Shame-uirea, cu accent pe muire

196963625_1_1000x700_noul-cod-rutier-2018Îmi cumpăr io noul Cod rutier și deschid fix la ”Constatarea contravenției”, să mai zici că nu știe Universul acesta ce e mai bine.

Cum sunt fed up pe facebook, a cause de prea mulți ”castraveți” (de ambele sexe), pe care nici nu pot să-i dau afară din listă că-s de-ăștia care după aia se șucăresc toată viața pe tine că nu le-ai zis ”la mulți ani”, ei fiind totuși niște șucăriți by default pe orice, mă întorc tot mai des pe wordpress că cel puțin aici, au răbdare să mă citească cei care mai și înțeleg o ”răutate”, chipurile, ale unei femei sucite. N-am chef de blestemele nimănui, dar din cînd în cînd mai bag bățul prin gard să aibă și hăhăitoarele de ce rîde ca proastele la sulă, nu doar așa că le-a zis mama lor ”fata mea, dacă nu știi ce să zici, rîzi ca proasta”.

Deci, cu Codul Rutier… băi, de cînd au început să aibă și polițiștii rutieri facebook a căzut și meseria asta în desuet, nu că ar fi avut în România cineva vreun drag de ea. Cînd te oprește un polițist în România e clar, ori a ieșit la șpagă, ori să înceapă cu ceva aroganțe venite dintr-o copilărie de sărac frustrat pe care nu l-a ascultat nimeni niciodată, nici măcar la tablă, că oricum se plictisea orice profesor pînă-i trecea ăluia prin cap răspunsul.

Dar măcar să fiu informată cînd mă oprește vreunul, care sunt procedurile atunci cînd îi trece prin instalație să mă amendeze. De obicei, amenzile astea se dau de-ampulea, că dc se dădeau pe bune nu mai erau atîția morți pe șoselele patriei și nici nu aveau atîția analfabeți violenți carnete luate pe șpăgi.

Ambiția asta s-a ivit în urma unei amenzi uriașe pe care ”marea sculă polițistă” din oraș a avut ghinionul de a fi orbită de farurile unui matiz (I stil have the Matiz – care pentru mine e foarte bun, pînă încep să conduc fără teama de a zgîria ceva pe leasing). S-a oprit, a pozat matizul, de parcă era un avion ce transporta tiribombe și deodată s-a activat Superman să salveze lumea de infractori, a constatat contravenția cu ochii lui mici de pinguin orbit în plină noapte, s-a enervat că nu a vrut nimeni să-i semneze procesul verbal de constatare, dar a uitat de nervi să cheme un martor, cuprins de flăcările adrenalinei că i-a mai arătat-o el unuia (zic unuia, că la volan era soțul). Aflăm apoi că ”marea sculă polițistă” uniformizată verde-flegmă, mai e și patron de salon de cosmetică, evident în acte o fi vreo iubită sau o nevastă, sau o ceva coafeză, nu poate fi pe numele lui, nu are cum să fie chiar atît de fraier, dar nici nu se poate abține să nu se ducă pe-acolo să vadă ce cliente mai apar la smuls de floace. Adică eu am fost de 3 ori în cinci ani să-mi fac părul și a dracu coincidență, el era mereu acolo. Nu cred că chiar epila vreo gagică sau vreun piept de macho, dar sigur făcea ture în timpul programului că era în uniformă.

Foarte bine, domle. Avem polițiști multilateral dezvoltați. Suntem cu toții construiți fix pentru epoca de aur promisă, așa că unii nici nu mai văd unde e beleaua. Băi, beleaua e asta. Nu se poate, man, să ai niște ocupații atît de antagonice. Nu se poate să fii șofer de tir și crainic la România Tv în același timp, deși la ce burtiere bagă ăia, sigur sunt aleși mulți din rîndul tiriștilor. Nu se poate să fii gogoșar și gutuie în același timp. Nu merge nici dacă ești schizofrenic. Nu se poate să joci în două reclame de iaurturi și să te crezi Meryl Streep, că veni vorba și de asta.

Sunt unele lucruri care nu se fac, pur și simplu. Că dacă le faci, pe urmă va trebui să suporți consecințele shame-uirii, iar unii sunt foarte pricepuți la asta și nu mai ai ce face.

(To be continued)

Advertisements

Ferma vedetelor 3

rona-hartner

Rona Hartner                                             sursă foto: portail-coucou.com

Rona a stat ea ce a stat și a mai dat o lovitură. A mai eliminat un călcător pe nervi și fan de strategii, luptător cu experiență, mare lover, great războinic, părăsitor de proprii copii. În sfîrșit, nu cred că Rona îi avea dosarul atunci cînd a apărut Cristi luptătorul în ferma vedetelor, nu avea nici experiența lui în emisiuni televizate și nici nu avea cum s-o cucerească pe Rona cu mușchii lui atrăgători de babes. Desigur, nici el nu avea cum să fie atras de Rona, pentru că-i lipsea botoxul, genele false și langurozitatea. Nu prea știe el cum să fie în preajma femeilor inteligente, la astea nu prind mușchii.

Așa că, pe scurt, povestea a e așa. Rona a continuat să fie ea însăși, lucru care i-a călcat pe nervi pe ceilalți, care simțeau nevoia să fie altfel, în funcție de cine era fermierul săptămînii. Evident nu s-a lăsat impresionată de cele patru copci ale luptătorului care s-a tăiat în coasă, fără ca măcar să apuce s-o folosească, și l-a trimis direct în duel, spre revolta lu beibi Majda, sucită și aia în gleznă, de bine ce-a știut să calce pe pămînt. Cineva a făcut oripilat declarația ”Eu nu aș fi trimis un om rănit în duel”, rana fiind o micuță zgîrietură, care, pentru un luptător ca Cristi, era doar un abur, iar duelul nu era, de fapt, un duel într-o arenă de gladiatori, ci niște întreceri sportive la care fac față și copiii de clasa a V-a. Plus, să nu uităm că nu au avut absolut nicio greață toți acești vociferatori cînd au trimis-o pe Rona la duel, proaspăt operată de sau la menisc. Dar, în sfîrșit, amănunte.

Cu toate strategiile lor, Rona a dat un bobîrnac și a secerat ditamai luptătorul care a picat proba de îndemînare, spre disperarea Majdei, care zici că se despărțea de iubirea vieții ei, așa lacrimi de crocodil vărsa, de altfel, o femeie puternică etc. și alte motive în plus să o urască pe Rona, care iar a lăsat-o fără cea mai dragă ființă din fermă, după ce beibi Diana a părăsit-o în lacrimi și a devenit imediat istorie.

Pe Iordăchioaie săracu îl înțelegem, tre să fie frustrant să ai ca parteneră de echipă o rebelă ca Rona (deși, zice povestea, ar fi un rebel și el), care nu ascultă de niciun bărbat, darămite de unu slab ca el și care nu are nevoie nici de aplauzele, nici de aprobarea nimănui. Dar nici nu te lasă să-i faci felul doar pentru că nu o halești tu.

Micuțul bărbos Dragoș e surprinzător de atent la niște detalii de-astea de femeie care stă toată ziua în casă și se uită pe geam la alții, să nu cumva să rateze vreo mișcare nelalocul ei, genul de gagică ce nu-și poate liniști nemulțumirile nicio secundă: ”ce face aia, cînd se mărită, cînd se dezmărită? Ai văzut ce pantaloni scurți purta la ea în casă? Eu fac gardul și tot ea are cheia?” – așa și Dragoș umoristul: ”De ce se duce Maxer să mănînce cînd eu am de cărat lemne? De ce nu mă bagă Maxer în seamă? De ce nu muncește să-l văd și eu?”

De Vladimir Drăghia nu zic nimic, dar vă aduc aminte că a fost singurul burlac de la emisiunea ”Burlacul” care a fost dat afară de candidate, cu acordul lui, desigur, pentru că chiar nu a mai suportat atîta prostie și a preferat să fie eliminat decît să-și mai piardă timpul cu niște tălîmbe. Așa că nu cred că aici va fi altfel.

Cît despre cuplul Natanticu și bursucul ălalalt, marii umoriști care nu au făcut nicio glumă reușită pînă acum, s-au fofilat făcînd pe băieții de gașcă, la limita dintre bîrfe, genul de slugă la doi stăpîni. Știm că e totul un joc și că, de fapt, în realitate, nimeni nu e așa, ci toți sunt niște cuceritori minunați, artiști fără cusur și chiar se zbat pentru carierele lor, pe care puțini le apreciază. Nu e de mirare dacă unu din ăștia doi va cîștiga, par protejați.

În sfîrșit, după ce am văzut umilirea marelui ”gladiator” și a fost clar că Dinu Maxer i-a dat la temelie cu inteligență din doar două probe, deși e de profesie medic și deci nu avea cum să dărîme ditamai ”stejarul”, m-am dus liniștită la somn, chiar nu am mai prins cine va fi fermierul de săptămîna următoare. Posibil Majda. Dar nu mai contează. Mă bucur că iar a învins inteligența over mușchi or beauty.

Où sont les blogs d`antan ?

5c25badd24ccc684f3ea80c528f3dade

Finding someone who loves the same blog as you do = instant new bestfriend

Mă tot gîndesc cu nostalgie la libertatea pe care ți-o crea scrierea pe blog, habar nu aveai cine te citește, dar știai că vine acolo pentru tine să te citească. Era modul cum o spuneai tu, sau cum o spunea el, erai sigur că cel care a venit la tine, te caută că zici ceva interesant, sau te duceai tu la el, pentru că după vreo 10 însemnări deveneai dependent de ideile lui/ei și de modul în care le expunea și uite așa se nășteau marile amiciții.

Unele au și rămas, dar nu mai sunt așa de zgomotoase, ne urmărim pe silentio stampa de prin listele noastre mohorîte de facebook și nu zicem nimic să nu cumva să înceapă vreun uragan creat de vreo fostă colegă de liceu care crede că dacă ai stat în bancă cu ea te și cunoaște, plm, sau vreo verișoară cu care ai fost în discotecă acum o mie de ani, dar n-a citit nici măcar un articol scris de tine și nu mai știe cum ai evoluat, sau, Doamne ferește nevasta, amanta, viitoarea iubită, care stă ca uliul să nu dea vreun like amărît vreunei omlete nenorocite.

Și mai e și chestia asta că uneori apăs pe linkuri care mă duc într-un punct mort, nu mai există blogurile alea, apăs pe comentarii, care în mod normal m-ar fi putut duce pe scrierile cuiva. Nu mai sunt nici acelea. Și n-au trecut decît 10 ani. Sau 12. Unora le-a dat viața în cap, alții și-au pierdut îndemînarea. Unii, foarte puțini, au rămas. Alții s-au transformat în altceva sau au ajuns acolo unde își doreau, în redacțiile pe care le visau, ori au scos cărțile pe care și le imaginau, ori au fost prinși în vîltoarea contractelor, proiectelor, călătoriilor etc. viață pe repede înainte sau everybody loves facebook.

Cred că am citit mii de bloguri, mai ales în perioada cînd timp de 7 luni am recomandat zilnic cîte 3-4, cu însemnările lor cu tot și trebuia să rînesc prin tot internetul pînă găseam ceva bun. Dar găseam. Pe unii autori i-am recomandat de mai multe ori, sperînd că așa vor avea mai mult public care să ajungă la trăirile, emoțiile, stilul lor de viață, ideile, pe scurt, scrierile lor.

Apropo de scrierile astea, îmi lipsesc. Oamenii care scriau erau în primul rînd oameni care citeau cărți și cărora le plăcea să vorbească despre asta. Sau știau să concentreze informația. Pe alții îi interesa să își înțeleagă emoțiile. Pe unii i-am cunoscut și în viața reală. Erau la fel de amuzanți, interesanți, inteligenți, buni și ambițioși, cum îi percepeam din blogurile lor. Cele mai bune muzici mi s-au recomandat atunci, cele mai bune cărți le-am citit tot atunci. Nu mă miră că unii dintre ei și-au împlinit visele. A fost o atmosferă frumoasă, cu multă muzică și nopți nedormite, cu un șuvoi de tinerețe și clipe furate, pe un drum pe care s-a întîmplat să ne întîlnim și să ne salutăm.

Mie mi-e puțin dor de atmosfera de atunci, atît am vrut să zic. Fiindcă în 10 ani de deconectare n-am întîlnit nicăieri, în viața reală, atîția oameni interesanți la un loc decît în zona unde fiecare a dat cu capul și, întorcînd spatele la lume, a scris cu umor sau cu sinceritate, ce l-a preocupat atunci mai tare. Sper că sunt bine cu toții și că într-o zi se vor întoarce la blogurile lor, ca la ei acasă.

10, 6, 4

28907717_1592461997470395_961694193_n

foto: Iris, în tren, pe drumul de întoarcere – poză făcută de prietena ei, Sara.

Cifrele arată așa: 10 ani de blog, 6 ani de Iris și 4 zile fugite de-acasă.

Nevoia de a demonstra cît suntem de buni sau de valabili vine din faptul că cineva te-a castrat de mic că nu ești bun de nimic, dar în același timp ți-a și indus ideea perversă că poți fi bun la orice.

O greșeală în educație pe care o văd la foarte mulți oameni. Sunt adulți, dar îmi pot da seama ce fel de mame au avut după felul în care-și rezolvă treburile sau nu, după ce vor să demonstreze sau nu, ce anume îi face să se înfoaie la alții sau nu. Printre ei, mă observ, bineînțeles, mai ales pe mine.

Din cauză că nu suntem oameni perfecți, deși așa ne-am născut, în loc să-i învățăm pe copii cum să-și păstreze bunătatea și frumusețea nativă, băgăm în ei reguli și punem biciul să demonstreze sau să facă ceva, ca să ne mîndrim mai apoi prietenilor noștri sau altora de prin jur că vai, ce copii deștepți avem, fără să vedem cît de triști devin.

Aș prefera să nu-i induc lui Iris ideea că poate face orice vrea dacă dorește, că imposibilul nu există, că dacă vrei poți, în locul celei că poate fi iubită exact așa cum este și că nu e nimic în neregulă cu ea. Încă încerc să-mi dau seama ce-i place foarte mult în afară de ponei (iar aici recunosc și sper să citească într-o zi cît de mult m-au secat poneii ei, dar cu toate astea le-am făcut loc în casă și i-am cumpărat ultimele apariții). A venit vremea să facă ceva, nu știm încă ce, așa că o duc peste tot. Cel mai mult îmi place să fug din orașul ăsta lipsit de posibilități și orizonturi și locuri de joacă și să-i arăt lumea și locurile prin care am trecut eu. Asta e și o ocazie specială de a sta mai mult de vorbă cu ea și de a o încuraja să facă singură unele alegeri.

Așa că, în plină înzăpezire și emoții că nu mai ajungem la tren, sau că trenurile nu merg, am ajuns în final la Brașov unde ne-am jucat în parcurile de acolo, Zao Planet și Superland. Alte numere: Alma, 5 ani, Iris, 6 ani și Sara, 8 ani (La mulți ani, Sara, încă o dată!).

Deci chiar nu contează că dacă mai aud o dată ”Dacă vesel se trăiește, bate așa”, iau pe cineva la bătaie și dacă mai văd un pitic al Albei-ca-Zăpada că se uită la mine de sus, îl pocnesc, fetele au fost fericite și s-au jucat în aproape toate zonele de atracție din SuperLand. Sper că cele 4 zile petrecute full time cu mine au compensat absența pe care a încasat-o luni la școală.

18352_1277635455339_2217582_n

Într-un alt tren, acum 10 ani, dinspre Bistrița spre București

***

Ce mai voiam să zic este că dincolo de evoluțiile sau involuțiile mele, nu mă voi jena niciodată să bag un fitil-două, să văd cum se schimbă oamenii la față, fix în momentul în care știu sigur că au dat-o în bară. Momentul de după e la fel de important ca și cel dinainte, dar asta nu înseamnă decît că atît pot duce unii. Nu mai mult.

Degeaba se uită la mine ca și cum nu le-ar conveni ce-am zis. Chiar au o nouă ocazie de a se îndrepta, ori de a măcăni în continuare. Eu voi privi la lume tot cu mîna sub bărbie și peste zece ani. Un gest pe care l-a copiat și Iris, văd. Iar pentru asta, îi mulțumesc din nou Sarei, prietena ei de 8 ani, care a surprins momentul.

La mulți ani, nouă, din nou și pentru totdeauna, oriunde ne-am afla și de oriunde ne-am saluta!

 

Ferma vedetelor 2

27750710_1636328086414930_2792755540463263286_n

poză care nu are legătură cu Ferma Vedetelor, dar care vrea să spună: make love, not war!

Că parte 1 am pus-o pe FB și era mai răutăcioasă, dar asta pentru că țin cu Rona, mai mult cu de-alde beibiurile casei.

M-am uitat la episoadele din urmă la ”Ferma vedetelor”, acest sezon, încercînd totuși să înțeleg reacțiile omenești ale fiecărui personaj în parte, în condiții aspre, care-i privează de obișnuințele lor cotidiene și care e chestia atît de deranjantă pentru care ceilalți nu pot sta în același loc cu Rona, ”extraterestra” fermei, cum chipurile, drăgălaș au numit-o comedianții. Nu mi-am dat seama de unde apar răutăcismele femeilor față de Rona și comparațiile între ea și Țonciu (Narcisa, desigur, la o țigară cu beibi Diana și beibi Majda).

Înțeleg că unul e rău de foame, altul de somn și altul de muncă. Pe mine, de pildă, dacă mă trezește cineva aiurea din somn, mai ales din cel de după-amiază, în rarele ocazii cînd apuc să dorm și eu după-amiaza, s-a terminat șmecheria, dau cu piciorul în gălețile de lapte, în oi, în garduri, mă iau la trîntă cu cocoșul. Deci, nu sunt eu. Altfel, rezist la orice. 🙂

Așa că reacția bietului Duban la foame, mi s-a părut amuzantă. Mi-l și imaginam cu mațele ghiorăind de foame și soția lui diafană alergînd după el, ”stai calm, nu mai face așa, nu te mai enerva”. Dar dacă toate astea sunt pînă la urmă reacții firești, ceea ce nu înțeleg, totuși, este bîrfulița meschină pe la spate și pe la colțuri, printre dinți și printre fumuri de țigară.

Aceștia sunt oameni care au făcut, totuși, ceva în viață, sunt educați, sunt artiști, s-au învîrtit în anumite cercuri, în anumite medii, au participat la niște concursuri, au muncit pentru carierele lor, au citit în plus față de alții, au studiat muzică, teatru, dans, au jucat în filme etc. nu sunt vedetuțe fără creier. Știau în ce s-au băgat. Oamenii muncesc, condiții grele, viața la țară, foarte frumos, aer curat, hrană bio, puțină, dar naturală, ia uite ce frumos, și munciți și slăbiți, deci ce e așa de comentat cu atîta răutate și priviri de poți ascuți cu ele lamele cuțitului?

Ar fi totul mult mai amuzant, dacă ar renunța la prostiile astea.

Chiar dacă feblețile mele sunt Rona, Daniel, nea Ratză și tante Marioara, nu înseamnă că ceilalți n-au nimic de arătat. Dar eu îmi imaginam că tocmai pentru că sunt artiști, după ce termină cu munca, răsadurile, porumbul, hambarul, mulsul de oi, se strîng și ei în jurul focului și încep să vorbească despre experiențele lor de viață, despre sensibilitățile lor, se cunosc mai bine, aflăm și noi ceva înduioșător.

Cînd colo, ne iau cu faze de-astea ”ăla e fomist”, ”aia e curvă” etc.

În sfîrșit, primul eliminat a fost Francesco, cel mai tînăr și cel mai cuminte dintre ei. Normal, el nu a bîrfit, nu a fost rău nici de foame, nici de sete, nici de dor de codrul verde, și-a văzut de treaba lui și i-a respectat pe toți. Nu a mai primit altă șansă ca beibi Diana, care s-a văicărit toată săptămîna că vrea acasă și nu i-a făcut nimeni un pustiu de bine să o trimită.

Și încă ceva, îmi place mai mult Patrizia fără ruj. Așa am avut și noi ocazia să vedem că are buze frumoase.

Flight 25: București – Rome – When in Rome

22195636_1955940497977650_6670717768070312387_n

Dimineți romane cu arome de cappuccino

Am plecat tot cu un pretext oarecare: ziua lui Vodky combinată cu ziua lui PapaGheorghe, hai să le facem în Roma cînd, de fapt, trecuseră aniversările lor. Dar atît am amețit zilele de rezervare a hotelului, care trebuiau să se potrivească și cu zilele libere ale nu știu cui, cu deadline-urile mele și cu avioanele tur-retur încît sejurul a rămas între 29 ianuarie și 1 februarie, cu gustul amar că ne-ar mai fi trebuit măcar încă o zi.

Dacă în Istanbul am învățat că nu e bine să te duci obosit deja, mai ales că îți faci check-in-ul în camere după ora 14.00, și nu prea e sănătos să aștepți să se facă ora 14.00 după ce n-ai dormit două nopți, de data asta am învățat că un sejur de 3 zile e prea scurt, orice ar fi, dacă nu cumva ești trimis cu slujba pe la vreo conferință sau ca translator într-o delegație.

Bineînțeles că tot programul s-a dat peste cap, dar deja sunt obișnuită, nici nu mă mai agit cînd ceva nu-mi iese într-o călătorie. În primul rînd că am decis cu toții în plină vitejie că nu ne trebuie pass-uri turistice și că vom lua Roma la pas, ceea ce am și făcut.

Nici nu ne-am trîntit bine rucsacurile și ne-am repezit spre prima biserică, apoi imediat la Fontana di Trevi (pe care eu voiam să o văd noaptea, dar… rămîne pe altădată), Forumul Roman, primăria, Columna lui Traian, n-am ratat nimic și încă mai mergeam fără să beau un cappuccino dacă nu ceda nervos stimabilul domn Vodky, care, pe cînd mai era o aruncătură de băț pînă la Colosseum a zis că-l dor picioarele și că e cazul să ne cazăm, slavă Domnului.

În sfîrșit, celelalte obiective le-am văzut în celelalte zile. Pînă la Vatican pe jos, Castelul Sant Angelo, în sus și în jos de Corso, Panteonul etc.

6 Sen SuiteTreptele spaniole și Piazza Espagna, unul din cele mai frumoase locuri din Roma, le-am lăsat pentru ultima zi, acolo ne-am pozat și vîrfurile picioarelor care ne-au purtat peste tot, să ne trăiască și să ne mai ducă și prin alte părți. M-am așezat pe una din treptele pe care Audrey Hepburn și-a mîncat înghețata în filmul ”Vacanță romană” și în care avea o discuție cu Gregory Peck despre libertate. Aceleași scări care deschid pelicula Le Ragazze di Plazza di Spagna și pe care tot filmul se strîng tinerii, sparg semințe și vorbesc despre ale lor. Și or mai fi multe filme și scene de film cu Scalinata, dar nu-mi mai vin în minte sau nu le-am văzut eu încă. Oricum, mi-am promis că voi reveni aici într-o vară, cînd Scalinata e plină de flori și voi sta cel puțin 2 ore să mă uit la lume cum își face poze, pînă se satură apoi și pleacă.

Ce mi-am mai promis, după toată plimbarea asta, că nu voi mai merge nicăieri într-un loc unde să vizitez 10 clădiri pe zi și alte 15 obiective turistice. Gata, ajunge cu de astea. Cele mai frumoase experiențe au fost atunci cînd am stat într-un loc și am cunoscut oameni, sau am fumat o țigară într-un parc și am auzit o poveste sau s-au deschis sufletele.

A fost ok și acum, mi-am dezmorțit oasele cumva, de la atîta sedentarism a cause de lucru la birou. Și a fost și mai bine că după ce m-am întors, nu știu, dar de fiecare mi se întîmplă asta, îmi dau seama că e foarte ok cînd trag tare, dar se supără cam multă lume că mă plimb și nu sunt la raport.

Ceea ce, bineînțeles, asta nu m-a împiedicat să-mi organizez imediat (dar imediat!) viitoarea escapadă.

(Alte însemnări despre Italia:

https://zuleiha.wordpress.com/2016/04/18/flight-21-buc-bologna/

https://zuleiha.wordpress.com/2008/04/08/italia-italia/

https://zuleiha.wordpress.com/2008/04/05/modena/

https://zuleiha.wordpress.com/2008/04/02/bologna/)

Doamne-ajută, să mai fie!

Istanbul 3 – ”Merak etme”

c Hasan Kale

Copyright Hasan Kale

Sunt cîteva zile bune decît ne-am întors de la Istanbul – de data asta am fost cu Iris (copil de 6 ani, care a bătut recordul de mers pe jos, mai mult ca niciodată – 10 km zilnic, timp de 3 zile, că a patra i-am dat o pauză de plimbare), cu stimabilul domn Vodky și mătușa Cici, de profesie poștăriță (important de spus asta, pentru că de-aici se subînțelege că am avut în trupa de acum, o altă campioană de mers pe jos), care nu a mai văzut concediu de nici nu mai ține minte cînd. Trăim cu toții în țara în care atunci cînd trebuie să-ți iei concediul trebuie să muncești dublu sau te gîndești de două ori dacă merită să-ți încarci colegul care rămîne în urma ta să facă el ture duble ca să te suplinească.

De data asta am făcut rezervare în zona Taksim, într-un hotel mai bun decît precedentul, într-un studio imens, cu cel mai bun pat în care am dormit vreodată. L-am ales și pentru că avea sală de fitness, dar la cîți km am mers zilnic, seara am căzut frînți prin paturile noastre și aleluia mișcare. Ei, că eu mai aveam de tradus și am făcut nopți albe și pe la Istanbul.

22901705_10211631101347443_1273635724_nAm fost cazați foarte aproape de Turnul Galata pe care, bineînțeles, l-am vizitat ca să vedem Istanbulul de sus, aproape de podul Galata care lega cele două maluri și pe care am tot trecut dintr-o parte în alta, nelipsita plimbare cu feribotul, de data asta una lungă de o oră și jumătate cît să ne zboare frezele îndeajuns încît să ne săturăm, am prins trecerea de la ora de vară la ora de iarnă în România, o chestie care nu se întîmplă în Turcia, lucru care ne-a făcut să pierdem autobuzul spre casă în ziua de întoarcere.

Dar, în sfîrșit, nu a fost un capăt de țară. De două lucruri sunt foarte mîndră, că Iris a ținut pasul cu noi, fără să se miorlăie, și că turca mea vorbită s-a îmbunătățit. Nu am devenit fluentă, poate că sunt, dar nu știu încă, în orice caz mă descurc de minune să fiu ghid pentru alții. Călătoria de acum m-a făcut din nou să remarc un lucru. Turcii își spun mereu unii altora ”merak etme” (”nu-ți face griji”), ca și cum ar vrea să te liniștească și să te asigure că totul va fi bine. Se întreabă des unii pe alții dacă se simt bine și înainte de a începe o ceartă, pentru că știu deja ce urmează, își spun ”sakin ol” (”stai calm”, ”fii calm” sau ”liniștește-te”). Aș putea traduce toate astea ca pe o grijă imensă pentru confortul psihic al celuilalt, să nu-l supere, să nu-i pricinuiască necazuri, să nu-l enerveze. Pentru iubitorii de filme turcești, veți observa că și în filme se îndeamnă unii pe alții să nu-și facă griji, să fie calmi și să bea ceai.

Poate fi șocant pentru cineva care vine din cultura lui ”lasă că-i arăt eu lui”, ”stai să vezi ce-i fac”, sau ”marș în plm”. L-am înțeles pe turcul ăla aterizat prin Medgidia care după două zile de stat pe la noi a exclamat siderat: ”Doamne, ce urît vorbiți unii cu alții!” Da, pentru că ei se numesc unii pe alții ”viața mea”, ”sultana mea”, ”leul meu”, ”sufletul meu”, ”frumoasa mea”, ”dulceața mea”, ”trandafirul meu” etc. ați prins ideea. Știu, poate suna siropos pentru cei care folosesc apelative de tip ”boule”, sau exprimări gen ”fă, vaco, nu vezi pe unde mergi?”, sau ploi de înjurături de la ”ți-o fac”, ”ți-o dreg” pînă la ”îmi bag și îmi scot”. Ne credem mai șmecheri și mai puternici dacă stropim cu cuvinte prin jur, adevărul e că suntem slabi, patetici și vulgari. Trecem cu toții printr-o abrutizare a spiritului, o trunchiere a compasiunii pe care am putea simți-o unii față de alții, printr-o urîțenie chiar și a chipului, ne împingem și ne înghiontim unii pe alții în diverse moduri. Toți o facem într-un fel sau altul, crezînd că ne apărăm de balaurii din ceilalți, urlăm după liniște fără să fim în stare să oferim un cuvînt frumos, în schimb. Pe mailuri, pe telefoane, pe stradă. O fac și eu, bineînțeles, cînd sar unii calul.

E o chestie la care m-am gîndit îndelung în cele 5 zile cît am stat de data asta în Istanbul, dar nu e nimic de făcut în privința asta, decît să alegi cu grijă cu cine să comunici și cu cine te simți destul de confortabil să-i spui ”draga mea”, ”sora mea” sau ”scumpule” și să ignori pe cît se poate restul de ”boi” și ”vaci”, sau, cel puțin, să stai cît mai departe de ei. Mi s-a întîmplat să nu pot deschide niște mailuri, la un moment dat, din cauza agresivității și prostiei pe care o simțeam dincolo de cuvintele care nu se rosteau și, sincer, nu cred că un om care te face să te simți așa mai are ce căuta în viața ta.

22089828_1955535398018160_593698303164543787_nRevenind la Istanbul, mai sunt multe de văzut și de aflat, dar le lăsăm pentru la anul. N-am ajuns încă la Kız Külesi și nici în Luna Park, două distracții pe care nu vreau să le ratez, dar am mîncat din kumpirul lor mortal, ne-am îndopat cu ceaiuri și cafele, pe unde am prins ocazia, mi-am cumpărat un Pamuk din librărie în limba lui de baștină, ne-am plimbat cu metroul și am admirat curățenia și organizarea și o-hooo, cîte au mai rămas de făcut. Dar, merak etme, data viitoare vom vedea unde, (adică în ce cartier), cînd (la primăvară) și cu cine (avem de unde alege). Mi-ar plăcea să stau în casa unei familii turcești, sau să-mi caut rudele pierdute. Mai știi? Poate că le voi și găsi.