10, 6, 4

foto: Iris, în tren, pe drumul de întoarcere – poză făcută de prietena ei, Sara.

Cifrele arată așa: 10 ani de blog, 6 ani de Iris și 4 zile fugite de-acasă.

Nevoia de a demonstra cît suntem de buni sau de valabili vine din faptul că cineva te-a castrat de mic că nu ești bun de nimic, dar în același timp ți-a și indus ideea perversă că poți fi bun la orice.

O greșeală în educație pe care o văd la foarte mulți oameni. Sunt adulți, dar îmi pot da seama ce fel de mame au avut după felul în care-și rezolvă treburile sau nu, după ce vor să demonstreze sau nu, ce anume îi face să se înfoaie la alții sau nu. Printre ei, mă observ, bineînțeles, mai ales pe mine.

Din cauză că nu suntem oameni perfecți, deși așa ne-am născut, în loc să-i învățăm pe copii cum să-și păstreze bunătatea și frumusețea nativă, băgăm în ei reguli și punem biciul să demonstreze sau să facă ceva, ca să ne mîndrim mai apoi prietenilor noștri sau altora de prin jur că vai, ce copii deștepți avem, fără să vedem cît de triști devin.

Aș prefera să nu-i induc lui Iris ideea că poate face orice vrea dacă dorește, că imposibilul nu există, că dacă vrei poți, în locul celei că poate fi iubită exact așa cum este și că nu e nimic în neregulă cu ea. Încă încerc să-mi dau seama ce-i place foarte mult în afară de ponei (iar aici recunosc și sper să citească într-o zi cît de mult m-au secat poneii ei, dar cu toate astea le-am făcut loc în casă și i-am cumpărat ultimele apariții). A venit vremea să facă ceva, nu știm încă ce, așa că o duc peste tot. Cel mai mult îmi place să fug din orașul ăsta lipsit de posibilități și orizonturi și locuri de joacă și să-i arăt lumea și locurile prin care am trecut eu. Asta e și o ocazie specială de a sta mai mult de vorbă cu ea și de a o încuraja să facă singură unele alegeri.

Așa că, în plină înzăpezire și emoții că nu mai ajungem la tren, sau că trenurile nu merg, am ajuns în final la Brașov unde ne-am jucat în parcurile de acolo, Zao Planet și Superland. Alte numere: Alma, 5 ani, Iris, 6 ani și Sara, 8 ani (La mulți ani, Sara, încă o dată!).

Deci chiar nu contează că dacă mai aud o dată ”Dacă vesel se trăiește, bate așa”, iau pe cineva la bătaie și dacă mai văd un pitic al Albei-ca-Zăpada că se uită la mine de sus, îl pocnesc, fetele au fost fericite și s-au jucat în aproape toate zonele de atracție din SuperLand. Sper că cele 4 zile petrecute full time cu mine au compensat absența pe care a încasat-o luni la școală.

Într-un alt tren, acum 10 ani, dinspre Bistrița spre București

***

Ce mai voiam să zic este că dincolo de evoluțiile sau involuțiile mele, nu mă voi jena niciodată să bag un fitil-două, să văd cum se schimbă oamenii la față, fix în momentul în care știu sigur că au dat-o în bară. Momentul de după e la fel de important ca și cel dinainte, dar asta nu înseamnă decît că atît pot duce unii. Nu mai mult.

Degeaba se uită la mine ca și cum nu le-ar conveni ce-am zis. Chiar au o nouă ocazie de a se îndrepta, ori de a măcăni în continuare. Eu voi privi la lume tot cu mîna sub bărbie și peste zece ani. Un gest pe care l-a copiat și Iris, văd. Iar pentru asta, îi mulțumesc din nou Sarei, prietena ei de 8 ani, care a surprins momentul.

La mulți ani, nouă, din nou și pentru totdeauna, oriunde ne-am afla și de oriunde ne-am saluta!