Testamentul francez

E tot o carte cu care rămăsesem datoare din vechiul club, ba mai demult, de-acum 3 ani, de cînd Gia mi-o recomandase. Cumpărată în noiembrie 2007, uitată în biblioteca din Medgidia, venită pe calea poștei ca (din nou) recomandare a Giei, răsfoită și pasată mai departe fără s-o aprofundez, lăudată de alții din club, m-am decis în sfîrșit s-o citesc prin februarie, cînd am primit un nou colet de cărți de-acasă și-abia acum am reușit să termin o carte de aprox 280 pag, pe care în mod normal ar fi trebuit s-o termin în maxim 3 zile (și-alea pline).

 

Nu țin minte să mă fi prins atît de greu un roman. De fapt, asta nu m-a prins deloc. Da, da, știu, are premii, e mai presus de toți, de Medicis, de Goncourt, e bestseller, dar it`s too much nostalgia, come on… iar dacă mie, iubitoare de cultură franceză mi s-a părut kind of boring (sau poate de aceea, pentru că știam de toți cei amintiți acolo, deci nu mai era cine știe ce surpriză), mă întreb ce părere au alții de lălăiala asta nesfîrșită. Atîta Proust și sărmana lui madeleină, frate, dacă n-au întors-o toți pe toate părțile (inclusiv eu, dar gata!), de zici c-a inventat și ăla gaura de la macaroană… Sigur că un popor cu ceva țigle pe casă ar putea îmbrățișa și adopta imediat pe oricine care îi face o imagine bună și i-o duce mai departe, mai ales dacă e deja pe sfert parte din el (aici, e vb de Franța). Lui Makine îi iese de minune omagiul adus Franței, e clar că o iubește, deși pe mine nu m-a convins deloc imaginea bunicii sale, Charlotte. Iată o frază căzută din copac: ”Ghicea că momentul pe care îl trăia era începutul destinului presimțit…” (wtf).

testamentul francez testamentul francez

Sigur că pe toate coperțile IV cărțile pe care le cumperi sînt capodopere, miracole în proză, ceva ce nu s-a mai întîlnit niciodată… cuvinte mari pentru cititori începători, care-și aleg lecturile în funcție de prezentările de pe copertă… avem desigur descrieri frumoase, cuvinte alese cu grijă, parcă și simt chinul concentrării lui Makine… acea constipată sforțare a laudei potrivite, poate e de vină și formația mea de scriitor, simt altfel cărțile, le simt din interior, de-acolo de unde se coc. ori eu nu vreau să simt asta, vreau să mă las dusă de firul poveștii, dacă există vreuna, să mă abandonez stilului (pe care chiar Makine îl saltă în slăvi, dar nu-i iese aici, nu-i iese și pace!). la mine n-a vibrat cartea asta, nu s-a conturat clar nici un personaj, ca și cum scriitorul ar pune în scenă o farsă, din care trebuie să iasă el bine, iar ceilalți sînt doar umbre… o să mai încerc ”Muzica unei vieți”, asta cu ”Testamentul” m-a doborît de plictiseală. Mi-am dat seama pe la pag. 200 din 281 că mi-e ratată lectura și că nu-și va reveni Makine din amorțeală, că va bate apa în piuă cînd cu Franța, cînd cu Rusia și veșnica Charlotte, o bunică pentru care n-am avut nici un sentiment, așa cum n-ai pentru muștarul din frigider.

Lucrătura însă e bună, te poate păcăli. Adjective căutate cu grijă, amărăciune cît cuprinde, ceva milă de sine însuși, războaie și alte chestii, scene pe care mizează să stoarcă ceva lacrimi și cenușă (ca la Osaka). E efort acolo, nu glumă, un efort însă pe care, după cum ziceam, nu vreau să-l văd.

Comments are closed.