Educația înseamnă, în primul rînd, iubire

17201314_1245875815534108_8238268523726149486_nDragi profesori, nu îi mai îndepărtați pe elevi de voi.

Și aș mai putea continua cu:

– nu-i umiliți nici la ore, nici în pauze, nici cînd le vorbiți între patru ochi, nici cînd îi certați în fața clasei.

– de fapt, nu-i mai certați deloc.

– materia voastră nu este o feudă, ci este doar o materie. Vor fi atrași de ea doar dacă vă iubesc. Nimeni nu iubește oamenii urîcioși, triști și mai ales, pe cei care insultă, ironizează sau nedreptățesc. Din asemenea atitudini nu se vor naște performanțe. Niciodată.

Pe Elena Stambuli o cunosc din 2014, cînd a fost invitata mea la emisiunea ”Școala după școală”, chiar de Ziua Mondială a Educației. Invitația fusese făcută altcuiva, care neavînd vreme sau nu mai știu ce se întîmplase, îi dăduse această sarcină Elenei, ca să nu spun că o pasase. Din fericire pentru amîndouă. Astfel, aveam să mai ținem legătura în timp și să ne mai întîlnim, la încă o emisiune, unde, alături de prietena ei Alexandra Alexandrescu, am discutat despre violența în școli și familie, iar eu să fiu recunoscătoare că, pentru binele generațiilor viitoare, există profesori și consilieri precum Elena.

Un an mai tîrziu mă invita ea să vorbesc în fața elevilor de la clasa a 8-a de la Școala Gen nr 8 din Constanța despre ce înseamnă să fii ziarist. Anul acesta, pentru că se fac doi ani de cînd am renunțat la presa de teren și tv, am vorbit altor clase de a 8-a de la aceeași școală despre ce înseamnă să fii traducător, dar de fapt, cred că le-am vorbit, și atunci și acum, despre ce înseamnă să îți placă ceea ce faci.

astaDacă ar fi să vorbesc despre lucrurile care îmi fac plăcere, nu mi-ar ajunge o viață întreagă să povestesc, darămite o oră. Dar a trebuit să ne limităm. Și-apoi era vorba despre lucrurile de pe urma cărora mai și cîștigi bani.

Fără să aibă nici o legătură cu activitatea, sau poate că da, îi voi fi întotdeauna recunoscătoare Silviei de la Antena Group (se știa ea cine) pentru telefonul pe care mi l-a dat acum aproape doi ani, cînd m-a întrebat dacă vreau să reiau colaborările pentru traducerile de filme turcești, nu le numesc telenovele pentru că nu sunt, dar o să explic altădată de ce. Nu ne-am văzut niciodată și poate că nici nu ne vom vedea vreodată, dar ce bine mi-a făcut doamna aceasta cred că nu voi reuși să-i explic niciodată și cred că nici nu o interesează să știe, ceea ce face ca lucrurile să fie și mai interesante. Chiar dacă nu mai colaborez acum cu Antena, Silvia va rămîne pentru mine unul din acei oameni prin care a acționat Dumnezeu ca să îndrepte o greșeală pe care mi-a făcut-o viața cînd, la 15 ani, mi-a adus în cale unul din acei profesori nepotriviți, care, în loc să motiveze un copil, îl blochează, drept urmare acesta va refuza să mai primească învățătura de care are nevoie și dragul de învățare a materiei respective. Pentru mine, la vremea aceea, a fost limba turcă. Au trebuit să treaca fix 20 de ani ca să deblochez acel ghem de frustrare și nedreptate care mi se făcuse și încă patru ani, pînă la telefonul Silviei, ca să-mi iubesc din nou limba maternă și să fiu atrasă de cultura turcă, așa cum nu credeam că voi mai fi vreodată și cum o făcusem cîndva în copilăria mea legănată de părinți și bunici, care vorbeau cînd în tătară, cînd în turcă. Chiar nu contează că pînă atunci tradusesem mai mult din alte limbi (franceză, spaniolă și engleză), revenirea la turcă a fost ca o întoarcere acasă.

Iată de ce este atît de importantă dragostea profesorilor pentru copii mai întîi, și abia apoi pentru materia pe care o predau. O abordare greșită poate frînge destine, poate îndepărta un copil, de altfel bun, de performanța pe care o merita sau chiar îl poate bloca definitiv.

Nu știu dacă acești copii cărora le-am vorbit azi sunt conștienți de faptul că au așa mare noroc cu un profesor ca Elena Stambuli, s-ar putea să-și dea seama mai încolo, poate într-o zi cînd, undeva pe la 25 de ani, vor sta de vorbă pe o terasă cu un nou prieten pe care l-a scos viața în cale și cu care discută despre ce-și imaginează că vor fi și despre cum le-a schimbat destinul un om care le-a arătat o cale sau le-a deschis o ușă.

Pe Elena Stambuli o puteți vedea azi, la ora 20.00, la Cafeneaua lui Enache, pe Litoral Tv, emisiune realizată de fostul meu coleg, Enache Tușa, și actualul coleg, aș putea spune, de proiecte comune, despre care dacă nu ar fi, nu s-ar mai povesti.

Ieșirea din politică

Mai aveam un singur lucru de făcut înainte de marea desprindere (dacă și aceasta va exista vreodată). Să ies din politică. Restul sunt doar chestiuni administrative personale, care nu privesc pe nimeni.

Dar mai întîi trebuie să spun cum am intrat (din categoria măsoară de 10 ori și taie 1 dată). Era înaintea de campania de la locale cînd am primit propunerea să intru consilier local pentru Medgidia. Am refuzat în prima fază și am și zis, la momentul respectiv, că sunt două probleme.

  1. am fost toată viața anti-psd
  2. sunt cunoscută de cei puțini ca autor de cărți și, întâmplător, prin forța împrejurărilor jurnalist sau, uneori, realizator tv. Asta înseamnă că numele meu din acte, e altul. Asta înseamnă că numele meu nu vă va aduce voturi.

Bătălia era între PSD, PNL și ”independentul” Vrabie. Mai exact, toată lumea se lupta cu Vrabie, anunțat precum un descălecător al neamului, care va face din Medgidia o gură de rai. Dar bătălia, de fapt, nu a fost între ei, ci între jurnaliștii implicați în campanie, astfel că m-am trezit că cei care-l susțineau pe Vrabie, se luau de păr cu mine, pe tastaturi, evident. S-au dat blockuri masive și replici acide, dușmănii de moarte, interpretări, care s-au stins imediat după campanie, dar ranchiunile au rămas. Am tăcut și am mers mai departe. Totul a plecat de la acest articol în care spuneam că apa de la Medgidia nu va ajunge niciodată la 1 leu, cum spunea Vrabie, ca dovadă că n-a ajuns nici acum după ce s-a instalat primar și las scris aici, pentru posteritate, că nici nu va ajunge vreodată.

S-a mai spus că am lucrat la o televiziune psd-istă, a primarului din Năvodari care e PSD. Etc. Probabil trebuia să fac emisiuni gratis, nu știu. Da, am lucrat, în acte, LTV aparține nepoatei primarului, care nu s-a băgat niciodată în felul în care mi-am realizat emisiunea despre ”Școală” și am apreciat asta. Și evident, a fost singurul lucru pe care l-am apreciat. Uneori, e destul. Ba chiar, cînd am ținut la un moment dat o emisiune despre prima marți neagră nici atunci nu s-a băgat nimeni peste ce mesaje transmit. Dacă se întîmpla asta, aș fi renunțat mai devreme. Am renunțat la LTV din cauza distanței dintre casă și locul de muncă, după doi ani de navetă (a fost o perioadă cînd am făcut zilnic 120 km dus-întors).

Dar totul a plecat de aici.

Dacă nu aș fi lucrat în acel tv, nimeni nu m-ar fi băgat în seamă. PSD avea nevoie de cineva vocal, de cineva care se ducea înainte ca berbecul și care rezista la presiuni. Nu era de ignorat nici experiența din presă. Or mai fi făcut ei ceva săpături, nu știu.

Partea cu consilierul local era ok, partea cu consilier local de la PSD mă deranja, pentru simplul motiv că în epoca Năstase, jurnaliștii au fost cei mai prigoniți, și unii își aduc foarte bine aminte perioada aia și nu prea credeam că s-au schimbat lucrurile.

Partea cu consilier local însemna că mă pot implica în schimbările din orașul meu și să cer transparență. Desigur, nu știam atunci că singur împotriva tuturor nu e o soluție pe termen lung pentru timpul și nervii tăi. Teoretic, știam. Dar practica te învață cel mai bine. M-au ajutat și ”prietenii” să înțeleg asta.

Nu mai intru în amănunte cu ce s-a întîmplat în campanie, dar iată ce am aflat în perioada de mai-noiembrie 2016.

  • un post de consilier local e foarte rîvnit – (e atît de rîvnit încît unii dau bani grei în campanie ca să se împingă cît mai în față pe liste. Eu nu am dat, nici nu știam că așa se procedează, nici nu mi-a cerut nimeni (înainte, mi s-au cerut bani după terminarea campaniei, dar asta e altă poveste pe care o s-o detaliez un pic mai jos). Asta a deranjat cîțiva membri PSD de la filiala Medgidia, că am ajuns în față, fără să fac un efort, chipurile. Și mereu întrebarea asta: cine a adus-o pe asta aici? Pila cui e?) În timp ce ei alergau pe străzi cu broșuri, eu scriam sau pregăteam candidata pentru interviurile televizate. Ce înseamnă asta, ei nu pot înțelege și de aceea nici nu ajung în fața camerelor de luat vedere vreodată. Dacă ar ajunge s-ar face de rîs, i-ar lua toate transpirațiile și abia dacă ar reuși să îngaime două vorbe. E foarte greu, de-aia, îți trebuie exercițiu pentru asta. Unii sunt nevoiți să o facă și deprind exercițiul ăsta. Dar cei mai mulți, aleg calea ușoară, nu vor fi vocali, ca să nu supere pe nu știu cine, nu vor să aibă sau să-și facă probleme, dar lasă că ziariștii sunt niște proști, latră pentru alții și tot așa.
  • După campanie, mi sau cerut bani ca să-mi păstrez postul de consilier. Mai degrabă poziția din listă. Conform rezultatelor, la Medgidia au intrat 5 consilieri PSD, față de 10-11 la cît se așteptau ei. Vrabie independentul, susținut de M10, le-a dat peste cap rezultatele, astfel că au intrat în consiliu și consilieri M10, un partid 0 la Medgidia înainte de Vrabie și 0 acum după ce primarul e ALDE. Totuși, deși la Medgidia au fost frecușuri și discuții aprige la care eu nu am participat, că se fereau de mine, Constanța a fost cea care a susținut candidatura mea. Nici cînd i-a rugat Vrabie să renunțe la mine, pe motiv că-l deranjam în Consiliu, deși chiar nu mi-am propus asta și chiar am vrut să colaborez pentru binele comunității și să știu exact ce se întîmplă cu bugetul, PSD Constanța nu mi-a retras sprijinul politic. De aceea, nu mi-am dat nici eu demisia pînă acum din partid, deși nu simt că mă reprezintă, cu atît mai puțin acum, cînd vocea străzii e sugrumată de furie din cauza ordonanței cu pricina.
  • După ce mi-am dat demisia din Consiliu, am simțit oftatul de ușurare al tuturor celor din primărie, dar și al cîtorva din partid, care nu mă înghițeau. Am zis și atunci, nu mi-am dat demisia la presiunile cuiva, doar că Medgidia pentru mine, momentan, pînă la proba contrarie, e o cauză pierdută. Așa că oftatul de ușurare a fost și al meu.
  • M-a întrebat cineva aseară, uimit, dacă s-a dat o directivă de partid să nu iasă membri psd în stradă și dacă șefii mei știu ce fac eu acum. Nu am idee de o astfel de directivă, eu oricum nu mai sunt demult chemată la ședințele de partid ale filialei din Medgidia, dar nici nu am insistat să fiu deranjată cu ședințele lor. Cei care mă cunosc de ani de zile, știu deja că nu recunosc și nu ascult de șefi, decît dacă lucrurile merg profesionist. Nu reacționez la directive și ordonanțe, porunci și ”pentru că așa zic eu”. Zi, dar să fie ceva ok, ceva cu care să rezonez. Mi-a plăcut întrebarea unui prieten, care mă cunoaște mai mult din scrierile mele ”Și chiar m-am întrebat oare cît o să-i mai suporți tu pe ei și ei pe tine?” Îi răspund aici că am fost unul din tîmpiții din presă care au crezut că se înșeală și că pot schimba ceva din interior. Ceva în bine.
  • Și ca un corolar, nici nu aș fi intrat în PSD dacă nu ar fi candidat Vrabie la Medgidia, care, în fapt, el însuși e un susținător PSD. De ce? Pentru că nu voiam să fie primar un om umflat cu pompa de presă și care, atunci cînd cineva i-a cerut declarația de avere, a zis că să se potolească dacă nu vrea să fie dat afară. Ăsta a fost motivul pentru care am intrat în campanie, să nu se întoarcă înapoi, sub altă formă, epoca Năstase. Dar Vrabie a cîștigat, cetățenii din Medgidia sunt mulțumiți, apa e la același preț, nimeni nu și-a pierdut slujba, PSD dă ordonanțe, iar noi ieșim în stradă.
  • Acum e posibil ca PSD să fi greșit, alegînd un reprezentant atît de vocal. Nici măcar nu sunt vocală, nici măcar nu vreau să atrag atenția asupra mea, că nu simt nevoia nici de reflectoare, nici de glorie, nici tămbălău. Postările mele de pe FB sunt doar pentru prieteni sau pentru oameni pe care-i simt ok, acum două zile le-am dat drumul în public, pentru că am avut o poziție, spre deosebire de alții, care nu înțeleg că dacă nu ies din vizuinile lor la momentul potrivit, e prea tîrziu să o mai facă.
  • – M-a enervat valul de ură și furie împotriva lui Sevil Shaiddeh, doar pentru că e musulmană și de altă origine, glumele de prost gust și amintirile din curtea lui Ștefan cel Mare, la vremea aia am șters din lista de FB multe astfel de persoane care au derapat (pedeapsa supremă a zilelor noastre). Am văzut astfel de comentarii și la adresa mea. Ăștia sunteți.
  • – M-a enervat că una din consilierele PSD de la județ i-a făcut pe protestatari ”putori”. Dacă ei sunt putori, atunci sunt și eu una. Dar chiar aș vrea să se facă la un moment dat un concurs de rezistență la stres și deadline cu astfel de persoane, să vedem cine cedează după un proiect și cine rămîne în picioare.
  • – M-a înduioșat aseară cineva care i-a venit să mă ia în brațe și să-mi spună felicitări. Era ceva, nu-i venea să creadă. Mie mi s-a părut ceva firesc, ca și cei din PSD care nu sunt de acord cu ordonanța și cu abuzurile și hoția să vină să spună că nu sunt de acord, dacă vor să mai existe ca partid. Pentru mine a fost ultimul act pe care l-am făcut pentru PSD. Bun sau rău pentru ei, nu știu.
  • – Nu merit nici felicitări, nici aplauze, nici nimic. O spun cît se poate de sincer. Nu mă consider nici revoluționară, nici spărgătoare de partide. Nu vreau nici osanale, nici interpretări. Știu să scriu și singură și mă adresez întotdeauna prietenilor mei, de aceea am și rămas de atîția ani pe aceleași baricade. Asta a fost explicație pentru ei, că m-au tot întrebat ce m-a apucat cu politica asta. Știu că ați fost dezamăgiți că nu a fost în stradă Sevil Shaiddeh, chiar era un subiect de presă, nu? Nu am nevoie de publicitate și nici nu am de gînd să fac carieră în politică. Și oricum, publicitatea în România… o să dau replica unei doamne deosebite pe care am vrut să o laud pentru performanțe și mi-a zis așa: ”Nu doresc, știi cum e cu promovarea, de fiecare dată cînd m-a lăudat cineva am avut controale.”
  • – În orice caz, un singur lucru știu exact despre mine (restul încă le mai descopăr), că atunci cînd nu s-a mai putut, nu am ținut cont nici de funcția, nici de galoanele unui om și am spus ce am avut de spus. Că nu i-a convenit, nu mă interesează. Părerile mele despre democrație și libertatea cuvîntului sunt aceleași de ani de zile. Nu mă cert cu nimeni pe tema asta, doar mi le susțin. Prefer să ne spunem ce avem de spus și să rezolvăm un conflict, decît să ținem în noi și să răbufnim apoi cu ură. Asta înseamnă democrația.
  • – De exemplu, mărirea de salariu de 20% sau de pensie de 5% e un nimic. Vorbim de măriri, abia după ce dublăm pensiile și salariile, ca să pornim de undeva, omenește, să nu mai vorbim despre praf în ochi.

Și oricum, după o campanie atît de inteligentă și de bine pusă la punct – a se citi diabolic de bine pusă la punct (la care deși nu am participat (vorbesc de campania pentru parlamentare), i-am văzut rezultatele și-abia după încheierea ei mi-au picat și toate fisele), să o dai așa big time în bară, numai PSD o putea face. Din punctul meu de vedere, am terminat-o cu politica. C`est fini la comedie !

Locale – Opera de 3 parale

Acum 4 ani (adică în 2012) n-am fost la votul pentru locale. Dragoș a votat, mama a votat. Eu n-am avut încredere în nimeni căruia să-i dau votul meu.

Rămînînd însă în Medgidia, s-a întîmplat să fiu implicată în viața orașului mai mult decît am crezut. Lucrînd în televiziune, s-a întîmplat să dau și peste alte administrații. S-a întîmplat ca la campania asta (2016) să mi se ceară ajutorul, cam pe ultima sută de m. Deci nu m-am pregătit ca alții cu un an înainte că haolio, vin alegerile. N-am avut timp de așa ceva, sau mai degrabă nu mi-am pus niciodată problema.

Care era, de fapt, oferta pentru Medgidia? Valentin Vrabie (zis mai nou VeVe) – care nu mi-a inspirat niciodată încredere și pentru asta, scuzați, dar nu are de ce să mă blameze cineva – și-apoi după asocierile pe care le-a făcut, mi-a fost clar. Luminița Vlădescu – o timidă care se tratează, dar bun executant și o femeie cu o mare capacitate de muncă și rezistență la stres. Și mai era Marian Odor, total necunoscut pentru mine, dar care a avut o creștere în procente excepțională, avînd în vedere că 25 de ani a stat într-un birou și a părut tipul de funcționar perfect, care-și vede de calculele lui.

Am ales Luminița, mai bine spus Luminița m-a ales, cu 3 săptămîni înainte de a începe campania propriu-zisă. Am acceptat cu o săptămînă înainte de a începe nebunia să fac parte din echipa ei.

S-a întîmplat, ca astfel, să aflu ce înseamnă o campanie electorală și toată tevatura.

Nu mi-am dorit să fiu în mijlocul acestor întîmplări. Aveam deja un plan de lectură pînă la sfîrșitul anului și traduceri cu deadline la purtător. Nu mi-am dorit nici să rămîn în Medgidia, nici să lucrez în televiziune, nici să intru într-o campanie electorală. De cînd m-am întors aici (2011), tot vreau să plec și n-am reușit, cu toate tentativele mele de evadare. Apoi am renunțat pentru că mi-am zis că poate Universul are alte planuri cu mine.

Fără să intru în povești ezoterice, vreau doar să trag unele concluzii. Le scriu, să rămînă. Peste patru ani, scot din nou însemnarea asta și apoi mergem mai departe.

După țeapa cu Iohannis și ”ne-am luat țara înapoi” și România ”lucrului bine făcut”, mi-am dat seama că țara asta trăiește doar din slogane. Adică vorbe goale. Cum multe vorbe goale s-au spus și în campania aceasta. Nu că nu s-au stins ecourile ei, dar în perioada următoare vor fi duse la paroxism aceste vorbe goale, conform teoriei zvonului, care prinde așa de bine la medgidioții prea ocupați cu viața lor grea, ca să mai discearnă cu propriul cap.

Unii vor încerca să-și salveze incompetența arătînd cu degetul spre alții. C-așa-i în tenis, românul nu se dezminte. ”Din cauza lu ăla și lu ăla n-am putut să fac aia și aia. Eu am vrut.” Parcă-l aud pe Băsescu. Ce multe a vrut și ăla să facă, dar n-a putut. ”Să trăim bine”, alte vorbe goale.

Uneori mi-e milă de oamenii ăștia, ei chiar cred că pot, ei chiar cred că vor, ei chiar cred că la ei în oraș nu se va răsturna căruța cu hoți și proști. Dar de la a crede la a pune mîna să faci ceva dincolo de teoriile zvonului, e cale lungă. Ei chiar cred că dacă cineva are altă părere trebuie omorît cu pietre, amenințat și scos din oraș. Ei chiar cred că asta înseamnă putere, corectitudine și un cor de ”să trăiți, șefu!”. Și că nu vor da socoteală. Undeva, acolo unde se decartează totul și unde voturile se numără cu totul altfel.

Corolar 1: Campanie nu fac candidații la primărie. Ei doar trebuie să fie pregătiți psihic să încaseze. (A ieșit Vrabie, care și-a început campania cel puțin acum 3 ani). Au încasat-o toți 3 (Vrabie, Luminița și Odor – ceilalți 4 care au candidat au fost prea nesemnificativi să-i pomenesc, profesorul de sport abia dacă știa să citească)

Și mă uit cum toți știu tot despre toată lumea, dar n-au timp să se gîndească dacă ceea ce știu poate face bine sau rău unui om, unei comunități sau propriei conștiințe. Închid ochii, bagă mizeria sub preș și mai dorm liniștiți încă 4 ani.

Corolar 2: 4 săptămîni de campanie și 3 păreri de la 3 oameni care pentru mine nu mai fac nici cît o ceapă degerată. Surpriza cea mare a fost că exact persoana pe care o blamau cel mai tare a fost sprijinul meu cel mai de preț și cea care i-a și deconspirat. Nu mă surprinde deloc asta. E o lege universală care spune că atunci cînd aperi pe cineva în lipsa lui, și nici măcar nu simți nevoia să-i spui asta, într-o zi o va face și el/ea, într-o împrejurare cînd ai nevoie. 

Corolar 3: Am cîștigat 3 prietenii și o soră mai mare (mereu mi-am dorit una). De fapt, mai bine zis s-a sedimentat încrederea mea în aceste prietenii. Am intuit leprele, au apărut justițiarii. E de bine. Lumea e împărțită în două. Unii care vor s-o distrugă, alții care vor s-o protejeze. Numai că într-o campanie nu mai știi care sunt unii și care sunt alții.

Nu-i nimic. O să aveți timp 4 ani să vedeți/să vă mirați sau să luați atitudine. ( Da` sper să nu vă aduceți aminte de cartierul Ali Baba doar din 4 în 4 ani.)

Întrebare pentru 2020: Cîți locuitori mai sunt în Medgidia acum (2020 -remember)? 

Din culise

monicaSigur că atunci cînd agitaţia este mai mare şi nervii sunt mai întinşi ca niciodată începi să vezi lucrurile pe repede înainte. Şi dacă îţi trebuiau 15 ani să cunoşti pe cineva cu care nu ţi se întîmplă mai nimic în viaţa de zi cu zi, televiziunea (sau sărbătorile pe care le organizezi pentru altcineva) îţi dă posibilitatea să arzi rapid nişte etape. Iată cîteva mirări şi scene din culise:

–  Recunosc că este o perioadă agitată şi că unii nu pot onora chiar toate invitaţiile la generozitate, dar dacă li s-au făcut este pentru că de prea multe ori s-au dat drept ce nu sunt. Adică nişte oameni sensibili. Pentru ei s-au inventat plicurile. Unii chiar au întins o mînă altora fără nici o invitaţie şi fără nici un protocol. Şi nici n-au avut nevoie de prea multe amănunte sau impresionări ca să facă asta. Probabil că nu vor primi nici diplome de excelenţă pentru minunatul dar pe care l-au dat acestei vieţi. Pe ei înşişi. Este posibil ca ei să nici nu vadă vreodată rîndurile acestea şi chiar dacă printr-o întîmplare va ajunge sub ochii lor, se vor mira toată viaţa cît de mult a contat gestul lor pentru alţii pe care nu-i vor cunoaşte niciodată. Cît de “cool” este asta? Aşa că voi scrie ca şi cum aş arunca un mesaj în mare…

– Am ales cazul Gabor. De fapt, nea Eugen l-a ales pentru mine. M-a sunat într-o sîmbătă seara să-mi spună că a urmărit ştirile şi că l-au impresionat copiii care nu pot merge la şcoală din cauza sărăciei şi să-l ajut să-i poată ajuta cumva. Într-o noapte, pe cînd mă aducea acasă i-am dat vestea: „Nea Eugen, s-a făcut!” Aveam numele copiilor, vîrstele lor, inclusiv ce număr poartă la pantofi şi lista cu urgenţe: lemne, haine, detergenţi. Nea Eugen s-a gîndit că ar fi frumos şi un fier de călcat, că la 8 copii e de lucru cu hainele. Dacă sunt. Aşa că le-a cumpărat unul.

–  Acesta a fost începutul. Să ştiţi că nu am făcut nimic altceva decît să dau nişte telefoane şi să vorbesc despre aceşti copii. Mai departe bulgărele s-a rostogolit singur şi a luat în jocul lui de-a hai să facem un om de zăpadă cîţiva oameni cu inima mare. Iar eu am stat toată săptămîna liniştită şi mi-am văzut de celelalte lucruri care ardeau, convinsă fiind însă că pentru nevoile familiei Gabor există o gaşcă de îngeri care şi-au suflecat deja aripile şi lucrează de zor pentru ei.

famailia gabor–   Aseară am cunoscut-o pe mamă. Era năucă de uimire, nu-i venea să creadă ce i se întîmplă. O femeie micuţă, înăsprită de viaţă. Din cînd în cînd îi răsărea o lacrimă în colţul ochiului şi se prăvălea pe obraz atunci cînd povestea de copiii ei. Purta doliu după tatăl ei, care se prăpădise cu 9 zile în urmă şi se frămînta că n-a avut din ce să-i facă o pomană. Am întrebat-o cum spală rufele şi mi-a spus că se mai duce la o rudă care are maşină de spălat şi aşa mai scapă de grosul lor. În rest, la mînă. Are noroc cu fetele mari care o ajută. Ea n-a pus niciodată mîna pe un fier de călcat. Mi-a spus că n-a avut ocazia. (M-am gîndit că nea Eugen o să se bucure că nu l-a cumpărat degeaba.) Cunosc pe cineva care, dacă i-aş spune aceste lucruri, m-ar lovi amical pe umăr şi mi-ar spune rîzînd: „fugi, mă, de-aici că minţi! Nu e posibil aşa ceva.” Şi care apoi ar face tot posibilul să mă convingă de contrariul sau, mă rog, de adevărul pe care el îl cunoaşte. Probabil că de-aceea nici n-am apelat la el, deşi are bani să-i întoarcă cu lopata.

ltv–  Vineri seara, dna psiholog Tamara Nichita şi soţul continuau să care cu maşina personală pachete şi colete cu haine şi jucării donate de prichindeii de la grădiniţa Lucian Grigorescu din Medgidia, chiar dacă mai devreme cu cîteva ore cabinetul ei de psihologie fusese dat peste cap într-o altercaţie domestică şi era plină de zgîrieturi de la un geam spart. Femeia asta e puţin nebună cînd vine vorba de ajutat, o spun cu tot dragul. În timpul declaraţiilor pe care a trebuit să le dea poliţiştilor veniţi să-i calmeze pe recalcitranţi, doamna Nichita îl întreabă pe unul din şefi dacă nu poate cumva să-i ajute pe cei din familia Gabor cu ceva. Îmi închipui ce faţă a făcut comisarul Tomescu şi mă umflă şi rîsul. Dar omul n-a zis nu, a dat şi el nişte telefoane. Astfel că duminică dimineaţa sau pe la prînz salariaţii de la Penny market, au pus mînă de la mînă şi au cumpărat alimente cît să treacă luna decembrie cu brio toţi cei 10 Gabor.

–  Din alt colţ al ţării, Gyuri Pascu mi-a trimis cărţile lui (Aventurile lui Chilli Ramirez, Purtătorul de cuvinte, colecţia lui de gînduri senine şi inspiraţii de moment şi CD-ul cu Electromagnetic Love), banii au fost donaţi tot familiei Gabor. Eu mi-am pus la bătaie rucsacul de pe Camino şi scoica de pelerin, plus, bineînţeles un exemplar din „Al treilea călător” (ultimul, pe care i l-am smuls din mîini Soniei, care tocmai îl citea). S-au alăturat acestei strîngeri de fonduri şi cei de la Graiul Dobrogei, dna Nichita (again!), oameni din sală (la un moment dat cineva şi-a donat jumătate din salariu – pe vremurile astea de criză chiar e ceva, să recunoaştem, iar altcineva – un pensionar – care venise să ajute un singur caz pînă la urmă a donat pentru toţi). Anyway, pic cu pic la sfîrşitul serii am făcut banii pentru lemne, maşina de spălat (ca să nu mai spele prin vecini) şi detergenţi. Şi repet, nu am făcut nimic decît am dat nişte telefoane.

pe la gale–  De fiecare dată după astfel de mini-campanii trag o singură concluzie: că atunci cînd oamenii vor să ajute pe cineva o vor face. Simplu. Fără fiţe şi figuri. Şi se vor bucura că pot face asta, că au posibilitatea să facă asta. Se vor interesa la modul cel mai delicat ce le trebuie acelor oameni, în afară de ceea ce este deja evident că le trebuie. Vor ţine cont de detalii la care alţii nici nu se gîndeau, pentru că niciodată n-au fost puşi în situaţia de a nu avea, sau de a duce lipsa, sau dorul. Că cei care au bani şi ar putea să facă mai multe, o fac aşa, ca să iasă la număr încă unul, cumva plictisiţi că iar li se cere şi că iar vor fi nevoiţi să dea pentru amărîţi. Aşa cum spunea cineva din sală, aceste cazuri reprezintă falimentul total al statului român. Într-o ţară civilizată, ele n-ar trebui să existe. Oamenii ăştia n-ar fi ajuns în asemenea situaţie dacă am fi avut un guvern competent care să priceapă ceva mai mult decît cum să ne taxeze pentru viaţa lor îmbuibată şi plină de aroganţe.

–  Tot din culise, sigur că s-a zbierat, s-a alergat şi s-au călcat toate cablurile posibile în picioare. Lavinia Siclitaru plină de emoţii, ceva ce poate fi derutant dacă n-ai cunoaşte-o dincolo de carcasa de crazy bitch. Dar pînă la urmă n-ar mai fi fost nici o gală dacă n-ar fi pus ea biciul pe noi. La un moment dat o văd pe Tourturelle făcîndu-ne disperată semne să repectăm măcar minutele din desfăşurător. Ce desfăşurător! Nu s-a respectat nimic de pe desfăşurătorul ăla, cea mai mare improvizaţie televizată la care am asistat şi participat vreodată! Habar n-am ce s-a văzut pe sticlă, dar în toată zăpăceala aia numai ce-o aud pe Sonia Enache (că tot ne ridicaserăm cu toţii luaţi de val să-i aplaudăm pe cei din sală, iar cei din sală pe noi): „hai să ne aplecăm!” Eu care plecasem de-acasă cu pantofii nepotriviţi, căci pe cei potriviţi la rochie nu i-am mai găsit (ţin minte că i-am pus undeva bine, pesemne) şi, ei bine, din cauza asta îmi atîrna coada rochiei, faza cu aplecatul nu mi-a picat deloc bine. Nu mai stau să explic de ce. Cele care poartă foarte rar rochii de seară mă înţeleg perfect. Plus că ce mare reprezentaţie dădusem! Nu ştiam cum să plec mai repede de-acolo să mă încălzesc la o cafea, ceva. Dacă am puţine poze este nu pentru că n-am vrut să am amintiri cu ei, ci pentru că îmi căutam disperată haina şi voiam să scap de pantofi.

toti–  Am avut la un moment dat un moment de panică văzînd un arhiepiscop sau patriarh (sorry, nu ştiu diferenţa, chiar dacă Sonia o să vrea să mă strîngă de gît după asta) trecînd printre mese şi întinzînd mîna la pupat. Mă pregăteam deja să spun o replică duioasă cum că-s musulmană şi nu ţin să primesc blagosloviri, dar am scăpat ca printr-o minune, căci sfînta faţă bisericească şi-a îndreptat atenţia către altcineva. Ar trebui totuşi să mă intereseze mai mult treburile astea, să nu mă fac de rîs, că prea erau unii exaltaţi şi eu nimic.

–  Sigur că seara nu se putea încheia fără să aflu că George cel Groaznic e şucărit pe mine de o săptămînă, de cînd a fost filmarea la Techirghiol, deşi eu mă resemnasem cu şucăreala lui încă de la Mircea Vodă, unde n-am mai ajuns, şi ar fi trebuit s-o iau ca pe un semn faptul că el încurcase voievozii şi aterizase cu maşina la Cuza Vodă, deşi eu îi spusesem că e în direcţia cealaltă. Şi tot aşa!

God Speed! Că-ncepe o altă săptămînă!

O sâmbătă luminoasă…

Se ia una bucată eveniment și se dă sfoară în țara prietenilor. Am avut două motivații, ambele la fel de serioase, să mă deplasez spre București. Una a fost campania pentru Laurențiu, iar cealaltă să-mi revăd prietenii, fiindcă știam că iar voi strânge lume bună în jurul meu.

Părțile bune când organizezi astfel de evenimente sunt (în ordinea cronologică):

se face curățenie în listele de invitați (pe care le adunasei de-a lungul timpului când făcusei și PR), mai ales după 4 ani de inactivitate (habar n-am când au trecut atâția). e momentul în care îți dai seama că x nu mai lucrează la publicația y, iar z a schimbat 3 slujbe de când nu i-ai mai dat binețe, iar altora le-au intrat mințile în cap și au renunțat la mailuri dubioase. dar în același timp ai impresia că n-a trecut nici o zi de la ultimul eveniment până acum, fiindcă unii oameni au fost și data trecută tot acolo, alături de tine.

ieși din online și chiar ai ocazia să-i întâlnești pe oamenii care înainte erau doar niște pixeli simpatici.

evadezi din cotidian și rutina zilnică și mergi printre prieteni (în timp, micul meu grup de prieteni cititori a ajuns să interacționeze și să se caute – ba chiar să se întâlnească numai la astfel de revederi)

ai ocazia să le faci cunoștință oamenilor care-ți plac cu alți oameni care-ți plac și care știi sigur că sunt pe aceeași lungime de undă (par exemple Alida cu Florentina), dar și oameni care mă plac pe mine au ocazia să-mi aducă în viață alți oameni care-i plac pe ei (cum mi-a adus-o Edi pe Andreea de la AloMODA, pe care oricum voiam s-o întâlnesc demult) sau cum mi-a adus-o Lady Gini pe Roxana.

revezi figuri prietenești astfel încât lumea ți se pare un loc mai bun. (de fiecare dată când o revăd pe Big Legs am amintiri bucureștene atât de vesele și amestecate, ca de exemplu, un scaun de birou zburând deasupra capului meu de la etajul 4 al corpului B din casa Presei, pe când eu mă întorceam de la un reportaj cu prepelițe sau o canțarolă plină cu ceară arzând în flăcări și noi încercând s-o stingem cu apă, de-aici rezultând un fum negricios din cauza căruia ne-am scobit în nas și urechi vreo 2 zile, și multe altele; de fiecare dată când îl revăd pe Edi am amintiri sindicale, cu secretare nevricoase, scrisori despre redevențe și pichetări de ministere, plus râsete de ne durea stomacul, fie pe mess, pe viu, pe toate căile posibile); cu Florentina am amintirea unei rochii înflorate în care eu nu mai încap acum, cred că o să i-o dăruiesc; Alida îmi amintește de tramvaiul 11, și restaurantul Harbour, și de micul prinț, care ar putea foarte bine să fie mica prință – o femeie atât de fermecătoare în gafele ei încât îți vine s-o ții mereu sub braț să nu o răpească ploaia, sau vreo barză sau vreo gură de canal neastupată; de Zan nu mai pomenesc, căci totul e legat de prezența mea în București, martorul tăcut al tuturor proiectelor, slujbelor și prieteniilor mele ratate, iar Mihaela îmi amintește de drumurile mele prin redacții și de plăcerea pe care o aveam când îi aduceam cărți și vești-povești. (Mi-a plăcut ce mi-a spus. Că nu slujba o face pe ea, deși are una din cele mai de invidiat slujbe din lume, a mon avis!). iar de Azel ce să spun? Acum 17 ani terminam același liceu și înflorește în inima mea amintirea străzii 1907, o stradă umbroasă și verde și foșnitoare, plină de liceene care plecau spre casă, apoi spre lume… Un timp care trece ca o greblă peste noi, aranjându-ne după merit și netezindu-ne după cum îi vine mai bine. Cred (și sper) ca tot timpul pe la evenimentele mele să fie cald și bine. și cafele pentru toată lumea…

întâlnești oameni noi, plăcuți, cu care ai interacționat atât de bine online că prezența fizică pare ruptă de pe alt tărâm, ci nu invers. cu Monica ne-am scris mailuri, ne-am trimis colete de cărți și de haine, am devenit colege de Mala Hierba, ne-am conversat pe telefoane, și până la urmă ne-am întâlnit și n-am avut timp să discutăm, chiar dacă am încheiat seara împreună.

– s-au schimbat cărți, cărți de vizite, zâmbete, păreri. iar n-am apucat să stau cu madam Anca, iar s-a ocupat lady Gini de ea.

aș putea să mai trag o concluzie, dar o păstrez pentru mine, fiindcă e negativă și pozitivă în același timp, ar putea putea suna arogant și răutăcios și n-are sens, fiindcă învățăm din greșeli, cu scopul de a ne perfecționa. de fapt, nici măcar nu e o concluzie, e o concluzie-reloaded.

poze de la eveniment veți găsi pe pagina mea de facebook.

Eveniment și un nou concurs

Avem așa un eveniment pe 5 mai pentru părinți și, mai ales, copii. Și pentru prieteni pe care nu i-am mai văzut demult, de vreo 4 ani? Noi, adulții, o să bem cafea, iar copiii or să aibă parte de cărți și puțină distracție. Este valabil doar pentru cei din București, dar bineînțeles că dacă provincialii se nimeresc prin capitală sunt așteptați cu plăcere.

Concursul e pe Mala Hierba și are ca premiu cartea lui T.O. Bobe ”Contorsionista”. Așteptăm răspunsurile voastre până mîine seară, la ora 21.00. Câștigătorul va fi anunțat sîmbătă dimineața.

Cam atît. Noapte bună sau bună dimineața!