Fuse și asta și se duse

Au fost o dată ca niciodată redacții în care jurnaliștii pătrunși de microbul fără de care nu și-ar putea face SINGURI meseria erau în competiție unul cu celălalt pentru cea mai tare știre, cea mai bună anchetă și aveau sursele lor pe care le știau de ani de zile și aveau grijă să și le păstreze etc. A fost  o vreme cînd jurnaliștii (nu spun reporterii, ca să nu se simtă jigniți, vezi doamne, unii și alții) nu aveau program de 8 ore, pentru că erau jurnaliști 24 de h din 24. Și erau și fotografi în același timp. Și la nevoie ajungeau la o știre pe jos, cu taxiul, sau cu biletul de tramvai. Sau cu cotiga, dacă era nevoie. Desigur, vremurile s-au schimbat, nu putem cere sare și piper pe știre în secolul vitezei, cînd evenimentele se nasc și mor cu viteza internetului.

A fost o vreme în care ziarele se citeau pentru că descopereai în ele articole-povești și în urma lor se schimbau paradigme și lumi. A fost o vreme cînd jurnaliștii aveau puterea să dărîme un imperiu cu un simplu articol, cînd numele lor avea greutate și erau mai cunoscuți decît un politician, cînd pana lor spunea ceva mai mult decît niște cuvinte.

Au mai rămas cîțiva.

alisson pillAcum e vremea cînd în presă sunt mai mulți slujbași, care au nevoie de directive și dădăceli, să li se spună ce întrebări să pună că ei nu sunt în stare să le formuleze, pentru că nu mai sunt pasionați de subiect, pentru că nici măcar nu se gîndesc la subiect, pentru că n-au coloană vertebrală, pentru că n-au nici măcar personalitate și nici demnitatea lucrului bine făcut, al știrii sub care apare numele lor. Pentru că nu știu ce-i aia o sursă și nici nu mai are nimeni chef să-i învețe. Nici pe cei dinainte nu i-a învățat nimeni, dar au știut cum și au avut și de la cine să fure meserie. Pentru că numele lor nici nu contează, e unul din o mie altele la fel.

newsroom-producingIar pentru cei care se miră că se prăbușesc publicațiile printate, ei bine, angajați-vă dracu oameni buni, care știu să facă din știri povești, care știu ce-i aia o investigație, angajați-vă jurnaliști care nu freacă mouse-ul pe copy paste-uri, care merg pe teren și nu strîmbă din nas că n-au mașină la dispoziție. Că de-aia v-a picat presa în bot, s-a împiedicat ca o fecioară care poartă pentru prima dată tocuri de 12 și singurul necaz al ei este că n-are cine s-o admire pentru “performanța” asta.

Advertisements

Danga-langa, langa-danga… sună pe tv talanga

ImageIniţial am vrut să scriu despre purtătorii de cuvînt, aceşti lingăi ai instituţiilor de stat, care nu sunt în stare să răspundă la telefoanele de serviciu, pentru că de fapt asta ar însemna să explice şi să se explice ori să-i explice pe alţii, o treabă foarte ingrată, foarte dificilă, deci nasoală. Dar n-am timp acum de ei. Rămîne pe altădată…

Sinistrată fiind prin Medgidia, deşi ştiu că pare incredibil, mai ales pentru cei care n-au avut treabă cu Medgidia decît aşa el fugitivo şi, mai ales, pentru cei care au citit primele ştiri ale dimineţii cu hoţii care au jefuit poşta oraşului (of, bine că mi-am scos coletele pe săptămîna asta), mi-am pierdut timpul citind o carte despre „prietenii esenţiali” şi, vrînd-nevrînd am dat şi peste aberaţiile Veronicăi Cara care se producea pe la tv-uri, sărea din sticlă în sticlă, cum am spune într-o emisiune înregistrată cu Monique. Remember, Monique? Cara asta, ba era într-o seară la Brancu, ba a doua seară la Mărunţă. Femeia este o cacofonie din cap pînă-n picioare, başca obsedată de fosta ei prietenă, care, după ce-a mucificat-o cu alte ocazii în alte emisiuni neterminate, acum pare a regreta şi a-i simţi lipsa, altfel nu ştiu ce mai are de zis.

Sigur că pentru lumea mondenă şi facilă a Bucureştiului gagica asta poate părea o femeie deşteaptă, săraca, dar pe cît e de penibilă, pe atît e de inutilă în show-bizz şi uite că începe lumea să se cam prindă. E ca un ţînţar aşa care vrea şi el să înţepe pe cineva şi nu mai reuşeşte, ba e psiholog, ba e confident, ba e prietenă, în mod evident nimic din toate astea pentru nimeni, doar o oportunistă care i-au cam scăpat muşteriii printre degete, pentru simplul motiv că a făcut greşeala să-i creadă pe toţi mai proşti decît sunt în realitate. Acum a ajuns măscăriciul perfect al altora mai cinici decît ea. O invită unii pe la emisiuni doar ca să-şi mai bată puţin singură joc de ea.

Ei bine, individa asta mi-a adus aminte de un bou, a cărei cultură se reducea la un raft de cărţi pe care avea pretenţia că le şi înţelesese. Zic „bou” pentru că nu s-a dovedit altceva, în ciuda faptului că ar fi putut fi un om de seamă, dacă n-ar fi citit raftul cu pricina. Unde se vede cît de important este totuşi să ai prieteni care să-ţi facă ceva recomandări pe măsura caracterului, personalităţii şi a micului tău creier. Unde se vede şi cît de important este să ai prieteni care să nu-ţi recomande totuşi nimic. Ei bine, ce făcea individul… începea să-ţi laude, chipurile, pe cineva… era plin de „ce”-uri… Ce gazelă! Ce picioare! Ce suflet măreţ! Ce talent! Şi pe urmă te plesnea cu alte imagini, ce gazelă… dar păcat că şi-a pătat odată pantalonii de ciclu la sport! Ce picioare, numa că avea păr pe degete, ăla o strica… Ce suflet măreţ, dar păcat că se culca cu cine apuca, iar acum are 20 de kile în plus (de parcă sufletele măreţe ar trebui să stea înghesuite doar într-un pachet de 45 de kile)… Ce talent, numa că eu îi făceam textele… Lăuda pe toată lumea doar ca să spurce 2 secunde mai tîrziu.

Şi la ce bun atîtea recomandări dacă sfîrşeşti ca Cara aia, care, orice-ar face, va fi urmărită toată viaţa de cacofonii. Unde se vede cît de important este totuşi să ai nişte părinţi măcar decent analfabeţi, să nu-ţi plesnească aşa un căcat în propriul nume chiar de cum ai făcut ochi, că după aceea nu mai scapi de căcat toată viaţa ta, oricît te-ai feri de el tot acolo nimereşti. În cocină. Să te mănînce porcii.

În fine… purtătorii ăştia de danga-langa, langa-danga, gen Cara, care nu spun nimic urît, dar insinuează tot ce-i mai rău, apelînd la imaginaţia celorlalţi, sunt cei mai de rahat oameni pe care i-am întîlnit vreodată. Mi se face efectiv rău fizic cînd întîlnesc pe vreunul aşa. Ştiu din proprie experienţă că ăştia nu stau prin preajma ta decît ca să te denigreze mai tare. În faţă îţi arată cea mai profundă prietenie, tu poate ai treabă şi n-ai timp să verifici toate tîmpeniile pe care ţi le spune celălalt, şi de ce-ai face-o, nu? Ai ceva dubii cînd auzi cum vorbeşte despre ceilalţi şi ştii că nu vei fi nici tu sărit, la o adică, dar îl laşi în pace să abereze, bazîndu-te cumva pe inteligenţa celor din jur pe care el îi crede deja atît de proşti.

ImagePe urmă te trezeşti că, de fapt, ăla te urăşte de o veşnicie nu pentru că eşti mai frumos, mai deştept sau mai al dracu decît el, şi ai oi mai cornute, ci pentru că nu-i cînţi în strună.

Iată un exemplu à la Veronica Cara: „de ziua mea mi-a adus Bianca 2 perechi de pantofi, cu toate că erau numărul meu şi erau foarte frumoşi, nu am vrut să-i accept şi am rugat-o să-i returneze şi să-mi aducă alţii, mai acceptabili” (citat aproximativ). „Nu cred că mi-i cumpărase – că nu cred că a cumpărat Bianca vreodată cadouri cuiva” bla bla… unde vrea să ajungă această prietenă neesenţială în viaţa oricui cu această mărturisire idiosincratică? Pînă şi pe Brancu l-a făcut în seara aia de cap, nu c-ar fi prea greu cu Brancu, mă rog… ăla pune botul la orice bîrfuliţă şi fix ca o băbuţă curioasă întreabă: „şi ce-a făcut? I-a returnat?” „Nu, zice prietena dezamăgită, i-a dăruit altcuiva” „Vaaaai, se oripilează Brancu, şi-a găsit altă proastă”…

No, bine că sunteţi voi nişte deştepţi. Să mor io dacă n-am rămas hipnotizată de atîta zbucium sufletesc, Brancu stătea şi el cu gura căscată şi cu ochii beliţi aşteptînd continuarea, ce se întîmplă, domle, aşa grav mi-am zis încercînd să pricep despre cine vorbeau aceste persoane la oră de vîrf. Cînd colo, ce crezi, Bianca Drăguşanu… aia fusese prietenă cu paparuda astalaltă, îi dăduse nişte pantofi de ziua ei, aia nu-i primise şi tot ea era acum şucărită că îi dăduse mai departe altei femei. Ce tragedie! Ce dramă! Ce teatru ieftin! Ce pizdă de bărbat şi Brancu ăsta! Ce prietenă neesenţială şi aia! FUCK! Ce cretini! Orice adolescentă de 16 ani are discuţii mai productive la un ceai cu prietenele ei decît pitecantropii ăştia bîrfitori…

Danga-langa, langa-danga… sună-n asfinţit talanga!

Cronica unui divorţ anunţat

6.30 dimineaţa. Deschid televizorul. Nu ştiu ce s-a întîmplat ieri prin ţară şi trebuie să-mi pregătesc subiectul pentru noaptea aceasta. Ieri mi-am pierdut 3 ore pe scaunul dentistului, vreo 2 pe navetă, nu mai pun la socoteală drumul de întoarcere acasă, dar în fine, ideea e că am văzut şi auzit ceva el fugitivo, chestii care oricum nu aveau cum să-mi reţină atenţia:

1. Năstase face iar închisoare (nu mă interesează pentru că era firesc să facă închisoare, aşa cum e firesc ca noi să nu uităm ce-a făcut el pt România – adică nimic!)

şi

2. Bianca divorţează (who cares?)

6.45. inflamaţie la maxim în emisiunile de divertisment de proastă calitate. Urmăresc 10 min dintr-o reluare la Măruţă. Mi se pare doar mie că succesul unei emisiuni are legătură cu carisma prezentatorului? Dacă-i aşa, noi n-avem emisiuni de succes, nu cunosc nici un prezentator român care să aibă acel bun gust, bun simţ şi acea carismă care, indiferent de subiectul abordat, să te facă să vrei să vezi emisiunea. Şi nu vorbesc de crainicele de la ştiri. Glume proaste, invitaţi care nu spun nimic, dar sunt convinşi că deţin adevărul absolut şi prosteală pe faţă. Asta nu are nimic de-a face cu carisma.

Uite ce nu înţeleg mulţi producători şi realizatori de emisiuni: că în funcţie de calitatea invitaţilor poţi arăta şi tu mai deştept. Ba există riscul ca chiar să te deştepţi. Un invitat ca Guţă, dau un exemplu la întîmplare – cred că e toată lumea de acord cu mine că Guţă e un analfabet, ca dovadă şi viaţa lui praf, presărată de duşmani, amante şi fiice pe care le bate – , ei bine, unu de-ăsta n-are cum să-ţi coafeze ţie imaginea în vreun fel. Pe bune, chiar nu ai puţin respect faţă de slujba ta şi faţă de propria-ţi persoană astfel încît să vrei să cobori înadins nivelul culturii şi al inteligenţei tale, să te insulţi singur/ă, şi încă zilnic, căutîndu-le în coarne unor neputincioşi?

Nu c-aş avea prea multe aşteptări de la Măruţă (nu cred că ar fi în stare să intervieveze pe cineva care ar avea ceva cu adevărat interesant de spus, omul are probleme cu concentrarea şi atenţia). Zice el în reluarea de azi dimineaţă: „să vedeţi reacţia Andreei Marin, cînd i-am lăsat o barză în curte” şi ochii ăia lui mici şi apropiaţi îi joacă în cap ca două bile lovite de dambla şi o spune cu zîmbetul lui de hienă, ca şi cum ar trebui să ne aşteptăm la o glumă bună. Fireşte că gluma este una dintre cele mai odioase, dar îţi trebuie puţină minte ca să pricepi asta. O barză nasoală din baloane, un corespondent idiot (că nu-l pot numi altfel din moment ce acceptă asemenea „corespondenţe”) care vorbea cu barza, înainte de a apărea femeia în faţa propriei case şi o echipă întreagă (cameraman, şofer, producător etc.) care aştepta să se întoarcă Andreea Marin de la cabinetul de înfrumuseţare ca să vadă toţi cu ochii beliţi de atîta stat degeaba şi cu saliva uscată în colţurile gurii cum reacţionează diva/zîna la vederea acelei berze.

Vă daţi seama că ăştia toţi chiar au fost excitaţi de faptul că le-a trecut prin ţeastă o astfel de idee stupidă? Şi deşi era evident că gestul în sine era cretin şi că femeia a fost clar enervată după ce toată ziua a fost întrebată de alţi idioţi „cînd va face copii”, de parcă ar fi asta treaba cuiva, ei bine, Măruţă o dădea întruna că Andreea a fost amuzată. Nu ştiu, măi, ori eşti chior, ori eşti puţin sub Guţă.

7.00 încep ştirile la protv. Breaking shit: Bianca divorţează de Victor. Ea divorţa de Victor dinainte de a se căsători cu el, aşa că… ce atîta mirare! Cîţiva proşti au pus pariu că nu va divorţa, acum aceeaşi proşti care se simt păcăliţi vor să-şi scoată pîrleala pentru că au făcut greşeala să creadă în această căsnicie. Ce să zic, foarte important pentru ţară că cea mai cunoscută Barbie Girl dîmboviţeană a fraierit un prezentator de la meteo, care nu s-a remarcat şi ăla prin nimic altceva decît că s-a însurat cu asta şi-acum şi-a luat-o în freză. 2 săptămîni iar au ce mînca televiziunile, or s-o lăbărească pe acest subiect pînă cînd uităm, chipurile, de toate problemele. O lume de mincinoşi şi impotenţi spiritual cu IQ sub pămînt srl. Cu cît sunt mai loaze cu atît scade şi nivelul de inteligenţă al populaţiei, la aşa gaşcă de bîrfitori care cred ei c-au descoperit gaura de la macaroană aşteptările sunt şi ele sub zero. Discuţiile de la colţul blocului în care nişte spărgători de seminţe îşi dădeau cu părerea s-au mutat în platou. Numai că acum ăştia nu mai sunt îmbrăcaţi în trening şi adidaşi, ci poartă papion sau accesorii de la magazinele cu fiţe şi bocanci fără şireturi cu limba scoasă pe dinafară.

8.21. Antena 3. O văd pe Gabriela Firea mai albă la păr ca niciodată (la mişto, nu c-ar fi îmbătrînit), pusă la patru ace şi un bold şi aterizată în camera deputaţilor sau în parlament, pentru mine tot un drac. Iar s-a băgat în politică. No comment. Poetă, jurnalist, prezentator, purtător de cuvînt, senator PSD. Toate la feminin.

8.32 România TV. Din seria „Maimuţica cu cercei”. Bahmuţanca – operaţie neobişnuită. Pentru că ăsteia îi plac cercei mari (adică tălăngile) i s-a rupt lobul urechii. Nu ştim dacă lobul stîng sau cel drept, nu contează. Un lob. După ce face o operaţie de reconstrucţie a bietului lob maltratat, continuă să umble cu cercei-talangă şi iar i se rupe un lob. Nu ştim dacă tot ăla sau celălalt. Ştirea e incompletă. Uite că eu chiar voiam să ştiu dacă i s-a rupt de două ori acelaşi lob sau ambii au fost afectaţi.

9.01. Mă duc să-mi fac cafeaua de lucru. Nu s-a întîmplat nimic important pentru România nici azi.

A nins pe la noi şi zăpada…

ImageAzi noapte cînd am închis poarta în urma mea m-a lovit mirosul de alb şi curat. Un miros de copilărie cu obraji coloraţi, cu iz de rece şi de săniuţă care zboară, un miros diafan, ca cel al unor rufe proaspăt spalate, lăsate la uscat în vîntul serii. Pe stradă e atît de pustiu şi atîta linişte că aud zăpada cum se aşterne. Am şi văzut-o tot drumul cum saltă în rotocoale reci în faţa parbrizului şi în timp ce nea eugen conducea în gîndurile lui, sporovăiam cu una din Oanele din viaţa mea despre … ei bine, nu contează ce.

Dar cînd am închis poarta în urma mea, mi-am adus aminte de coteţul ăla, că n-am cum să-l numesc altfel, în care trăiau 10 suflete, dormeau cu toţii într-un pat, mîncau tot acolo, pe întuneric, se îmbrăcau şi se dezbrăcau în pat, puneau ligheanul pe pat şi se spălau. Patul ăla era viaţa lor, universul lor, odihna şi focarul de infecţii. Se trezeau dimineţile şi din pat făceau un pas şi ieşeau în stradă. Ca să facă… ce? Dumnezeu ştie ce.

Acum două zile cînd am trecut pe-acolo cu Enache, mama lor făcea gogoşi pe întuneric, iar copiii stăteau înghesuiţi în pat aşteptînd să mănînce. Cel mai mic dintre ei, un băieţel de 8 luni, dormea în gălăgia tuturor, cu picioruşele goale, rupt de lumea aceea mizeră şi întunecată din jurul lui, inconştient încă, dar condamnat pe viaţă la aceeaşi soartă cumplită, sau poate chiar mai rea. Imaginea acelui copil trîntit în mijlocul patului dormind un somn atît de profund m-a înduioşat cel mai mult din tot ce văzut în cele 10 minute cît am stat acolo. Copiii nu au putut să se bucure de jucării pentru că deja se înserase şi nu le vedeau. Stăteau pe întuneric şi singura lumină era cea a flăcărilor din soba de lut.

De ce fac oamenii ăştia copii mulţi dacă tot trăiesc în mizerie? Nu-mi spuneţi că pentru alocaţia copiilor că nu cred că o mamă nu ştie ce înseamnă creşterea unui copil şi la cît ajung costurile acestei creşteri (şi nu pun aici educaţia lui). Deci rămîne o enigmă ce e în capul acestor oameni. Dar stînd de vb cu mama-ce-făcea-gogoşi mi-am dat seama că nici nu vrea altceva de la viaţă, că altceva oricum n-a văzut, aşa că la ce să spere? Deja avînd 7, ultimul dintre ei, cel care dormea, cum a fost oare conceput? În acelaşi pat? În timp ce cei mari dormeau sau li s-a spus să închidă ochii?

Am plecat furioasă de acolo.

Sigur că în alte colţuri ale lumii, despre cele civilizate vorbesc, în asemenea condiţii copiii ar fi fost luaţi din jegul ăla în care nici unele animale nu pot trăi şi date în grija statului. Dar, mă rog, noi nu trăim acolo, deşi ne batem cu cărămida în piept că suntem civilizaţi, iar asistenţa socială din România se reduce doar la nişte pachete lunare care se dau amărîţilor.

Altfel nu-mi închipui că chiar nu se poate face nimic de pildă pentru fetiţele Cornea din Sinoe (alt caz), astfel încît să aibă curent în căsuţa lor ca să poată învăţa, cum îşi doresc. Ce mare lucru… stîlpul de curent electric era chiar în faţa casei. Chiar nu poate face nimic Primăria de-acolo? Una din fete, Anamaria, vede înceţoşat din cauză că citeşte la lumînare…

Numai pentru că există aşa ceva în satul tău şi nu mai ai ce căuta acolo ca primar. Îmi bat gura de pomană, ştiu!

Cazul de care m-am ocupat eu, familia Gabor şi-a cumpărat deja din banii donaţi la Gală, maşină de spălat şi lemne. Le-am cerut facturile să-mi demonstreze că au făcut asta. Ei sunt ceva mai norocoşi, pentru că au cel puţin curent electric în casă şi ceva mai mult spaţiu pentru copiii lor, dar stau temporar, nu e casa lor.

ImageCopiii sigur că sunt fericiţi cînd primesc jucării şi au licurici în ochi, dacă nici atunci… dar nu la asta trebuie să se limiteze normalitatea. Sigur că mă bucur că de cînd am început să mergem pe la ei cu Caravana LTV sunt mai bine îmbrăcaţi cu toţii, şi asta datorită oamenilor care au donat lucruri şi a copiilor care şi-au dat mai departe jucăriile şi penarele şi ce-au mai considerat ei de cuviinţă. Pentru mine, copiii ăştia, care au dăruit altor copii pe care nu-i vor cunoaşte niciodată, dar au făcut-o din tot sufletul, sunt adevăraţii mei eroi.Mai greu e să-i responsabilizezi pe părinţi să aibă grijă de copiii lor, să-i trimită la şcoală – aşa cum se face ea acolo – şi să-i scoată din starea de analfabetism!

Dar aici trebuie şi educaţie parentală!

Educaţie, educaţie, EDUCAŢIE, fir`ar ea de EDUCAŢIE!

Vb în seara asta la Telefonul de noapte despre asistenţa socială. Dacă simţiţi nevoia să intraţi în direct şi să comentaţi vă aştept.

(to be continued)

Sfîrşit de vară, început de toamnă cu telefoane în direct

100_5523Cea mai agitată vară din viaţa mea din toate punctele de vedere. A început cu un aşa nu se mai poate, a continuat cu o luare de lume în cap, cu nişte călătorii aiurite, din care n-am înţeles nimic altceva decît că banii sunt importanţi doar ca să te pună în mişcare, apoi partea frumoasă a fost că s-au lipit de mine oameni mişto, că am avut mai mult timp să stau la palavre cu unii prieteni pe care nu-i mai văzusem demult, în special cei din Bucureşti, şi că am avut spaţiu să mă desfăşor în legea mea, fix atunci cînd mi-au venit pandaliile.

Dau un delete and rewind. Şi să-mi fie învăţătură de minte.

***

Aseară a început noua emisiune în direct pe Litoral TV. Telefonul de noapte. Aseară am contorizat aşa: o cacofonie la primul direct, mai multe bîlbe, o întrebare tembelă pe care i-am pus-o invitatei mele, Andreia Ciolacu (în mintea mea avea sens, dar cînd a ieşit pe gură a sunat altfel :)), a mai fost o tentativă de dezacord pe care am dres-o în ultimul moment şi stresul că nu vor suna telefoanele. S-a dezbătut problema greutăţii ghiozdanului elevului.

Să sperăm că pînă la sfîrşitul săptămînii îmi intru în mînă, dacă nu cumva mă sinucid în direct.

Reţetă de timp

ImageOh, sweet Santa Maria Cachucha, cum ar spune PreaPitica.  

Sunt la două ore distanţă de un w-end care, cel mai probabil, nici săptămîna aceasta nu va fi unul întreg. Sunt în continuare defazată cu multe proiecte personale, nu am un birou ca lumea pe care să lucrez, cred că de vreo doi ani, îmi mut hîrţoagele dintr-o parte în alta şi evident mă rătăcesc printre ele, şi cînd am mai mult spor la lucru ori sună telefoanele, ori are Iris chef de joacă, ori îmi dispar complet din cap toate ideile creative, pe care, jur, că atunci cînd m-am trezit erau acolo, chiar în vîrful degetelor cu care trebuia doar să mîngîi tastele laptopului.

Dar azi, fix în ultima clipă m-a sunat o profesoară de pian că mîine nu mai trebuie să vin să-i filmez copiii, pentru care vorbisem să fac o ştire, că e mai bine că-i bag direct în emisiune. Zice ea. Era, cred, al 3-lea sau al 4-lea telefon în urma căruia contramanda întîlnirea asta. O chestie care începe deja să mă plictisească. Nici nu cred că mai sunt interesată să mai fac ceva. 3 sau 4 telefoane în care sunt nevoită să ascult fie scuze, fie pretexte, fie cum trebuie să-mi construiesc eu ştirea sau reportajul, sau emisiunea, în timp ce altele aşteaptă la rînd să intre deja în jurnalul de ştiri din seara asta. Nu mai am răbdare, aşa că zic bine, pa. Asta după ce, mai devreme, renunţasem deja la o ieşire în Constanţa din alte motive, pe care n-are rost să le enumăr aici.  

Şi iată de ce am tot w-endul liber. Great! Pînă la următorul telefon care o să mă anunţe cine ştie ce. Dar pînă la ACEL următor telefon, care nu e niciodată cel care ar trebui să mă anunţe că am cîştigat jackpot-ul la Loto 6 din 49, am tras tare să termin cît mai repede, ca să ajung mai repede acasă şi să prind din urmă proiectele pe care le-am lăsat baltă prin cutii, prin foldere sau prin memorie.

*** 

ImageSă spunem că prin sîngele tău, prin tenacitatea şi rezistenţa ta la oligofreni ai cîştigat destulă experienţă ca să faci corect o radiografie a tot ce vrei tu – prieteni, societate, slujbă, relaţii umane, comportament schizoid, familie – astfel încît să-ţi faci viaţa mai comodă şi să-ţi dai singur/ă o expertiză corectă ca să poţi să mergi mai departe. Hm… dacă stai să te gîndeşti mai bine (pardon, dacă ai timp să te gîndeşti mai bine) parcă începe să se facă lumină. Toată lumea interesată scoate caietele şi-şi ia notiţe… e o chestie… dar chiar în momentul în care zici că e totul acoperit, deschizi tîmpenia aia de mail şi ai 10 mesaje de la 10 prieteni care vor să bea o cafea cu tine şi „să-şi mai limpezească mintea”. 

Adevărul este însă că:

  1. Nu ai timp pentru cafeaua aia acum.
  2. Nu vrei să limpezeşti mintea nimănui
  3. Şi, dacă, mă rog, ai face-o, vrei să fii plătit bine pentru asta.
  4. Nu există cafea bună în Medgidia
  5. Iar cei cu care vrei într-adevăr să bei un butoi de cafea, nu o ceşcuţă, sunt departe la mama naibii.  

Te simţi obosit/ă să tot ignori astfel de mailuri şi să te simţi în acelaşi timp vinovat/ă că nu reuşeşti să-ţi faci timp pentru tine şi pentru prietenii tăi, ca să nu mai vorbim de familie.

Ce e de făcut? V-am spus că am fost la Venus, la o conferinţă a psihologilor? Eram la 3 km de Tora şi n-am reuşit să ne vedem. În schimb, mi-a sărit un psiholog în cap că după ce-au intrat ştirile cu ei, erau burtierele scrise aiurea, undeva, în loc de România, Constanţa. Sau ceva pe-acolo. Asta a însemnat un set de vreo 12 telefoane în care a trebuit să explic rahatu-praf. Că aşa-s intelectualii ăştia, rare excepţii fericite, plini de orgolii care se bat cap în cap, ies scîntei şi se aşterne respectul peste toate. De-aia nu mai înaintăm, suntem în stare să creăm 7 furtuni într-un biet pahar cu apă, chestie care te consumă psihic, te demotivează, te mai şi sictireşti apoi şi nu te mai repară o gaşcă întreagă de pastile. Mai băgăm un set de mii de scuze, treacă de la noi, şi trecem la următoarea ştire. 

ImageNumai la Mihail Kogălniceanu a fost mişto. E liniştitor să dai peste oameni cu ţiglele pe casă. Am reuşit în sfîrşit după aceea să-l sun pe Tora că iar o luase razna. Ghinionul lui că n-a dat peste o redacţie să mai arunce cu monitoare şi sticle de cola agitate în şefi, dar cred că pot să-i recomand eu una.

Aaa, încă ceva… mă bucur cînd mi se dă dreptate, chiar şi după 5 luni, deşi aş fi preferat să fiu şi eu scutită de atîta teatru ieftin pe care am fost nevoită să-l joc pentru o bucată de linişte. Dar acum, pe bune, trebuie să ţi-o iei în freză ca să ajungi la concluzia asta? Probabil că aşa se leagă marile prietenii.

Cel mai bun sfat pentru a cîştiga timp. Take it or leave it. 

Rămîi dracu la un singur telefon şi închide-l şi pe ăla între 21.00 şi 11.00.

New Year`s Resolution (I)

Mi-aș dori uneori să fiu o anonimă și să nu mai fiu strigată pe stradă de oameni pe care nu-i cunosc ca și cum ei m-ar cunoaște de undeva. Mi-aș dori să pot scrie pe blogul ăsta așa cum o făceam cîndva atunci cînd n-aveam un nume, ci doar o dorință. Am atîte lucruri amuzante de spus și nu le pot scrie pentru că ar însemna ca un oraș întreg să se șucărească de propriile orgolii și mecanisme ale paranoii. Fiecare om luat în parte e un produs al mediului din care vine, asta e, n-avem ce face. 

Atunci cînd toate mă copleșesc (deși nimic nu cred că m-a copleșit vreodată mai rău decît în anul de grație 2007) mă gîndesc că salvarea mea vine din faptul că înainte de toate am trecut prin adolescență și tinerețe drept un om ciudat. Asta m-a făcut să am o singurătate constructivă. Acum, dacă sînt 7 persoane în jurul meu, consider că deja e aglomerație.

***

Între timp am început să lucrez la Media Tv Medgidia, un proiect care sper să iasă. După ce-am trecut de focurile primei săptămîni în care unul dintre cameramani a urlat că suntem o redacție de rahat, el fiind singurul profesionist de pe planeta asta plină numai de profesioniști analfabeți, s-a lăsat cu cabluri tăiate, emisii întrerupte, răutăți de pe teren, zgomot, nu muzică, gălăgie, țipete, răcnete, înjurături, lacrimi și suspine, conversații începute și lăsate baltă pe jumătate, țigări începute și lăsate baltă pe jumătate, mai multe treburi începute odată și lăsate… aveam uneori momente în care mă uitam în jurul meu și-i vedeam pe toți agitându-se pentru un fleac și aveam dubii că se va mai porni vreodată ceva, dar pînă la urmă cu chiu cu vai am ajuns și la retrospectiva săptămînii.

***

iată și ultimele articole de pe Mala Hierba:

Crușov – satul copiilor cu părinți plecați departe (am fost și eu aici acum trei ani, într-un martie friguros, cînd le-am împărțit copiilor ceva cărți cu Căpșuni, ce mult mi se pare de-atunci),

 

Roxana e în România și ne vorbește despre cum își petrece ea sfârșitul lumii, după ce mai înainte ne-a trimis un Orgasmoscop de Sărbători din Canada,

 

avem o rubrică noua care se numește Cafea cu presă și mai comentăm și noi la o cafea ce mai zice presa noastră cea de toate zilele (săptămîna asta am luat-o la puricat pe domnișoara Zăvoranu, ale cărei tentative de sinucideri nu mai fac ratingul așteptat, semn că lumea e sătulă de povești abracadabrești – sau cum le spuneam eu cîndva pizdo-pulo-sufletești).

 

Avem sfaturi de îngrijit pielea pentru iarnă, piese de teatru cu nepoți obezi, sugestii să nu ajungi fată bătrînă și să nu mori printre pisici, apropo de animale, poate doriți s-o cunoașteți pe fata cu dihorul, noua noastră Mala Hierba, și mai sînt multe articole interesante, dar n-am mai pus update-uri aici din lipsă de timp. Sper să le descoperiți voi și să vă placă. Apropo de New Year`s Resolution, mi-aș dori ca la anul să creștem mai mult cu revista și să-ncepem deja seminariile și cursurile programate.

***

Am intrat zilele trecute în direct la un radio din Constanța dedicat minorităților turco-tătare, m-au sunat să mă întrebe ce e cu Camino ăsta și dacă se poate să rezum în 4 minute. Cel mai tare rezumat ever. 31 de zile, 900 km și 600 de pag în 4 minute. Dracu știe ce-am zis. Data viitoare cînd voi mai fi invitată în emisiune de orice fel o să-i întreb eu pe realizatori dacă mi-au citit cărțile și după aceea o să accept invitația. Mereu spun că fac așa și degeaba.

 

***

și ceva emoționant. în redacția în care lucrez acum, și care a fost redacția radioului orașului, am găsit o agendă veche, aparținînd unui redactor care cine știe pe unde îl poartă pașii acum. tot răsfoind-o, am dat peste numele meu, cu vechiul număr de telefon (pe care l-am schimbat după Camino), numele lui Marian Coman și al lui Hrib – era din perioada în care avusesem o lansare prin Medgidia, cel mai probabil la Nopți Orientale. o agendă în care se punea la cale un interviu pentru noi. ei bine, acum s-au inversat iar datele problemei. de-acum eu pun întrebările.