămîne, deci, să alegem viceprimarul dintre acest tînăr hoge tătar Ozgun bey și dl Dumitru Păun de la ALDE. Primarul își învîrte ochii prin încăpere: nici o altă propunere? Nici o Luminiță, nimic? Un moment de panică. Nu mai iese, dom`le, numărătoarea!

Cînd nu iese ceva se cere o pauză de cafea, țigară, pișcot.

Ca să nu mai lungim ședința, deși voturile s-au negociat pînă-n ultima secundă, votăm după cafea.

Rezultat: 12 voturi anulate, 6 Păun și 1 Ozgun. Surpriză! (cuvîntul de ordine al acestei ședințe extraordinare în care toată lumea vrea bunul mers al cetățeanului din Medgidia).

Întrebări: Ce s-a întîmplat cu voturile dlui Ozgun? Unde au dispărut? În neantul anulării? Păi ce vor spune acum cetățenii orașului Medgidia, dle Vrabie? Nu vă mai interesează investitorul din Turcia, prietenia dintre popoare etc.? Vă deziceți de ea la prima socoteală? 60 milioane de euro? Spitalul? Locurile de muncă? Sau dăm iar vina pe politică și pe consilieri?

Ce iese însă în evidență și-mi pare rău c-o spun pentru turco-tătari: că și-au luat-o big time în freză. O primă promisiune a fost încălcată, cea făcută comunității turco-tătare în fața căreia noul primar al orașului Medgidia a promis sus și tare că le va scoate un viceprimar. A încălcat-o în momentul în care și-a pus consilierii de la M10 să anuleze voturile (adică să nu voteze cu omul propus chiar de ei) și în felul ăsta nu s-a întrunit numărul minim de voturi, prin care municipiul Medgidia putea avea viceprimar la ora asta și ne puteam apuca de treabă cu toții.

Contorizăm, deci, prima promisiune încălcată din lungul șir ce va urma.  A doua mare păcăleală a lui Vrabie apoliticul, anume aceea că partidele să tacă (ele nefiind, pesemne, formate din oameni, ci din spițe de bicicletă) și să vorbească independenții.

Ce se află în spatele acestei manevre? Interesul cetățeanului în nici un caz. Să ne aducem aminte de prietenia dintre Odor Marian și ”dragă Vali” și cît de frumos au colaborat ei in minunatele comisii unde s-au întîlnit. Dacă aplicăm și ”pansamentul” prezenței fostului primar Marian Iordache la învestirea lui Vrabie în funcția de primar, tabloul este complet.

Medgidienii își vor primi răsplata unui vot imbecil pe care l-au dat. Și un alt vot și mai imbecil pe care nu l-au dat. Să nu uităm că 49% dintre medgidieni NU au ieșit la vot. Acestea sunt cifrele, chiar dacă dl Vrabie crede în continuare că a fost votat cu 60%. Vocea Medgidiei este și vocea celor care au tăcut.

Mai cad multe perdele? Așa de repede?