Previziuni

the-adventure-continuesObserv o tendință (normală, de altfel) a angajatorilor în căutare de profesioniști pe care să-i plătească bine decît să se mai complice cu amatori care le strică afacerile și le gonesc clienții. Pe de altă parte, observ o tendință (normală și aceasta, de altfel) a profesioniștilor de a nu se mai complica aiurea cu prețuri mici, cu angajatori neserioși sau parteneri așijderea. Neserioși sau ”lasă-mă să te las”, de o parte și de alta, lucrurile se vor echilibra. Și la un moment dat, sper să existe respectul de breaslă și din partea unora, și din partea celorlalți.

Nu știu dacă chestia asta va fi valabilă la constructori, zidari, faianțari sau instalatori. Cred că va trebui să importăm din afară, eventual de la bulgari,  o mînă de meseriași pentru proiecte mai complexe, că aici nu vom scăpa de alde Dorel așa de repede.

Însă… vom scăpa de multe televiziuni. Pur și simplu nu vor mai face față. Cele cît de cît ok se vor consolida pe piață, iar astealalte care se zbat între Voma Tv și Pușcăria Tv vor sucomba pe limba lor. Foștii angajați vor pleca în Anglia sau Norvegia pe post de au pair sau infirmieri, ducînd cu ei dorul camerelor de luat vederi în spatele cărora toți ceilalți făceau bășcălie de ei. Știi cum se zice, de la televiziunile locale nu ieși la pensie, dar nici nu ajungi vedetă. Eventual, ajungi prin diferite comitete și comisii sau încerci să deschizi singur trusturi de presă, fără absolut nici o șansă de a deveni Daily News. În era internetului, nu mai are nimeni ambiția asta. Dar la un moment dat cineva o va avea.

italiaVom scăpa și de multe edituri. Vor ieși singure de pe piață, presupun însă că mulți distribuitori de carte (și-așa neserioși de ani de zile) se vor duce și ei dracului. Librăriile vor lua calea cinematografelor, dacă n-au luat-o deja. În Medgidia, de exemplu, un oraș cultural, cum se auto-denumește, ba municipiu chiar, nu există nici o librărie. E o papetărie în care găsești cîteva cărți înghesuite într-o vitrină, de ți se face milă de ele, nu mai mult de 40 de titluri, n-o putem numi librărie, evident.

Dar Medgidia nu mai are de mai bine de 10 ani nici cinematograf. Stăm bine la capitolul lansări de carte, dar ăsta nu e meritul orașului.

Cît despre mine, prevăd o călătorie la Florența în aprilie (mă rog, biletele-s luate, nu e chiar previziune) și mult de lucru pînă atunci. Foarte mult de lucru. Așa c-o să mă arunc în cafea, în sport și tăcere. Dar pînă la urmă, și scrisul e un răspuns la tot ce se întîmplă. Cîndva, nu foarte demult, pentru mine chiar era.

Cărțile lunii ianuarie

IMG_20160209_193124În ianuarie, o lună cu mai puține traduceri și mai puține drumuri.

  1. Inițierea lui Elisabeth Haich (ambele volume) – s-a aflat la o recitire. În 2008 o citeam înainte de plecarea pe Camino, dar atunci am citit-o într-o goană nebună că trebuia s-o restitui, iar aceasta este una din acele cărți la care trebuie să te oprești și să reflectezi din cînd în cînd. E vorba despre o tipă care-și amintește dintr-o dată viețile pe care le-a trăit și inițierea prin care a trecut cu 3000 de ani înainte de a se prăpădi. O aventură spirituală, în care aceeași actori schimbă rolurile la mii de ani distanță, dar și o experiență a căutării în care Sinele este principalul spectator.

Și un fragment: ”Orientalii cunosc mult mai bine decît noi misterele ființei umane. Dar ei au învățat să tacă. (…) Orientalii au descifrat codul vieții și al morții, dar nu au decît o armă în fața sarcasmelor vesticilor: tăcerea. Nu este deloc de mirare. Să-ți dau un exemplu: un indian mi-a arătat un breloc, o figură a lui Buddha, în poziția lotusului. Găseai cu sutele în orice bazar. El mi-a spus: ”Occidentalii nu și-ar permite să facă niciodată din christos un breloc vulgar; noi respectăm credințele religioase ale altor credințe. Știm că în spatele tuturor imaginilor divine, oricît de variate ar fi acestea, nu există decît un singur Dumnezeu.” După care a așezat cu delicatețe brelocul cu Buddha  pe altarul familiei. Fiind eu însămi un occidental, trebuie să recunosc că mi s-a făcut rușine. Și mă-ntreb cît timp îi va mai lua Occidentului pentru a nu mai insulta Orientul printr-o asemenea lipsă de gust, de tact și de considerație.”

Nu e vorba numai despre căutarea asta de spirit, sine și vieți care au fost și s-au dus. Se caută cărți, mentori, răspunsuri, cu o neliniște și o febrilitate sinonime cu conștientizarea trecerii timpului. Ne îndreptăm vertiginos spre moarte și înainte de a trece dincolo vrem cu disperare să înțelegem de ce suntem aici. Și dacă tot suntem aici, cam cum ne vom petrece timpul astfel încît să nu deranjăm prea tare ”corola de minuni a lumii” care, în cazul lui Elisabeth Haich, este Spiritul, cu toată experiența lui.

  1. Apropo de orientali, am citit cartea lui Cem Mumcu (citit Gem Mumgiu) – ”Mormînt”. Medic de profesie care a ales să fie redactor-șef într-o editură. O povestire ciudată, dar foarte bine scrisă – foarte prost tradusă,pe alocuri. Limba turcă e o limbă destul de grea, n-ar trebui să se înhame la ea toți cei care, dacă au fost de 3 ori în Turcia, au impresia că știu limba. Există o topică a frazei și o sintaxă destul de complicată. Au fraze lungi cu multe părți de vorbire, printre care adjectivele sunt din abundență, iar verbele le găsești la sfîrșitul frazei. Astfel că trebuie să gîndești total diferit. De aceea, turcii sunt niște persoane foarte intuitive pentru că pe la jumătatea frazei va trebui să-ți dai seama de sfîrșitul ei, ori asta se face prin exercițiu îndelungat ce, în timp, devine natural.

12191474_532987293535870_8200554094700769310_nIată fraza care a dat bătăi de cap traducătorului: ”Într-o altă încăpere, tatăl nou-născutului, pe care se odihnea o pereche de foarfeci, terminase cu legănatul prin viață, și ventilatorul zgomotos, îndreptat înspre el din grija venită cu întîrziere că nu poate suporta căldura, legăna, dacă nu trupul, măcar cearșaful alb care îl acoperea.” Nu cred că e așa în original, cu foarfeci pe nou-născut sau cu un tată care a terminat-o cu legănatul prin viață… și restul… o fractură de logică totală. Simt cum mi s-au scrîntit neuronii citind-o.

Și apropo de apropo, zilele astea am citit un articol extrem de prost despre telenovelele turcești și despre de ce credea unu (și una) că au succes acestea over cele mexicane, braziliene și spaniole. Pe scurt, vă spun eu de ce, pentru că alea mexicane, braziliene și spaniole sunt special concepute pentru oligofreni, iar publicul s-a săturat să fie desconsiderat în ultimul hal.

Întorcîndu-mă la ”Mormîntul” lui Cem Mumcu, chiar și prost tradusă (pe alocuri), nu-i lipsește stilul și nici plonjarea într-o atmosferă grea, plină de mistere și superstiții. Mi-a plăcut îndeosebi scena în care, pe măsură ce o parte din casă se scufunda în întuneric îi paraliza și ei partea dreaptă a corpului. ”Oare ea copiase casa sau casa se răzbunase pe ea, cine adusese astfel întunericul?”

  1. Din seria colecțiilor lui Colleen Sell (gagica asta care strînge povestioare de la oameni și le împarte în povestiri despre surori, despre mame singure, despre nunți de vis sau despre cele mai bune prietene) de data asta am ajuns la Femei îndrăgostite. O carte pe care am luat-o cu 3 lei din Auchanul din Deva, cu gînd să am ceva ușor de citit pe drumul de întoarcere spre casă. (A, așa, ca fapt divers, în Kauflandul din Medgidia era 9 lei – aceeași carte.)  Iată ce m-a amuzat. La un moment una care nu reușea să-și găsească un iubit zice: ”Cine știe? Poate că la anul voi întîlni un român curajos, sau un francez fermecător, sau un venezuelean vesel. (Nu se știe niciodată.” Nah, ia uite, poftim, niște americance care visează la români curajoși, de-ăia veniți direct din ”Noi cei din linia întîi” de curajoși și nu altceva.
  2. 12316364_540518306116102_9131827818913122315_n”Puterea intenției” a lui Dr. Wayne W. Dyer – este o carte începută nici nu mai știu cînd și citită cu pipeta, în sensu` că după ce citești un capitol trebuie să-l pui în practică și să vezi dacă e așa. M-am jucat puțin cu intențiile și cînd au devenit realitate am rămas, cum se spune, mască! Apoi va trebui s-o iei de la început și s-o aprofundezi și mai bine că prea pare sărită de pe fix.
  3. Pe partea de poezie, am citit cartea lui George Mihalache – Indescriptibil, pe care mi-a trimis-o prin poștă, făcînd un gest suav de prietenie, de pe vremea cînd ne citeam blogurile anilor 2005-2008. Mă bucur că mi-a trimis-o. I-am recomandat-o pe Mala Hierba.
  4. A trebuit să citesc și cele ”101 cuvinte de origine turcă” a lui Emil Suciu pentru cele 3 povestiri cu cuvinte comune în limbile turcă și română, care au devenit 4. Zic ”a trebuit”, dar apoi m-a prins foarte tare. E un turcolog care știe ce spune.

Între timp, luna asta a apărut la Editura Next Publishing o serie de cărți bilingve româno-turce, româno-chineze și româno-arabe.  O invitație la care n-am reușit să ajung. Măcar c-o vedeam pe Ciden, traducătorul cărților mele în turcă și fosta mea colegă de bancă din liceu. În schimb, am editat un roman (nu al meu), am terminat mini-romanul meu pentru prea-adolescenți, am ținut o oră de lectură la grădinița lui Iris din Medgidia (unde-am citit ”Mînzdrăvan” și ”Filipica și Moftulici”) și era cît pe ce să țin una la Spectrum, dacă nu se anula în ultima clipă din nu știu ce motive.

Și cam asta a fost activitatea mea literară pe ianuarie. Zic c-a mers binișor.

Sonia & Her Magic Hands

12573842_1688435048061531_9048503366861963224_nLa trei luni după ce-am întors voit spatele ultimei slujbe din viața mea, ca să-mi văd de treburile sufletului meu, m-am întrebat ce-aș mai putea face pentru mi corason, că deja începuse să-mi placă.

Parcă simțeam nevoia să-mi dezmorțesc oasele, încheieturile și celule și-atunci am oftat eu așa, din toți rărunchii celulelor mele: ce bine mi-ar prinde un masaj! Și cum în ultima vreme îmi ascult sufletul și spiritul, ca să nu mai vorbesc despre intuiție, Universul mă răsplătește și-mi aruncă în față o ofertă de la Casa Augusta, un abonament cu 75% reducere. Păi, aș fi o imbecilă dacă nu m-aș repezi la ea, nu? Sun și mă rog în sinea mea să fiu printre primele 20, că așa trebuia, și peste cine credeți că dau acolo? Peste fosta mea colegă de la slujba din care ne dădusem un exit amîndouă, Sonia Enache, la cîteva luni distanță fiecare. Era chiar ea cea care făcea masajele. După ce-am trecut peste șocul momentului, încet-încet am început să pun cap la cap idei, conversații și scene din trecut.

Știu că probabil se vor șoca și alții, amici sau cunoștințe, but, frankly, darling, I don`t give a damn. Aveam nevoie de un masaj. Aveam nevoie de mai multe masaje și vă spun drept, una e să faci naveta la Constanța pentru niște masaje, iar alta să faci naveta ca să mergi la muncă. Oricît de mult ți-ar plăcea ce faci, tot muncă se cheamă că e, tot mai apare din cînd în cînd cîte un imbecil care se leagă de ce faci, fără să aibă habar ce faci, doar pentru că i se pare ușor ce faci și are el chef să de acu bățu prin gard etc.

Și sigur că Sonia a spus-o de mai multe ori, în diferite ocazii, că e foarte bună pe masaje, că face treaba asta de ani de zile și că ar vrea să-și redeschidă cabinetul de terapii complementare si reflexoterapie, așa cum spun și eu că vreau să călătoresc mai mult, dar cine are timp de visele, dorințele și speranțele unuia sau altuia? Nobody cares… Și deodată, se întîmplă. Deodată suni într-un loc și dai peste un om pe care-l cunoști deja, ți-a zis c-o va face într-o zi și tu nu l-ai crezut. Nu l-ai crezut pentru că ai văzut milioane de suflete care își fac țăndări visele și întorc zilnic spatele lucrurilor pe care le-ar putea face de o mie de ori mai bine, dar se tem din enșpe mii de motive.

Așa că tot ce-avea să mi se întîmple într-o zi de sîmbătă, de la plecarea de-acasă pînă la revenirea acasă, trecînd prin observarea oamenilor cu care m-am întîlnit pe drum – eu, un simplu spectator (eternul spectator, cum ar spune Daniela Marin și trupa ei de actori)  – pînă la reîntîlnirea cu Sonia și apoi experiența masajului în sine (unul facial, de data asta) a fost ceva da cappo al fine total suprarealist.

fsftuiNu știu să povestesc despre tactici și tehnici de masaj și uleiuri esențiale. Eram obișnuită s-o văd pe Sonia într-un rol de colegă, desi știam că este terapeut și că din experiență își extragea și cunoștințele și subiectele pentru emisiunile despre sănătate pe care le realiza. Acum văzînd-o cum umblă cu sticluțele de uleiuri esențiale (ale căror nume în sine vin din altă lume: eucalipt, salcie himalaiană, scorțișoară, lămîie etc), în prestantul halat alb care-mi amintește de doctori, am trăit senzația de vis oriental cu draperii olive închis, în urma căruia îți vor „dispărea instant 100 de riduri de pe față, pielea va fi mai luminoasă și mai catifelată, iar migrenele vor dispărea luate de o mînă magică, augustă. Și-a ales un nume potrivit pentru cabinetul ei. Casa Augusta. De fapt, chiar asta m-a atras cînd am căutat o ofertă. Numele cabinetului. Apoi la telefon am recunoscut vocea. Formam numărul și-mi apărea numele ei pe telefon. Mai întîi, am crezut că e o greșeală. Am închis. Apoi am sunat din nou. Și n-ai cum să nu recunoști vocea Soniei, mai ales că am stat de vorbă cu ea ore în șir la telefon înainte de emisiunile ei, să nu mai punem la socoteală că am o memorie a vocilor foarte bună. Acolo a fost, de fapt, primul șoc. Sunam la Casa Augusta și-mi răspundea Sonia, iar eu mă gîndeam, ce naiba, nu mai lucrez la televiziune. Apoi mi-am amintit de discuțiile ei despre ce-ar vrea să facă. Și-atunci, nu cumva… ?

flowerpowerBa  bine că da. Iar al doilea șoc a fost s-o  văd super relaxată după un an de non-televiziune. Iar punctul culminant – orgasmul reîntîlnirii mele cu Sonia – în circumstanțe diferite și mult mai prietenești, a fost, desigur, masajul facial, primul pe care m-a sfătuit să-l fac din următoarele 29 la care m-am înscris fericită.

Nu mi-am imaginat ever că femeia aceasta expansivă, volubilă, exuberantă, cu un rîs puternic, sănătos, căreia îi place să vorbească și să-i zăpăcească pe toți ar fi în stare să tacă mai mult de 10 minute, darămite 1 h și jumătate cît a durat răsfățul meu facial (și-a luat/ne-am luat revanșa după…). Nu mi-aș fi imaginat vreodată că mîinile ei vor dansa pe chipul meu ca și cum ar vrea să-și ia zborul, minute în șir, minute în șir în care și-au spus povestea lor despre bunătate și blîndețe, despre dăruire și dorința de a face pentru cîteva clipe ca omul de pe masa ei de masaj să uite de probleme, griji, migrene și alte stresuri ale vieții.  La un moment dat am uitat că ea, Sonia pe care o știam, făcea asta. Era doar acea clipă de relaxare și niște degete magice care fluturau deasupra mea și-mi imaginam cîmpii sălbatice cu mult mușețel și flori nemuritoare din belșug, prin care, copil fiind, alergam fără griji ca să prind fluturi.

(to be continued)

Să ne vedem de treabă. Putem?

sunrise over barreaAșa cum nu pot să lucrez în dezordine, nici nu pot termina un capitol din viața mea pînă nu trag linie și apoi abandonez cu totul rostul acelui lucru, om sau situație. Consider că i s-a dus vremea și concluzionînd e ca și cum mi-aș lua rămas bun de la ce mi-au adus pînă în clipa aceea în viață, unii și alții, unele și altele, bun sau rău, sarmale calde sau beri reci. E ca și cum după aceea îi las să cadă în neant pentru veșnicie. Sunt convinsă că n-o să-i mai recunosc spiritul nici în altă viață, dacă o mai exista vreuna.

Observ multă lume înțeleaptă, atît de înțeleaptă că pune botul la orice, fără discernămînt.

Foarte multă lume critică, un criticism de diletanți, cu o șmecherie de fațadă. Dacă i-ai pune să rezolve o situație neprăvăzută care apare într-o călătorie, să spunem, devin isterici.  Tot Universul conspiră împotriva lor pentru că lor nu li se poate întîmpla nimic rău. De buricoși sau buricoase ce sunt. Vor să se întîmple aici, acum, totul pentru ei. Ei și miresele pentru fiii lor sau nurorile pentru mamele lor. Și oricum dacă li se va întîmpla ceva rău vor pune pe facebook și va veni corul de mandoline să le țină isonul. (Dă să pup să treacă…)

O discuție înainte de sărbători: cine are dreptate, domle, scriitorii sau editorii? Numai în România se poate pune întrebarea asta. Și unii și alții trag turta pe partea lor și șchiopătează împreună, dar separat. Sunt niște proști și unii și ceilalți (din cei care și-au pus întrebarea asta, evident). Dreptate au doar cititorii. Depinde cu care dintre ei vrei să defilezi.

Sunt cărți pentru toată lumea. Și cititori pentru toți scriitorii, așa că dilemele voastre stupide nu fac altceva decît să-i îndepărteze pe oameni de marile voastre opere. Să vă spun un secret. Și corpul vostru va muri, indiferent cît de mare succes va avea romanul vieții voastre.

Trecem mai departe. Ca Borcea printre femei. Ca apele Dunării de soixante centimetre cînd se vor topi zăpezile și autoritățile vor fi luate prin surprindere, pentru a mia oară. De data asta de viituri. România nu mai e demult surprinzătoare, așa că nu văd rostul bolboroselilor nici împotriva ei, nici pentru ea. Nu se schimbă nimic. Toate aceste lucruri trec prin voi și nici măcar neclintirea asta nu vă schimbă. Vorbesc la modul general, desigur. Or fi cîțiva care găsesc în acel ”îmi văd de treaba mea, nu mă interesează de alții” un rost mai puternic decît ipocriziile, laudele forțate și imaginile plurivalente pe care se grăbesc să le trîntească alții în lume. Eu cu ”îmi văd de treaba mea” vreau să lucrez. Desigur ăia cam știu și ce vor și nici n-au timp, efectiv, să bage în seamă toate tîmpeniile. Chiar dacă și ei vor muri.

11880353_804817669638021_1533028555083271655_nCazuri gen Bodnariu, Vlahiu, Ciompaliu, amantele lui Borcealiu, cîte sunt, cîți copii a turnat, cine vrea să candideze la mălaiul dintr-o primărie, ce distrus luptă la greu pentru un trafic de rahat, un rating cu spume sau o glorie de 5 minute, a, da, și fîsîiala de după… ahahaha… băh, dar chiar nu vă e puțină jenă așa cînd după ce v-ați umflat venele gîtlejului, v-ați smuls dreptățile din cuier de parcă abia așteptau să descuiați cu ele mințile altora, vă fîsîiți după aceea ca o bășină pe silent? Cre` că nu. O dați la întors imediat. Scoateți din mînecă duioșia din sufletele voastre inocente din care s-au ivit astfel de derapaje, v-aduceți aminte că aveți pisici și copii, familii și inimi blajine care n-au vrut să rănească pe nimeni. Evident, nu sunteți în stare să salvați lumea, nu știți cum, dar adineauri, cu 15 ore în urmă mai exact, vorbeați de parcă Armaghedonul era, aaaa, cine, mă? E frati-miu.

Cîtă treabă au unii, bă băiete! Cîtă treabă!

Cărțile lunii decembrie

12235036_535537513280848_535862751210439294_nMagia ordinii – Marie Kondo (asta pentru că sunt pe cale să mă transform într-o persoană obsesiv-compulsivă în ale curățeniei – adică exact ce-mi displăcea în tinerețe). Și la mine la fel. Cea mai bună metodă de a face curățenie este de a scăpa de lucrurile care stau prin casă și adună praf. Tot ce e în plus îmi dă o stare de agitație și de dezordine. Numai la cărți nu pot renunța. Dar chiar și acestea, în lipsa unui spațiu de bibliotecă mai mare, stau depozitate în cutii care sunt urcate în pod, imediat după ce le-am citit. Și un interviu cu Marie Kondo pe Goodreads despre importanța ordinii în viața și casa unui om.

Culoarea sentimentelor – Kathry Stocket – cartea care i-a schimbat viața lui Oprah Winfrey, după cum declara într-un interviu. Înțeleg acum de ce.

Fata din tren – Paula Hawkins – o îmbîrligătură de relații, în urma căreia o fostă soție devine alcoolică, soțul care a părăsit-o devine criminal, își omoară amanta care era și ea, desigur, măritată cu unul pe care alcoolica îl consolează, neștiind că fostul soț e vinovatul, dar până la urmă se află totul și soția criminalului devine criminală. Here we go! V-am spus eu tot, nu mai are rost s-o citiți.

Da, știu, cam puține, dar a fost decembrie cu plimbări, serbări, traduceri și două manuscrise de corectat, dar în principal traduceri. Am avut nevoie de cărți mai ușurele.

În total pe 2015 am citit 43 de cărți, dar pe goodreads am salvat doar 31 sau pe-acolo. Pe blog am scris despre mai puține, iar prezentări de carte am făcut încă și mai puține. Întrucît am scăpat de televiziune, sper ca anul acesta să citesc mai mult, să scriu mai mult și să recomand mai prompt.

Gînduri de încheiat capitole

1509264_10201840215781423_741736705_nNoroc că am o memorie scurtă. Sau ghinion. Încă nu mi-am dat seama, dar știu clar că acesta e motivul pentru care m-am apucat de scris.

Chiar nu mi-am dat seama nici pînă acum dacă sunt norocoasă că reușesc să-mi aștern gîndurile în pixeli, cît de cît coerent, sau dacă e doar un blestem al cuvintelor. Știu doar că scrisul mi-a făcut multe probleme și probabil o să-mi tot facă, dar nu mă pot opri din scris, chiar dacă nici asta n-o mai fac așa ca înainte. Tocmai pentru că știu ce forță au cuvintele astea, ce pot aduce șuvoiul lor, dar și cît de rău pot pustii în jurul meu.

Probabil că de aceea, cînd mă apuc de scris ceva, știu că nu mai e un act de rebeliune, sau unul de informare, e ceva mai mult. Pentru ceva mai mult, ai întotdeauna nevoie de o stare de confort, de echilibru sau de armonie. Sau de furie rece. Una de dincolo, la care ai acces nelimitat, ori de cîte ori te activezi împotriva neregulilor și nedreptăților, a urîtului din oameni și a ipocriziei. Dar parcă în ultima vreme, tot de pe margine te uiți la ele.

Te uiți de pe margine și pe urmă te retragi. Strîngi pumnii, strîngi din măsele, deschizi un caiet, îl închizi fără să-l fi folosit, te duci într-un mall, doar ca să ai de unde fugi mai repede, doar ca să vezi cum arată o viermuială perfectă, doar ca să-nțelegi că locul tău e în pădure, departe de tot ce înseamnă tehnologie și cabluri prin care curg alte minciuni, undeva unde nu ai nevoie de internet, de telefon, de căști, de carduri și de prea mulți oameni. Dacă se poate doar unul. Hai doi.

Acolo unde nu e nevoie de energie pentru a scrie un mail nașpa pe care alții și-l cer, sau de a lua la întrebări pe cineva pentru că n-a făcut ceva sau pentru c-a făcut ceva sau pentru c-a lipsit de la lecțiile de bun simț predate de mama și bunica, presupunînd că au avut mame și bunici cu țiglele pe casă, astfel de mame și bunici în fața cărora dacă ai face ceva greșit sau ai răni pe cineva aiurea sau te-ai purta ca un rahat cu ochi față de oricine, ai crăpa de rușine, sau cel puțin ai coborî privirea în pămînt.

11866429_497305880445651_8124673092450538795_nAcolo unde nu există alcoolice cărora să le tremure capul pe la televizor, dacă n-au luat o porție de dușcă bună de trezit simțurile, fiindcă altfel nu simt nimic, nici măcar penibilul din viața lor sau burtoși care știu orice grație google, de la naturiste la cea mai recentă amantă a nu știu cărui barosan și care sunt prieteni cu toată lumea și cu nimeni de fapt. Toți ăștia seamănă așa de bine între ei că zici c-au fost făcuți de aceeași mamă. Toți și toate, că mai sunt și mici dumnezeițe de-astea, fără de care nu se învîrte pămîntul și nici coca de cozanaci nu crește fără ele, deși nici măcar nu știu cu ce ingrediente se mănîncă.

Acolo unde prietenii tac împreună și aprind focuri și știu să le întrețină, acolo unde te vor găsi mereu cei care te caută, acolo unde nu e nimic altceva decît tăcerea dintre rînduri sau gînduri nerostite.

Mai am, desigur, cîteva lucruri pe care nu le-am făcut și era musai, vreo 3 – le-am scris într-un caiet să nu le uit, dar firește, am uitat în ce caiet. Unul din cele mai bune lucruri pe care puteam să le fac pentru mine a fost că am reușit să mă rup de televiziunea la care lucram de doi ani. On and on, o experiență, dar după aia vezi că dispar încet-încet cei cu care lucrai sau măcar cu care erai pe aceeași lungime și scade producția, se aglomerează treaba, tot mai mulți stresați și razna people, dar nu în sensul ăla bun, ci în sensul ălalalt în care te uiți la ei și cu greu te abții să nu le dai un cap în gură.

So, no more tv și au încetat astfel, ca prin farmec, văicărelile, telefoanele, bîrfele, dar e drept că dincolo de mutrele blank ale unora – de vidul din creierul lor care nu poate produce altceva decît atacuri de rîs care seamănă mai mult cu acele atacuri de epilepsie – a ieșit ceva bun din toate astea. (Mereu iese ceva bun din orice, nu așa se zice?) Cu unii mă mai pot saluta pe stradă lejer, cu vreo 4-5 mai pot rîde în hohote și cu cel puțin o persoană am rămas (forever?) friends (nici aici nu există siguranță). Cu ceilalți – ne cunoaștem din vedere, vorba cîntecului. Dar mai sunt vreo 2 persoane pe care le aștept la prima cotitură a vieții, să stea liniștite că întotdeauna vine cotitura asta a vieții. Dacă n-au învățat acest lucru pînă acum chiar au trăit degeaba.

Și cam care-i rostul acestei însemnări? Niciuna. Ca toate celelalte. Mai prindem un bold pe tabla vieții, să nu uităm ceva important. O stare sau un moment. Un zîmbet sau un rînjet. Un om sau o jigodie. Că_cam asta e treaba cu memoria scurtă. Are brațe lungi. Și deodată te trezești că-ți trage o palmă din senin, parcă venită de nicăieri.

Hai la mulți ani și o tocană cu ciuperci și cu muștar!

Weekend la Balchik

12336133_10153967189827668_1359803392_nCîteva zile la Balchik e tot ce voiam în extra-sezon.

Reluăm călătoriile cu ceva soft, aproape de noi, să ne intrăm în mînă, după o pauză de 5 ani.  Balchik era o dorință mai veche, nu musai, dar era pe-acolo, dintr-o vreme îndepărtată, de cînd voiam să văd/să simt locurile unde Diana Slavu, personajul din “Pînza de păianjen”, cartea Cellei Serghi, își trăise iubirea pentru pictorul Petre Barbu. Știam c-o să ajung într-o zi să mă plimb pe celebrele pontoane, dar nu știam cînd.

În orice caz, am făcut-o și pe asta. Un weekend după două luni de traduceri, în care am fost țintuită în casă de deadline-uri, ce nu s-au terminat, dar cel puțin s-au mai rărit, astfel încît am putut fugi 3 zile și 2 nopți. Am prins o vreme frumoasă și liniștea de care aveam nevoie și pe care n-am mai întîlnit-o de vreo 7 ani, de cînd am stat vreo 5 zile în Lira, satul de pescari din Spania, la doar 50-60 de km de Finisterre, capătul călătoriei mele de pe Camino. O liniște din aceea în care să cazi adînc ca și cum ai cădea în sinele tău pe care-l tot ignori pentru că nu mai e timp de el, săracu…

nu ne-am activat roomingurile, n-am fost de găsit, nici nu știu dacă avea cineva de gînd să ne caute, dar acum, scriind însemnarea asta în așteptarea răsăritului și după 5 episoade de House of Cards abia aștept să ajung acasă, să-mi strîng Irisul în brațe și să-mi reiau treburile de unde le-am lăsat.

Am stat la Mistral, un hotel pe care-l recomand și un restaurant mult mai bun decît Korona cea overestimated. Ori poate am prins noi la ei o zi proastă, ori poate suntem prea pretențioși. Și totuși ieri am insistat. La 10.00 cînd era deschiderea ne-am dus să luăm micul dejun să nu cumva, doamne ferește, să ratăm obiectivul principal al Balchikului, deși singurul motiv pentru care cineva ar trebui să vină aici e doar liniștea.
Tipa de la bucătărie ne-a spus că servitorii n-au ajuns și că va trebui să mai așteptăm. Cît? Nu știa. Am înțeles că prin servitori o fi vrînd să spună chelnerii sau barmanii.

Am plecat spre Nisipurile de Aur, niște dîmburi de nisip pustii acum. Dar așa-mi place… să văd stațiunile despuiate de kitsch, vînzoleală, mirosuri care acoperă mirosul mării, tarabe, magazine, terase și baruri închise. Totul pustiu, părăsit, în așteptare… deși nu m-ar fi deranjat dacă, din întîmplare, s-ar fi ridicat de undeva un abur, o aromă de cafea. Era deja 11.00 și noi nu mîncasem nimic.

noiAm mers mai departe la Varna, fără să căutăm nimic în mod special, doar așa, de dragul călătoriei și tot dîndu-ne check-in-uri pe unde mai poposeam. Desigur, ne-am postat și mîncărurile pe FB, de zici că eram în pregătirea unei emisiuni culinare, chestie care sunt convinsă că i-a secat la ficați pe unii. Nu stau să explic acum cît de multe poți afla despre un popor prin felul în care vine în întîmpinarea musafirilor lui – nu știu dacă cititorii ar aprecia asta – de parcă mi-ar și păsa, în fine, ideea este că cineva care nu apreciază o servire bună și o masă bună nu cred că va fi vreodată o gazdă bună. Ori eu pun mare preț pe asta, pentru că și de la mine cer același lucru. Să-mi tratez oaspeții regește. Chestie de tradiție, pe care tîrziu, foarte tîrziu, prea tîrziu am înțeles-o.

Am ajuns și-ntr-un Carrefour la un moment dat. N-am văzut unul mai chel de cînd n-am văzut un Auchan mai chel în International City – Dubai, unde, pentru că era cel mai aproape de casă – pînă cînd am descoperit ceva și mai aproape – ne făceam cumpărăturile de-acolo acum 5 ani pe vremea asta și pe măsură ce treceau săptămînile, rafturile se goleau, iar pachetele de biscuiți de pe rafturi se împuținau. Mergeam încăpățînați acolo și așteptam ziua cînd o să ni se spună că s-a închis. Probabil că și acest Carrefour avea aceeași soartă.

Pe drum mi s-au rupt ochelarii, mi s-au deșirat mărgelele, iar la Korona (runda a doua, că nu ne-am lăsat) mi-am uitat șalul și, deși mi-am dat seama imediat cum am ajuns la hotel, n-am mai avut chef să mă-ntorc după el, semn că povestea cu Balchikul s-a terminat.

La Korona acum. Pesemne că are o reputație. Am înțeles și povestea cu fosta bucătăriei a vilei Regina Maria, cum să nu mănînci într-un loc unde se serveau mîncăruri de regină? Numai că supa cremă de ciuperci de-acolo n-o va bate în veci pe cea de la casa Jianu din Medgidia. La Korona am primit una sleită, știți, ca atunci cînd ți se încălzește mîncarea la un cuptor cu microunde pe jumătate stricat. Iar felul doi o frigăruie fără sare și piper și un piure împărțit în patru, ca patru gogoloaie de rahat gălbui, de către un chelner care căsca întruna. Să dea dracii în recenziile de pe net. Nimic nu mă enervează mai tare decît o mîncare trîntită în farfurie. E ca și cum m-ai goni din casa ta, să nu te aștepți apoi să mă mai întorc vreodată. Stimabilul domn Socaciu a avut mai mult noroc, dar nici el n-a căzut pe spate. Hai să zicem totuși că suntem noi prea pretențioși și că i-am prins într-o perioadă prea aglomerată, deși era pustiu prin jur, nici vîntul nu sufla. Cu toate astea am mai așteptat vreo 15 minute nota de plată, probabil servitorul adormise cu capul în vreo farfurie.

trotuarDesigur, dacă voiai să fumezi trebuia să te cari afară. Unde naiba o să ajungă lumea asta cu atîtea interdicții și exagerări? Nu-ți mai rămîne decît să stai și să te crucești de-atîta ipocrizie.

În orice caz, asta nu ne-a stricat seara. Nu suntem genul care să ne rostogolim și să facem scandal pentru o porție nefericită de mîncare sau să aruncăm cu monede după personal, cum am văzut că practică unii, cu care apoi nici n-am mai vrut să ies ever la o masă (asta e altă discuție care ar merita ceva mai multă atenție altădată). Pur și simplu n-o să mai calcăm pe-acolo și gata. Așa că am luat-o la plimbare ușor pe faleză, sporovăind de-alea noastre. Nu eram prea departe de casă, dar totuși eram atît de departe de cum eram noi doi acum 5 ani.

Am ajuns la Mistral unde am comandat a 4-a lavazza pe ziua aceea și, în sfîrșit, am putut fuma liniștiți în lobby-ul mare în care am ascultat un playlist de pe vremea lui “Nothing is gonna change my love for you” a lui Glen Medeiros, numai bine să ne amintim de copilăria sau adolescența noastră.

Mistral – nota 9 (dacă ne dădeau o cameră cu ușile mai puțin lovite – semne ale unei istorii de amor violente) primea 10

Restaurant Francis Drake – restaurantul hotelului – nota 10 (cu personalul discret, umbre care nu te deranjează, dar știi că sunt acolo dacă ai nevoie de ceva).

Balconul spre mare pe care ne-am fumat țigările și-am urmărit bărcile pescarilor plecînd și venind către apusuri și răsărituri – nota 20. 

Și-acum vă las, c-aștept ultimul răsărit de la Balchik.