Muzeul Sănătății din Edirne

20200308_120426
Am prins o vreme superbă și nu știu dacă se vede, dar eram super happy că am reușit să ajung aici și că nu mă aleargă nimeni din urmă să pot vizita muzeul pe îndelete.

Ultima mea călătorie înainte de pandalia Covid a fost la Edirne. Chiar pe 8 martie intram pe porțile fostei moschei construită pe vremea lui Baiazid al II-lea, cu dorința de a vizita unul din muzeele mai rar tranzitate și anume Centrul medical Baiazid al II-lea, Muzeul Sănătății de azi, despre care am mai pomenit și aici.

Dar una e să citești din cărți și alta e să-l vezi la fața locului. În primul rând, e amplasat în afara orașului. Localnicii bătrâni nu știu că ar fi muzeu, dar dacă îi întrebi de Moscheea lui Baiazid le pică fisa imediat. Oricum dacă pui pe GPS Medical Center Baiazid II, ajungi în 10 minute cu mașina.

Fiind 8 martie când am ajuns eu, femeile au avut intrarea liberă.

Puțină istorie. Edirne

Din cauza poziției sale strategice, pentru că era calea de acces către Istanbul, Bosfor și mai departe spre Asia, zona din jurul orașului Edirne a fost mereu un câmp de bătălie. S-au dat aici pe puțin 16 bătălii importante încă din perioada Imperiului Bizantin. Edirne a fost întemeiat de romani sub numele de Adrianopol (Hadrianoupolis), adică ”Orașul lui Hadrianus”, numit astfel după împăratul roman Hadrian.

A fost capturat de otomani în secolul al XIV-lea, devenind capitala lor. Aici și-au planificat otomanii atacul asupra Constantinopolului, ca mai apoi după ce turcii i-au învins pe romani, capitala lor să se mute acolo.

Între 1700 și 1750, Edirne a fost unul dintre cele mai populate orașe din Europa, aproximativ 350.000 de locuitori. Câteva războaie cu Rusia în anii 1800, războaiele din Balcani de la sfârșitul anilor 1800, apoi cel de-al doilea război mondial a dus la o depopulare masivă. Azi este de aproximativ 130.000.

Cine a fost Bayazid al II-lea

Sultanul Bayazid al II-lea a fost cel mai mare fiu al lui Mehmed Cuceritorul și a lui Gülbahar (”trandafir de primăvară”) și avea să fie tatăl sultanului Selim și bunicul lui Suleiman Magnificul. S-a născut în Dimetoka, iar la vârsta de 7 ani a fost trimis la Manisa (un fel de județ pe vremea aceea. În perioada cât a fost șehzade (prinț) a luat lecții de caligrafie și italiană. Era foarte sensibil la probleme de religie, de aceea a fost supranumit Bayezid cel Sfânt. Era un caracter calm și pentru o bună bucată de timp a fost guvernatorul Amasyei. Înainte să devină sultan, nu-l interesau deloc treburile militare. Scria poezii sub pseudonimul Adlî (cel Just), care au fost colecționate mai târziu într-o carte.

20200308_110717
Bustul lui Baiazid II, chiar în curtea interioară a muzeului

Pe 1 mai 1484, Baiazid al II-lea a venit la Edirne să finalizeze pregătirile de război pentru campania sa împotriva Moldovei. Când i s-a spus că orașul avea nevoie de un spital, a decis să se construiască un complex de moschei care să includă și un ”Dar al Shifa”.

Sintagma arabă ”Dar al Shifa” însemna ”Casa de Sănătate” și se referă desigur la spital. Primul dar al shifa a fost ridicat în Anatolia în 1206. Pentru această construcție, Baiazid și-a dorit ca centrul lui de sănătate să se ridice ”într-un loc ca o grădină a Paradisului”. A fost ales pentru asta unul din bancurile râului Tunca. Marea ceremonie de deschidere a avut loc pe 23 mai 1484, iar sultanul a dat poruncă să se sacrifice animale pentru a celebra evenimentul. Carnea sacrificată a fost împărțită oamenilor din Edirne, deopotrivă cu haine și alte daruri.

Sultanul Baiazid al II-lea a poruncit ca cele 30 de paturi să fie date în folosință pentru bolnavii vindecabili și pentru cei cu probleme mentale.

După moartea tatălui său, Mehmet Cuceritorul, sultanul Baiazid II a contribuit foarte mult la remodelarea Istanbului, mai ales după cutremurul devastator din 1509. A angajat constructori, tâmplari și arhitecți, cărora le-a ordonat să folosească materiale de cea mai bună calitate pentru reconstruirea orașului. În timpul domniei sale, a dat o identitate arhitecturală capitalei otomane, remodelând-o în ceea ce se poate vedea azi din vechiul Istanbul.

Timpul nu iartă

Cât despre ”Dar al shifa” lui, clădirea a trecut prin mai multe etape. Evacuată și lăsată la voia întâmplării, pentru o anumită perioadă de timp a fost loc de primire al migranților și închisoare. Devenită mai apoi Școală Medicală, câteva dintre încăperile fostului spital au fost transformate în dormitoare pentru studenți. De la Școală Medicală la Muzeu de Sănătate a fost doar un pas.

Fosta moschee și-a păstrat structura, camerele cu tavane joase, pentru care trebuie să te apleci ca să intri în ele, păstrează funcționalitatea pe care au avut-o cu secole în urmă, de la camera unde se spălau rufele până la camerele unde dormeau învățăceii care studiau să devină medici.

Sunt 26 cu totul și fiecare din ele îți dezvăluie cu câtă seriozitate își luau medicii turci misiunea în primire. Pe mine personal m-au fascinat camerele unde se preparau medicamentele, licorurile din trandafiri, theriacul (cel care avea efecte pozitive asupra pacienților care sufereau de febră sau halucinații). Medicii care le inventau le foloseau pe propria lor piele mai întâi.

20200308_114307
Cel care pisa plantele

Theriacul, de exemplu.

Theriacul era folosit de secole ca antidot pentru otravă. Se pare că prima dată a fost preparat de regele Pontusului, Mitridates (132-63 înainte de Chr.) De teamă să nu fie otrăvit ca tatăl său, Mitridates s-a dus în munți și vreme de șapte ani a studiat plantele otrăvitoare ca să prepare un leac de prevenire sau de anulare a otrăvurilor. Leacul preparat de el s-a numit Mitridaticum și conținea 48 de plante. Desigur, rețeta a fost preluată și îmbunătățită mai întâi de vracii romani, apoi de cei turci. La halul în care se otrăveau între ei prin palatele sultanilor sau prin sangeakurile șehzadelelor era nevoie de vraci buni ca să-i salveze de la moarte.

În orice caz, vracii otomani erau atât de siguri de ceea ce făceau că într-o zi când a apărut un îmblânzitor de șerpi care avea în coș o viperă periculoasă (nu vă mirați, la vremea aia umblau peste tot și erau foarte mulți), unul din ei a spus: ”Adu-mi șarpele că vreau să încerc ceva.” Înainte de asta, luase theriac preparat de el însuși. A luat șarpele cu mâna stângă și a dus degetul mijlociu spre fălcile viperei. Aceasta, evident, l-a mușcat. S-a uns cu theriac în locul unde era mușcătura, să nu uităm că băuse înainte un șerbet cu theriac. Nu s-a întâmplat nimic în corpul lui care să aducă a otrăvire.

Există pachețele de theriac la vânzătorii de ierburi din Istanbul. Le găsiți în Bazarul de Mirodenii (sau egiptean, cum era vechea denumire).

478c1d30390eb289713345912d5e43b2
Recipient în care se ardeau plantele și apoi fumigătorii de ierburi aveau rolul să se plimbe prin curte dimineața și seara pentru a răspândi aromele de liniștire a spiritului

Trandafirul de Edirne folosit ca leac

De prin secolul XVI, documentele otomanilor vorbesc despre apa de roze, mai ales cea provenită de la trandafirii care creșteau în curțile celor din Edirne. Astfel, în 1635 Abdurrahman Hibri scrie în istoria sa despre Edirne: ”Fiecare regiune are câte un produs faimos. Acesta e prezentat oficialilor din Istanbul și altor persoane din aparatul administrativ. Cum Edirne era un oraș sărac, nu prea avea ce prezenta. Însă apa de roze extrasă primăvara din grădinile de trandafiri avea un miros similar celui de mosc și în scurt timp a devenit produsul cu care Edirne se putea lăuda.” Evliya Celebi amintește și el de asta în lucrările lui. Zicea că parfumul de trandafiri și cel de hyacinth năvălea din toate părțile, orașul fiind plin de grădini de trandafiri așa cum credea el că ar trebui să fie cele din Paradis.

Trandafirul de Edirne era cunoscut ca ulei de trandafir, picături de trandafir, trandafir bun sau trandafir roz. Se distingea de celelalte soiuri de trandafiri. Creștea foarte repede și avea 12 boboci pe ram, iar frunzele sale conțin o concentrație foarte mare de ulei. Trandafirul din Edirne a fost dus în Kazanlak, Bulgaria de către un negustor turc pe la sfârșitul secolului 17, iar o fabrică de producție a uleiului de trandafir și a apei de trandafir a rămas pe poziții timp de 200 de ani. Cânt turcii au părăsit Bulgaria, după războiul ruso-turc în 1877-1878, au luat cu ei și altoiurile de trandafiri și au creat grădini din acest soi în Bursa, Izmir, Isparta și Budur. Încă se mai produce ulei de trandafiri din vechiul soi al trandafirului de Edirne și al celui din Kazanlak. Cu toate că povestea începe la Edirne, să nu uităm că în zilele noastre cea mai mare producătoare a uleiului de trandafiri din lume rămâne Bulgaria.

20200308_112554
Culegătoarea de roze

Întorcându-ne la Centrul Medical, apa de trandafiri era foarte importantă pentru vracii turci. În afară de faptul că trandafirii erau folosiți și în gastronomia turcească în tot felul de preparate, pasta de trandafiri și siropul aveau proprietăți curative pentru protejarea stomacului, pentru digestie și pentru ficat. Pasta de trandafiri era recomandată și femeilor gravide sau celor care doar ce născuseră (trebuiau să ia o lingură de pastă înainte de a merge la culcare). De asemenea pomadele din ulei de măsline în care fuseseră puse petale de trandafiri aveau efect pozitiv împotriva scărpinării și a bubelor provocate de râie.

Cum se prepară dulceața, cum se extrage siropul, ritualul de adunare al florilor, cine participa la sărbătorile trandafirilor, când trebuiau să se culeagă, de cine anume, care era perioada de vârf, cum se preparau alte leacuri din trandafiri cu efecte curative asupra organismului, în ce fel de recipiente, toate acestea și multe altele le puteți afla vizitând Muzeul Sănătății.

Ce mâncare pentru ce boală

În sprijinirea tratamentului lui, doctorii otomani recomandau și anumite mâncăruri pentru întremarea organismului, în special supă, mâncare gătită și desert. Supa era făcută din orz și linte, din carne de miel sau oaie, din păsări de curte sau din ied. Se mai adăugau suc de rodii sau de prune, de lămâie sau oțet.

Supa de ied se digera repede, dar te punea repede pe picioare mai ales dacă pierdeai în greutate după o boală. Pentru colici, supa trebuia preparată cu ulei de migdale. Când veți ajunge în camerele de pantry și în bucătăria propriu-zisă veți putea citi pe pereți ce mâncare era mai bună și folosită ca tratament pentru o boală anume, ba chiar, dacă aveți timp și răbdare puteți lua și niște rețete. Cred că multe din ele sunt valabile și azi.

Ce operații făceau medicii turci

20200308_112959
Celebra dnă Saliha cu Cercei

Pentru operațiile de hernie, dna Saliha cu Cercei era foarte renumită (până în 1923 când Ataturk a dat ordin ca fiecare familie să aibă un nume de familie, turcii erau cunoscuți între ei pe porecle. Saliha cu Cercei avea o astfel de poreclă). Iată ce-și amintește un pacient. ”Sufeream de hernie de mult timp. Aveam nevoie urgentă de tratament, așa că am angajat-o pe dna Saliha cu Cercei, pentru 800 de arginți. Am plătit 500 monede în avans, urmând să-i dau restul dacă nu muream. Am lăsat vorbă alor mei că în caz de mi se întâmplă ceva, să n-o dea în judecată pe dna Saliha și nici să-i creeze neplăceri. Acest document a fost scris de Istemad, semnat de dna Saliha și dat ei spre păstrare” (28 iulie 1623) Martori: Ahmed bin Mehmed Muezinul, Mehmed bin Mahmud și Mahmud bin Mehmed.

Era un fel de contract între pacient și chirurg, pentru ca în cazul în care lucrurile decurgeau neplăcut și se ajungea la judecată, în fața legii Sharia pacientul trebuia să declare că el a angajat doctorul pentru o anumită sumă ca să fie tratat și vindecat. Doctorul trebuia să fie bineînțeles de acord. Apoi înțelegerea era semnată de față cu 3-4 martori.

Se pare că dna Saliha cu Cercei învățase chirurgia de la soțul ei Deniz. După ce soțul ei a murit s-a apucat ea de operații. Cel mai probabil l-a asistat îndelung în tratamentele sale și le-a prins din zbor. Multe dintre contractele dnei Saliha arată că făcea operații de hernie inghinală bărbaților. Pacienții ei erau din Rumelia, Istanbul, Chios, Bursa, Erzurum, iar prețurile variau între 300 și 3000 de arginți. Prețul creștea în funcție de cât de mare era urgența.

În secolul 15, bolile ginecologice erau tratate de medici-femei sau moașe numite ”kaabile” sau ”mami”. Tratau negii și petelor roșii din regiunea vaginală, abcesele, fetele care nășteau cu vaginul închis (ce o mai fi și asta?) sau se îndepărtau pruncii născuți morți din pântecul mamei cu diverse instrumente pe care le puteți găsi în muzeu, în camera dedicată ginecologiei. Desigur, dacă femeile-doctor nu făceau față intervențiilor mai dificile, sărea în ajutor și un doctor-bărbat.

20200308_113125
Camera de ginecologie

Evident că aceste moașe sau doctore erau antrenate înainte să poată face astfel de intervenții. Nu se trezea nimeni peste noapte doctor. Erau complicații cărora trebuiau să știe să le facă față, trebuiau să știe cum să întoarcă un prunc în poziția normală sau cum să-l scoată din burtă dacă se năștea mort, timp în care mama era legată bine și i se dădeau tot felul de leacuri pentru ameliorarea durerilor. Nu am înțeles niciodată de ce în filmele de epocă atunci când năștea o femeie li se cerea celor din jur să se fiarbă apă. Explicația se află pe pereții camerei de nașteri din Muzeul Sănătății. Or mai fi și pe alți pereți, dar eu acolo am văzut-o prima oară. Instrumentele folosite în vremurile alea sunt expuse și ele și efectiv te trece un fior de moarte când le vezi. Bietele femei de pe vremuri!

Ginecomastia (operația de reducere a sânilor bărbaților) era o practică folosită de medicii turci. La unii bărbații sânii deveneau flasci și dezagreabili, așa că hop apelau la un doctor care le îndepărta grăsimea din interior, le cosea rana și apoi începea recuperarea cu plante și alte medicamente preparate de doctori (la vremea aia doctorii erau și farmaciști).

Bolile de ochi. Turcii otomani dădeau o atenție specială bolilor de ochi. Au scris tratate întregi de îngrijire și tratare a corneei. Cea mai completă dintre ele conținea informații despre anatomia ochiului și peste 120 de boli ale ochiului.

Stomatologia. Despre bolile dentare, medicii turci s-au ocupat mai mult cu tratarea durerilor de dinți. Dacă nu reușeau să amelioreze durerea, extrăgeau măseaua sau dintele cu probleme și se cuateriza locul. O atenție deosebită se acorda igienei dentare, curățării tartrului cu diverse substanțe și albirii dinților.

20200308_113655
Nu e o fantomă, e un bolnav (manechin) cu probleme la cap

Bolnavii psihici și psihiatria

Evlya Celebi descrie în 1653 un spital de boli nervoase astfel: ”În timpul primăverii, sezonul nebuniei, unele camere sunt pline cu îndrăgostiți disperați care au căzut în Apele Iubirii din Edirne. Stau acolo și rag ca niște lei. Unii dintre ei se uită în fântână și vorbesc singuri ca într-un vis filosofic. Unii ascultă păsările din grădinile înflorite și deodată se apucă să urle cu voce tare caracteristică nebunilor. Frumoasele fete din Edirne vin la spital în special primăvara și au grijă de bolnavi. Cât de frumoase sunt fetele care vin aici! Dar doctorii spun că un chip frumos, o voce plăcută, sunetul sazului (un instrument muzical) și o vorbă frumoasă liniștesc inimile și dispersează durerea sufletului.”

Se mai credea că mirosurile plăcute calmau spiritul, așa că spitalul lui Baiazid (muzeul de care vorbim acum) avea la vremea respectivă printre angajați și fumigători, adică cei care se ocupau cu arderea plantelor aromate în fiecare dimineață și seară. Flori ca iasomie, trandafiri, garofițe, hiacinte erau culese din grădinile spitalului (actualul muzeu) și date pacienților. Unii le miroseau, alții le mâncau. Fiecare făcea ce voia cu ele.

Iată combinațiile pentru fericire: portocale, trandafiri, iasomie, coriandru, ghimbir și geranium.

Pentru furie: lavandă și bergamotă

Pentru uitare: ghimbir, rozmarin, lămâie, busuioc, grepfruit și coriandru

Pentru insomnie: lavandă, mandarine, valeriană, lemn de santal, lămâie

Pentru cei cu mintea absentă: ghimbir, rozmarin și piper negru

Le scriu că poate nu ajungeți așa curând acolo și poate între timp vreți o combinație pentru fericire sau pentru insomnie.

terapia prin cantecMai era terapia prin cântec.

Ritmurile de Rast Makam dădeau o stare de bucurie și liniște.

Ritmurile de Rekavi Makam declanșau stările de pace veșnică.

Cele de Isfahan Makam dădeau un sentiment de siguranță.

Ușșak Makam declanșau hohotele de râs.

Zirgule Makam te făceau somnolent.

Saba Makam îți dădeau curaj.

Hicaz Makam te făceau mai modest.

Când s-a deschis ”dar al shifa”, era un loc separat pentru producția de leacuri, numit Șuruphane (un fel de bucătărie de siropuri și prafuri). Acesta era destinat pacienților săraci. De două ori pe săptămână li se dădeau medicamente sau leacuri gratuite pentru bolile lor. A fost practic prima farmacie deschisă în 1490. În producția de medicamente otomanii foloseau practicile medicinei islamice, care și ea avea la bază învățăturile civilizațiilor antice.Unele substanțe erau fierte, mineralele erau pulverizate, unele fructe erau presate, unele plante erau lăsate la uscat, iar uneori erau folosite insecte, animale de uscat și de apă. Ce mai, o întreagă vrăjitorie!

În Palatul Topkapi, de exemplu, era o bucătărie specială (helvahane) în care se găteau numai dulciuri, tot felul de deserturi, dulcețuri, gemuri, dar tot aici se preparau și anumite medicamente. În registrul hevahane-ului din perioada 1608-1767 erau scrise rețetele a 186 de leacuri. Siropurile erau folosite pentru afecțiunile de ficat și greață.

20200308_111859
Fântâna e încă acolo, în curtea muzeului

Când în 1866 s-a construit un nou spital la Edirne, dar al shifa al lui Baiazid al II-lea s-a transformat în azil de nebuni și a primit numele de Edirne Bimarhane. În timpul războiului Ruso-Turc (1878), când Edirne a fost sub ocupație rusă, bolnavii psihici au fost evacuați, dar după război, Bimarhane-ul din Edirne a fost reparat și a început să primească noi pacienți. În 1910 a fost instalat un grătar deasupra bazinului fântânii, iar paturile boilnavilor au fost aranjate afară în jurul fântânii. Cei mai periculoși care aveau obiceiul să-și facă rău lor înșiși sau mediului înconjurător erau ținuți închiși în camere. În 1915, la inițiativa doctorului Mazhar Osman, pacienții au fost transferați la Spitalul francez din Kiyik. Astfel a fost închis un spital vechi de 427 de ani.

Cum a ajuns însă muzeu, ba chiar unul premiat de Consiliul Muzeelor din Europa în 2014, și de ce a luat acest premiu, e suficient să-i faceți o vizită și veți înțelege imediat de ce. Sper că v-am stârnit curiozitatea și că dacă ajungeți vreodată în Edirne, nu uitați să treceți și pe la acest muzeu. Merită cu vârf și îndesat să-l vizitați.

 

(Notă: articolul (ca orice alt articol de pe acest blog) și pozele din acest articol sunt proprietate intelectuală și nu pot fi luate și folosite în altă parte fără acordul autorului.)

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.