Rats On Wire

Dacă fiecare om și-ar lua la Judecata de Apoi chipul animalului pe care-l reprezintă, sunt sigură că unii ar avea mutre de șobolani. Și cam la asta s-ar reduce toată viața lor.

the-imitation-game-2014

The Imitation Game (2014)

Viața lor e un mare ascunziș. Se ascund de ei înșiși, se ascund în spatele altora, se strîmbă în spatele altora, înfig cuțite în spatele altora și tot așa, o viață tristă și lipsită de bucurii. Singura lor rațiune de a trăi este de a-și săpa galerii din care cred că pot scăpa nevătămați.

Ce dracu poți să le faci? Cînd îi vezi că sunt atît de proști și cad pe spate la orice minciună, îți dai seama că aia e, nu-ți rămîne altceva decît să te ferești de ei ca de șobolani și cînd îți stau în cale să-i stîrpești. Otrava cea mai eficientă este ignoranța, pentru că știi că altfel, oricum nu-ți țin piept, oricum habar n-au ce au cu tine, pentru că nu au schimbat nici două vorbe cu tine și nici nu cred că-s capabili să lege două propoziții inteligente fără să se încrunte de o sută de ori, ca să pară mai deștepți, altfel sunt morți, le piere autoritatea.

Problema este că România asta e plină de șobolani, dacă dă o ciumă peste noi, să fiți siguri că nu mai există scăpare. Cam din ce credeți că v-ar putea salva niște amărîte de muieri pe tocuri, cu sprîncenele alea ale lor desenate cu carioca sau cu cărbunele, care se șterg la prima ploaie? Sau tipii ăștia care umblă cu tricourile lor emotive prin care li se zăresc sfîrcurile ofticate?

Ăștia cu impresiile lor că vor salva lumea de carii cînd, de fapt, vor s-o îngenunchieze doar ca să demonstreze că pot face rău sunt tot atît de limitați în puteri, ca o corabie în derivă, lovită de trăsnet. Corabia e în derivă oricum, nici nu mai e nevoie de trăsnet, e doar o chestiune de timp.

PS: Ridicăm la rang de eroi toți bețivanii și facem din orice rapandulă o ecaterina teodoroiu. Pe urmă plîngem doar 1 zi oamenii cu adevărat mari! Un neam mai ipocrit și mai laș ca ăsta nu cunosc. Mă bucur că m-ați învățat să nu am pretenții de nimic.

PS1: Altădată cînd te strîmbi, ai grijă să nu ai o oglindă prin care te pot vedea, pentru că de-acum va trebui să faci față privirilor mele. Să te văd!

Advertisements

Joi, după alte proteste

Ieri am vrut să ies să cumpăr lapte praf, mai aveam doar de o masă și reușisem s-o adorm pe Iris, aveam doar două ore la dispoziție (dacă nu chiar mai puțin) să mă duc și să mă întorc. Bărbati-miu dormea după cîteva nopți la rînd nedormite. Eu sunt obișnuită cu nopțile albe și m-am întors la vechea mea prietenă, cafeaua, așa că… să zicem că rezist mai bine.

Nu rezist însă la frig. Mi-am pus mănuși, fular, căciulă, tot ce trebuie și am ieșit pe poartă. După 5 minute de așteptat un taxi m-am lăsat păgubașă. Era prea frig și la cum se mișcă transportul în Medgidia riscam să fac 4 ore dus-întors de la mini-market și înapoi, că-n farmacii laptele praf are adaos de nu știu cît la sută și m-am gîndit eu, ca o bună gospodină econoamă ce am devenit, că dacă tot merg în Penny sau Lidl să-mi fac și piața pe săptămîna asta. Am înghețat sloi în cele 5 min de așteptare și m-am întors val-vîrtej în casă, la căldură, zorindu-l pe stimabilul domn soț să se trezească, să scoată mașina și să preia el sarcina asta.

Apoi, firește, am urmărit din nou toată ziua protestele, unul din momentele acelea cînd mass media își are rostul, cu prezentările de la fața locului. Lăsînd la o parte exaltările unora, cred că toată lumea a priceput până la ora asta de ce sunt oamenii ăia în stradă de șase zile, și că fiecare dintre ei reprezintă alte zeci, sute, mii de persoane, îndurînd pentru ei acest frig crîncen, crîncen, și strigînd din toate băierile sufletului. asta-mi amintește de acel slogan din perioada comunismului: ”în casă frig, afară frig/deschid fereastra și eu strig/îți mulțumesc partid iubit/ că ne-ai călit”. se făcea haz de necaz în grup. alte vremuri. toți trăiau pe același palier.

Cred că cei care i-au luat la mișto pe cei din stradă, ar trebui să facă o pauză, iar dacă sunt mai deștepți decît cei simpli, care în mod normal n-ar trebui să-și mai poată descleșta fălcile în cancerul ăsta, dar totuși o fac, n-au decît să vorbească ei mai bine, mai coerent. Pe mine mă mișcă oamenii ăștia care pichetează prin piețele mari ale orașelor, cei din fața primăriilor sau sediilor pdl pînă la lacrimi. am văzut un copil de clasa a doua, din nu mai știu ce oraș, cu o pancartă la gît în care-i dădea o mică lecție de matematică Robertei Anastase (cea cu țîța obligatorie pentru copil). așa tată, așa fiică, ce să mai. (propoziția din urmă are sens doar dacă apăsați pe numele Robertei)

eu mi-aș ridica pe umeri din nou bolovanul lui Sisif pe care aș scrie ”EDITURILE dăunează grav SCRIITORILOR și TRADUCĂTORILOR”. dar ăsta e bolovanul meu, nu pot arunca în jandarmi cu el. nu pot și nici nu trebuie. direcția lui e în altă parte. 

Romanian Next Top Smardoaice

Mai întîi să spun că ”împuțiții” de azi au fost smardoii de ieri, cei mai minunați, mai talentați, mai iubăreți sau cei mai kojak dintre toți. Cînd erau îndrăgostite, sau hai să spunem crudul adevăr, cînd erau mai degrabă interesate, totul era parfumat în jurul lor, cum n-au mai fost interesate, cum a început să le pută pe la nas.

S-o luăm un exemplu celebru: Mariana Moculescu, sau Moculeasca, pe scurt. Aseară la Capatos scandal între două idioate pe care Capatos voia să le împace, că așa e el, băiat bun. Aiurea. Așa sunt mai nou caracterizați cinicii, drept băieți buni. Dar cu astfel de personaje cum naiba să fii? Că pe oriunde o vezi pe Moculeasca iese cu scandal, asta e clar. Gagica latră, se înfurie, dă palme, picioare ca la balamuc, știți voi, bătaie de-aia muierească, măi animalule, măi nesimțitule, măi împuțitule și tot așa, cu mîinile morișcă-n aer, că mă mir cum o fi rezistat bietul Moculescu lîngă așa specimen atîția ani, e chiar un mister. De data asta invectivele ei deopotrivă cu palmele erau date cu generozitate unui fost iubit de care nu mai voia să audă fiindcă era un nespălat, dar cînd treburile mergeau bine în pat era un Cristinuț.

Așa. Deci vine asta în emisiune să se împace cu o siliconată, că își scosese aia pieptul la image012vedere, mai sădeci trebuie să menționăm, să se simtă și aia băgată în seamă, că nu i-am reținut numele. Două proaste trecute ca lumea de prima tinerețe, malace și urîte cu spume, de nici machiajul nu mai făcea față. Le-ar fi stat mult mai bine ca muncitoare la Apaca sau ca gărzi de corp la Bamboo să păruiască niște pițipoance sau să le trimită acasă să învețe pentru BAC. Moculeasca o acuza pe siliconată că provoacă scandaluri, deși pe casete era clar cine pe cine smardoia (la astea chiar li se potrivește limbajul ăsta de stradă, fiindcă de-acolo și par aduse în studio că te întrebi ce fel de artiști îi treceau ăsteia pragul pe vremea cînd era măritată cu Moculescu și trebuia să facă și ea pe gazda cu de-alde Anca Țurcașiu sau Mădălina Manole sau mai știu eu ce artistă finuță). La un moment dat apare și ”nespălatul Cristinuț” în studio ca să-și ceară scuze, să-i dea lu Moculeasca un inel sau să o facă mincinoasă pe siliconată, toate trei sau altceva, nu era prea clar, dar tot o întreba pe siliconată: ”Ce, nu mi-ai spus tu s-o scuip pe Mariana?” fază la care ți se rupe filmul și preferi să dormi și să-i lași pe idioți cu idioțeniile lor. așa că nu știu cîte palme a mai împărțit Moculeasca ”nespălatului” sau dacă i-a dezumflat ăleia sfîrcurile.

***

în partea astalaltă, cu cîteva ore mai devreme, Bote își bătea capul cu top-modelele lui. Cîteva mucoase se aliaseră s-o bată pe roșcata Irina din Mangalia (că se continuă și-aici frustrările moldovencelor) că ieșea mai bine în poze decît ele. Deci clica moldovencelor făcuseră haită în jurul dobrogencei și, ca orice mucoase, își șterseseră degetele butucănoase și pline de ciocolată de părul Irinei și pe urmă rîdeau fix ca niște capre, încercînd să-l facă pe Bote să creadă că aia se mînjise singură, își băgase șampon în crema de demachiere tot singură și că în general se sabota singură ca să se dea victimă. Tipic moldovinește. Mi-a fost milă de Cătălin, zău! Descreieratele îl treziseră din somn cu rahaturile astea și cereau dreptate, printre care se trezise și chelioasa aia de Aida, toate cu justiția în brațe. Că nah, nici o alianță nu e mai puternică decît cea împotriva unui dușman comun. Pe la începutul emisiunii apare așa, ca o boare, un top model internațional, o româncă destupată care a văzut lumea, și zice într=-o doară singura chestie inteligentă și de băgat la cap din emisiune cum că atitudinea unora de atotștiutoare, mai ales cînd ele sunt proaste de bubuie (și-ți dai seama de asta din vocabularul lor de 3 propoziții – vezi Iulia din Chișinău, smardoaica principală, mereu amenințătoare, dar cum vede un șarpe de baltă cum se cacă pe ea și intră într-o panică de-aia de teatru Bulandra) o să le aducă în seria sau subdivizia ”z” a acelor 99% manechine de anticameră, aspirante la o slujbă pe podium. Sigur că asta este valabil în toate domeniile, nu numai pe filiera manechine et company.

Au scos-o pe Gina cea blondă, nu știm exact pe ce criterii – se pare că pozele contează mai mult decît atitudinile în emisiunea asta. Evident, orice reality show trebuie să aibă scandalagiii lui ca eu să scriu însemnarea asta în care să spun cît cretinism se promovează, de parcă voi n-ați ști. Mai degrabă nu le-a plăcut dantura Ginei, avea într-adevăr o problemă aici, dinți mici, rari și cam crăcănați, și poate n-au avut tupeu să-i spună. Lasă, Bote, pregătește fetele pentru viitoarele showuri în care n-au nimic interesant de spus sau de făcut, dar sigur astea îi vor putea ține piept mahalagioaicei ăleia de Moculească, în cazul în care vor împărți același ”nespălat”. 

***

mai voiam să zic ceva despre clubul de carte, dar chiar nu-și are rostul pe însemnarea asta.

O anumită stare de normalitate

Că tot plînge alt buric al pămîntului, văduvu lu` Mădălina Manole, acest ilustru artist necunoscut, pe la emisiunile lu Măruță ca el vrea niște condiții normale – nu vorbim de faptul că lu Măruță îi place să ia toți buricii în brațe și să-i mîngîie pe creștet, ci de normalitate, da?! Și de gagiu ălalalt care se ține tare în casa moartei și adevăru e că starea lui de suferință e una dintre cele mai seci întîlnite vreodată. Probabil că și asta e normal. Adică de ce n-ar fi, bărbații își revin repede din anumite tragedii, își refac rapid armatele de testosteron, cu toate că atunci cînd cere audiența pot vărsa și lacrimi la comandă pentru a impresiona pe nu știu cine. Anyway, să-i spună cineva boului ăla că după o dramă nimic nu mai e normal, după o sinucidere poți să-ți iei adio nu numai de la normalitate, dar și de la clemența altora. hai zît, deci!

***

uite ce e normal. ca după o rupere de Românika, să-ți revii la starea de vigilență. să nu fii păcălit de orice cretin, să verifici orice informație, orice roată de rezervă, orice șurub, orice piuliță, să nu mai crezi în ce spun oamenii că oricum nicăieri în lume nu vei mai întîlni un așa mare dispreț pentru ”ce-i în gușă și-n căpușă”, iar asta înseamnă că de fapt e invers de cum spun ei/ele/noi toți, normalitate în Românika mai înseamnă să întrebi dinainte cît costă un anumit serviciu, să ții mereu poșeta la piept, bine închisă din toate fermoarele, să dai prioritate tîmpiților care s-ar sui pe mașinuța ta, doar pentru că ții mai mult la viața ta care poartă altă viață, decît la orgoliul de a-i fute un bolovan în parbriz, să auzi o pizdă-reporter punînd fabuloasa întrebare: ”adică vă dați în bărci?” sau să se iște o ceartă între două cretine, una mai cretină ca alta, una mai brand decît alta, una mai ”senzuală” decît alta, una mai falsă decît altă, mai țîțoasă și mai bucilaginoasă ca alta și mai ales buricul cel mai buric al buricilor fiind Roomînia, nimic nu se întîmplă în lume fără ca țara asta să nu fie implicată, orice catastrofă are legătură cu Ro, dacă nu știați aci în Ro s-a născut butterfly effect, vă rog să le spuneți și americanilor chestia asta, că bășina trasă de o găină turbată din Iași, par exemple, va declanșa al 3-lea război mondial. alo, presa, marsh la coteț!

***

și-n toată această normalitate, văduvul anului murea dacă le permitea părinților Mădălinei să-și vadă nepotul. Atît de mult a iubit-o “normalul” ăsta, mînca-i-aș io buricu…

Pepiniera de burici

Motto: ”Eu nu ți-aș dori vreodată să ajungi să mă cunoști” (a zis la un moment dat regretatul Mihai Eminescu). Motto pe care, din nefericire, nu l-a pus în aplicare pentru nimeni, nici măcar pentru adevărul istoric. dar îl pune S. în minunatele ei momente de extaz.

***

După cum se poate observa cu ochiul liber, pe data de 6 mai, cînd a fost discuția despre perne de lansare, nu am scris nimic pe blogul meu cel dătător de fiori persoanelor ce suferă de mania persecuției. Cum numai un Buric al pămîntului poate suferi de mania persecuției atunci cînd nu i se așterne la picioare covorul roșu, eu continui să scriu pe blog cu permisiunea expresă a Universului, spre disperarea tuturor Buricilor fără covoare roșii. Trebuie să recunosc că-mi plac la nebunie Buricii Pămîntului. Ca studiu de caz, mă distrează la maxim. Buricii mai au și prostul obicei de a controla mailurile coechipierilor de pat, așa că atunci cînd eu scriu coechipierului, mă aștept să-mi răspundă Buricul lui. Oricum mesajul a fost transmis cui trebuie, nu e nevoie de cine știe ce mașinațiune extraterestră cînd orgoliul Buricilor funcționează la extreme și e identic chiar și cu al neburicilor, iar impertinența acestui blog (chiar și atunci cînd nu e scris într-o anumită zi cu chef de scandal) planează ca o amenințare deasupra Buricului de orice fel, cu cronice tendințe de paranoia. E de-ajuns să exist de fapt și Buricii țopăie spasmodic declanșînd tot felul de intrigi belicoase, în lipsă de activități interesante, pe care intrigi le alung cu un sudist salut ”hai pa!”

(Caricatura de Gabriel Tora)

***

Pepiniera de Burici se află undeva în nord-estul țării, de-acolo a pornit producția cea mai valoroasă a țării și a umplut mai întîi toate televiziunile, apoi toate farmaciile, apoi și-au dat arama pe față cu scandaluri și reputații de momocuri arogante, unii Burici sau putem spune chiar unele Buricuri au împărțit același bărbat, a se vedea Elvis Presley al României, care de curînd a renunțat la a mai fi junior, că era chiar de comă, intrase deja în liga a II-a, dar rămăsese și el blocat pe fetele rele din pepiniera de Burici din Nord-Est, ca să nu mai vorbim de ceilalți Burici sau Buricuri de peste hotare care au dat așa faimă minunată țării noastre. dacă-i întrebi însă de unde vin, vor da din colț în colț, nu-și vor spune răspicat nația, de teamă să nu fie luați în rîs, se vor mîndri în schimb cu Ion Creangă, căruia abia dacă-i mai țin minte poveștile sau cu Mihai Eminescu, despre care habar n-au mare lucru. Atît cunosc despre neamul lor (e vorba doar de Burici atenție!, nu neagă nimeni că-n afara pepinierei de Burici mai sînt și oameni de ispravă), și pe unde se duc își lasă pieile roșii prin care curge sînge albastru, cum dracu altfel, o singură pepinieră există, o dau pe rîsete de midinete (gen Andreea Marin), nu vorbim despre buricul din perete că e excepție de la regulă, umblă cu botul pînă-n pămînt de cînd s-a născut, darămite cînd a aflat că prin simpla mea răsuflare îi voi umbri visele de moștenire, că de mărire nu poate fi vorba, iar de amor n-a fost niciodată. încă mai plînge după condițiile de-acasă.

Nu căutați însă pepiniera, e secretă, invizibilă și aglomerată, ca o zi de reduceri la zahăr și ulei, dar nu vă impacientați, orice Buric de-acolo se va desprinde și va veni singur la tine, îl/o veți recunoaște după cum trîntește ușile altora, că ale lor sînt sfinte, îi veți recunoaște după pretenții și mofturi interminabile, acoperite cu ”ah, eu nu pun preț pe material”, aiurea, Buricii sînt cele mai interesate creaturi, cînd auzi numai cuvîntul ”material” să-ți iei măsuri de protecție la slujbă, sigur te-a săpat șefului cu niște bîrfe scăpate accidental, ce să mai, teatrul Bulandra e minciună pe lîngă actele dramatice de sabotaj ale Buricoșilor care-și schimbă atitudinea de fiecare dată după interese. Mi-amintesc acum o discuție despre nu știu ce amantă, dar asta e o chestiune personală ce n-are rost s-o dezbatem pe acest terifiant, monstruos și oribil blog, nu mai tremurați atît din toate bulinele de la chiloți.

Însă cred că încă ne amintim cu toții drama apocaliptică prin care a trecut sărmăluța Mihaela Rădulescu și scrisoarea ei patetic-îngrijorătoare trimisă presei, asta nu e nici un secret, așa că putem să menționăm așa bazaconie, cum că o urmărea ex-bărbaxu să-i facă rău, cînd colo el voia s-o trimită la Monaco, iar în contact cu aerul de-acolo să-i treacă nebunei bîzdîcii de amorezeală și s-o scape de penibilul în care singură se arunca. madam viitoare Gabor s-a ținut tare însă, nimeni din pepiniera Buricilor n-a reușit să-l facă pe musiu Columbeanu (fost, prezent și viitor) să dea apă la șoricei cum s-a întîmplat ieri sub ochii presei hămesite senzații lacrimogene, drept pentru care fostele iubite din Capitală și de peste Prut au aplaudat în surdină și i-au dedicat un chapeau bas tinerei care va îngroșa rîndul fostelor, cu toate că și micul albicios joacă tare în piesele teatrului Bulandra (lacrimile lui storcoșite cu chiu cu vai abia de-au impresionat audiența). eh, vezi, ex-ele n-au știut că un copil poate fi folosit ca instrument de tortură psihică și armă albă/neagră în cazuri de proces, că altfel…

cam așa sună dramele Buricilor. în funcție de cine supără cad în ridicol sau nu.

aviz amatorilor!

Discuție

not the best font for this word– Cît costă acest tel?

– Nu știu că acum l-am primit.

– Păi, vă cred, dar era pe raft. Deci?

– Stați să mă uit în hîrtii…

– Dacă nu e prea mare deranju…

Fîșș fîșșș fîșșș.

– 4, 5 lei.

– Îmi dați bonul fiscal?

– Dar nu v-am spus că doar ce-am primit marfa?

– Și ce, la marfa nouă nu se dă bon fiscal?

– Luați-vă, doamnă, banii înapoi.

– Eu nu vreau banii, am nevoie de telul ăsta care era în raft la vînzare. Deci?

– Păi nu v-am spus că nu vă pot da bon fiscal?

– Nu puteți sau nu vreți?

– ăăăă…

– Sau cum îmi demonstrați că atîta costă?

– ăăăăă…

 

Avem voie să ne simțim ca acasă, nu-i așa?

”Viața bate filmul” și ”Gura bate Curu”…

N-am înțeles niciodată ultima expresie, dar m-am prins că e vorba de ăia care cum aud ceva mor dacă nu transmit mai departe cu inflexiunile de rigoare. Nu e în construcția lor să dea vești bune, chiar dacă veștile (sau hai să spunem alegerile altora) sînt bune. Pentru ei, orice informație se transformă în știre nașpa, pentru că mintea lor e îmbîcsită de negativism așa cum obezii sînt îmbîcsiți de șunci și alte grăsimi nesănătoase. Nu contează că s-a întîmplat ceva mișto, au talentul deosebit de a face orice informație să pară negativă.

image007 - copiaDe fiecare dată cînd ”Gura Bate Curu” se întîlnește cu o vecină/amică/prietenă/colegă o face cu scopul precis de a o trage de limbă, ca mai apoi să transmită informația deformat altora. Asta e plăcerea vieții ei, ce să-i faci, cu toate că mor oamenii în războaie și Orientul Mijlociu fierbe în propriu-i petrol. ”Gura Bate Curu” fierbe în propriu-i suc gastric și are de-obicei o boală seacă pe aceste persoane, deși la rîndul ei se dă vecină/amică/prietenă cu ele etc. Problema nu este că transmite informația corect sau deformat mai departe, ci că o transmite fără rost unor persoane care nici măcar nu sînt interesate de aceste informații despre care aceste terțe persoane nici măcar nu știu despre cine e vorba în propoziție sau, cel mult, au doar o vagă idee confuză. Acum na, nu poți să nu te bagi în seamă cu Gura Bate Curu că dacă se enervează odată poate te ia și la bătaie și nici nu-ți mai răspunde la toată-ziua bună-ziua, deși chiar nu e nici o pagubă pentru nimeni dacă se întîmplă asta. Numai că ea nu trebuie să știe asta și zic ”ea” pentru că de obicei Gura Bate Curu este o femeie între două vîrste, cam nesatisfăcută cu viața ei personală și cam nesărbătorită în toate cele, apropiindu-se vertiginos de menopauză și nemaiputînd dormi de grija altora care nici măcar nu dau doi bani pe existența ei. Pe mine personal meschina rasă Gura Bate Curu mă lasă rece ca o stalactită, nici nu o mai compătimesc ca-n alte dăți, nici nu mă mai obosesc să-i trîntesc o replică acidă care să declanșeze puhoiul ei de blesteme-surogat, cum făceam cîndva. Poate am mai îmbătrînit și-am înțeles cu timpul că tipul ăsta de bîrfitori au prea mult timp de irosit și nu li se pare important (sau nu li s-a părut niciodată) că există alte lucruri care le-ar putea împlini viața stearpă și lipsită de bucurii personale. Nici nu cred că și-au pus vreodată problema astfel, pentru că dacă ar fi făcut-o ar fi înțeles că fericirea mai vine și din binele zis/gîndit despre alții sau făcut pentru alții, doar din simplu motiv că ești om.

Din pricina răutății unor astfel de specimene ajungem la cealaltă sintagmă de ”Viața bate filmu” pe care nu mai știu ce emisiune cretină televizată din trecut a promovat-o. De obicei, atunci cînd se folosește expresia asta, stați liniștiți, că nu se face apropo la filmele de artă cu mesaje subliminale și cu performanțe actoricești de excepție. Nu, nu, nu! Se face referire la telenovelele alea cumplit de proaste la care stau de obicei cu ochii lipiți de sticlă mîndrele/ gospodinele și babele care tre` să-și umple timpul cu istericalele și îmbîrligăturile de pe ecran și după aceea vor și ele așa vieți, așa bărbați, așa copii, așa bucătării, așa macho, așa mariachi sau așa rochii și machiaje, în loc să tragă un pui sănătos de somn sau să împletească ciorăpei pentru nepoțeii care nu vor fi niciodată ca ăia din filme și tot așa, ați prins ideea. Aici e toată șmecheria. ”Viața bate filmul” e sora siameză a ”Gurii care bate curu”, asta din urmă avînd mereu cîte o părere negativă sau cîte-un comentariu răutăcios plasat despre alții. De-aici și pînă la complicarea propriei existențe searbede nu mai e decît un pas, fiindcă toate comentariile negative aruncate în stînga și în dreapta acționează ca un bumerang și deodată te trezești că telenovelele te plesnesc peste față fix în propria realitate. Cînd ești mic și prost și nu știi prea multe despre cît de mic și prost ești, ai o scuză să zicem. Scuza neexperimentării, scuza orgoliului, scuza lui ”ești prea tînăr ca să pricepi că nu ești buricul Universului”, scuza lui ”de ce mi se întîmplă toate mie”.

Păi de-aia! Ciocu mic și joc de glezne e tot ce trebuie să ții minte. Joc de glezne prin bucătărie, joc de glezne la slujbă, la ore, la cursuri, prin viață în general. Nu îți spun să fii diplomat ca o prăjitură, pentru că uneori e nevoie de fermitate în discurs, dar asta numai dacă ai într-adevăr ceva de spus.

În caz contrar, vizionare plăcută!

(P.S. Oricine s-a recunoscut în această descriere, face o mare greșeală. Nu am nici prieteni, nici cititori de categoria asta).