Monitorizare

Narcissism – Cynthia Decker

La trei săptămîni după operație, simptomul care m-a pus pe gînduri cînd am decis să iau măsuri, a dispărut. O spun aici pentru persoanele care experimentează așa ceva. La un moment dat, voiam să schimb poziția cînd lucram pe laptop și, încercînd să scriu stînd pe burtă, mi se înnegura privirea și aveam senzația că îmi ies ochii din cap. Am pus-o pe seama faptului că lucrez de atîta timp nopțile. Sau poate că aveam probleme cu vederea. Așa că, luîndu-le prin eliminare (nu am probleme cu vederea), am ajuns unde trebuie. Sunt bine mersi, pot scrie acum și stînd pe burtă. Durerile au dispărut, mintea e limpede. Nu mai am amețeli și nici nu mai lucrez nopțile. Nici cafele nu mai beau. Datorită pastilelor care trebuiau luate la ore fixe, unele înainte de masă, de mai bine de o lună am grijă să mănînc la timp. Sunt doar cîteva modificări în stilul de viață cu care te obișnuiești, din dorința de a-ți echilibra funcțiile corpului, iar rezultatele te motivează să continui pe drumul ăsta.

Dar cel mai încîntată sunt de aplicația Mi Fit și de ”brățara de sănătate” care-mi vibrează pe mînă zilnic, la cel puțin două ore, să mă anunțe că am stat prea mult la laptop, deci trebuie să mă ridic și să fac mișcare, îmi monitorizează somnul, ritmul cardiac etc și pașii pe care trebuie să-i fac zilnic (8000), un obiectiv pe care singură mi l-am propus, asta înseamnă cam vreo 5 km pe zi, floare la ureche pentru cît îmi place mie să merg pe jos, dar am zis să nu mă dau vitează și nici să forțez prea mult. Nu încă.

Cît despre celelalte pe care le-am observat în perioada asta, faptul că nu spun nimic deocamdată, nu înseamnă că nu voi avea la un moment dat o poziție. Am așteptat 24 de ani pînă să aflu ce s-a întîmplat într-o frumoasă după-amiază de primăvară și cine au fost protagonistele. Nu mi-am propus asta, dar ce să fac dacă unele s-au deconspirat singure crezînd că timpul nu numai că alină răni, dar mai spală și din fărădelegi. E drept, că în paranoia lor, cred că le-am întins capcane, tot de nemernică ce sunt și vor acum să mă învețe chestii despre luptă, ambiție, rezistență și viață, femei încă pline de bube, care n-au făcut un sendviș unui bărbat în toată viața lor.

Mișto că eu mă monitorizez constant pe mine, iar ele nu mai pot de grija mea. Cu toate înregistrările, telefoanele, facebookurile, twiterele, cotrobăirile și mailurile trimise încolo și încoace, e tot degeaba. Luați, făi, de-aici și citiți! Sunt ca o carte deschisă, oricît ați analiza, judeca și încerca să o întoarceți pe toate părțile, tot nu veți ști ce capitol urmează și, vorba lui De Caprio, cînd ajung și pe la voi.

Lame People

Se face un an de cînd am ”cunoscut” o nouă categorie de oameni, la care zuckenberg cred că nu s-a gîndit atunci cînd a inventat facebookul și la care nu mă gîndesc nici eu atunci cînd decid să scriu sau să trăiesc, să tac sau să mor. Sunt oamenii care își fac anumite proiecții asupra ta, din cine știe ce motive florale sau geometrice care le lipsesc în viață. Nu îndrăznesc să se apropie de tine, pentru că au aflat ei că ești diabolică (să mori de rîs, stai, că nici asta nu ai voie) și caută nod în papură sau alianțe cu persoane pe care le-ai flituit din viață de bune, cinstite, corecte și minunate ce erau. Cam atît despre ele!

Știi cine sunt, înțelegi de ce nu-și pot vedea de viața lor care se îndreaptă vertiginos spre anonimat (deși asta nu e o chestie chiar așa de rea), alegi să le lași în pace, dar e așa o paranoia în capul lor încît cred că orice li se întîmplă rău, orice nu le iese, e un plan diabolic al tău, o magie neagră pe care ai făcut-o ca ele să nu se bucure de viață. Trist, frate, ce să zic! Nu știam că am așa puteri magice, dar știu sigur că de fiecare dată cînd te bucuri de răul altuia, Universul îți mai dă o castană după ceafă. Indiferent cum o faci, indiferent că nu te vede nimeni, indiferent că ai impresia că nu te aude nimeni, indiferent că vii și-ți verși veninul sub diferite identități și crezi că nu va afla nimeni cine ești, ți-o vei lua, fără planul diabolic al nimănui. E o chestie foarte simplă și pe care eu am spus-o de nenumărate ori, dar o mai zic o dată: ești într-un Univers care nu doarme niciodată, care te veghează și știe mereu ce faci. E mai ceva ca Big Brother și e mai drept decît orice lege făcută de mîna și mintea omului.

Mai e un cuvînt în turcă ”sadaka” în care eu cred cu putere. E un cuvînt moștenit, nu ai cum să treci peste el. Nu poate fi tradus, dar e înțeles de cei care trebuie. E ceva ce a prins rădăcini. De-aia cu unii ai un limbaj comun și te înțelegi imediat, iar alții sar ca purecii imediat ce le ieși în cale de teamă să nu-i plesnești, deși tu ai cu totul alte preocupări și sunt ultimele persoane la care te-ai putea gîndi. Ever.

Însemnarea de mai devreme Reanimare am scris-o pentru toate acele persoane care au pus mai presus de orice munca în viața lor. Mai presus chiar de sănătate. M-am dat pe mine ca exemplu de neglijență. Desigur, e mai mult decît o binecuvîntare să poți face ce îți place și să nu ai senzația că muncești – majoritatea merge la muncă din nevoie – să dansezi trei zile fără să te oprești, de exemplu, să urci munții fără să obosești, să fii doctor și să salvezi oameni fără să te odihnești, să ridici case și să nu te oprești nici la pauza de masă, să traduci nopțile pînă la epuizare, să te privezi de somn ca să mai pui undeva o cărămidă. Eu, una, nu pot să lucrez undeva unde nu-mi place ce fac. Dincolo de asta, dacă ești suficient de nebun să pui munca mai presus de celelalte lucruri din viață, într-o zi, corpul tău îți spune: alo, vezi că mai sunt și eu pe aici.

Nu dau explicații nimănui de ce scriu cînd scriu și care e motivația mea interioară alta decît emoția care m-a împins de la spate, de fapt, chiar nu îmi pasă dacă mă citește un om sau 100 de oameni. Eu am niște experiențe și mi le studiez singură. Atîta tot. Că o fac în propriul meu limbaj, că uneori scriu mai neglijent, că alteori mai trag o înjurătură, că alteori trec săptămîni în șir pînă să zic ceva, e iar fix treaba mea. Scrisul e o treabă asumată. Nu oricine o poate face. Unii nu au stomac de politician, alții de scriitor. Unii se blochează în fața camerelor de filmat, alții se mișcă prin fața lor ca și cum pentru asta s-au născut. Ideea e că pînă nu încerci ceva, habar nu ai cu ce se mănîncă. Nu-mi place televiziunea, nu am stomac de politician. Astea sunt niște lucruri pe care le-am învățat pe propria mea piele, pentru că am vrut să le încerc să văd cum e.

The Art of Getting By – 2011

Dar în ceea ce privește scrisul, cînd e vorba de cei care mă citesc, e ca și cu telecomanda, nu-ți place stilul, schimbă programul. Eu nu am nimic împotrivă. Nu-ți place tipa asta care scrie, dă-i ignore, că de sfaturi, păreri și venin nu ține cont. Scrie, de obicei, despre lucrurile care (i) s-au întîmplat și merge mai departe. Fă și tu la fel. Citește și mergi mai departe. Sau nu citi. Citește altceva, ce-ți face ție bine. Ce te face fericit/ă. Ce-ți face pipota să tresalte. Nu am nevoie de prietenia ta, sunt greu de suportat și nici nu mă voi schimba de acum încolo. Nu mă interesează ciuda ta și nici rîsul nimănui de hahaleră. Am în viață fix oamenii pe care mi-i doresc, care nu au rămas lîngă mine de milă sau de frică. Și da, la prima judecată la care m-a supus cineva, i-am făcut vînt din viața mea, să se ducă dracului și să măcăne despre mine ce-o vrea.

După cum spuneam Universul nu doarme. Și nu doarme nici pentru mine.

Așa că, dacă într-o zi mi-o voi lua în freză, voi ști de ce.

Reanimare

Atîta timp cît pulsul încă-mi bate/ E o minune./ E o minune atunci/ fiindcă pot clădi (…)/biblioteci de cărămizi fierbinți… (Eugen Jebeleanu)

Aud vocea medicului anestezist care-mi spune: ”vei simți o arsură care urcă de la piept spre gît”, dar mă atrage mai mult zgomotul de foșnet de frunze care năvălește prin fereastra deschisă. Mă pregătesc pentru o operație în zona pelviană, unde în ultimele două luni am avut niște dureri înfiorătoare. Una dintre asistente îmi spune să-mi prind părul. Noroc că-mi rămăsese pe încheietura mîinii elasticul cu care mi-l prind de obicei. E un radio care cîntă în sala de operație. Ce mișto, mă gîndesc. Oamenii aceștia mă vor opera pe muzică. Și eu tot așa lucrez cînd lucrez. Apoi îl văd pe dl doctor cum își aliniază instrumentele pe masă. Nu mi-e frică. Mi-e somn. Mai trag o dată aer în piept și mă duc într-un spațiu unde nu există durere. Măcar pentru cîteva ore scap. Din păcate, au fost doar două. Tot din păcate și pentru medici care se așteptau la o intervenție de maxim 45 de minute. Pentru mama, a fost o eternitate.

Cînd mă trezesc, simt cum sunt luată pe sus și pusă pe targă. Aud voci, printre care și vocea mamei. ”Zully, ești bine, nu era ce s-a crezut, a fost altceva, dar ești bine acum.” Apoi parcă m-a pupat. Sunt dusă undeva și simt cum îmi intră în carne fiecare zdruncinătură a tărgii. Gem de durere și chiar spun asta: ”Mă doare”. Pînă ajung la reanimare simt tot. Îmi spun ”aici e parterul” pentru că simt mirosul de cafea de la aparatul de cafea, de unde-și iau oamenii poșirca aceea nesănătoasă. Deschid ochii, trec peste o zdruncinătură mai mare, mă strîmb de durere. Gem mai tare. Cineva spune: ”Știu, știu, ajungem imediat la reanimare și va fi mai bine”.

Iar sunt apucată și trasă pe alt pat. Am ochii închiși, dar simt cum patul cel nou se mînuiește altfel, e moale, e un loc unde te poți afunda. Cineva îmi pune o cîrpă răcoroasă pe rană și durerea se mai potolește, sunt învelită și tremurul dispare, sunt injectată cu calmante și mă duc iar într-un spațiu unde nu mai există durere.

A urmat o perioadă cînd mă trezeam la prezența cuiva care ori avea grijă de mine, ori era din familie și adormeam iar. Mama a fost prima care m-a anunțat de infecție, mi-am dat seama că am fost la un pas de septicemie. O chestiune de ore sau zile. Sigur de baftă.

Am stat două zile la reanimare timp în care m-am odihnit pentru ultimii cinci ani, cînd am dormit pe apucate sau întrerupt. În stările de trezire, mai întîi am început să-mi număr cicatricile: cea mai veche e de la 5 ani cînd mi-a căzut fierul de călcat pe mîna stîngă (fier din acela greu, de croitorie, nu jucăriile de acum), apoi e cea din barbă cînd am căzut în clasa a doua dintr-un tobogan ruginit, operația de la sîn de la 21 de ani, care aproape că nu se mai vede, cea de cezariană (o traumă pe care nu o voi uita niciodată), evident trebuia să am cicatrici și pe mîna dreaptă cînd am intrat într-un geam sau geamul a intrat în ea și acum asta de acum. Va trece cum au trecut și celelalte. Dar totuși e ceva ce mă rîcîie de data asta.

De data asta a fost ceva grav. Abia aștept să vorbesc cu dl doctor. Pînă atunci, după cicatrici îmi număr și greșelile. Una dintre ele, constantă, a dus la situația de acum. Dacă nu mă trezesc naibii nici acum, atunci chiar mi-o merit pe cocoașă.

Sunt la terapie intensivă, tocmai ca să mă refac. Știu că am un organism puternic și că-mi voi reveni. Dar mai știu și că am fost nemiloasă cu el și că i-am făcut o mare nedreptate. Asistente cu mîini grijulii vin și mă înțeapă din cînd în cînd, ”trebuie să se întîmple asta ca să te faci bine,” îi spun, ”după aceea o să am eu grijă de tine”. ”Înțepăturile astea sunt mîngîieri pe lîngă ce-am trecut noi împreună.”

Miercuri, a doua zi de reanimare, usturimea din gît dispare și mi se face foame. Întreb o asistentă: ”am fost cumva intubată?” ”Normal”, zice ea. ”Am fost în sala de operație cu dv”. Parcă mi-o amintesc. E cea care mi-a spus să-mi strîng părul. Mai tîrziu, cînd mă trezesc iar peste noapte e la datorie, fixează cu privirea aparatele de monitorizare. Încep să le recunosc pe asistente și infirmiere după parfumurile pe care le poartă. Ale unora sunt grele, exact ca mîinile lor, ale altora sunt suave, ca o adiere de o clipă, mă întorc imediat după adierile astea și trag aerul în nări ca o dependentă de mirosuri fine, subtile.

Joi urc în camera mea și scap de sondă, slavă Domnului. Apoi dl doctor îmi arată în telefonul lui poze din timpul operației. Îmi văd propriile viscere și organe și mă simt ca într-un film sf sau de groază, în care trupul meu e spintecat de la mijloc, din propria mea voință și pentru binele lui, după ce i-am făcut atîta rău, prin neglijență. Rămîn fără cuvinte, eu, care tot timpul găsesc sau am cîte ceva de zis. Simt nevoia să-l îmbrățișez pe acest om care mi-a salvat viața și o fac.

Încep să vină ai mei, ușor-ușor viața își reia cursul. Iris, care e fascinată de injecții, îmi cere să-i arăt găurile de la injecții. Se apleacă și-mi pupă branula. ”Pe aici intră dragoste acum”. Ei pleacă, vorbesc la telefoane cu prietenii. Apoi obosesc dintr-o dată. Mă duc la fereastră o deschid și mă lovește din plin foșnetul frunzelor, un zgomot pe care-l iubesc, înainte de cel al ploii și al mării. E noapte și abia acum mă bufnește plînsul. Îmi cer iertare de la trupul meu și plîng. Altădată nu mai fac.

Deschid laptopul, mă apuc de o traducere. Viața își reia cursul.

Mulțumesc tuturor celor care mi-au fost alături în această săptămînă grea, în special doctorilor care m-au pus pe picioare, de la dna dr Radu Valerica (medicul meu de familie) pînă la dl dr. Tona (care mi-a salvat viața), dlui dr Bușu și echipei de asistente și infirmiere minunate de la secția de obstetrică și ginecologie, celor de la anestezie și terapie intensivă, prietenilor mei care m-au sunat, verișoarelor care m-au vizitat… și vieții că mi-a mai dat o șansă.

Otra copita de la vida

Mă uit la un serial pe Protv care se numește ”Lista neagră”, nu înțeleg mare lucru din el, că nu l-am văzut de la început și e cam la sezonul trei. E ceva cu multă acțiune și creieri risipiți, cît să nu mă gîndesc prea mult la ce citesc în subtitrare. Dar după ce mi-au trecut în ultimele luni prin mîini și probabil și prin creier cărți gen ”Învață să te ierți”, în care o autoare ne zice răspicat că suntem răi și nu ne mai facem bine odată, din cauza gîndurilor noastre negre despre alții, un film de genul ăsta, cu oameni care se împușcă fără să stea prea mult la discuții sau să-și pună problema binelui sau a răului, merge de minune. Desigur, chestia cu puterea gîndurilor e ceva ce tot aud și citesc de la 17 ani încoace și degeaba. Pe o ureche îmi intră și pe ambele îmi iese și sunt convinsă că 80% din populație e așa, cu indulgență maximă. 80% din populația care citește astfel de cărți, cînd le mai pică în mînă vreuna, deci, de fapt, dacă stai să te gîndești, foarte puțini oameni ajung să aibă idee de puterea gîndurilor noastre. Restul au liste negre.

Mă întrebam la un moment dat amuzată, oare pe lista neagră a cîtor persoane mă aflu eu? Observați că nu mă întreb ”a căror” persoane, ci a ”cîtor”. Nu mă interesează numele lor, cine sunt și ce rahat au făcut în viață, e de-ajuns că s-au dat în stambă hulindu-mă. Mă mai distrează că încearcă să facă pe nevinovații. E și vina mea că nu-i bag în pizda mamelor lor, dar prefer să-și dea singuri seama că nu mai e cazul să păstreze aparențele. Acum zece ani nici nu aș fi avut liniște dacă nu le-aș fi zis unora verde în față ce cred despre ei, dar asta presupunea că țineam la ei și poate că îmi doream un conflict deschis, ca să ne spunem ce avem de spus și să mergem mai departe. Acum știu că pot merge mai departe și fără să bat obrazul cuiva. Pînă la urmă e treaba fiecăruia cu conștiința lui.

Despre a huli – hulire, în altă noapte, acum mai vreau să-mi păstrez forțele pentru o traducere, dar e important să scriu într-o noapte și despre asta. Am studiat și am scris cu exemple despre fenomenul ”hulire” timp de 10 ani. Un rezumat ar conta pentru mai tîrziu. Atunci mulți care au fost în viața mea, sau doar s-au intersectat razant, ar înțelege mai bine unele lucruri care le scapă acum. Cînd zic scris, mă refer la caiete și pixuri cu gel. Dacă nu le va șterge timpul, dacă nu le voi arde, cum am obiceiul, sau nu le voi pierde în urma vreunei mutări, vor fi o moștenire frumoasă pentru Iris.

În sfîrșit, anul ăsta nu mi-am mai luat atîtea proiecte ca anul trecut. Două mari și late. Cartea lui Halit ”cel cu ochii ca diamantele negre” și telenovelele de pe Acasă. Mi-e de ajuns ce am în lucru acum, slavă Domnului că nu am șefi, navete de făcut și salarii de așteptat. Mă simt vinovată doar pentru că nu sunt o bucătăreasă mai bună, să fac ca altele din trei ingrediente o masă copioasă și gustoasă pe deasupra. Și colorată, și sănătoasă. Aia e. Nu le poți avea pe toate.

Educația înseamnă, în primul rînd, iubire

Dragi profesori, nu îi mai îndepărtați pe elevi de voi.

Și aș mai putea continua cu:

– nu-i umiliți nici la ore, nici în pauze, nici cînd le vorbiți între patru ochi, nici cînd îi certați în fața clasei.

– de fapt, nu-i mai certați deloc.

– materia voastră nu este o feudă, ci este doar o materie. Vor fi atrași de ea doar dacă vă iubesc. Nimeni nu iubește oamenii urîcioși, triști și mai ales, pe cei care insultă, ironizează sau nedreptățesc. Din asemenea atitudini nu se vor naște performanțe. Niciodată.

Pe Elena Stambuli o cunosc din 2014, cînd a fost invitata mea la emisiunea ”Școala după școală”, chiar de Ziua Mondială a Educației. Invitația fusese făcută altcuiva, care neavînd vreme sau nu mai știu ce se întîmplase, îi dăduse această sarcină Elenei, ca să nu spun că o pasase. Din fericire pentru amîndouă. Astfel, aveam să mai ținem legătura în timp și să ne mai întîlnim, la încă o emisiune, unde, alături de prietena ei Alexandra Alexandrescu, am discutat despre violența în școli și familie, iar eu să fiu recunoscătoare că, pentru binele generațiilor viitoare, există profesori și consilieri precum Elena.

Un an mai tîrziu mă invita ea să vorbesc în fața elevilor de la clasa a 8-a de la Școala Gen nr 8 din Constanța despre ce înseamnă să fii ziarist. Anul acesta, pentru că se fac doi ani de cînd am renunțat la presa de teren și tv, am vorbit altor clase de a 8-a de la aceeași școală despre ce înseamnă să fii traducător, dar de fapt, cred că le-am vorbit, și atunci și acum, despre ce înseamnă să îți placă ceea ce faci.

Dacă ar fi să vorbesc despre lucrurile care îmi fac plăcere, nu mi-ar ajunge o viață întreagă să povestesc, darămite o oră. Dar a trebuit să ne limităm. Și-apoi era vorba despre lucrurile de pe urma cărora mai și cîștigi bani.

Fără să aibă nici o legătură cu activitatea, sau poate că da, îi voi fi întotdeauna recunoscătoare Silviei de la Antena Group (se știa ea cine) pentru telefonul pe care mi l-a dat acum aproape doi ani, cînd m-a întrebat dacă vreau să reiau colaborările pentru traducerile de filme turcești, nu le numesc telenovele pentru că nu sunt, dar o să explic altădată de ce. Nu ne-am văzut niciodată și poate că nici nu ne vom vedea vreodată, dar ce bine mi-a făcut doamna aceasta cred că nu voi reuși să-i explic niciodată și cred că nici nu o interesează să știe, ceea ce face ca lucrurile să fie și mai interesante. Chiar dacă nu mai colaborez acum cu Antena, Silvia va rămîne pentru mine unul din acei oameni prin care a acționat Dumnezeu ca să îndrepte o greșeală pe care mi-a făcut-o viața cînd, la 15 ani, mi-a adus în cale unul din acei profesori nepotriviți, care, în loc să motiveze un copil, îl blochează, drept urmare acesta va refuza să mai primească învățătura de care are nevoie și dragul de învățare a materiei respective. Pentru mine, la vremea aceea, a fost limba turcă. Au trebuit să treaca fix 20 de ani ca să deblochez acel ghem de frustrare și nedreptate care mi se făcuse și încă patru ani, pînă la telefonul Silviei, ca să-mi iubesc din nou limba maternă și să fiu atrasă de cultura turcă, așa cum nu credeam că voi mai fi vreodată și cum o făcusem cîndva în copilăria mea legănată de părinți și bunici, care vorbeau cînd în tătară, cînd în turcă. Chiar nu contează că pînă atunci tradusesem mai mult din alte limbi (franceză, spaniolă și engleză), revenirea la turcă a fost ca o întoarcere acasă.

Iată de ce este atît de importantă dragostea profesorilor pentru copii mai întîi, și abia apoi pentru materia pe care o predau. O abordare greșită poate frînge destine, poate îndepărta un copil, de altfel bun, de performanța pe care o merita sau chiar îl poate bloca definitiv.

Nu știu dacă acești copii cărora le-am vorbit azi sunt conștienți de faptul că au așa mare noroc cu un profesor ca Elena Stambuli, s-ar putea să-și dea seama mai încolo, poate într-o zi cînd, undeva pe la 25 de ani, vor sta de vorbă pe o terasă cu un nou prieten pe care l-a scos viața în cale și cu care discută despre ce-și imaginează că vor fi și despre cum le-a schimbat destinul un om care le-a arătat o cale sau le-a deschis o ușă.

Pe Elena Stambuli o puteți vedea azi, la ora 20.00, la Cafeneaua lui Enache, pe Litoral Tv, emisiune realizată de fostul meu coleg, Enache Tușa, și actualul coleg, aș putea spune, de proiecte comune, despre care dacă nu ar fi, nu s-ar mai povesti.

City of Night

Acum șase ani scriam asta, într-un status de FB, în timpul evenimentelor din Dubai.

Zully Mustafa

4 martie 2011 la 10:48 ·

”nimeni nu poate face rau altuia fara sa plateasca”

De-ar cunoaște mai multă lume acest simplu adevăr, ce frumos ne-am putea juca de-a șoarecele și pisica cu toții.

După ce ți-ai făcut idee de tot ce trebuia să-ți faci idee, îi vezi pe ceilalți cum încă se mai agită și le dai cu citate din tine. Peste ani au mai multă valoare.

Replica din ultima vreme cea mai des folosită: ”Nu pot, am de tradus”.

”Vrei să ții o prezentare de carte?” ”Nu pot, am de tradus.”

”Vii la ședință?” ”Nu pot am de tradus.”

”Vrei să mori?” ”Și cine traduce în locul meu?”

”Vezi că au scris unii urît de tine nu știu în ce comentarii”. ”Mă piș pe ei, am de tradus.”

Iar cînd nu am de tradus, prefer să citesc și să meditez la anul de grație 2016 și la toate vedetele din el. S-au strîns buluc pe capul meu toate ”vedetele” Constanței. Norocul meu că și atunci am avut de tradus. Dacă stau să mă gîndesc, ăsta a fost și norocul lor.

Ieșirea din politică

Mai aveam un singur lucru de făcut înainte de marea desprindere (dacă și aceasta va exista vreodată). Să ies din politică. Restul sunt doar chestiuni administrative personale, care nu privesc pe nimeni.

Dar mai întîi trebuie să spun cum am intrat (din categoria măsoară de 10 ori și taie 1 dată). Era înaintea de campania de la locale cînd am primit propunerea să intru consilier local pentru Medgidia. Am refuzat în prima fază și am și zis, la momentul respectiv, că sunt două probleme.

1. am fost toată viața anti-psd
2. sunt cunoscută de cei puțini ca autor de cărți și, întâmplător, prin forța împrejurărilor jurnalist sau, uneori, realizator tv. Asta înseamnă că numele meu din acte, e altul. Asta înseamnă că numele meu nu vă va aduce voturi.

Bătălia era între PSD, PNL și ”independentul” Vrabie. Mai exact, toată lumea se lupta cu Vrabie, anunțat precum un descălecător al neamului, care va face din Medgidia o gură de rai. Dar bătălia, de fapt, nu a fost între ei, ci între jurnaliștii implicați în campanie, astfel că m-am trezit că cei care-l susțineau pe Vrabie, se luau de păr cu mine, pe tastaturi, evident. S-au dat blockuri masive și replici acide, dușmănii de moarte, interpretări, care s-au stins imediat după campanie, dar ranchiunile au rămas. Am tăcut și am mers mai departe. Totul a plecat de la acest articol în care spuneam că apa de la Medgidia nu va ajunge niciodată la 1 leu, cum spunea Vrabie, ca dovadă că n-a ajuns nici acum după ce s-a instalat primar și las scris aici, pentru posteritate, că nici nu va ajunge vreodată.

S-a mai spus că am lucrat la o televiziune psd-istă, a primarului din Năvodari care e PSD. Etc. Probabil trebuia să fac emisiuni gratis, nu știu. Da, am lucrat, în acte, LTV aparține nepoatei primarului, care nu s-a băgat niciodată în felul în care mi-am realizat emisiunea despre ”Școală” și am apreciat asta. Și evident, a fost singurul lucru pe care l-am apreciat. Uneori, e destul. Ba chiar, cînd am ținut la un moment dat o emisiune despre prima marți neagră nici atunci nu s-a băgat nimeni peste ce mesaje transmit. Dacă se întîmpla asta, aș fi renunțat mai devreme. Am renunțat la LTV din cauza distanței dintre casă și locul de muncă, după doi ani de navetă (a fost o perioadă cînd am făcut zilnic 120 km dus-întors).

Dar totul a plecat de aici.

Dacă nu aș fi lucrat în acel tv, nimeni nu m-ar fi băgat în seamă. PSD avea nevoie de cineva vocal, de cineva care se ducea înainte ca berbecul și care rezista la presiuni. Nu era de ignorat nici experiența din presă. Or mai fi făcut ei ceva săpături, nu știu.

Partea cu consilierul local era ok, partea cu consilier local de la PSD mă deranja, pentru simplul motiv că în epoca Năstase, jurnaliștii au fost cei mai prigoniți, și unii își aduc foarte bine aminte perioada aia și nu prea credeam că s-au schimbat lucrurile.

Partea cu consilier local însemna că mă pot implica în schimbările din orașul meu și să cer transparență. Desigur, nu știam atunci că singur împotriva tuturor nu e o soluție pe termen lung pentru timpul și nervii tăi. Teoretic, știam. Dar practica te învață cel mai bine. M-au ajutat și ”prietenii” să înțeleg asta.

Nu mai intru în amănunte cu ce s-a întîmplat în campanie, dar iată ce am aflat în perioada de mai-noiembrie 2016.

• – un post de consilier local e foarte rîvnit – (e atît de rîvnit încît unii dau bani grei în campanie ca să se împingă cît mai în față pe liste. Eu nu am dat, nici nu știam că așa se procedează, nici nu mi-a cerut nimeni (înainte, mi s-au cerut bani după terminarea campaniei, dar asta e altă poveste pe care o s-o detaliez un pic mai jos). Asta a deranjat cîțiva membri PSD de la filiala Medgidia, că am ajuns în față, fără să fac un efort, chipurile. Și mereu întrebarea asta: cine a adus-o pe asta aici? Pila cui e?) În timp ce ei alergau pe străzi cu broșuri, eu scriam sau pregăteam candidata pentru interviurile televizate. Ce înseamnă asta, ei nu pot înțelege și de aceea nici nu ajung în fața camerelor de luat vedere vreodată. Dacă ar ajunge s-ar face de rîs, i-ar lua toate transpirațiile și abia dacă ar reuși să îngaime două vorbe. E foarte greu, de-aia, îți trebuie exercițiu pentru asta. Unii sunt nevoiți să o facă și deprind exercițiul ăsta. Dar cei mai mulți, aleg calea ușoară, nu vor fi vocali, ca să nu supere pe nu știu cine, nu vor să aibă sau să-și facă probleme, dar lasă că ziariștii sunt niște proști, latră pentru alții și tot așa.
• – După campanie, mi s–au cerut bani ca să-mi păstrez postul de consilier. Mai degrabă poziția din listă. Conform rezultatelor, la Medgidia au intrat 5 consilieri PSD, față de 10-11 la cît se așteptau ei. Vrabie independentul, susținut de M10, le-a dat peste cap rezultatele, astfel că au intrat în consiliu și consilieri M10, un partid 0 la Medgidia înainte de Vrabie și 0 acum după ce primarul e ALDE. Totuși, deși la Medgidia au fost frecușuri și discuții aprige la care eu nu am participat, că se fereau de mine, Constanța a fost cea care a susținut candidatura mea. Nici cînd i-a rugat Vrabie să renunțe la mine, pe motiv că-l deranjam în Consiliu, deși chiar nu mi-am propus asta și chiar am vrut să colaborez pentru binele comunității și să știu exact ce se întîmplă cu bugetul, PSD Constanța nu mi-a retras sprijinul politic. De aceea, nu mi-am dat nici eu demisia pînă acum din partid, deși nu simt că mă reprezintă, cu atît mai puțin acum, cînd vocea străzii e sugrumată de furie din cauza ordonanței cu pricina.
• – După ce mi-am dat demisia din Consiliu, am simțit oftatul de ușurare al tuturor celor din primărie, dar și al cîtorva din partid, care nu mă înghițeau. Am zis și atunci, nu mi-am dat demisia la presiunile cuiva, doar că Medgidia pentru mine, momentan, pînă la proba contrarie, e o cauză pierdută. Așa că oftatul de ușurare a fost și al meu.
• – M-a întrebat cineva aseară, uimit, dacă s-a dat o directivă de partid să nu iasă membri psd în stradă și dacă șefii mei știu ce fac eu acum. Nu am idee de o astfel de directivă, eu oricum nu mai sunt demult chemată la ședințele de partid ale filialei din Medgidia, dar nici nu am insistat să fiu deranjată cu ședințele lor. Cei care mă cunosc de ani de zile, știu deja că nu recunosc și nu ascult de șefi, decît dacă lucrurile merg profesionist. Nu reacționez la directive și ordonanțe, porunci și ”pentru că așa zic eu”. Zi, dar să fie ceva ok, ceva cu care să rezonez. Mi-a plăcut întrebarea unui prieten, care mă cunoaște mai mult din scrierile mele ”Și chiar m-am întrebat oare cît o să-i mai suporți tu pe ei și ei pe tine?” Îi răspund aici că am fost unul din tîmpiții din presă care au crezut că se înșeală și că pot schimba ceva din interior. Ceva în bine.
• – Și ca un corolar, nici nu aș fi intrat în PSD dacă nu ar fi candidat Vrabie la Medgidia, care, în fapt, el însuși e un susținător PSD. De ce? Pentru că nu voiam să fie primar un om umflat cu pompa de presă și care, atunci cînd cineva i-a cerut declarația de avere, a zis că să se potolească dacă nu vrea să fie dat afară. Ăsta a fost motivul pentru care am intrat în campanie, să nu se întoarcă înapoi, sub altă formă, epoca Năstase. Dar Vrabie a cîștigat, cetățenii din Medgidia sunt mulțumiți, apa e la același preț, nimeni nu și-a pierdut slujba, PSD dă ordonanțe, iar noi ieșim în stradă.
• – Acum e posibil ca PSD să fi greșit, alegînd un reprezentant atît de vocal. Nici măcar nu sunt vocală, nici măcar nu vreau să atrag atenția asupra mea, că nu simt nevoia nici de reflectoare, nici de glorie, nici tămbălău. Postările mele de pe FB sunt doar pentru prieteni sau pentru oameni pe care-i simt ok, acum două zile le-am dat drumul în public, pentru că am avut o poziție, spre deosebire de alții, care nu înțeleg că dacă nu ies din vizuinile lor la momentul potrivit, e prea tîrziu să o mai facă.
• – M-a enervat valul de ură și furie împotriva lui Sevil Shaiddeh, doar pentru că e musulmană și de altă origine, glumele de prost gust și amintirile din curtea lui Ștefan cel Mare, la vremea aia am șters din lista de FB multe astfel de persoane care au derapat (pedeapsa supremă a zilelor noastre). Am văzut astfel de comentarii și la adresa mea. Ăștia sunteți.
• – M-a enervat că una din consilierele PSD de la județ i-a făcut pe protestatari ”putori”. Dacă ei sunt putori, atunci sunt și eu una. Dar chiar aș vrea să se facă la un moment dat un concurs de rezistență la stres și deadline cu astfel de persoane, să vedem cine cedează după un proiect și cine rămîne în picioare.
• – M-a înduioșat aseară cineva care i-a venit să mă ia în brațe și să-mi spună felicitări. Era ceva, nu-i venea să creadă. Mie mi s-a părut ceva firesc, ca și cei din PSD care nu sunt de acord cu ordonanța și cu abuzurile și hoția să vină să spună că nu sunt de acord, dacă vor să mai existe ca partid. Pentru mine a fost ultimul act pe care l-am făcut pentru PSD. Bun sau rău pentru ei, nu știu.
• – Nu merit nici felicitări, nici aplauze, nici nimic. O spun cît se poate de sincer. Nu mă consider nici revoluționară, nici spărgătoare de partide. Nu vreau nici osanale, nici interpretări. Știu să scriu și singură și mă adresez întotdeauna prietenilor mei, de aceea am și rămas de atîția ani pe aceleași baricade. Asta a fost explicație pentru ei, că m-au tot întrebat ce m-a apucat cu politica asta. Știu că ați fost dezamăgiți că nu a fost în stradă Sevil Shaiddeh, chiar era un subiect de presă, nu? Nu am nevoie de publicitate și nici nu am de gînd să fac carieră în politică. Și oricum, publicitatea în România… o să dau replica unei doamne deosebite pe care am vrut să o laud pentru performanțe și mi-a zis așa: ”Nu doresc, știi cum e cu promovarea, de fiecare dată cînd m-a lăudat cineva am avut controale.”
• – În orice caz, un singur lucru știu exact despre mine (restul încă le mai descopăr), că atunci cînd nu s-a mai putut, nu am ținut cont nici de funcția, nici de galoanele unui om și am spus ce am avut de spus. Că nu i-a convenit, nu mă interesează. Părerile mele despre democrație și libertatea cuvîntului sunt aceleași de ani de zile. Nu mă cert cu nimeni pe tema asta, doar mi le susțin. Prefer să ne spunem ce avem de spus și să rezolvăm un conflict, decît să ținem în noi și să răbufnim apoi cu ură. Asta înseamnă democrația.
• – De exemplu, mărirea de salariu de 20% sau de pensie de 5% e un nimic. Vorbim de măriri, abia după ce dublăm pensiile și salariile, ca să pornim de undeva, omenește, să nu mai vorbim despre praf în ochi.

Și oricum, după o campanie atît de inteligentă și de bine pusă la punct – a se citi diabolic de bine pusă la punct (la care deși nu am participat (vorbesc de campania pentru parlamentare), i-am văzut rezultatele și-abia după încheierea ei mi-au picat și toate fisele), să o dai așa big time în bară, numai PSD o putea face. Din punctul meu de vedere, am terminat-o cu politica. C`est fini la comedie !