nu sta cu mîinile în sîn

Carrie, după ce iese din mijlocul imbecililor.

M-a întrebat cineva de ce nu-mi iau apărarea atunci cînd aflu că cineva mă vorbește de rău. De ce nu fac scandal sau de ce nu mă duc să pun lucrurile în ordine. De ce-l las nepedepsit pe cel care spune tîmpenii despre mine.

Nu o fac pentru că, mai devreme sau mai tîrziu, cel care află adevărul se va simți prost. Dacă nu va afla adevărul, va fi prost toată viața și ce să fac eu cu un prost pe lîngă mine? Dar, stai liniștită, i-am zis, nu stau cu mîinile în sîn.

Într-o lume în care toată lumea vrea să se răzbune pe toată lumea, acest ”nu stau cu mîinile în sîn” poate însemna și un fel de ”îi arăt eu lui”. Nu există așa ceva. ”Nu stau cu mîinile în sîn” pentru mine înseamnă că merg mai departe, îmi văd de treaba mea, mă îndepărtez. Închid ușa.

Citesc mai mult, văd filme mai multe, călătoresc mai mult. Și sunt recunoscătoare că aflu mereu adevărul despre cei din jurul meu și că mai scap de un imbecil din viața mea. Asta înseamnă pentru mine cănu stau cu mîinile în sîn. Nici măcar nu caut acest adevăr, pur și simplu tot ei mi-l spun sau mi-l arată prin comportamentul lor aiurit, haotic sau arțăgos. Așa că nici măcar nu e nevoie de prea multe cuvinte. E o chestie care ține de tonul vocii sau subtilitatea tăcerii, de privirea lor acuzatoare de nimic.

Dispariția unui imbecil înseamnă mai mult timp liber pentru mine. Toți cei care au citit mai mult de 50 de cărți în viața lor știu că singurul talent al unui imbecil este să-ți piardă timpul. Odată extrăgîndu-se din viața ta, pentru ce să-l aduci înapoi cerîndu-i explicații?

Lasă-l dracu să moară în zeama lui.

Ce vreau să mai spun este că deși le-am spus multor văicăreți (gen somitatea din Cumpăna, Buboasa din București, grăsanii sau doamnele curve din Medgidia) că cel mai bine ar fi să-și vadă de treaba lor și să învețe rapid de la alții, fix asta nu au făcut și au continuat să clănțăne din gură, un tic nervos al lipsei de bun simț și a găurilor din creieri. Cum să pedepsești astfel de oameni? Au fost pedepsiți deja din născare, nu am de ce să-mi mai bat capul cu ei.

E drept că nici eu nu fac viața ușoară nimănui și poate că rar se simt binecuvîntați cei care mi-au rămas alături, dar jocul încă nu s-a sfîrșit. Pentru noi încă mai e timp. Nu știu anume pentru ce, dar încă mai e.