Altfel…

se fac bagaje dintr-o parte în alta, de zici c-a dat strechea în toți – cînd zic toți mă refer, de fapt, la din ce în ce mai puțini oameni – din Africa de Sud în Dubai, din Canada în România, de pe .org pe .com, din Zaragoza în Medgidia, de pe un raft pe altul, dntr-o cutie în alta.

ce lăsam, la ce renunțăm, ce aruncăm. la ce ne-a trebuit asta. abilitatea strictului necesar. înțelepciunea sfîrșitului. progresul în cutii de carton. numărăm zilele în ordine descrescătoare ca paginile unei cărți care te cam plictisește, nu te mai prind ideile de-acolo – cum nu te-au prins niciodată cărțile de idei, fiindcă toate se repetă – dar nici nu poți face altceva, fiindcă ți-ai propus s-o termini, ca s-o pui deoparte și s-o lași în urmă, ca pe un prieten de împrejurări, a cărui companie nu te deranjează, dar nici nu-ți lipsește.

sînt și oameni precum unele cutii. înghesui în ei cuvinte și întîmplări, și pentru că într-o zi realizezi că nu te-au învățat nimic bun, nu au avut o vorbă bună la îndemînă, în nici o situație, ci au fost acolo doar să-ți curețe timpul de consistență, îi lași în drum fără prea multe explicații. nu și-au făcut niciodată timp să te facă să rîzi. sau să plîngi. doar să se plîngă sau să te facă de rîs.

cutiile pe care nu le vei mai lua nicăieri. și nici nu le vei simți lipsa.

Later edit: ce uameni zgîrciți, frate. mi-ați dat o steluță de milă.

Și mai later edit: Oh, stop it! six average votes… i`m not that nice.

Tot mai later edit: hmm… ce mă mai prostesc și eu.

Advertisements

Update

întrebarea corectă nu e ”ce (mai) fac”, ci ”ce-am făcut”. cineva pusese google-ului întrebarea ”ce mai face zully”, am sperat că nu era vorba de mine, uimită și amuzată că cineva ar putea fi interesat de ce fac eu în condițiile în care niciodată nu mi s-a părut că fac ceva interesant.

blogul, da, forma asta de expunere… mi se pare că chiar prima mea însemnare aici se numea ”exposure” și vai, ce s-au mai clătinat unii dintr-o parte în alta, murmurînd în bărbile lor albite sau chele atîtea dezaprobări și nemulțumiri. veneau cu jalba în proțap. scriam atunci ca și cum ar fi existat un public, acum scriu ca și cum n-ar exista nici unul.

mai am puțin și termin turul de forță numit Orhan Pamuk și mă simt tot mai îndepărtată de multe din vechile mele metehne. cînd te urci pe umerii giganților, vezi lumea ca o miniatură. și chiar pe tine o simplă furnică ce se plimbă de colo-colo pe broderia altuia. abia acum devin tot mai indiferentă la stimuli exteriori.

Closing Time

Dacă ai cumva impresia că scapi vreodată de birocrație, te înșeli amarnic. Numai după felul în care funcționează un sistem și după mutrele cu priviri blank din spatele birourilor îți poți da seama de unde vine criza în unele țări. Lăsăm la o parte barierele limbii, dăm la o parte și rasismul și avem cea mai crasă prostie care poate exista în lumea întreagă, fără generalizări și fără subiectivism. De elite să se ocupe istoria. Fugi de unii, dai de alții, că lumea e plină de imbecili știi deja, dar acum încep să se închege unele răspunsuri, ca de exemplu, cele de la întrebările: de ce se simt atît de în elementul lor în Spania maneliștii români și de ce se cred consînzenele lumii româncele din bordelurile spaniole.

păi de-aia. femeile ăstora sînt urîte cu spume, ar putea face concurs de miss Ugly World și ar conduce detașat. mici de înălțime, strîmbe de lățime, cu niște nasuri coroiate plus ochi bulbucați, gene pauză, un ten măsliniu nesănătos – n-am văzut nicăieri atîtea femei pe metru pătrat care să fumeze pe stradă una-ntruna, de la primele ore ale dimineții pînă seara tîrziu, sînt neglijent îmbrăcate, au un stil aiuritor de a merge pe tocuri de zici că-s bete din naștere, buze subțiri de parcă le-a crăpat cineva fața și le-a forțat să zîmbească și privirile… băi, frate, lasă-mă că m-am săturat. bărbații au alură de pureci mai grași, gata să pocnească, sînt mult mai drăguți decît femeile, la nivel de comunicare, dacă stai să te gîndești că astea din urmă au avut grijă să-i pună mereu la punct, cu mîinile-n șolduri emițînd pretenții cu voci înalte – că la asta s-a redus feminismul spaniol –, au degete scurte și boante, dar ăștia spre deosebire de muierile lor, cel puțin sînt mai îngrijit îmbrăcați, dar numai pentru că le lipsesc zorzonelele de plastic, brățări, mărgele, cercei pînă la buric, fără de care jumătățile lor nu pot ieși din casă nici măcar pentru o amărîtă de piață. poate pune cineva ochii pe ele și n-au mărgica nepotrivită, doamne ferește. 

ieși din casă și-mpietrești. au o cultură de bar și o siestă interminabilă, funcționarii lucrează cinci ore și sînt terminați de oboseală, pe la orele două după-amiaza ai senzația că ești pe planeta zombie, ies toți de la slujbele lor, își aprind evident țigările și o întind spre casă, spre telenovele, mînca-ți-aș. după aceea urmează o liniște mormînt timp de cîteva ore. după 18.00 iar ies, de data asta la plimbare, sau pentru cină, se schimbă mărgelele de ziuă cu cele de noapte, fumează și vorbesc toți în același timp, că și uită să mai mănînce atît de multe au să-și spună. dacă vreunu te vede citind, tu ești zombi-ul pentru ei.

mă rog. azi pe la orele 13.45 alergam cu ardeleanul de la un birou la altul, de la un oficiu la altul, neștiind de ce am fost trimiși cînd încolo cînd încolo, nici noi, dar nici, mai ales, ei, deși problema era doar la un click distanță, că-mi venea să întorc pc-ul unora spre mine și să rezolv uite-așa. unu din noi zice: ”unde mama dracului trebuie să mai mergem acum, mă?” și de ce? ca să demonstrăm că sîntem valabili, firește. un dosar cu 70jdemii de acte, toate valabile, dar peste astea încă mai lipsește ceva, ca să fim și mai valabili.

întrebare: cît de valabil tre să fii ca să fii cît mai valabil în Spania? cît de zombi printre zombi?

uite ce m-a distrat englezul ăsta, care voia să-și ia și el o casă în Valencia… vă învață el cum.

 

dar desigur ce e valabil în Valencia, nu mai e valabil și-n Aragon.

și-atunci am luat din nou hotărîrea cu care doar cochetam de ceva vreme: hai acasă în România. o fi ea haotică și deprimantă, dar e a noastră. și m-am săturat să vb cu prietenii și familia pe mailuri și prin powerpointuri. gata, frate, ajunge!

Etiquetas de Technorati: ,

The Shadow of the Wind – Carlos Ruiz Zafon

astea cărora le pun titlul în engleză înseamnă că le-am citit așa, în plină traducere, de data asta din spaniolă în engleză. probabil că în spaniolă sună și mai nașpa, o limbă pe care am ajuns s-o înțeleg de minune, dar care nu se lipește de mine (singurul paradox din ultima vreme).

Titlu original: ”La sombra del viento”, așa ca să știi de la început că ai de-a face cu umbra pe care-o lasă vîntul undeva. pe o carte, mai exact. pe un titlu de carte, și mai exact.

în fine. citesc mai mult zilele astea fiindcă în cîteva luni vom părăsi Spania pentru România (maxim trei, poate mai repede) și mi-e milă de toate coletele de cărți care mi-au venit de-acasă. de fapt mi-e milă de banii care s-au dat pe aceste colete, un lucru imposibil de înțeles (ba chiar poate părea stupid) pentru cei care pot trăi fără cărți prin bibliotecă sau chiar în toată casa. așa că dacă tot va fi să le aduc înapoi acasă, măcar să fie citite și cum sînt cam multe pe-aici, am intrat într-un fel de maraton al lecturii. așa că, timp de cîteva săptămîni, o să vă bombardez cu lecturi pe-aici, că dacă deschidem iar cutiile Pandorei iar ies discuții de pomină despre crizele, sărăciile și băseștii din Ro. mai bine deschidem cutiile cu cărți, lectura a fost mereu inofensivă și a apropiat oameni cu aceleași gusturi literare, nu i-a dezbinat, ba chiar a funcționat ca o sită printre cunoscuții mei. ca și blogul acesta de altfel, iată de ce-l consider igienă interrelațională.

și-apoi cînd îmi spune un prieten ”hai că mi-ai deschis pofta de citit”, parcă masturbarea mea intelectuală pe-aici își are sensul, chiar dacă pentru un singur om.

the-shadow-of-the-wind

”Shadow of the Wind” e așa de lăudată că mi-a și fost frică să pun mîna pe ea. Cărțile care plac prea multora de obicei sînt proaste. Asta e concluzia onestă la care am ajuns, mai ales cînd e vorba de cărțile publicate în ultimii 10 ani. Am început-o într-un avion, am continuat porțiuni mici din ea pe budă și în sfîrșit în noaptea asta i-am zis: fuck it! Așa laude mărețe am citit pe Shelfari, niște extaze de-astea de grup, un fel de orgie comunală, încît iar am răsfoit-o cîteva pagini, am mai avut răbdare cu un capitol și pe urmă am băgat-o în cutia cu cărți deja citite, s-o trimit cu primul Atlassib acasă, sau pot chiar s-o las și-aici, ca lectură de budă, că chiar nu mi se pare mare pierdere. e mai mult efectul halo, dacă au zis cîțiva că e bună cartea, cei cărora nu le-a plăcut nu mai zic nimic, să nu cadă de proști.

N-au decît să spună toți ceilalți că the plot, the language, că e higly sophisticated, băh, mă lasați? Vă credeți marele Gatsby? Că atmosfera, că suspansul (sigur, Melania Lupu și suspansul unei babe – moare odată sau nu moare?), nu m-a prins nici un personaj de-acolo, stilul e pueril, felul în care e povestit întreg subiectul mă face să casc, are din cînd în cînd niște metafore reușite și atît, dar apoi autorul vine cu niște replici-șablon, care te fac să uiți de toate metaforele lumii). Unul de la Washington Post cică: dacă ți-a plăcut ”În numele trandafirului” a lui Umberto Eco sau ”Un veac de singurătate” a lui Marquez, păi sigur o să-ți placă și bășina asta… scuzați, v-am avertizat deja că e lectură de budă și mă irită cînd se fac așa comparații. E ca și cum l-ai avea pe rafturile bibliotecii pe Osho (un mare dubios ezoteric, că mi-am adus aminte și de sîsîitul ăsta după ale cărui sfaturi idioate cad pe spate mulți descreierați și-l consideră un guru al spiritelor), dar și pe Mircea Eliade (un mare istoric și teoretician al marilor mituri și simboluri ale lumii).

carlos_ruiz_zafon

(Scriitorul Carlos Ruiz Zafon)

Deci treaba e așa: tatăl unui băiat pe nume Daniel îl duce în Cimitirul Cărților Pierdute, o bibliotecă veche și foarte mare, ca să-i stîrnească puștiului dragostea pentru lectură. Pînă aici toate bune, ai deja impresia că citești ”Neverending Story” {(povestea unui alt băiețel care descoperă o carte în care el este și cititor și protagonist (sigur ați văzut filmul), dar nu se compară căci Neverending Story, dacă o citești la vîrsta potrivită, chiar e captivantă}. Să ne întoarcem la Daniel. Conform tradiției, fiecare vizitator trebuie să-și aleagă o carte de pe raftul marelui Cimitir și s-o protejeze cu prețul vieții. Eee, și băiatul alege cartea ”În umbra vîntului”, ca să vezi, și de-aici încep peripețiile lui, e urmărit de diavoli, care se dau drept editori, cînd colo vor să-i ia ăstuia mic cartea și să i-o ardă, ăsta mic nu și nu… mai apare și o poveste de amor, și toată lumea e în căutarea autorului care a scris cartea. sirop. și unul de-ăla luuung… păi nici nu mă mai mir că nu m-am înțeles niciodată cu cel care mi-a recomandat cartea asta. tot ce e posibil însă să fiu eu prea mofturoasă, prea puțin sofisticată și prea dură dacă zic: ”Zafoane, om, mai ai mult pînă la genunchiul lui Eco sau Marquez”. cred c-o să încep să citesc fie cărțile pe care le urăște majoritatea, fie autori de care nu a auzit nimeni.

dacă aveți sugestii…

Etiquetas de Technorati:

Perlele elevilor la care au rîs cu poftă unii profesori

în loc să se enerveze, vreau să zic. o singură steluță, deci, pentru pregătirea slabă a majorității elevilor din licee. steluța nu e pentru elevi, ci pentru profesori.

Nota Bene: după citirea acestor perle, m-am întrebat, zău, cum au ajuns acești adolescenți să intre în Bac. Cum au trecut de examenele de capacitate? Cum au putut să predea unor astfel de capete și de ce nu au încercat să le umple cu ceva? Și de ce li s-a părut normal că ar trebui să continue școala.

Iată-le:

”Ritmul acestui pastel e domol ca și sentimentul care e trohaic.”

”Oțelul se scurgea din oală. Abia acum înțelese Alecu Duma că putea să moară de viu”.

”Eminescu s-a născut în Comuna din Paris.”

”Deși avea o vârstă înaintată, Vitoria Lipan era încă tânără..”

”Această inițiativă strălucită eu o aplaud cu amândouă mâinile.”

”Nu trebuie nici să cădem în extrem, nici invers.”

”In poezia “Duhovnicească” nu întâlnim imagini vizuale pentru că e întuneric și poetul nu vede nimic.”

”Tănase Scatiu afirmã pe drept cuvânt că cine are bani mulți e bogat.” (LOGIC! Iată un elev eminent)

”Substanța cenușie este mai proeminentă la copii care pe măsură ce cresc se împuținează.”

”Ionel s-a urcat pe un cal, a pus toba de gât și goarna la gură; cu o mână bătea toba, cu cealaltă sufla cât putea în goarnă.”

”Ionel din “Vizita” era mai puțin prost crescut decât Goe pentru că era mai mic.”

”Și dacă se întâmplă, Doamne ferește, ceva, îți fac o înmormântare să trăiești!”

”Stând ascuns în tufis, iepurașul auzi “Ham ! Ham !” – Acesta este vânătorul, își zise el.”

”În “Mãrul de lângă drum”, sentimentul este trăit atât de pom, cât și de măr.”

”Triunghiul isoscel este un patrulater cu două laturi.”

”Imaginea locurilor natale i s-a imprimat din copilărie, puternic și colorat, pe retina creierului.”

”Dragostea pentru natură si în special pentru pădure a poetului care se naște în primii ani ai copilăriei lui va sta la baza multor poezii.”

”Într-o viață efemer de scurtă, poetul a creat o operă nemuritoare prin mărimea ei.”

”Familie de cuvinte : magnetofon, telefon, microfon … sifon.” (un IQ deloc de ignorat, though)

”Iluminismul are ca scop iluminarea capetelor din secolul XVIII. Iluminismul este un curent care apare în epoca desfrânarii feudalismului.”

”Pastelul nu este în fond decât sufletul poetului îmbălsămat în naturã.”

”Cei care comit greseli sunt penibili de pedeapsă.”

”La noi în cartier a fost si anul trecut o mare epilepsie de gripă…”

”Nu ne înțelegem pentru că între noi sunt prea multe contraverse…”

”Primăvara e cald si păsărelele se întorc din țările călătoare.” (încă o dată, acești elevi au 18-19 ani, nu 8-9)

”Apologia la care ajunge creația lui Sadoveanu este romanul “Frații Jderi”.

”A venit în vizită și i-a stricat deranjul.”

”Așa se sfârșeste scurta viață și tragica moarte a lui Niculăiță Minciună.”

”Datoritã geniului său, Ion Creangă a ajuns să fie tradus în toate colțurile țării și chiar peste hotare.” (mai ales in toate colțurile lumii)

”Spre deosebire de tragedie, într-o comedie deznodământul se termină de obicei vesel.”

”Căci, în definitiv, ce reprezintă un milion? Ia, șapte-opt sute de mii, colo!”

”Atunci când un Aprod Purice îi dă calul său, acesta se face movilă pentru ca mai târziu să ajungă boier.”

 

Dacă ați zîmbit măcar la una dintre aceste perle, gîndiți-vă că acești copii vor să intre la facultate și că mulți vor intra.

 

Favourite Quotes Reloaded

Cînd le puneam acum patru ani pe fostul blog, însemnările despre scriitori și cărți erau singurele fără comentarii. Cei care voiau circ amuțeau subit. Nu scriam pentru trafic, doar constatam. Lumea nu era interesată de marile spirite (eh, alți morți), ci de miștocăreală. Le pun aici pe șantier, cu gîndul de a le dezgropa de pe un site nefuncțional. Ar părea culmea – știu că nu e –, dar nu cu miștocarii de-atunci am păstrat relații solide. Tot o constatare. 

 

flaubert "E suficient oare să fii prada unui sentiment ca să-l exprimi? A scris vreodată un bețiv cîntece de chef?" (Flaubert)

"Dar trebuie să te dăruiești materialului pînă la pierzanie. Pentru ca cititorii să iubească acest material cu un cal-putere, scriitorul trebuie să-l iubească cu cinci sute cai-putere" (Leonid Leonov)

"A disimula înseamnă a întinde un val de cețuri oneste, din care nu ia naștere falsul, ci se pune oarecum la adăpost adevărul. (…) în această viață nu e bine întotdeauna să fii cu inima deschisă, iar adevărurile de care ne pasă cel mai mult, trebuie întotdeauna spuse numai pe jumătate. Disimularea nu e fraudă. E o dibăcie să nu lași să se vadă lucrurile așa cum sînt. (…) A ști să disimulezi înseamnă să faci cu cuvîntul meșteșugit ceea ce nu poți face cu cuvîntul răspicat, să te miști într-o lume, care dă întîietate aparenței, cu toate suplețile elocinței, să fii ca un țesător de cuvinte de mătase…" (Umberto Eco)

umberto_eco

"Singurul fel de a apăra limba este s-o ataci. Căci nu reziști, nu faci bună figură față de scriitorii de altădată, decît cu condiția să scrii cu totul altfel decît ei" (Mihail Sebastian)

"Nu văd să fie pe lume ceva pe care să-l prefer unei camere bine încălzite, cu cărțile care-mi plac și tot răgazul dorit…" (Flaubert)

 

Pe unde se mai plimba editorii români

unii dintre ei fugiți din tîrg cu banii pe care ar fi trebuit să-i dea colaboratorilor lor.

iată. cică_capătul pămîntului. îți dai seama, pe unde mergi, pe unde ajungi, tot la capătul pămîntului nimerești, ei fiind în sine a stupid end of everything.

bre, Nadio, dacă ajung ăștia pe la spălătoria ta de mașini, fă-ți milă și pomană că n-au, mă, bani, săracii…

{așa, că mă întrerupsese o urgență}.
deci, ajunge unu în sînul Africii, vezi bine, numai el știe cum (după atîtea tunuri date amărîților, voce din off). și ce i s-a întîmplat cînd a ajuns acolo?! cică a traversat strada pe trecerea de pietoni și nu știu cine s-a luat după el. doamne, ce aventură! ce lucruri haioase. și nici nu putem spune că n-a avut bani să treacă strada în Africa, e ca și cum ai spune că n-ai avut bani să treci ulița din Humulești… și oricum, ce importanță avea din ce parte vin alții, că doar pietonul are mereu prioritate.
pe urmă, dacă te iei de prostiile lor, cică ești frustrat, pe cînd el, personajul prinicpal din povestea asta, musiu Hrib, este Alesul dintre 50, cînd știe toată lumea că nu-l mai ia nimeni serios în seamă și vreodată.

mda. interesant. foarte. văd că gașca habarniștilor se strînge la capătul presei acolo unde cică adevărul e lumina și, mai ales, groază.

bîști, mă!

Posted in Mass Media | Comments Off on Pe unde se mai plimba editorii români