Ferma vedetelor 2

27750710_1636328086414930_2792755540463263286_n

poză care nu are legătură cu Ferma Vedetelor, dar care vrea să spună: make love, not war!

Că parte 1 am pus-o pe FB și era mai răutăcioasă, dar asta pentru că țin cu Rona, mai mult cu de-alde beibiurile casei.

M-am uitat la episoadele din urmă la ”Ferma vedetelor”, acest sezon, încercînd totuși să înțeleg reacțiile omenești ale fiecărui personaj în parte, în condiții aspre, care-i privează de obișnuințele lor cotidiene și care e chestia atît de deranjantă pentru care ceilalți nu pot sta în același loc cu Rona, ”extraterestra” fermei, cum chipurile, drăgălaș au numit-o comedianții. Nu mi-am dat seama de unde apar răutăcismele femeilor față de Rona și comparațiile între ea și Țonciu (Narcisa, desigur, la o țigară cu beibi Diana și beibi Majda).

Înțeleg că unul e rău de foame, altul de somn și altul de muncă. Pe mine, de pildă, dacă mă trezește cineva aiurea din somn, mai ales din cel de după-amiază, în rarele ocazii cînd apuc să dorm și eu după-amiaza, s-a terminat șmecheria, dau cu piciorul în gălețile de lapte, în oi, în garduri, mă iau la trîntă cu cocoșul. Deci, nu sunt eu. Altfel, rezist la orice. 🙂

Așa că reacția bietului Duban la foame, mi s-a părut amuzantă. Mi-l și imaginam cu mațele ghiorăind de foame și soția lui diafană alergînd după el, ”stai calm, nu mai face așa, nu te mai enerva”. Dar dacă toate astea sunt pînă la urmă reacții firești, ceea ce nu înțeleg, totuși, este bîrfulița meschină pe la spate și pe la colțuri, printre dinți și printre fumuri de țigară.

Aceștia sunt oameni care au făcut, totuși, ceva în viață, sunt educați, sunt artiști, s-au învîrtit în anumite cercuri, în anumite medii, au participat la niște concursuri, au muncit pentru carierele lor, au citit în plus față de alții, au studiat muzică, teatru, dans, au jucat în filme etc. nu sunt vedetuțe fără creier. Știau în ce s-au băgat. Oamenii muncesc, condiții grele, viața la țară, foarte frumos, aer curat, hrană bio, puțină, dar naturală, ia uite ce frumos, și munciți și slăbiți, deci ce e așa de comentat cu atîta răutate și priviri de poți ascuți cu ele lamele cuțitului?

Ar fi totul mult mai amuzant, dacă ar renunța la prostiile astea.

Chiar dacă feblețile mele sunt Rona, Daniel, nea Ratză și tante Marioara, nu înseamnă că ceilalți n-au nimic de arătat. Dar eu îmi imaginam că tocmai pentru că sunt artiști, după ce termină cu munca, răsadurile, porumbul, hambarul, mulsul de oi, se strîng și ei în jurul focului și încep să vorbească despre experiențele lor de viață, despre sensibilitățile lor, se cunosc mai bine, aflăm și noi ceva înduioșător.

Cînd colo, ne iau cu faze de-astea ”ăla e fomist”, ”aia e curvă” etc.

În sfîrșit, primul eliminat a fost Francesco, cel mai tînăr și cel mai cuminte dintre ei. Normal, el nu a bîrfit, nu a fost rău nici de foame, nici de sete, nici de dor de codrul verde, și-a văzut de treaba lui și i-a respectat pe toți. Nu a mai primit altă șansă ca beibi Diana, care s-a văicărit toată săptămîna că vrea acasă și nu i-a făcut nimeni un pustiu de bine să o trimită.

Și încă ceva, îmi place mai mult Patrizia fără ruj. Așa am avut și noi ocazia să vedem că are buze frumoase.

Advertisements

Impersonal

17352034_1864079360497098_1935556198894939272_nUn blog lăsat în paragină, ca o jucărie stricată sau ca o haină pe care nu vrei s-o mai porți. Citește și mergi mai departe s-a transformat în ”mai scrii și tu ceva”? într-o discuție amicală ajungem la concluzia că vremurile apuse ale lui yahoo mess parcă erau mai personale, cel puțin pe aia din listă îi știai și rîdeai cu ei, acum vremurile impersonale ale lui facebook mess se limitează doar la urări de aniversări de ii, de sînziene, de bayram, de zile de naștere, de sfinți, de botezuri, zile internaționale ale zîmbetului, ale soarelui, ale scobitorii, ale mamei, tatălui, nu se termină una că începe alta, un șir nesfîrșit de urări etc. dar tu cu adevărat, ce mai faci? nu întreabă nimeni. Răspunsul e mereu ”bine” pînă se descoperă adevărul. Nu că mi-aș dori să mă întrebe cineva ce fac, dimpotrivă. Era doar așa, un fel de a spune. Unii nu fac nimic, așa că degeaba îi întrebi. Nici să turui ca prostul nu e bine, doar așa ca să te auzi vorbind. E mult mai simplu să dai like și să treci mai departe, fără să te preocupe prea mult soarta nimănui.

Intru, deci, azi pe yahoo mess. Bine, mai întîi a trebuit să mi-l descarc, nu-l mai aveam. Nu l-am putut porni că nu știu ce program cu flashuri îi trebuie, am renunțat, ducă-se. Dar dacă tot eram pe yahoo, am intrat în mail să dilesc surplusul de spamuri. Asta mi-a luat cam vreo oră și un cappuccino. Apoi au urmat newsletterurile la care m-am abonat și pe care nu le-am deschis de vreo 3 ani. Unele site-uri chiar au dispărut, așa că chiar nu mai avea rost să le deschid. Delete.

Între timp am pus și o tură de haine la spălat, cu gînd ca după aceea să mă apuc de treabă. Dar pe măsură ce goleam mailul de spamuri și drafturi netrimise și newsletteruri necitite, am ajuns și la folderul ”oameni stresați” și pentru că nu mai țineam minte care erau ăia, mi-am mai făcut un cappuccino și am intrat cu un ”Bismillah” să văd, de ce i-am numit așa și de ce erau stresați, ca să am ce scrie eu acum pe pagina asta, înainte de a dispărea de pe fața netului. Asta cumva te liniștește, să vezi că nu mai ai pentru cine scrie, fiindcă exact ca și mine, e posibil să fie alte sute de mii de oameni care nu-și deschid mailurile 3-4 ani la rînd și nu mai țin minte de ce îi stresau unii. Sau ca la o emisiune în direct, la o televiziune locală, cînd, ca să-ți liniștești interlecutorul emoționat, îi spui: ”Stai liniștit, nu se uită nimeni la noi”. Sunt șanse de 80% să spui adevărul, fiindcă la cîte filme și emisiuni și programe sunt, cine stă să asculte ce povestești tu, în afară de cei cărora le pasă de tine?

În sfîrșit, intru, deci, în folderul amintit cu gînd să-l șterg, dar citind primul mail îmi amintesc un episod uitat și simt cum mă încrunt. Nu mai șterg nimic și las totul așa, pentru că am memorie scurtă și din cauza asta iert foarte repede, deși se spune că așa e bine, să iertăm greșiților noștri etc. etc. Ăsta e folderul campionilor la ”sărituri de cur în sus” în urma unor replici nevinovate. Citesc, citesc și m-apucă mila după aia. Săracu. Sper că și-a găsit liniștea între timp.

17362004_1863921727179528_6667093892516456014_nMi-a prins bine turul ăsta, am realizat încă o dată cît de efemer și de relativ e totul. Pe de altă parte, tot la distanță de ani, unii au rămas domni, iar unele doamne au rămas doamne, ghidîndu-se mereu după principiul că lumea e atît de mică încît ajungem să ne înghesuim deja unii pe alții, și că într-o zi ne vom întîlni undeva, cîndva, sau vom avea nevoie unii de alții. Și nu e vorba de faptul că trebuie să ne uităm unii în ochii altora și să ne salutăm pe stradă, nici nu mai e nevoie de asta acum cît e facebooku, sau că începem să ne dăm coate în gură ca să ne facem loc prin mulțime, dar tot nu îmi pot imagina ce viață seacă trebuie să ai și ce grad de frustrare, ca să sari la gîtul unui om (vorba vine, pe net suntem toți niște lei-paralei, se știe), doar pentru că ai afirmat că nu-ți place să lucrezi cu amatori. Au trecut 5 ani de atunci (dacă mă iau după dată) și evident că cele mai mari pagube într-un proiect le aduc amatorii, dar n-ai ce să faci, majoritatea profesioniștilor a plecat spre alte orizonturi și dacă înainte era greu să îți iasă un proiect, acum e aproape imposibil.

Nici nu mai are sens să-mi bat capul atît timp cît am marea aproape.

In Absentia Christi

praf-de-stele

O viață trăită în viteză, cu multe goluri în realitatea înțeleasă, multe lucruri și evenimente care nu sunt privite cum trebuie sau mai adînc…. (Ben Okri)

Unii cred că dacă lipsesc din peisaj nu li se văd urmele băloase, că alibiurile lor nu miros a premeditare și că șiretenia lor are la bază inteligența, nu împuțiciunea cu care se mișcă prin viață.

Oi ști tu multe, dar nu știi ce trebuie, darling!

Oi fi pus tu multe bețe în roate altora, oi fi avut victorii meschine de moment, dar în relațiile pe care ai vrut musai să le strici, ai dat chix. Avantage à nous! Orice-ai face tot în punctul acela ajungi, tot acolo mori. La masa ta tristă, cu țigara în colțul gurii, cu strategiile tale de doi bani, cu oameni care-ți întorc spatele, hăhăind în urma lor, de parcă chiar ai înțelege de ce pleacă toți din viața ta.

Să știi că uneori lucrurile chiar nu sunt premeditate. Se întîmplă, pur și simplu. Cînd se întîmplă, pur și simplu, e un plan mult mai mare pe care tu n-ai cum să-l pricepi.

Întotdeauna ai fost și vei rămîne cea mai bună glumă de om din viețile noastre! Să-ți aduci aminte de asta de fiecare dată cînd mai apeși pe butoane și încerci să creezi haos că n-ai fost decît gluma de care am rîs cu toții. În timp real.

Posted in new world | Comments Off on In Absentia Christi

Case closed. Open the Case.

11796437_796942957092159_7441815630881089023_nIa gîndiți-vă voi așa, dacă ați ști că barca voastră mai are 3 luni pînă la naufragiu – să zicem că sunt Omidé și știu și data cînd o să dați din brațe ca apucații – cam cu cine ați alege să naufragiați? Cu cel care știe să facă focul sau cu cel care o să vă arunce în foc? În general, oamenii aleg varianta doi care-i va duce la moarte sigură, fiind convinși totuși că asta-i va salva. Dar nu poți să le spui asta, pentru că vor face de fiecare dată, dar absolut de fiecare dată, contrariul binelui lor.

Ieri iar am citit gînduri, ba chiar m-am specializat într-atît că am început să le citesc și de la distanță.

Uite, de pildă Olive. Ei îi citesc gîndurile de vreo 2 luni și cred că s-a prins că pot să fac asta. Încerc să nu-i stau în cale ca să n-o sperii mai tare, și-așa tremură ca o frunză bătută de vînturi și ploi. Se agață cu ghearele de o cocină cînd i-ar sta mai bine într-o casă micuță din Franța, citind la fereastră și dînd pe spate un sat întreg cu aerul ei boem. Dacă nu i-ar tremura capul, desigur…

Și-apoi mai e tipa aia care face atîtea eforturi să fie frumoasă, și-acum e,  că o ajută tinerețea, dar cîtă cărpoșenie încape în ea numai bătrînețea ei va ști. În orice caz, cînd te întreabă cineva de trei ori dacă ești ok la interval de 5 minute deja începi să te uiți ciudat și te întrebi de cînd își ascute cuțitele.

***

Altfel, revoluția mea a început de mult. De prin 2002 cînd încercam să deschid capul unora despre drepturile lor de autor. O luptă cam lungă, care a durat 6 ani. După aia m-am potolit. Mi-am dat seama că e în zadar să lupt pentru alții atît timp cît nu pot face nimic pentru mine. Și de-acolo a venit dorința de a vedea lumea, pentru că mă săturasem de văicărelile celor din jur, exact ca-n povestea cu Drobul de sare.

Dar mi-am adus aminte de încrîncenarea de-atunci, nopțile nedormite, alergăturile, discuțiile, cînd uite-așa, tam-nesam a încercat o secretară să-mi explice mie despre drepturile și obligațiile mele de angajator, ea fiind prima care le încălca, dar nu asta era problema, că toată lumea le încalcă, iar aia nici măcar nu știa cu ce se mănîncă. Problema mea cu ea era că nici măcar nu știa să facă o cafea ca lumea, nu se remarcase nici măcar cu chestia asta, vitală aș putea spune pentru o secretară, dar se apucase să vorbească despre drepturi și obligații. I-am tăiat elanul, evident. Nu cred c-a înțeles nici pînă-n ziua de azi de ce m-am luat de ea. Nu era nimic de înțeles. În mod normal, dacă ar fi trebuit să dea concurs pentru slujba ei, cum dă toată lumea care vrea să fie performantă în ceva, la testul cu cafelele ar fi picat prima.

12063744_1027070117344412_2052760668120094563_nEu de-aici aș începe, dacă e să mă-ntrebați pe mine. Fiecare să dea un test pentru poziția pe care o ocupă. Reporterii să dea un test de gramatică și cultură generală, realizatorii tv de vocabular și de carismă, profesorii să dea teste de creativitate și psihologice, croitorii de croitorie, tîmplarii de tîmplărie, coafezele să dea un test de tăcere, educatoarele unul de răbdare și tot așa, la nesfîrșit, pînă cînd se așază lucrurile. La un moment dat, în viața fiecărui patron/angajator devine de-a dreptul costisitor să aibă numai imbecili în firmă. Iar momentul acela e T0, adică fix cînd deschizi porțile firmei. Altfel, nu te mira că n-ai rezultate.

Așa cum îi spuneam unui amic din București seara trecută: din 50 de oameni cu care lucram pe proiecte, găseam 5 sclipitori cu care făceam chestii. În provincie mai greu, din 20 cu care lucrezi doar unu poate fi profesionist și de-obicei ăla nu prea se dă în petec să nu se sesizeze ceilalți 19.

Și dacă stau să mă gîndesc bine se adeverește ce spuneam altcuiva acum două săptămîni în mașină, în drum spre casă, după ce terminasem ultima ediție din “Școala după școală”, alegînd să pun lavaliera în cui, fără prea mari regrete (actually, nici unul): de-acum trebuie să vină altceva. Simt, pur și simplu. E ceva în aer care parcă stă să plesnească, pentru că nu se mai poate. Și mi-a trecut ca un fulger prin minte „Coloana infinitului” a lui Brîncuși, mi-am mai amintit de volutele și pauzele dintr-un text, ca o respirație lungă, fermecată și liniștitoare, că s-a încheiat ceva și începe altceva. De data asta mai bine. Ceva pentru care te-ai pregătit toată viața.

Babel

1535709_498186403669931_7259998554545169301_nLumea se strînge ca un laț în jurul gîtului meu, e din ce în ce mai mică, mesele din ce în ce mai apropiate, iar răsuflările din ce în ce mai împuțite. Pînă și prietenilor mei începe să le pută gura a halenă – de fiecare dată se întîmplă așa cînd își pierd mințile din cauza  codului roșu de căldură sau a lipsei de sex.

Sunt încă trează, încă vînez un vis. Mă uit în ochii oamenilor și nu mai văd nimic decît o nevoie mizerabilă de a se băga unde nu le fierbe oala. Sunt în căutarea visului meu. Și ei se încurcă în detalii pe care le voi uita. Îmi simt sufletul rostogolindu-se pe deasupra privirilor lor, undeva unde ar putea fi ceva, dar am uitat ce.

Un cîntec în cinstea absolutului din noi. Mă las îmbrățișată de tăcere, ca ultima voluptate supremă, ca atunci, cînd stăteam cu capul în poala ta și era iarnă, gerul trosnea pe la ferestre și nimeni să latre prin jur a pustiu. O îmbrățișare cu vîntul și rîsete de copii. Erau ale noastre și nici măcar nu ne dădeam seama. Îmi spuneai atunci că eram frumoasă. Cred că aveai dreptate. Citesc Letting Go și zău că nu mai am după ce sau cine să mă întorc, să mai adun ceva care să conteze de prin viețile voastre. Mereu a fost așa. Mereu au rămas în urmă cadavrele amintirilor, pe care le redeștepta uneori o melodie din putrezirea lor.

tiptoe to your room

a starlight in the gloom

I only dream of you

and you never knew

Mi-ar plăcea să am timp să-mi țes nostalgiile…

Manichiura reloaded

unghii lungiVin azi liniștită de la niște controale medicale și deschid laptopul, pe care nu l-am mai deschis de 3 zile. Veselie mare pe pagina de fani! Booom! Două doamne manichiuriste sau tehniciene de nu știu ce mi-au sărit în cap, la recomandarea alteia, care a vrut să-mi facă un bine. Probabil că pînă spre seară s-au înmulțit, dacă mîine aud de mine și cei din Ivrinezu, nu e vina mea, ci a manichiuristelor. Nici cînd eram pe val cu niște amărîte de cărți nu eram așa de citită și comentată/insultată. Și oricît de multă liniște a fost pe-aici în ultimii ani, pentru că așa am vrut, s-a dus pe apa sîmbetei liniștea asta.

Însemnarea de vină este asta. Unghii, unghii, mii de unghii... (Prea puțină lume s-ar bășica atît dacă mi-aș vedea de lecturile mele, biensur).

Și în timp ce scriu “Manichiura reloaded” traficul continuă să crească, semn că e multă sensibilitate în zona asta. Evident, așa cum spuneam și în altă parte, nu există femeie care să nu fi trecut pe la manichiură, să nu fi avut o problemă sau care să nu fi căutat o manichiuristă bună, de obicei prin recomandare. Prietenele știu de ce. De altfel, tot ce ține de zona asta de îngrijire corporală, facială, cosmetică, masaj, manichiură, pedichiură, ca să nu mai vorbim despre coafură, femeile (și bărbații) ajung într-un cabinet de cosmetică sau într-un salon de coafură, spuneti-i cum vreți, și-și aleg persoana care să se ocupe de ei numai dacă le-a fost recomandată. Numai amatorii intră pentru prima dată într-un loc și numai dacă au bafta pot să fie aranjați cum trebuie.

Am intrat în zeci de cabinete de cosmetică. Cu coaforul deja știți povestea. Am ținut minte doar două persoane extrem de bune în ceea ce făceau. Mia – 24 de ani – București. O s-o pomenesc toată viața, am fost dependentă de degetele ei vrăjite un an de zile. Părul meu a fost fericit. M-am mutat și am pierdut urma Miei. Avea un talent nativ de a face oamenii fericiți. O caut în fiecare coafeză de care am avut nevoie din 2008 încoace. Și-mi mai amintesc tot o fată tînără din București care mi-a făcut o pedichiură extraordinară. Fetele astea erau genul despre care ai fi vrut să afli mai multe, să le ajuți cumva, să le iei acasă, să le faci surorile tale.

Din atîtea cabinete de cosmetică și saloane de frumusețe doar două figuri s-au desprins din mediocritate în 22 de ani. Atît. Și nu sunt deloc pretențioasă. Dacă mi-a ciupit cineva o cuticulă sau mi-a dat sîngele sau m-a tras de păr n-am zis nimic. Și chiar dacă am ieșit dintr-un coafor cu o coafură urîtă n-am pus-o pe respectiva să-mi refacă nici măcar o șuviță. Mi-am dat seama că atîta poate, dar a doua oară nici n-am mai călcat pe-acolo.

În orice caz, înțeleg agitația care s-a creat, deși n-a fost asta intenția mea.

Am aflat însă ceva foarte important cu ocazia acestui boom. Mulți scheleți au ieșit din dulapurile celor care au trecut pe-aici și, evident, eu am fost de vină. Sunt multe fete care au terminat o facultate – bine, facultățile se încep și se termină altfel decît acum 15 ani – practic, orice manichiuristă poate face facultate în ziua de azi. De-aia multe dintre ele nici nu-și găsesc locul pe scaun și fierb în suc propriu. Dacă ar fi fost pasionate de domeniul ales nu s-ar mai fi făcut manichiuriste, nu c-ar fi ceva rău în a fi manichiuristă, DOAMNE FEREȘTE! , scriu cu caps să sară în evidență. Știu că vorba lui Madeleine Peyroux putem să dăm vina pe circumstanțe (damn the circumstances, sau cum era cîntecul ăla), dar totuși dacă ai terminat o facultate nu te mai împăuna cu ea dacă ai pus diploma în cui și ai ales să fii manichiuristă. E un nonsens. Nu mai fîlfîii diploma prin fața clienților, că tot manichiuristă ești și oricum în țara asta nobody cares ce facultăți ai tu. Ceea ce, dacă stai să te gîndești, e foarte bine din multe puncte de vedere. Iar dacă ai ales să lucrezi într-un salon atunci de ce-ai mai fi frustrată?

Nu vreau să mă lungesc. Scriu și plec în treburile mele. Nu mă interesează cine rezonează negativ la ce scriu. Fiecare înțelege ce vrea, cum simte și cum l-a învățat viața. Deși bănuiam, nu mi-am dat seama că sunt atîtea drama queens în țara asta, care fac un capăt de lume din cauza unui gel și dacă nu știi ce-i aia tips ești o vită îngălată. Deja ți-ai dat foc la valiză. Mă-ntreb cînd se vor potoli, am impresia că deja se pune la cale un blestem de grup de cădea-mi-ar unghiile și umple-m-aș de ciuperci gen. Cam intră în profilul psihologic, să zic așa.

Posted in new world | Comments Off on Manichiura reloaded

Unghii, unghii, mii de unghii

unghii2Nu vă speriați, nu sunt unghiile mele. Nu m-aș transforma în veci în papagal – și în niciun caz n-aș începe cu unghiile. Nu o să-nțeleg în veci de ce discuțiile despre unghii sunt atît de interesante între femei – cînd se apucă să vorbească despre unghiile lor o țin langa așa vreo 3 zile, așa că deschid și eu una aici, poate mă dumiresc. Nu știam nici că există o modă, un fel de delirium unghium tremens. Anul ăsta cică se poartă unghiile mici și rotunde. Poate de-aia își fac unele într-o disperată veselie reclamă la unghiile lungi, alea puse cu gel nu știu de care și cu 7000 de floricele pe ele, plus pietricele și mult tam tam. Ca să nu mai pomenim de orele pe care le petrec femeile înțepenite pe scaun să li se șlefuiască, arcuiască, modeleze și picteze o afuristă de unghie (+ celelalte 9). Nu le mai punem la socoteală și pe alea de la picioare, că bănuiesc c-o fi o modă și la pedichiură. Chiar în seara asta citesc la o tipă pe facebook despre nu știu ce tipsuri de unghii, wtf is alea nici nu vreau să știu, dar toată lumea care comentează pare al dracului de bine informată. iar alta anunță tot pe facebook  “In atentia clientelor!! In perioada 31 Mai – 6 Iunie voi fi plecata intr-o tabara de unghiute pt a invata noi tehnici de decor.” Jeeez, există și tabără pentru așa ceva. Semn că lumea femeilor e mereu surprinzătoare.

Pe urmă îmi sar în ochi niște poze cu niște gheare de-astea puse și pictate în toate culorile curcubeului și lucioase pe deasupra de zici că au mîncat curcan fript cu mîna și au uitat să se șteargă. E chiar scîrbos. Pe bune bărbații chiar apreciază o femeie care se apropie de ei să-i mîngîie ca și cum doar ce s-au ridicat de la masă? Dacă aș fi bărbat și s-ar repezi una de-asta la mine, aș avea mai degrabă impresia că vrea să mă mănînce și pe mine.

52npvCe s-a întîmplat cu manichiura simplă sau franțuzească? Sau se cîștigă mai bine atunci cînd prostești o femeie să stea 5 ore pe scaun ca să iasă cheaună de cap și cu niște gheare unsuroase numai bune de ieșit, chipurile, în lume cu ele? Sau așa te poți agăța mai bine de gîtul unui bărbat, iar acela, de frică să nu-i scoți ochii sau să nu-i smulgi beregata, te ia de nevastă?

Și, domle, toate-și pun numele pe pozele cu unghii, de parc-ar fi Rembrandt! Calmați-vă, sunt doar niște unghii oribile.

vă rog să-mi spuneți de ce trebuie să te duci într-o tabără ca să faci așa ceva? Ce femeie normală la cap își dorește să fie, dacă nu papagal, atunci gărgăriță combinată cu cireașă?

10342405_849047841848063_125044824332009488_n