Otra copita de la vida

17155579_1857904887781212_6083854378430457138_nMă uit la un serial pe Protv care se numește ”Lista neagră”, nu înțeleg mare lucru din el, că nu l-am văzut de la început și e cam la sezonul trei. E ceva cu multă acțiune și creieri risipiți, cît să nu mă gîndesc prea mult la ce citesc în subtitrare. Dar după ce mi-au trecut în ultimele luni prin mîini și probabil și prin creier cărți gen ”Învață să te ierți”, în care o autoare ne zice răspicat că suntem răi și nu ne mai facem bine odată, din cauza gîndurilor noastre negre despre alții, un film de genul ăsta, cu oameni care se împușcă fără să stea prea mult la discuții sau să-și pună problema binelui sau a răului, merge de minune. Desigur, chestia cu puterea gîndurilor e ceva ce tot aud și citesc de la 17 ani încoace și degeaba. Pe o ureche îmi intră și pe ambele îmi iese și sunt convinsă că 80% din populație e așa, cu indulgență maximă. 80% din populația care citește astfel de cărți, cînd le mai pică în mînă vreuna, deci, de fapt, dacă stai să te gîndești, foarte puțini oameni ajung să aibă idee de puterea gîndurilor noastre. Restul au liste negre.

Mă întrebam la un moment dat amuzată, oare pe lista neagră a cîtor persoane mă aflu eu? Observați că nu mă întreb ”a căror” persoane, ci a ”cîtor”. Nu mă interesează numele lor, cine sunt și ce rahat au făcut în viață, e de-ajuns că s-au dat în stambă hulindu-mă. Mă mai distrează că încearcă să facă pe nevinovații. E și vina mea că nu-i bag în pizda mamelor lor, dar prefer să-și dea singuri seama că nu mai e cazul să păstreze aparențele. Acum zece ani nici nu aș fi avut liniște dacă nu le-aș fi zis unora verde în față ce cred despre ei, dar asta presupunea că țineam la ei și poate că îmi doream un conflict deschis, ca să ne spunem ce avem de spus și să mergem mai departe. Acum știu că pot merge mai departe și fără să bat obrazul cuiva. Pînă la urmă e treaba fiecăruia cu conștiința lui.

17352024_1864131077158593_3537396416128317403_nDespre a huli – hulire, în altă noapte, acum mai vreau să-mi păstrez forțele pentru o traducere, dar e important să scriu într-o noapte și despre asta. Am studiat și am scris cu exemple despre fenomenul ”hulire” timp de 10 ani. Un rezumat ar conta pentru mai tîrziu. Atunci mulți care au fost în viața mea, sau doar s-au intersectat razant, ar înțelege mai bine unele lucruri care le scapă acum. Cînd zic scris, mă refer la caiete și pixuri cu gel. Dacă nu le va șterge timpul, dacă nu le voi arde, cum am obiceiul, sau nu le voi pierde în urma vreunei mutări, vor fi o moștenire frumoasă pentru Iris.

În sfîrșit, anul ăsta nu mi-am mai luat atîtea proiecte ca anul trecut. Două mari și late. Cartea lui Halit ”cel cu ochii ca diamantele negre” și telenovelele de pe Acasă. Mi-e de ajuns ce am în lucru acum, slavă Domnului că nu am șefi, navete de făcut și salarii de așteptat. Mă simt vinovată doar pentru că nu sunt o bucătăreasă mai bună, să fac ca altele din trei ingrediente o masă copioasă și gustoasă pe deasupra. Și colorată, și sănătoasă. Aia e. Nu le poți avea pe toate.

Educația înseamnă, în primul rînd, iubire

17201314_1245875815534108_8238268523726149486_nDragi profesori, nu îi mai îndepărtați pe elevi de voi.

Și aș mai putea continua cu:

– nu-i umiliți nici la ore, nici în pauze, nici cînd le vorbiți între patru ochi, nici cînd îi certați în fața clasei.

– de fapt, nu-i mai certați deloc.

– materia voastră nu este o feudă, ci este doar o materie. Vor fi atrași de ea doar dacă vă iubesc. Nimeni nu iubește oamenii urîcioși, triști și mai ales, pe cei care insultă, ironizează sau nedreptățesc. Din asemenea atitudini nu se vor naște performanțe. Niciodată.

Pe Elena Stambuli o cunosc din 2014, cînd a fost invitata mea la emisiunea ”Școala după școală”, chiar de Ziua Mondială a Educației. Invitația fusese făcută altcuiva, care neavînd vreme sau nu mai știu ce se întîmplase, îi dăduse această sarcină Elenei, ca să nu spun că o pasase. Din fericire pentru amîndouă. Astfel, aveam să mai ținem legătura în timp și să ne mai întîlnim, la încă o emisiune, unde, alături de prietena ei Alexandra Alexandrescu, am discutat despre violența în școli și familie, iar eu să fiu recunoscătoare că, pentru binele generațiilor viitoare, există profesori și consilieri precum Elena.

Un an mai tîrziu mă invita ea să vorbesc în fața elevilor de la clasa a 8-a de la Școala Gen nr 8 din Constanța despre ce înseamnă să fii ziarist. Anul acesta, pentru că se fac doi ani de cînd am renunțat la presa de teren și tv, am vorbit altor clase de a 8-a de la aceeași școală despre ce înseamnă să fii traducător, dar de fapt, cred că le-am vorbit, și atunci și acum, despre ce înseamnă să îți placă ceea ce faci.

astaDacă ar fi să vorbesc despre lucrurile care îmi fac plăcere, nu mi-ar ajunge o viață întreagă să povestesc, darămite o oră. Dar a trebuit să ne limităm. Și-apoi era vorba despre lucrurile de pe urma cărora mai și cîștigi bani.

Fără să aibă nici o legătură cu activitatea, sau poate că da, îi voi fi întotdeauna recunoscătoare Silviei de la Antena Group (se știa ea cine) pentru telefonul pe care mi l-a dat acum aproape doi ani, cînd m-a întrebat dacă vreau să reiau colaborările pentru traducerile de filme turcești, nu le numesc telenovele pentru că nu sunt, dar o să explic altădată de ce. Nu ne-am văzut niciodată și poate că nici nu ne vom vedea vreodată, dar ce bine mi-a făcut doamna aceasta cred că nu voi reuși să-i explic niciodată și cred că nici nu o interesează să știe, ceea ce face ca lucrurile să fie și mai interesante. Chiar dacă nu mai colaborez acum cu Antena, Silvia va rămîne pentru mine unul din acei oameni prin care a acționat Dumnezeu ca să îndrepte o greșeală pe care mi-a făcut-o viața cînd, la 15 ani, mi-a adus în cale unul din acei profesori nepotriviți, care, în loc să motiveze un copil, îl blochează, drept urmare acesta va refuza să mai primească învățătura de care are nevoie și dragul de învățare a materiei respective. Pentru mine, la vremea aceea, a fost limba turcă. Au trebuit să treaca fix 20 de ani ca să deblochez acel ghem de frustrare și nedreptate care mi se făcuse și încă patru ani, pînă la telefonul Silviei, ca să-mi iubesc din nou limba maternă și să fiu atrasă de cultura turcă, așa cum nu credeam că voi mai fi vreodată și cum o făcusem cîndva în copilăria mea legănată de părinți și bunici, care vorbeau cînd în tătară, cînd în turcă. Chiar nu contează că pînă atunci tradusesem mai mult din alte limbi (franceză, spaniolă și engleză), revenirea la turcă a fost ca o întoarcere acasă.

Iată de ce este atît de importantă dragostea profesorilor pentru copii mai întîi, și abia apoi pentru materia pe care o predau. O abordare greșită poate frînge destine, poate îndepărta un copil, de altfel bun, de performanța pe care o merita sau chiar îl poate bloca definitiv.

Nu știu dacă acești copii cărora le-am vorbit azi sunt conștienți de faptul că au așa mare noroc cu un profesor ca Elena Stambuli, s-ar putea să-și dea seama mai încolo, poate într-o zi cînd, undeva pe la 25 de ani, vor sta de vorbă pe o terasă cu un nou prieten pe care l-a scos viața în cale și cu care discută despre ce-și imaginează că vor fi și despre cum le-a schimbat destinul un om care le-a arătat o cale sau le-a deschis o ușă.

Pe Elena Stambuli o puteți vedea azi, la ora 20.00, la Cafeneaua lui Enache, pe Litoral Tv, emisiune realizată de fostul meu coleg, Enache Tușa, și actualul coleg, aș putea spune, de proiecte comune, despre care dacă nu ar fi, nu s-ar mai povesti.

City of Night

14632867_1217558244953694_6425044950964345448_nAcum șase ani scriam asta, într-un status de FB, în timpul evenimentelor din Dubai.
Zully Mustafa

4 martie 2011 la 10:48 ·

”nimeni nu poate face rau altuia fara sa plateasca”

De-ar cunoaște mai multă lume acest simplu adevăr, ce frumos ne-am putea juca de-a șoarecele și pisica cu toții.

După ce ți-ai făcut idee de tot ce trebuia să-ți faci idee, îi vezi pe ceilalți cum încă se mai agită și le dai cu citate din tine. Peste ani au mai multă valoare.

Replica din ultima vreme cea mai des folosită: ”Nu pot, am de tradus”.

”Vrei să ții o prezentare de carte?” ”Nu pot, am de tradus.”

”Vii la ședință?” ”Nu pot am de tradus.”

”Vrei să mori?” ”Și cine traduce în locul meu?”

”Vezi că au scris unii urît de tine nu știu în ce comentarii”. ”Mă piș pe ei, am de tradus.”

Iar cînd nu am de tradus, prefer să citesc și să meditez la anul de grație 2016 și la toate vedetele din el. S-au strîns buluc pe capul meu toate ”vedetele” Constanței. Norocul meu că și atunci am avut de tradus. Dacă stau să mă gîndesc, ăsta a fost și norocul lor.

Ieșirea din politică

Mai aveam un singur lucru de făcut înainte de marea desprindere (dacă și aceasta va exista vreodată). Să ies din politică. Restul sunt doar chestiuni administrative personale, care nu privesc pe nimeni.

Dar mai întîi trebuie să spun cum am intrat (din categoria măsoară de 10 ori și taie 1 dată). Era înaintea de campania de la locale cînd am primit propunerea să intru consilier local pentru Medgidia. Am refuzat în prima fază și am și zis, la momentul respectiv, că sunt două probleme.

  1. am fost toată viața anti-psd
  2. sunt cunoscută de cei puțini ca autor de cărți și, întâmplător, prin forța împrejurărilor jurnalist sau, uneori, realizator tv. Asta înseamnă că numele meu din acte, e altul. Asta înseamnă că numele meu nu vă va aduce voturi.

Bătălia era între PSD, PNL și ”independentul” Vrabie. Mai exact, toată lumea se lupta cu Vrabie, anunțat precum un descălecător al neamului, care va face din Medgidia o gură de rai. Dar bătălia, de fapt, nu a fost între ei, ci între jurnaliștii implicați în campanie, astfel că m-am trezit că cei care-l susțineau pe Vrabie, se luau de păr cu mine, pe tastaturi, evident. S-au dat blockuri masive și replici acide, dușmănii de moarte, interpretări, care s-au stins imediat după campanie, dar ranchiunile au rămas. Am tăcut și am mers mai departe. Totul a plecat de la acest articol în care spuneam că apa de la Medgidia nu va ajunge niciodată la 1 leu, cum spunea Vrabie, ca dovadă că n-a ajuns nici acum după ce s-a instalat primar și las scris aici, pentru posteritate, că nici nu va ajunge vreodată.

S-a mai spus că am lucrat la o televiziune psd-istă, a primarului din Năvodari care e PSD. Etc. Probabil trebuia să fac emisiuni gratis, nu știu. Da, am lucrat, în acte, LTV aparține nepoatei primarului, care nu s-a băgat niciodată în felul în care mi-am realizat emisiunea despre ”Școală” și am apreciat asta. Și evident, a fost singurul lucru pe care l-am apreciat. Uneori, e destul. Ba chiar, cînd am ținut la un moment dat o emisiune despre prima marți neagră nici atunci nu s-a băgat nimeni peste ce mesaje transmit. Dacă se întîmpla asta, aș fi renunțat mai devreme. Am renunțat la LTV din cauza distanței dintre casă și locul de muncă, după doi ani de navetă (a fost o perioadă cînd am făcut zilnic 120 km dus-întors).

Dar totul a plecat de aici.

Dacă nu aș fi lucrat în acel tv, nimeni nu m-ar fi băgat în seamă. PSD avea nevoie de cineva vocal, de cineva care se ducea înainte ca berbecul și care rezista la presiuni. Nu era de ignorat nici experiența din presă. Or mai fi făcut ei ceva săpături, nu știu.

Partea cu consilierul local era ok, partea cu consilier local de la PSD mă deranja, pentru simplul motiv că în epoca Năstase, jurnaliștii au fost cei mai prigoniți, și unii își aduc foarte bine aminte perioada aia și nu prea credeam că s-au schimbat lucrurile.

Partea cu consilier local însemna că mă pot implica în schimbările din orașul meu și să cer transparență. Desigur, nu știam atunci că singur împotriva tuturor nu e o soluție pe termen lung pentru timpul și nervii tăi. Teoretic, știam. Dar practica te învață cel mai bine. M-au ajutat și ”prietenii” să înțeleg asta.

Nu mai intru în amănunte cu ce s-a întîmplat în campanie, dar iată ce am aflat în perioada de mai-noiembrie 2016.

  • un post de consilier local e foarte rîvnit – (e atît de rîvnit încît unii dau bani grei în campanie ca să se împingă cît mai în față pe liste. Eu nu am dat, nici nu știam că așa se procedează, nici nu mi-a cerut nimeni (înainte, mi s-au cerut bani după terminarea campaniei, dar asta e altă poveste pe care o s-o detaliez un pic mai jos). Asta a deranjat cîțiva membri PSD de la filiala Medgidia, că am ajuns în față, fără să fac un efort, chipurile. Și mereu întrebarea asta: cine a adus-o pe asta aici? Pila cui e?) În timp ce ei alergau pe străzi cu broșuri, eu scriam sau pregăteam candidata pentru interviurile televizate. Ce înseamnă asta, ei nu pot înțelege și de aceea nici nu ajung în fața camerelor de luat vedere vreodată. Dacă ar ajunge s-ar face de rîs, i-ar lua toate transpirațiile și abia dacă ar reuși să îngaime două vorbe. E foarte greu, de-aia, îți trebuie exercițiu pentru asta. Unii sunt nevoiți să o facă și deprind exercițiul ăsta. Dar cei mai mulți, aleg calea ușoară, nu vor fi vocali, ca să nu supere pe nu știu cine, nu vor să aibă sau să-și facă probleme, dar lasă că ziariștii sunt niște proști, latră pentru alții și tot așa.
  • După campanie, mi sau cerut bani ca să-mi păstrez postul de consilier. Mai degrabă poziția din listă. Conform rezultatelor, la Medgidia au intrat 5 consilieri PSD, față de 10-11 la cît se așteptau ei. Vrabie independentul, susținut de M10, le-a dat peste cap rezultatele, astfel că au intrat în consiliu și consilieri M10, un partid 0 la Medgidia înainte de Vrabie și 0 acum după ce primarul e ALDE. Totuși, deși la Medgidia au fost frecușuri și discuții aprige la care eu nu am participat, că se fereau de mine, Constanța a fost cea care a susținut candidatura mea. Nici cînd i-a rugat Vrabie să renunțe la mine, pe motiv că-l deranjam în Consiliu, deși chiar nu mi-am propus asta și chiar am vrut să colaborez pentru binele comunității și să știu exact ce se întîmplă cu bugetul, PSD Constanța nu mi-a retras sprijinul politic. De aceea, nu mi-am dat nici eu demisia pînă acum din partid, deși nu simt că mă reprezintă, cu atît mai puțin acum, cînd vocea străzii e sugrumată de furie din cauza ordonanței cu pricina.
  • După ce mi-am dat demisia din Consiliu, am simțit oftatul de ușurare al tuturor celor din primărie, dar și al cîtorva din partid, care nu mă înghițeau. Am zis și atunci, nu mi-am dat demisia la presiunile cuiva, doar că Medgidia pentru mine, momentan, pînă la proba contrarie, e o cauză pierdută. Așa că oftatul de ușurare a fost și al meu.
  • M-a întrebat cineva aseară, uimit, dacă s-a dat o directivă de partid să nu iasă membri psd în stradă și dacă șefii mei știu ce fac eu acum. Nu am idee de o astfel de directivă, eu oricum nu mai sunt demult chemată la ședințele de partid ale filialei din Medgidia, dar nici nu am insistat să fiu deranjată cu ședințele lor. Cei care mă cunosc de ani de zile, știu deja că nu recunosc și nu ascult de șefi, decît dacă lucrurile merg profesionist. Nu reacționez la directive și ordonanțe, porunci și ”pentru că așa zic eu”. Zi, dar să fie ceva ok, ceva cu care să rezonez. Mi-a plăcut întrebarea unui prieten, care mă cunoaște mai mult din scrierile mele ”Și chiar m-am întrebat oare cît o să-i mai suporți tu pe ei și ei pe tine?” Îi răspund aici că am fost unul din tîmpiții din presă care au crezut că se înșeală și că pot schimba ceva din interior. Ceva în bine.
  • Și ca un corolar, nici nu aș fi intrat în PSD dacă nu ar fi candidat Vrabie la Medgidia, care, în fapt, el însuși e un susținător PSD. De ce? Pentru că nu voiam să fie primar un om umflat cu pompa de presă și care, atunci cînd cineva i-a cerut declarația de avere, a zis că să se potolească dacă nu vrea să fie dat afară. Ăsta a fost motivul pentru care am intrat în campanie, să nu se întoarcă înapoi, sub altă formă, epoca Năstase. Dar Vrabie a cîștigat, cetățenii din Medgidia sunt mulțumiți, apa e la același preț, nimeni nu și-a pierdut slujba, PSD dă ordonanțe, iar noi ieșim în stradă.
  • Acum e posibil ca PSD să fi greșit, alegînd un reprezentant atît de vocal. Nici măcar nu sunt vocală, nici măcar nu vreau să atrag atenția asupra mea, că nu simt nevoia nici de reflectoare, nici de glorie, nici tămbălău. Postările mele de pe FB sunt doar pentru prieteni sau pentru oameni pe care-i simt ok, acum două zile le-am dat drumul în public, pentru că am avut o poziție, spre deosebire de alții, care nu înțeleg că dacă nu ies din vizuinile lor la momentul potrivit, e prea tîrziu să o mai facă.
  • – M-a enervat valul de ură și furie împotriva lui Sevil Shaiddeh, doar pentru că e musulmană și de altă origine, glumele de prost gust și amintirile din curtea lui Ștefan cel Mare, la vremea aia am șters din lista de FB multe astfel de persoane care au derapat (pedeapsa supremă a zilelor noastre). Am văzut astfel de comentarii și la adresa mea. Ăștia sunteți.
  • – M-a enervat că una din consilierele PSD de la județ i-a făcut pe protestatari ”putori”. Dacă ei sunt putori, atunci sunt și eu una. Dar chiar aș vrea să se facă la un moment dat un concurs de rezistență la stres și deadline cu astfel de persoane, să vedem cine cedează după un proiect și cine rămîne în picioare.
  • – M-a înduioșat aseară cineva care i-a venit să mă ia în brațe și să-mi spună felicitări. Era ceva, nu-i venea să creadă. Mie mi s-a părut ceva firesc, ca și cei din PSD care nu sunt de acord cu ordonanța și cu abuzurile și hoția să vină să spună că nu sunt de acord, dacă vor să mai existe ca partid. Pentru mine a fost ultimul act pe care l-am făcut pentru PSD. Bun sau rău pentru ei, nu știu.
  • – Nu merit nici felicitări, nici aplauze, nici nimic. O spun cît se poate de sincer. Nu mă consider nici revoluționară, nici spărgătoare de partide. Nu vreau nici osanale, nici interpretări. Știu să scriu și singură și mă adresez întotdeauna prietenilor mei, de aceea am și rămas de atîția ani pe aceleași baricade. Asta a fost explicație pentru ei, că m-au tot întrebat ce m-a apucat cu politica asta. Știu că ați fost dezamăgiți că nu a fost în stradă Sevil Shaiddeh, chiar era un subiect de presă, nu? Nu am nevoie de publicitate și nici nu am de gînd să fac carieră în politică. Și oricum, publicitatea în România… o să dau replica unei doamne deosebite pe care am vrut să o laud pentru performanțe și mi-a zis așa: ”Nu doresc, știi cum e cu promovarea, de fiecare dată cînd m-a lăudat cineva am avut controale.”
  • – În orice caz, un singur lucru știu exact despre mine (restul încă le mai descopăr), că atunci cînd nu s-a mai putut, nu am ținut cont nici de funcția, nici de galoanele unui om și am spus ce am avut de spus. Că nu i-a convenit, nu mă interesează. Părerile mele despre democrație și libertatea cuvîntului sunt aceleași de ani de zile. Nu mă cert cu nimeni pe tema asta, doar mi le susțin. Prefer să ne spunem ce avem de spus și să rezolvăm un conflict, decît să ținem în noi și să răbufnim apoi cu ură. Asta înseamnă democrația.
  • – De exemplu, mărirea de salariu de 20% sau de pensie de 5% e un nimic. Vorbim de măriri, abia după ce dublăm pensiile și salariile, ca să pornim de undeva, omenește, să nu mai vorbim despre praf în ochi.

Și oricum, după o campanie atît de inteligentă și de bine pusă la punct – a se citi diabolic de bine pusă la punct (la care deși nu am participat (vorbesc de campania pentru parlamentare), i-am văzut rezultatele și-abia după încheierea ei mi-au picat și toate fisele), să o dai așa big time în bară, numai PSD o putea face. Din punctul meu de vedere, am terminat-o cu politica. C`est fini la comedie !

Cărțile lunii mai-noiembrie

15356026_10208968531824869_652877467_nDeși cărțile de mai jos ar fi trebuit citite într-o lună, abia dacă am găsit răgaz sau liniște pentru ele. Ce să mai vorbim despre recomandarea lor. Încerc acum să ajung la zi și cu exercițiul acesta al lecturii.

Despre cărțile Lizei Marklund am mai scris. ”Pe viață” e următoarea aventură a Annika Bengtzon. Deja obișnuiă cu stilul, parcă nu mai vreau să citesc și partea a 5-a. Măcar în cărți vreau să aud despre binele care învinge. Avem o femeie curajoasă, muncitoare, iubitoare, mamă bună și principialistă, care e în slujba dreptății și îi umărește pe cei răi pînă în pînzele albe, dar tot ea și-o ia în freză. Nu că ar fi diferit de viața reală, dar ziceam așa, măcar în cărți să nu rămîn cu gustul amar al vieții. Dar ce reporter are viață normală?

Catherine Siguret – ”Femei celebre pe divan” – unde se aruncă un ochi indiscret și psihanalitic în viața a 11 femei. De la Colette la Virginia Wolf, de la Marlene Dietrich la lady Diana. De reținut, după ce parcurgi rezumatul acestor femei, ajungi la concluzia că nu există povești cu zîne.

Charles Bukovski – ”Șuncă pe pîine” – un băiat plin de acnee, abuzat verbal și fizic de tatăl său. Nu e deloc o carte amuzantă, deși coperta patru amintește de ”umor savuros”. Nu e nimic de rîs într-un copil bătut și o pisică mîncată de cîine.

Neal Donald Walsch – Conversații cu Dumnezeu vol 1 și 2 – acum sunt la volumul 3 (în lectură) – Dacă Dumnezeu îi dictează lui Neal Donald Walsch conversațiile acestea sau dacă scriitorul întreabă și tot el răspunde, nu știe nimeni și nici nu are importanță. Avem atîta nevoie să știm că Dumnezeu ne vorbește într-un fel sau altul – și părerea mea e că chiar ne vorbește – prin cărți, prin oamenii pe care ni-i pune în față și prin situațiile pe care noi înșiși le creăm – încît dacă parcurgem toate cele trei volume ale lui Neal Donald Walsch, un singur lucru dacă reținem și tot ajungi mai aproape de adevărul pe care tu însuți îl deții. Care e acest lucru de reținut, depinde de tine. Poate că unul are nevoie să știe că roata se învîrte, că nimeni nu scapă nepedepsit, poate altul are nevoie să înțeleagă ce e transparența, altul la ce îi folosește răutatea, poate alții vor afla că Hitler e bine mersi în rai, pentru că nu e el răul suprem, care nici măcar nu ar fi existat dacă nu ar fi ieșit din sînul unei conștiințe colective care l-a produs pe Hitler, el fiind doar vîrful icebergului. Și multe altele.

Luule Viilma – ”Alungă răul din tine” e singura căreia am reușit să îi fac o recomandare. O avem aici.

Emily Giffin – ”Iubit de împrumut” – asta da, poți spune că e o carte cu umor savuros. Ușurică și bună să evadezi într-o poveste de amor cu final fericit. Ne plac eroinele zăbăuce, zărghite, zălude care fie și puțin nătînge și împiedicate, reușesc să pună mîna pe chipeșul cartierului.

Isabel Alende – Suma zilelor – e prima carte pe care o citesc scrisă de Alende. Mi-a plăcut ideea de clan, de trib. O scrisoare lungă, către fiica ei, Paula, care se transformă în roman, așa cum Casa Spiritelor o scria către fostul președinte chilian Salvador Alende și cunoaște din prima succesul internațional. Fix în momentul acesta, cartea e trimisă din Zaragoza la Tolosa, către Alexandra. Mă anunță mi suegra, Gina, că e la coadă la poștă. Poate într-o zi, ne vom reîntregi clanul.

15451076_10208968510624339_768261703_nFlorentin Popescu – de 40 de ori în pagina-ntîia – editoriale despre viața intelectualilor români, în special scriitori. A fost interesant de lecturat. Mi-ar plăcea să citesc și despre lucruri bune în lumea asta, că toată lumea e prietenă, că e fairplay peste tot, că unii se bucură de premiile altora și nimeni nu-și trage la gioale. Dar deja m-am resemnat. Cartea am găsit-o astă-vară într-un sac din cele 5-6 de la Biblioteca Municipală Medgidia, care trebuiau dați sau aruncați. Are un autograf dat lui Ovidiu Dunăreanu ”Cu prietenie, dintotdeauna” din 10 martie 2015. Mi-a fost milă.

”Oamenii fericiți citesc și beau cafea” a lui Agnes Martin Lugard – una dintre cele mai proaste cărți citite anul acesta. În cartea asta, în afară de două decese și o amorezeală care se presupune că ar fi trebuit să se lase cu iubire pe vecie, mai aflăm că eroina principală este pupată des pe tîmplă și se fumează la fiecare paragraf. Ar fi trebuit să se numească: ”Oameni distruși sunt pupați pe tîmplă și fumează de sting.” Cartea e atît de proastă că nu am putut empatiza cu decesele alea.

Flight 24: Zaragoza-București

15356878_10208952513584423_1276931234_n

wizzairul de Zaragoza-București din 22 noiembrie (foto: Gina Liliana Mișca)

Al 24-lea zbor a fost sub semnul deciziilor pe care le-am luat după 3 săptămîni de reflecție în Spania. Așa sau așa și ce-i mai important. Din liniștea de acolo, după ce am aterizat la București, în aplauzele publicului pasager, m-am trezit fix în mijlocul acelorași probleme, oameni care sună căpiați de cap, fără să știe de ce, probleme care nu se rezolvă, ședințe care nu aduc nici o rezolvare.

Mi-am dat demisia din Consiliul Local, am explicat aici de ce, știind că imediat după asta vor dispărea cele 1000 de telefoane fără sens, pe care nu se construiește nimic din ce m-ar interesa pe mine, dar care îmi consumă energia și timpul. Am dat declarația pentru exact site-ul care i-a deranjat pe unii.

Cine a răsuflat ușurat, să-i fie de bine și să se bucure de luminițe pînă crapă. Să nu-i aud după aceea că se plîng că nu au străzi, cad în gropi sau mor de foame după sărbători.

Am ajuns acasă cu valiza dînd pe dinafară, cu jumătate de roman redactat (al patrulea – deocamdată nu știu decît două persoane noul titlu) și cu amintiri plăcute. Am luat cu mine nostalgia liniștii de acolo și a plimbărilor din parcuri.

Dacă a fost vîlvă sau nu, nu mă mai interesează, fiecare să se descurce de-acum cu ce știe să facă mai bine. Dar pe urmă, vorba Dariei, să nu se mire.

Mergem mai departe…

Într-un pueblo din Tolosa

pueblo

Comaruga, 2009

De departe lucrurile se văd mai bine. Călătoriile m-au învățat în primul rînd să iau distanță față de evenimentele din viața mea și să mă apropii mai mult de mine. S-a făcut liniște pe telefoane. Am cîștigat timp.

Dacă în 2008 întrebarea vieții era: de ce sunt așa de turbată cu scrisul și ia să nu mai fiu, în 2016 mă întreb de ce fug ca naiba de intriganți și tot peste ei dau? Anul ăsta, mai ales, parcă asta a vrut să mă învețe. Ori să fiu mai tranșantă decît de obicei cu toți, ori să-i accept în viață și să le spun: poftiți, și acum prindeți-vă urechile, potăilor! Pe urmă, doamne, ce rea sunt!

Joia trecută am fost la Tolosa, în Guipuzcoa, un pueblo unde stă Alejandra/Mayra. Ne-am suit în mașină și am plecat spre ea, de parcă asta făceam la fiecare sfîrșit de săptămînă. Ne-am revăzut de parcă ne despărțiserăm ieri. Pînă la o urmă ce este o absență de 7 ani într-o prietenie? Acum 7 ani eram fiicele ploii, joia trecută ne-am jucat cu copiii noștri. În drum spre ea, am trecut prin unele locuri pe unde făcusem Camino, Logroño, Pamplona, Navarra, Navarrete… Mi-a rămas totul atît de viu în minte, încît cred că dacă aș trece din nou pe jos pe cărările alea, aș ști exact la ce mă gîndeam atunci. Dar chiar și așa, mi-am imaginat-o pe fata care am fost și mă uitam acum la mine cum sunt. Și m-am scuturat ca atunci cînd te ia frigul din senin.

Am condus 6 ore dus întors, pentru o întîlnire de o oră jumătate, care a durat cît o clipă. Dar pentru noi a fost clipa de care aveam nevoie. Îmi spuneau și ea și Cami (care e în Tenerife) despre dezrădăcinare și că uneori au regrete, că dacă ar fi fost altfel dacă ar fi rămas în țară, în timp ce eu mă întrebam pentru ce naiba m-am întors, doar ca să dau peste aceleași înfundături. Le-am spus amîndurora că în afară de dorul de părinți, frați și surori, cu prietenii te vei întîlni oricum, oriunde. Dar restul? Eu una, nu mă pot lăuda că am în țară prieteni pentru care aș conduce 6 ore ca să stau o oră jumătate cu ei, indiferent de ce s-ar întîmpla, că vorbim despre mucii copiilor, sau ne plimbăm pe străzi ploioase sau fumăm rapid o țigară împreună. Cineva care să te accepte exact așa cum ești, fără să-i dai explicații, fără să simți nevoia să-l minți tocmai ca să eviți o altă explicație fără sens sau să-i asculți minciunile, scuzele, regretele, fără să-l bați pe umăr pentru că are o disperată nevoie de atenție.

clanul-mh-1

Anna, Ayan, Alexandra, eu și Iris – Guipozcoa, Tolosa

Cineva cu care să fii, doar pentru că îl iubești necondiționat și simți că dacă azi nu-l vezi se va rupe cerul și nu îți mai poți continua viața. Și cred că lucrurile astea s-ar fi întîmplat cu sau fără Camino, pentru că am pierdut destui prieteni pe drum, dar numai unii, întorcîndu-mă din drum pentru ei, sau întorcîndu-se ei din drum pentru mine, după disensiuni aprige sau certuri de moment sau mici răbufniri de orgoliu sau după niște evenimente ale vieții care te-au răpit din calea lor, sau după distanțe care i-au răpit pe ei din viața ta, au rămas acolo pentru clipele cînd simți nevoia să faci ordine în capul tău. Și deși vorbiți despre fleacuri, faptul că e încă acolo, sau că vei ști că va fi pentru o eternitate acolo pentru tine, oricînd vei avea nevoie, știi imediat ce ai de făcut, pentru că un astfel de prieten, deși nu-ți spune ce să faci, îți amintește constant cine ești.

Trei sau patru zile mai tîrziu, începea telefonul să piue…