Cursuri de dezvoltare a prostiei

IMG_20150520_111015Mă uit pe revistele astea glossy din când în când, în ultima vreme sunt din ce în ce mai jumulite și se găsesc tot mai puțini fraieri să scrie în ele. Dacă un Elle franțuzesc are peste 300 de pagini și informații cu adevărat care-ți folosesc, cel românesc are vreo 150, e plin de reclame, s-au împuținat mostrele de cadouri pentru care mai lua revista câte-o gospodină rătăcită la standul de ziare și… acum, mai nou, promovează și cursuri de dezvoltare personală. Am mai luat o revistă, nici nu mai știu care, probabil Psihologia, că pe astea le cam iau, și la fel același promo la cursuri care-ți vor schimba viața într-un hal fără de hal. Hollywood scrie pe tine. Cel puțin.

Dacă cineva are impresia că va ieși un om de succes în urma unor cursuri pentru a căror plată ai nevoie de 9 rate cu card avantaj cred că e nebun. Ce se întâmplă aici de fapt. Să presupunem că te înscrii la un curs de fotografie. Timp de 12 săptămâni un nene îți va arăta cum să apeși pe un buton la momentul potrivit (lumini, umbre, umbrele, chestii, trestii, socoteli) iar tu trebuie să-ți faci un credit la Dalles Go pentru care să plătești toată viața – 9 rate mai precis. Chestia asta e cât se poate de reală și de împachetată cu tot felul de promisiuni. Dacă să presupunem că i-ai întreba pe oricare dintre mentorii, ghizii, profesorii ăștia care te dezvoltă în așa de minunate feluri dacă respectivul curs oferă și o slujbă, în afară de diplomă, răspunsul va fi: noi ți-am dat undița, acum du-te și pescuiește. Cu alte cuvinte, îți spun un hai sictir diplomat, ți-am luat banii, ce mai vrei de la noi?

Ia poftiți slogan: we teach passion! și asta vine de la niște oameni plini de cinism, care numai pasiune nu au în ei. Nu poți să predai pasiunea unor fraieri care plătesc peste 100 milioane pe o diplomă care nu le va folosi la nimic. Nu poți s-o predai pentru simplul motiv că-ți sclipesc ochii la numărul de cursanți și deja vezi cifre în fața ochilor, nu ființe derutate care-și caută un scop în viață. Sorry, guys! Dacă vreți să schimbați într-adevăr viața unui om puneți-vă în slujba lui gratis, măcar din când în când, n-o fi foc și sigur nu sărăciți.

Alt curs: vorbirea la superlativ! Un fel de public speaking, adică să vorbești în fața mulțimii. Pentru ce ai face asta, nu se știe. Pentru ce te-ai pregăti din timp pentru așa ceva, iar nu se știe. Nimeni nu vrea, de fapt, să vorbească în fața niciunui public în veci. Iar cei care o fac, sunt nevoiți prin natura meseriei sau a ceea ce au de transmis unui public interesat. Dacă au ceva de transmis, dacă există public interesat. Și cum nevoia te învață… de ce te-ai pregăti în eventualitatea că cineva ți-ar pune un microfon în față și te-ar împinge în lumina reflectoarelor?

Alt curs: exercițiu de sinceritate cu Andreea Raicu. Costă cam mult să fii în preajma Andreei Raicu, nu credeți? Vine cu conceptul de mindfullness și “după ce și-a însușit tehnica de aplicare a lui în viața de zi cu zi, le va împărtăși participanților la cursurile Dalles Go concluziile ei pentru a-i ajuta să găsească drumul spre o viață mai liniștită și mai sănătoasă”. Bla bla bla. Traducere: ia duceți-vă voi la câteva ședințe spa, stați vreo juma de an prin hoteluri de cinci stele, mâncați numai bufet suedez la breakfast și chinese food la cină, ia mai plimbați-vă puțin pe malul mării și să vedeți ce mindfullness veți fi. A, și o dată pe săptămână faceți un shopping therapy, adică spargeți vreo sută de milioane pe cele mai bune creme și vestimentații elegante și deja v-ați dezvoltat spiritual. Ori aveți impresia că practica asta în care ne răsfățăm zilnic sau măcar săptămânal nu ne-ar face conștienți că ne iubim sau prezenți de noi înșine? Sau nu ne-ar aduce o anumită lumină pe chip? Sau nu ne-ar destresa de anumite probleme? Haida deh! Nu mai bine ar trăi Andreea Raicu cu 1500 de lei pe lună, după ce și-a donat toată garderoba unor fete de la orfelinate? Să vină apoi la mine s-o învăț cum e posibil să arate bine și dacă mai are asta vreun sens într-un oraș unde nu se întâmplă nimic sau unde se întâmplă mai multe decât realitatea ei poate percepe. E și asta o experiență, în definitiv, care te-ar putea super dezvolta spiritual, dragă Andreea. Lasă-mi un mesaj și îți voi sugera GRATUIT un loc unde oamenii chiar au nevoie de tine, numai să te țină mindfullnessu după aceea și să nu pleci apoi 3 luni în hoteluri de 5 stele ca să-ți revii.

Iar cursul de actorie… credeți că veți juca într-un film sau pe o scenă de teatru imediat ce l-ați terminat? Cum? Nu de-asta îl faceți? Dar pentru ce? Ca să vă întoarceți înapoi la slujbele voastre plictisitoare?

Acum vreo juma de an am vrut și eu mai multe detalii despre un curs de hipnoză, mă interesează domeniul și cumva, dar nu știu cum, aș vrea să mă specializez în asta. Așa că am descoperit, din link în link o introducere de-asta în hipnoză care dura vreo 5 zile. Numai bine, mi-am zis, măcar mă dumiresc despre ce e vorba și văd eu mai încolo dacă mă mai pasionează domeniul. Trimit mail și cer detalii. Mă sună un nene că e 6500 lei, adică 65 milioane vechi. Jeeez! Dar ce-mi faci, nene, de vrei atât? Îmi arăți Lemuria? Mă trimiți pe Atlantida?

Oamenii ăștia plătesc taxe? Sunt și ei buni români? România funcționează și cu ei?

Iar acesta este mesajul Mădălinei Mihaela Anghelescu, bolnavă de cancer și aflată într-o situație disperată. Îi urmăresc în fiecare zi postările și stările sufletești, despre felul în care se luptă cu boala. “Buna dimineata! Am nevoie de ajutorul vostru! Daca din intamplare cunoasteti pe cineva care are acasa ABRAXANE 100 mg / fabricate in America, sunt sigilate si nu le mai foloseste, sunt dispusa sa le cumpar. In Romania in farmacie nu se gaseste, sa le cumpar din Turcia sunt scumpe, pacientii din alte tari le iau pe reteta si costa doar 5-10 euro…la noi nu se poate..frown emoticon…traim in Romania! Va rog sa share uiti anuntul! Multumesc!”

Dacă vreți într-adevăr să vă dezvoltați spiritual, ajutați-o să trăiască. Faceți zid în jurul ei și vă asigur că treaba asta va conta mai mult decât orice curs de dezvoltare personală ați dori să faceți pentru a le ajuta pe vedetele noastre să mai scoată un ban în plus și a-și întreține, pe prostia altora, stilul lor de viață cu spa și călătorii și masaje, fițe și alte bășini.

Nu am avut să scriu despre ea, despre Mădălina, dar în timp ce editam însemnarea asta pentru blog, mi-a apărut pe Facebook mesajul ei și m-a trăsnit discrepanța dintre realitatea în care trăiesc unii și iluziile pe care și le fac alții din cauza unor reclame gândite de oameni cu un cinism feroce.

Trageți singuri concluziile că până la urmă banii sunt făcuți să fie cheltuiți pentru sufletul nostru! Dacă-l cunoaștem bine, n-avem nevoie de minciuni împachetate frumos ca să știm ce alegem pentru el.

De ce pleci cînd pleci

11102715_928338553884236_4604804475471409183_nMai este una din lunile în care îmi place atît de mult cum arată Bucureștiul și Constanța. E luna cînd e totul destul de verde și destul de răcoare cît să nu te înnăbușe căldurile ce se simt deja în aer. Se deschid terasele și orașele nu sunt îmbîcsite de turiști sau sezoniști. O lună tocmai bună pentru scurte plimbări light.

Noi două. Și poate că așa trebuia să fie. Ne ținem de mînă și mergem din parc în parc pînă obosim. Pe drumul de întoarcere întotdeauna își pune capul pe umărul meu și adoarme. E momentul în care gîndurile îmi rătăcesc dincolo de fereastră și mă-ntreb pe care drum s-o iau, știind totuși că nu voi mai face un pas în plus ca să ies din rutina asta dulce-amară. Știu ce am de făcut luni, marți, miercuri, joi, vineri, sîmbătă, duminică pînă-ntr-un octombrie, altă lună în care orașele-mi plac, cînd totul va fi diferit. Nu știu cum, dar așa trebuie să fie.

La un moment dat m-a întrebat cineva în repetate rînduri de ce plec. Eram într-un loc și mă gîndeam să plec cît mai departe, nu contează unde, atunci puteam să fac orice, să merg oriunde, fără să mă uit în urmă, de teamă să nu rămîn și să nu simt sau să nu macin ani în șir pe aceeași frecvență. În aceeași conversație el mă întreba întruna, iar eu o țineam pe-a mea, fără să aud de fapt ce mă întreba. Căutam explicații la de ce trebuie să plec, cînd de fapt nu trebuia să găsesc nimic în mine decît încredere în vremea de-afară și să-nțeleg că repetiția, chiar dacă devenea enervantă, aducea cu ea mereu alt răspuns, din ce în ce mai slab, neverosimil. Era tot un mai pe sfîrșite. Sau un octombrie pe la început. Mereu încurc lunile astea cînd ceva se termină, altceva începe și nimic nu mai e la fel.

O să spun doar că mereu vor fi regrete că n-ai auzit cum trebuie ce spunea omul de lîngă tine. Se întîmplă astfel de momente în viață. Nu e nevoie de explicații. Aici, sau acolo, sau aiurea. Uneori e tot aia. Sunt lucruri pe care le-am înțeles abia după 10 ani. Sunt stări pe care trebuie să le fi trăit ca să le fi putut înțelege cu adevărat. Și cît de convinsă eram atunci că le știu pe toate aproape că-mi vine să rîd cînd nu mai e nimic de rîs prin jur.

Zilele mici

q7 însemnări mai târziu zilele au devenit iar mici, cu rutina lor obișnuită, certurile, ignoranțele și reproșurile. Jumătate-de-femeie-călare-pe-jumătate-de-bărbat-ambii-șchiopi-ambii-surzi-ambii-chiori. Și fiecare trăiește în capul lui. Cel mai deștept dintre toate. Nu se poate altfel.

Mă trezesc uneori cu o foaie albă în față, ca asta de-acum, și simt că mi-am pierdut îndemânarea, ca atunci când lași un sportiv să ruginească sau îl scoți din antrenamentul lui zilnic pentru diverse chestii cu care el nu are nici o treabă, pentru care nu s-a pregătit ăia 33 de ani cât a fost la putere. S-a pregătit pentru altceva, fiindcă n-a avut de ce să aleagă altceva, nu i-a dat nimeni un motiv destul de puternic să schimbe macazul sau să vadă în arta culinară capătul ăla de țară. E ca și cum îi reproșezi unui inginer că nu știe să coasă la perfecțieun șliț sau unui pictor să înlocuiască pensula cu bidineaua. E posibil ca și unul și celălalt să-și dea seama cum funcționează acul de cusut sau bidineaua și să încerce să se descurce și cu alea, dar nu-i același lucru. Pe urmă începi să te răstești la ei, ceva gen: “mocofane, ia du-te dracu la ingineriile tale și tu, pictore, marș la acuarele, că nu știi să ții bidineaua în mână, te mai dai și pictor”.

Sunt multe care s-au strâns, multe pagini nescrise, multe întâmplări pe care le-am pierdut. Unele chiar meritau reținute, dar nu mai știu care sunt alea. Nici mailuri pentru propriul meu interes n-am fost în stare să trimit. Oricum ar fi fost degeaba trimise și alea, știu foarte bine unde trăiesc.

kangoo_header

Vreau doar să semnalez aici întoarcerea mea glorioasă la sport, după 2 ani de alergat după autobuze și 4 ani de alergat după slujbe și colaborări. A venit momentul să mi se rupă din nou de toate prostiile, nemerniciile și ipocriziile și o să trăiesc fix pentru orele de kangoo jumps și pentru însemnările mele. Și-mi mai trebuie ceva în plus pentru a-mi exorciza demonii, deopotrivă cu kilogramele în plus.

Azi am fost să văd care e treaba și să văd dacă rezist. De data asta mi-a convenit și sala, și programul, plus faptul că pot veni cu fata mea. Nu știu de ce am avut impresia că o să leșin după primele 15 minute, dar am rezistat stoic toate cele 50. Mi se pare mai simplu decât tae bo unde mi-am dat sufletul prin 2007 și n-am mai vrut să știu de chestia aia. Data viitoare o iau cu mine și pe Iris, pentru că vreau să-i placă sportul și mișcarea de orice fel încă de pe-acum. Dac-o introduc treptat o să i se pară normale lucrurile astea. Plimbările în aer liber, discuțiile cu prietenii, bicicletele, muzica. Adevărul. Liniștea. Tăcerile.

Lucruri pe care trebuie să le redescopăr și eu. Pentru că am decis că fericirea e ceea ce simt eu că e, nu cum mă fac alții să mă simt, indiferent de căderile mele.

Cărțile lunii aprilie

IMG_20150505_203407O lună bună, mai ales că am avut-o pe Zadie Smith cu „Nord-Vest” în ea și pe Pearl S. Buck cu „Înger luptător”, două dintre scriitoarele mele favorite. N-aș putea să spun de ce îmi place una, și de ce cealaltă. Poate pe Zadie pentru că e nemiloasă ca destinul, femeia asta nu iartă pe nimeni în poveștile sale. Pearl e o dragoste atât de veche, de vreo 25 de ani, că mă simt deja bătrână. Eram în clasa a 7-a când am descoperit-o și i-am rămas fidelă, chiar dacă ne-am întâlnit foarte rar. E genul acela de iubire care nu te va dezamăgi niciodată și pe care în viața reală n-o prea întâlnești. În “Înger luptător” îl scrie pe tatăl ei și de undeva, din umbră se desprinde și figura mamei ei, două realități atât de diferite, un amestec de nostalgie și regret, o stare copleșitoare de iubire filială, chiar dacă Pearl se retrage în spatele scenei, de unde vorbește aproape în șoaptă, să nu sperie duhul părinților ei. Ce m-a deranjat însă la cartea asta a fost neglijența cu care a fost redactată. Apărută în colecția Biblioteca pentru toți, într-o campanie de promovare a culturii și realizată în cooperare cu Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, probabil că fondurile s-au terminat fix la corectură și redactare. Formulări de genul: “Andrew și Carie scotea întotdeauna două povești cu totul diferite din același incident” sau “Ajunsese să iubească mult pe chinezi” sau “Aproape niciodată n-a iertat cu totul pe Carie pentru asta” sau “dar când oare avusese vreo importanță majoritățile” și multe altele de care e plină cartea, fără să mai pun la socoteală litere lipsă, ortografie neglijentă. Halal cultură! Nu am cuvinte să explic cât de enervant este asta.

IMG_20150505_203313Apoi, surprinzător, dintre autorii noi aleși, Michael Wallner cu al său roman “Aprilie în Paris”, chiar dacă nu va fi printre favoriții mei, totuși povestea lui se citește pe nerăsuflate, semn de bestseller, și nu voi spune nu unei alte încercări pe numele lui. Chiar dacă nu rămâne setat pe niște clișee sau pe scheletul unui best-seller, cu sfârșit prefabricat, tot vei dori să afli cum se termină povestea dintre un ofițer neamț și o franțuzoaică ce face parte din Rezistență. De obicei, nimeni nu are milă de germani în vreme de războaiele pe care tot ei le-au pornit, dar dacă dați de povestea unuia care-și trădează uniforma pentru iubire, se schimbă percepția sau nobody cares what a German thinks?

Pe Henri Miller nu-l mai suport. Am făcut un efort să termin “Primăvara neagră”, începută de primăvara trecută. Și oricum nu m-am dat niciodată în vânt după el. Trebuie să citești volume întregi pentru ACEL paragraf mișto sau chiar o pagină, care, în sfârșit, îi iese. Altfel, aceleași chestii, cât de sărac a fost, dar cât de deștept e el, ce chestii interesante a citit, apoi trăirile lui, sentimentele lui, mădularul lui, labele lui triste, nu dăruiește lumii o poveste, sau mai multe, ci marea lui esență de egoist și de miserupeală. Dacă până acum mă apropiam de oameni pentru că-mi plăceau mințile lor, am descoperit că prea multă deșteptăciune vine la pachet și cu o inimă deșartă și un orgoliu peste măsură. Ce să faci în ziua de azi cu orgoliul cuiva? Și nu-s atâtea inimi deșarte pe metru pătrat?

Ce nu era pe lista mea și am răsfoit – nu citit – a fost cartea cu “Profețiile lui Nostradamus”, până în anul 2105, cu explicații și tot tacâmul. M-am oprit la anul 2045, am zis c-ajunge. Măcar să trăiesc eu atât. În caz că trăiesc peste, le reiau. Pe coperta 4 scrie undeva că “de-a lungul timpului, doar Biblia s-a vândut în mai multe exemplare”. Parcă se spunea chestia asta și pe coperta 4 a cărților Agathei Christie.

Am terminat “Fluxul – 40 de zile pentru o transformare totală a vieții”. Aveți grijă să n-o confundați cu “Cele 40 de legi ale iubirii” a lui Elif Shafak, zic și eu, să n-avem discuții. Păi mi-am ales și eu 8 exerciții din ea, să le tot execut timp de 40 de zile – ceva de genul: fă o plimbare seara, bea shake-uri din morcov sau mentă, strânge-ți copilul în brațe. Exercițiile nu sunt luate din carte, dar pentru că se spune că poți să ți le creezi singur/ă am făcut și eu ce-am considerat că trebuie să mă răsfăț timp de 40 de zile.

Apropo de marketing, la sfârșitul lunii – chiar pe 30 – am fost la lansarea cărții Ancăi Ciuciulin, fost redactor șef la Esquire, Miresici și Mirese Beau Monde și probabil multe altele, pe care nu le știu. La lansare am aflat că este și arhitect și caligraf. I-am cunoscut și fiica, despre care mi-a povestit la un moment într-un mail și mi-a plăcut zâmbetul ei.

10806313_404892806353626_2026508657537003592_nCartea pe care a lansat-o Anca “Thailanda – taină, tihnă și taifas” este un album foto de lux, cu un reportaj foarte bine scris (ca toate scrierile ei), ce lasă loc de continuări. Neapărat. A venit special din București la Constanța, în librăria Cărturești, unde a avut loc evenimentul.

Momentul cel mai frumos al lansării: atunci când Iulia Pană mi-a făcut semn cu un metru de ciocolată că e și ea pe-acolo. Am prezentat-o poetă Monicăi și mi-a tăiat-o scurt: ce sunt, mă? :))) Bun, și că veni vorba despre ce suntem, mi-au luat interviu ăia de la Antena 1 că mă văzuseră cu cartea în brațe, și vine inevitabila propoziție: spuneți-vă numele și funcția, de parcă chestiile astea ar conta, mai ales la o lansare, când altcineva e important acolo. Mi-a venit să spun Diana Popescu – sclavă, și dacă mi-au jucat ochii în cap când mi-am spus totuși numele real a fost din cauza asta.

Nos sobran los motivos

un poco coctailizataIeri, în timp ce vorbeam și-mi prezentam niște argumente, mi-am dat imediat seama că o fac în zadar. Era a nu știu cîta zădărnicie pe care o contorizam în decurs de 4 ani. Mi-a venit să spun în mijlocul frazei, băh, știi ceva, ia că-mi bag picioarele, nu cred că vrei să știi cu adevărat părerea mea despre tine, dar am continuat pînă la punct, măcar în fraze să am o finalitate rotundă. Dar deja mă gîndeam la Zaragoza, la Comaruga sau Peniscola sau orice altă destinație care n-are legătură cu realitatea asta, o terasă în soare, o cafenea sub ploaie, un drum uscat ca o zi de august, praf pe bocanci.

Același lucru mi s-a întîmplat într-o altă discuție în care un cocalar de decor s-a băgat în seamă, deși nu-l întrebase nici dracu nimic și a căzut trăsnit de falsă admirație ca să puncteze și el ceva, dar în nici un caz o frază. E ca atunci cînd suni la un număr cu însemnătate cîndva și răspunde de partea cealaltă a firului un libidinos, dacă tot ai sunat îți mai dă și întîlnire, gîndind cu singurul cap cu care gîndește că așa a vrut soarta.

Între stații, acolo e punctul meu critic din zi. Între stații fredonez muzica pe care o ascult, o ascultam și o voi asculta mereu cînd voi fi pe drum, și mi se urcă vechi furii la cap, revoluții lăsate baltă, exituri fără finalitate, mi-aduc aminte de oameni pe care trebuia să-i cunosc, drumuri pe care trebuia să le fac, pagini pe care trebuia să le umplu, manuscrise pe care trebuia să le corectez, articole sau traduceri pe care trebuia să primesc bani, proiecte mici sau mari de la care trebuia să primesc un feedback. Tot acest timp, toată această energie pierdută în van care mă presează între stații.

Dacă vreodată o să vezi o oală sub presiune între stații, s-ar putea să fiu eu aia.

Și la sfîrșitul zilei mi-aș dori să cunosc măcar un om care să lase de la el. Dar trec luni, ani, vor trece eternități peste eternități, cuprinse în tot atîtea secunde, timp în care voi fuma țigări sau îmi vor zbura gîndurile și cîntecele prin Univers și tot de proști rupți în cur voi da.

Amazing Life

10410835_380278625466227_7851450409618178858_nSă presupunem că ieși într-o seară în oraș cu niște gagici pe care nu le-ai văzut în viața ta. Desigur, cînd ai plecat de-acasă, nu ți-a spus nimeni c-o să faci cunoștință cu ele. De obicei, cam știu cu cine mă întîlnesc atunci cînd ies din casă, mai ales că am zile lungi și zile foarte lungi, dintre care vinerea e cea mai lungă. Chestie care mă seacă. (Tot ce se întîmplă cînd n-am chef mai exact). Și de la o vreme încoace, îmi cam calc pe suflet, deși știu că exact lucrul ăsta n-ar trebui să-l fac, fiindcă exact lucrul ăsta îmi creează neplăceri. Că nu le-aș numi probleme.

Nici măcar nu era 1 aprilie cînd am acceptat să mă întîlnesc cu o tipă care insista să mă vadă. Cînd mă fac mai mare o să-ncerc să fiu indiferentă la insistențele oamenilor. În ziua aceea am făcut multe tîmpenii, dar cea mai mare dintre toate a fost aceea că n-am găsit de cuviință (sau de lehamite ce mi-era) să-i răspund unei madame șucărite pe propria-i importanță că nu știu cine nu cunoștea pe nu știu cine (mai ales pe ea!) și cum se poate așa ceva. Păi nici eu n-o cunoșteam, dar nici ea pe mine, așa că ce mare chestie.  Nu-i nimeni obligat să cadă pe spate la auzirea numelui tău și, la fel, mi se pare o tîmpenie să strîmbi din nas că nu ai fost recunoscută pe stradă de nu știu cine. Doar nu ești Drăgușanca, Bahmuțanca et company. În ziua de azi, e chiar un lucru cît se poate de decent să nu-ți fie cunoscut numele în afara cercului de prieteni.

***

Pe Mechi a mea nu o cunosc importantele alea, de exemplu. Nu ne-am mai văzut de acum doi ani, de la lansarea unei cărți. Și-a amintit de domnul Abdulea, ceea ce mi se pare amazing căci nu l-a văzut decît vreo 5 secunde. N-am avut timp să-i spun ce om extraordinar este. Și-a amintit de Ștefan Pleșoianu și de Enache Tușa, căruia ea îi spune simplu Tușa. Mi se pare uimitor și asta. Mai ales că nu i-a văzut jumătate de oră pe cei din urmă. Am băut împreună o cafea pe o terasă. În fața noastră se întindea lacul Tăbăcăriei și ciripitul nostru vesel umplea terasa. Nu aveam mult timp la dispoziție, așa că trebuia să concentrăm doi ani din viața noastră în două ore. Pe-atunci (în mai 2013 cînd ne-am întîlnit ultima oară) nu lucram la televiziune, lucram la o vomă de televiziune – nu intru acum în amănunte. N-o cunoscusem pe Senia, nu ținusem niciodată un direct în viața mea. Nu știam că pot produce o emisiune TV, deși știam că am abilități de bun organizator. Nici nu credeam că vreodată eu și Mayra ne vom mai scrie sau măcar vom dori să știm una de alta.

***

IMG_20150419_105610Cînd am ajuns ieri în redacție, după întîlnirea cu Mechi, m-am apucat de grile, matinale și alte bucătăreli de-astea, în timp ce Mayra îmi ciripea veselă prin mail că s-a apucat de Călătoria sufletelor, iar Enache îmi adusese cartea dlui Abdulea, ca dar din partea acestuia. V-am spus că e un om deosebit? Profesorul de literatură pe care mi-aș fi dorit să-l am, dar pe care viața mi l-a făcut cadou ca prieten. Și o altă amintire răsare acum despre o zi furtunoasă de anul trecut, după lansarea de carte a unei puștoaice, cînd ne întorceam în Constanța în mașina dlui Abdulea și după ce s-a golit, așteptînd să treacă furtuna și stînd de vorbă despre copii, mi-a spus: “cred că înainte de a intra la școală, părinții ar trebui să le arate copiilor un cimitir și o sală de nașteri”.  Are dreptate, și mi-a plăcut atît de mult ideea că deja m-am plimbat cu Iris prin cimitirul turcesc vara trecută.

Life is amazing.