Op op, ”eroinii” mei!

rumble-fish-1983

Rumble Fish 1983

Cînd vorbești despre viitorul familiei în general, ar trebui să te împiedici puțin de prezent, pentru că viitorul nu-l știe nimeni, dar din scenariu în scenariu îl poți anticipa cu o precizie matematică.

Am ajuns să facem mișcări de rezistență, cu cuvinte pompoase, stereotipuri gen ”vai nu mai suportăm, ne-au cotropit țopîrlanii, vai ce mă ustură talentul în sus și în jos, cînd exact presa a ridicat în slăvi destule forme fără fond, a scris despre mitocani, a făcut vedetele de peste noapte și i-a invitat și îi invită în continuare pe toți terminații la emisiuni manelistice, ba le mai dau și bani, vezi guță de la Canal D, vezi Zăvo de peste tot, cînd, dupa părerea mea, singurul mod de a face ceva împotriva acestei deculturalizări este de a-i ignora.

Cam ce viitor poate avea o nație care are dascăli ce brutalizează copiii și aceștia nu sunt dați afară de la catedră imediat ce se aduc dovezi? Mi se face rău de fiecare dată cînd văd cîte o brută de-asta cu chip de om, care jignește copii de grădiniță, îi brutalizează, îi amenință și îi lovește. Bruta aia are familie, bărbat, copil, și ? Cu ce e ea mai bună decît doi bărbați care cresc un copil sau două femei căsătorite care cresc un copil sau mai mulți, dar care știu ce e dragostea, blîndețea, generozitatea, responsabilitatea etc?

Cam ce credeți că face statul în privința asta, cînd purtătoarea de cuvînt delegată să dea explicații unei televiziuni nu poate spune răspicat ce se întîmplă mai departe cu animala aia? ”Va fi dată afară!” Atît voiam să auzim. Nu ne interesau ipotezele. Dacă începem să ne răsucim în de-alde dacă, e clar, iar lăsați o bestie în învățămînt, în loc să curățați și să sfințiți locul unde se face educație.

Cum nu putem să facem nimic, facem un miting pro familie, în țara cu cei mai mulți despărțiți, plecați peste hotare, țara cu cei mai mulți copii abandonați, cu cele mai multe violuri și avorturi, în țara unde-i doare în cur pe politicieni de familie, unde se divorțează ca să se treacă afacerile pe numele nevestei și unde un Înalt Prea Sfîntul este cercetat de DNA.

Cît de primitivi și retardați și venali pe deasupra ca să nu realizați o clipă că de fapt, nu religia vă pornește către un miting de susținere a familiei tradiționale, ci faptul că sunteți atît de prost educați sexual, atît de prost educați civic?

A, și ca să fie totul corect politic, ”participanţii la miting au cerut şi organizarea unui referendum naţional, odată cu alegerile din 11 decembrie, pe tema familiei”, probabil inițiat de Tăriceanu, inimă zburdalnică, cel care a susținut atît de mult familia, încît chiar s-a însurat de 5 ori și abia dacă a reușit să stea liniștit în 4 dintre familiile sale create cu cîte o femeie. Sau de cine?

Ce-mi place mie la mitingurile astea că toată lumea se strînge și nu știe de ce. Nici ce susține, nici după cine vine, nici pentru ce luptă. Toți au cîte ceva pe suflet, dar niciodată nu știu ce, că-s prea multe.

De cele mai multe ori vin să participe la o Revoluție, la o mișcare de rezistență, alta decît acum 5 ani sau de-acum 7 ani, e mereu cîte una fără finalizare, dar plină de speranțe. E mereu cîte un lider prins, tîrît de barbă, bătut, băgat în dubă și se sparge gașca.

Un lider care nu poate schimba nimic interesează pe cineva? Un lider care ne pierde vremea cu incompetența lui nu merită altă soartă decît să fie băgat în dubă și trimis acasă. Vreau un erou. Sau o eroină. Op op ! Altfel, zău că nu văd nici un viitor. Unul sau una. E de-ajuns. Apoi își vor aduce aminte și ceilalți cum e.

Rezumat de august/septembrie/juma de oct. Continuare mîine. Și poimîine. Și în vecii vecilor. Amin.

13119009_836990989738797_5762650161279090252_nȘi a fost ”Frozen” și sper să mai fie, deși am acum un junghi în inimă, din diverse motive pe care nu le voi putea spune niciodată. În ultima vreme, ce nu pot spune mă face să acționez. Prin ”a acționa” înțeleg acum ”a mă desprinde”. Las tot în urmă ca pe niște coji care nu-mi mai folosesc, nu mă mai interesează palavre, minciuni, măscări, percepții false, orgolii, paranoi sau mai știu eu ce.

Ce spun eu mai sus nu are legătură cu Frozen, are legătură cu toată perioada august-octombrie, concentrată pe teritoriul României, concentrată și mai și pe Medgidia.

Singurele explicații pe care le accept sunt cele pe care mi le dau mie, după ce observ, ascult și-mi reamintesc de singurul lucru pe care nu trebuie să-l scap din vedere: cărțile, traducerile și scenariile mele. Restul e viață care se întîmplă, oameni care apar și dispar, care trăncănesc pe toate căile și de care mă desprind ușor pentru că-mi iau din timp cu tîmpeniile lor.

Între moartea lui Gyuri care m-a dat peste cap (și tot ce s-a întîmplat după cu interpretările cretine ale unor slujbași cu psihologie de rîmă), examenul de ghid turist, premiera Frozen și o operație pe osul maxilarului (am început să urăsc vizitele la dentist), între unele articole pe care zic unii că le-am scris și alte frici pe care le au alții despre articole pe care le-aș putea scrie, m-a luat o lehamite combinată cu revolta omului care, dacă ar avea mai mult timp, chiar ar scrie așa cum scria odată.

Așa că la sfîrșit de august, sătulă și de niște discuții aiurea pe mailuri, în care unii după ce că erau amatori, mai aveau și idei proaste, m-am enervat și mi-am luat bilete spre Zaragoza pentru sfîrșitul lui octombrie (unul din top 5 orașe în care mi-a plăcut să locuiesc, nr 1 fiind Colchester).

12391914_1538827479771138_61339826835607234_n

Telefonul fără fir cu wireless la patrafir

O perioadă în care a mai fost și politica și părerile unora despre politică. Dacă aș fi în locul lor, nu mi-aș ridica ochii din pămînt. Sunt genul acela care se adresează subconștienței colective, oameni deștepți care mor după guță și cam ce-ar avea guță de spus, cam ce-ar avea guță de futut și de vomitat, genul care și-au construit cariera ”după ce vrea poporul”, dar care apoi imediat se ofilesc atunci cînd altcineva le atrage atenția că nu sunt formatori de opinie, ci doar simple rîme fără creier, și pe urmă se înspăimîntă că nu-i ia nimeni în serios. Vorba vine se înspămîntă, de fapt, nu vor decît să aibă dreptate după ce de atîtea ori nu au avut, ca să fiu indulgentă. Dintr-un astfel de subconștient colectiv (la care au lucrat din greu cîțiva oportuniști) s-a născut Hitler și alți monștri despre care crede lumea că ard bine mersi în flăcările iadului.

Și-acum o să apară cîte o tută de-asta, expertă în de toate și fostă în toate cele să interpreteze ce-am scris. Nu te mai chinui, chérie! Lucrurile sunt foarte simple. Uneori lucrurile sunt exact așa cum sunt, oricum le-ai interpreta tot aici ajungem. În fața unei uși de biserică. Doar lumea e plină de sfinte filofteie care la fiecare sfîrșit de an (că se apropie și ăsta) își făceau the bucket list pe care puneau și cîte un amant, by default. Să fie, că nu strică! Doar tre să ne spovedim sau să pupăm cîte un IPS.

Să ne vedem de treabă. Putem?

sunrise over barreaAșa cum nu pot să lucrez în dezordine, nici nu pot termina un capitol din viața mea pînă nu trag linie și apoi abandonez cu totul rostul acelui lucru, om sau situație. Consider că i s-a dus vremea și concluzionînd e ca și cum mi-aș lua rămas bun de la ce mi-au adus pînă în clipa aceea în viață, unii și alții, unele și altele, bun sau rău, sarmale calde sau beri reci. E ca și cum după aceea îi las să cadă în neant pentru veșnicie. Sunt convinsă că n-o să-i mai recunosc spiritul nici în altă viață, dacă o mai exista vreuna.

Observ multă lume înțeleaptă, atît de înțeleaptă că pune botul la orice, fără discernămînt.

Foarte multă lume critică, un criticism de diletanți, cu o șmecherie de fațadă. Dacă i-ai pune să rezolve o situație neprăvăzută care apare într-o călătorie, să spunem, devin isterici.  Tot Universul conspiră împotriva lor pentru că lor nu li se poate întîmpla nimic rău. De buricoși sau buricoase ce sunt. Vor să se întîmple aici, acum, totul pentru ei. Ei și miresele pentru fiii lor sau nurorile pentru mamele lor. Și oricum dacă li se va întîmpla ceva rău vor pune pe facebook și va veni corul de mandoline să le țină isonul. (Dă să pup să treacă…)

O discuție înainte de sărbători: cine are dreptate, domle, scriitorii sau editorii? Numai în România se poate pune întrebarea asta. Și unii și alții trag turta pe partea lor și șchiopătează împreună, dar separat. Sunt niște proști și unii și ceilalți (din cei care și-au pus întrebarea asta, evident). Dreptate au doar cititorii. Depinde cu care dintre ei vrei să defilezi.

Sunt cărți pentru toată lumea. Și cititori pentru toți scriitorii, așa că dilemele voastre stupide nu fac altceva decît să-i îndepărteze pe oameni de marile voastre opere. Să vă spun un secret. Și corpul vostru va muri, indiferent cît de mare succes va avea romanul vieții voastre.

Trecem mai departe. Ca Borcea printre femei. Ca apele Dunării de soixante centimetre cînd se vor topi zăpezile și autoritățile vor fi luate prin surprindere, pentru a mia oară. De data asta de viituri. România nu mai e demult surprinzătoare, așa că nu văd rostul bolboroselilor nici împotriva ei, nici pentru ea. Nu se schimbă nimic. Toate aceste lucruri trec prin voi și nici măcar neclintirea asta nu vă schimbă. Vorbesc la modul general, desigur. Or fi cîțiva care găsesc în acel ”îmi văd de treaba mea, nu mă interesează de alții” un rost mai puternic decît ipocriziile, laudele forțate și imaginile plurivalente pe care se grăbesc să le trîntească alții în lume. Eu cu ”îmi văd de treaba mea” vreau să lucrez. Desigur ăia cam știu și ce vor și nici n-au timp, efectiv, să bage în seamă toate tîmpeniile. Chiar dacă și ei vor muri.

11880353_804817669638021_1533028555083271655_nCazuri gen Bodnariu, Vlahiu, Ciompaliu, amantele lui Borcealiu, cîte sunt, cîți copii a turnat, cine vrea să candideze la mălaiul dintr-o primărie, ce distrus luptă la greu pentru un trafic de rahat, un rating cu spume sau o glorie de 5 minute, a, da, și fîsîiala de după… ahahaha… băh, dar chiar nu vă e puțină jenă așa cînd după ce v-ați umflat venele gîtlejului, v-ați smuls dreptățile din cuier de parcă abia așteptau să descuiați cu ele mințile altora, vă fîsîiți după aceea ca o bășină pe silent? Cre` că nu. O dați la întors imediat. Scoateți din mînecă duioșia din sufletele voastre inocente din care s-au ivit astfel de derapaje, v-aduceți aminte că aveți pisici și copii, familii și inimi blajine care n-au vrut să rănească pe nimeni. Evident, nu sunteți în stare să salvați lumea, nu știți cum, dar adineauri, cu 15 ore în urmă mai exact, vorbeați de parcă Armaghedonul era, aaaa, cine, mă? E frati-miu.

Cîtă treabă au unii, bă băiete! Cîtă treabă!

Posted in meseriașii | Comments Off on Să ne vedem de treabă. Putem?

Babel

1535709_498186403669931_7259998554545169301_nLumea se strînge ca un laț în jurul gîtului meu, e din ce în ce mai mică, mesele din ce în ce mai apropiate, iar răsuflările din ce în ce mai împuțite. Pînă și prietenilor mei începe să le pută gura a halenă – de fiecare dată se întîmplă așa cînd își pierd mințile din cauza  codului roșu de căldură sau a lipsei de sex.

Sunt încă trează, încă vînez un vis. Mă uit în ochii oamenilor și nu mai văd nimic decît o nevoie mizerabilă de a se băga unde nu le fierbe oala. Sunt în căutarea visului meu. Și ei se încurcă în detalii pe care le voi uita. Îmi simt sufletul rostogolindu-se pe deasupra privirilor lor, undeva unde ar putea fi ceva, dar am uitat ce.

Un cîntec în cinstea absolutului din noi. Mă las îmbrățișată de tăcere, ca ultima voluptate supremă, ca atunci, cînd stăteam cu capul în poala ta și era iarnă, gerul trosnea pe la ferestre și nimeni să latre prin jur a pustiu. O îmbrățișare cu vîntul și rîsete de copii. Erau ale noastre și nici măcar nu ne dădeam seama. Îmi spuneai atunci că eram frumoasă. Cred că aveai dreptate. Citesc Letting Go și zău că nu mai am după ce sau cine să mă întorc, să mai adun ceva care să conteze de prin viețile voastre. Mereu a fost așa. Mereu au rămas în urmă cadavrele amintirilor, pe care le redeștepta uneori o melodie din putrezirea lor.

tiptoe to your room

a starlight in the gloom

I only dream of you

and you never knew

Mi-ar plăcea să am timp să-mi țes nostalgiile…

Life Is the Name of This Game

10559885_665588270187760_1992612270576007443_n“Pătimiri ale femeilor în vremea reginei Margot” (1553-1615) – din cînd în cînd mai răsfoiesc documentare, asta cu pătimirile a fost o perioadă potrivnică femeilor, de parcă acum s-au schimbat prea tare vremurile. O fi dispărut tortura fizică, dar acum există discreditarea și jocul psihologic. Exista și atunci, dar nu la așa nivel mic.

****

Să iubeşti curat devine lux, fraților, să spui “vreau să fii femeia mea” este o teamă atît de mare pentru bieții bărbați ai zilelor noastre, că intri într-un hazard al relaţiilor atît de greşit înţelese că numai să ieşi din ele te duce la balamuc. Vai, dar ce ne facem? Ce ne facem? Ce ne facem, dom`le, ce?

“Love me tender, love me sweet” e ceva ce nu intră în regulile masochiştilor. “All I want is you”, nici nu se pune problema, mai ales în cazul seducătorilor de profesie (dar pe unde-or mai umbla și ăștia că n-am mai văzut demult unul), iar “When You love a woman tell her that she`s really woman” nu se poate povesti nici într-o mie de poveşti cît timp ai ochii în 7 direcții pentru 7 surogate cu chip de porţelan care pozează în și se cred Mata Hari, fără să aibă habar cine a mai fost și curva asta. Rămîne să ne adaptăm, sau să patinăm cum ştim mai bine. La ce… nu se știe.

Dar … să intri în viaţa cuiva, cu buzunarele pline de prejudecăţi, iată cea mai scurtă cale de a o da în bară. Ziceam și eu așa, just in case… Mai devreme sau mai tîrziu, judecăţile de valoare se transformă în certitudini, că tot le cauţi cu atîta sîrguinţă, n-ai cum să te pui nici în cap să demonstrezi contrariul, și e pierdere de vreme, my friend. Mă gîndesc acum la o şleahtă de potăi lezate profund că o femeie nu dă doi bani pe ei, indiferent de catastiful ei sexual.

Sigur că ipocrizia se manifestă docil la cei mai frustraţi de aceste subiecte delicioase, dar dacă sunt doar discuţii şi ăia nici măcar nu se pipăie, atunci chiar este o problemă. Care este motivul? De ce să ai discuţii cu tentă sexuală, dacă tot sunt nevinovate? Ca să-ţi gîdili nişte impulsuri primare şi să sari apoi în braţele iubitului? Neah, ar fi prea simplu… Just for fun? Ca să mai treacă timpul? Trebuie să fii nebun/ă… Nu-i mişto că doar unii pot să vadă mai departe de atît? Păi deja e selecţie. E masonerie. E spălare de creieri. E vînare de vînt…

act likeCa s-o scurtez, judecata de valoare e gata şi o iau unii cu lopata, dar nu pentru a face săpături, ci pentru a se sprijini moral pe ea, de parcă i-ar durea vreun picior sau ar fi betegi. Ditai băţu` înfipt în fund. Stăteau cu ochii în pămînt, io îi scrutam intens să găsesc piatra filozofală din capul lor şi vedeam doar coșurile și jena… aproape că puteam să desenez un gînd, gîndul ăla al lor mofluz, ofuscat, deranjat de propria prostie.

****

O femeie este periculoasă numai cînd a izbutit în viaţă pe barba ei. Nu contează că cicatricea de sub barba va rămîne pe toată viaţa. E semn de bună purtare. Şi mai ştiu că proiecţiile care se fac asupra-i ajung într-o zi să-i facă mai mult bine decît rău. Nimic nu mă va face să rîd în hohote decît propria mea viaţă rostită de alţii. Ultima bîrfa că vreau să-mi fac culcuş în cuibul unei bufniţe. Şi bufniţa îşi ia măsuri de precauţie. Nu înţeleg de ce, fiindcă oricum am chakrele echilibrate.

Life is amazing, just play it.

Return to innocence

ImageDe cînd şi-au găsit cuib în sufletul meu zilele lui “fie ce-o fi” mi-am amintit cum este să chicoteşti pe lîngă oameni permisivi şi-am văzut în felul lor deschis de a te privi măreţia fleacurilor. Micile bucurii ale vieţii. Ziua de naştere a unui prieten. Gîndul la darul pe care ai putea să i-l iei. Fericirea sălbatică cu care-i vii în întîmpinare. Felul în care îi cazi la piept şi-l îmbrăţişezi aşa cum ai îmbrăţişa iarba din spatele casei, atunci cînd ai chef să-ţi lipeşti obrazul încă proaspăt de crudul fir al ierbii prin care boabele de rouă alunecă alene. În vremea cînd spatele casei tale avea, desigur, un maidan de iarbă şi mirosul de zambile urca violent în văzduh. Mînuţa lui Iris în palma mea, atunci cînd mă plimb cu ea şi-i arăt lumea. Melodia vocii unei prietene şi pînă şi lacrima ei fierbinte care păstrează o poveste ştiută numai de voi două. Felul în care uşor închizi uşa asta şi ştii sigur că n-ai s-o mai deschizi, fiindcă acolo nu te mai recunoşti, fiindcă acolo n-ai fost niciodată, fiindcă acolo pînă şi iluziile s-au transformat în pulbere, dar nu de stele, iar cînd n-au fost iluzii au rămas sub preş nişte vise pe care s-au şters cu pantofii lucioşi mai marii zilei. Încît te întrebi: nu cumva asta a trebuit să înţelegi?

Şi dacă mi-aş scutura răspunsul din minte ca spiritul de praful strămoşilor tot nu mi-ar folosi la nimic. Un salt înapoi, în timp, cu sau fără zilele “fie ce-o fi”, nu s-a schimbat nimic esenţial. Ba parcă detaşarea mult căutată şi acel ştiu că eu nu contez le aveam deja în mine, numai că trebuia să tac mai mult ca să mă aud, ca să pot da cu mîna la o parte perdeaua aceea de furii şi trădări, fiindcă nu era perdeaua mea, dar mă voi folosi într-o zi de ea să acopăr greşelile altora şi să le redescopăr pe ale mele. Sau să le îmbrac în giulgiul potrivit.

***

În ultima vreme tac şi scriu. Umplu caiete. Citesc orice îmi pică în mînă (se-nţelege de la sine, nu chiar orice) şi cumpăr cărţi într-un ritm mai mare decît citesc.

Se încheie un an şcolar săptămîna asta, iar eu, oficial, trec mai mult pe partea de producţie emisiuni tv, lăsînd catedra, markerul şi catalogul în cui pentru o vreme, cu promisiunea fermă că în România nu mai predau, decît după ce-şi va reveni învăţămîntul, dar şi atitudinea statului faţă de profesori. Adică niciodată.

Las în cui şi lavaliera. De cînd am intrat pe producţie, am aflat că-mi place mai mult să fiu omul din umbră. Ăla atent la detalii. Martorul pe care te poţi baza. Cel care vorbeşte la telefon toată ziua, dar tace în faţa camerelor de filmat. În ultima săptămînă de Telefon de noapte, cea mai ciudată dintre toate, am întîlnit o gagicuţă, nu o pot numi altfel, a cărei vanitate şi aroganţă mi-au făcut-o antipatică imediat. Altfel, aş fi putut să-nchei sezonul ăsta fără incidente. Aş fi putut avea soarta ei, dacă n-aş fi avut un simţ (prea) ridicat al ridicolului.

Despre bunătate. Cu dichis şi organizare

Această însemnare e pentru trafic. De influenţă. Şi pentru prieteni, hai să nu le mai spun colegi.

Km parcurşi săptămîna aceasta: 680 şi ultima Caravană. Ultima la care am participat eu. Restul prietenilor merg mai departe. A fost bine că tocmai ultima mi-a dat aşa un bobîrnac, un zvîc de speranţă. Am stat de vorbă, printre altele, cu doamnele de la asistenţa socială din Albeşti, femei care au văzut multe şi care încearcă, aşa cum pot, să-i ajute pe alţii. Enumăr aici comunele unde-am întîlnit asistenţă socială dedicată slujbei în sine şi oamenilor aflaţi (unii şi din vina lor) în pragul sărăciei: Peştera, Albeşti, Cumpănă, Năvodari.

4 din 22 de comune şi oraşe prin care am trecut. Doar 4.

Restul e cam praf, îmi pare rău s-o spun. Nu e de glumă cu bunătatea, generozitatea şi ştiinţa de a-ţi face meseria. În numele bunătăţii unii vor avea pretenţia să le sugi mizeria dintre degete, pentru un pachet de făină îţi pot scoate ochii toată viaţa, aşa că nu e de joacă deloc cu faptele bune. Dacă le faci, uită-le, dacă însă ai de gînd să îi pomeneşti unui om (căruia i-ai întins o mînă de ajutor sau ai dat un telefon pentru el) din 5 în 5 zile că „ştii foarte bine ce-am făcut pentru tine”, mai bine renunţă, du-te şi fă altceva. Fii mai bine rău de-a dreptul, măcar vei fi un ticălos autentic, nu doar cînd te strînge nodul de la cravată sau cînd ai alergie. Treaba asta cu ajutatul oamenilor n-ar trebui s-o facă oricine, pentru că nu oricine e capabil de intuiţii extraordinare şi nici nu e timp de verificat cine pe cine minte, sau dacă nu cumva făcînd un bine, faci de fapt un rău, sau îţi faci un rău (de-aici vb românului: „facerea de bine…” ştiţi continuarea).

Iată de ce cred c-ar trebui să existe oameni specializaţi în bine. Plecînd de la această idee, văd în asistenţa socială a unui popor (luată la modul general) o necesitate şi o importanţă mai mare decît a politicenilor, de pildă. Nu cred că reuşeşte nimeni să-şi dea seama la ce folosesc politicienii ţării ăsteia, dar cred că ne putem da seama cu toţii că fără asistenţa socială ar fi haos în sărăcie. Măcar amărîţii mai au o şansă. Sau nu. Dacă doar 4 din 22 de localităţi s-au remarcat prin implicare în acest domeniu, cel puţin din ce-am văzut/observat eu, cum o fi în restul ţării?

Eu nu aş putea să fac o astfel de meserie pe termen lung. Ici-colo, mici gesturi de impulsivitate (aşa numesc eu bunătatea mea, probabil că de-aia am şi memorie scurtă în privinţa lor). Trebuie să recunosc că mă scot din sărite cei care cerşesc cu agresivitate şi disperaţii. Nu vreau să mi se zbiere în faţă disperarea, nu vreau detalii multe, nu vreau să-mi torni în cap găleata sau cisterna necazurilor tale, îmi pot închipui şi singură că din 350 de lei/lună 4 suflete n-au cum să trăiască. Vreau doar să simt că eşti la ananghie şi doar aşa pot sări în ajutor, dacă mă tragi de mînecă mă retrag. Poate că e absurd, dar vreau mai întîi să fiu liberă să rezonez cu tine, să am chef, să am dispoziţie, că pe urmă se găsesc şi soluţii.

Iată de ce pot să spun că nu sunt un om 100% bun. Aş vrea să fiu, dar nu întotdeauna îmi permit.

Ca să dau un exemplu clar: la un moment dat mă sună o mamă cu 8 copii, pe care un grup de oameni o ajutase cu destule ca să iasă din iarnă, să-i dau… chiar aşa s-a şi exprimat, daţi-mi şi mie 1000 de euro ca să plec în Spania să muncesc. „Şi copiii cui îi laşi? Toţi ăia 8 copii cu cine rămîn?” „Cu ta-su”. Un răspuns scurt, butucănos, de mamă cu prea mulţi copii. „Păi de ce nu se duce el să muncească în Spania şi tu să stai cu copiii, că din cîte ştiu unul din ei are 2 ani.” Pauză.

Nu cred că mai are sens continuarea. I-am dat flit. Mai bine să moară de foame, dar să stea alături de copiii ei. Dar aşa gîndesc eu, de-aia spun că nu mă dă bunătatea afară din casă.

De-aia spun că dacă e să fii bun, trebuie să-ţi permiţi să fii bun.

Şi cam despre această asistenţă socială vorbesc. Una care să fie în stare să depisteze cazurile reale de amărîţi, una capabilă să se ferească de cei care vor să profite de ea, aşa cum profită de copiii lor. Oamenii ăştia trebuie trimişi la muncă este adevărat, numai că e mult mai simplu să joci teatru, să-ţi numeri copiii şi să-ţi închipui că poţi trăi din alocaţia lor. Aceştia sunt soiul acela de inconştienţi de care e plină România şi singura lor specializare este să-şi spună povestea cît mai veridic şi mai disperat cu putinţă ca să agaţe pe cineva în haosul din viaţa lor. Oameni cărora nu le place să muncească. Trebuie să ai nervi tari pentru aşa ceva. Cred că prefer să am nervi tari pentru altceva.

Zvîcul de speranţă este că mi-e bine să ştiu că undeva mai există oameni care îşi fac meseria aşa cum trebuie. Poate că asta e misiunea lor.

Misiunea mea, cea pe care mi-am ales-o sau cea care mi s-a dat, e alta. Şi anume să dau seamă, să observ şi să scriu. Eventual, din cînd în cînd să vorbesc. Dar şi să am grijă la ce scriu şi la ce vorbesc. La ce transmit mai departe. Ori pentru asta e nevoie de timp şi de un alt soi de dedicaţie. Un alt fel de dragoste pentru oameni. Una mult mai greu de înţeles, chiar şi pentru mine. Nu am pretenţii să înţeleagă cineva. Important este că în sufletul meu lucrurile au sens.