Istanbul 3 – ”Merak etme”

c Hasan Kale

Copyright Hasan Kale

Sunt cîteva zile bune decît ne-am întors de la Istanbul – de data asta am fost cu Iris (copil de 6 ani, care a bătut recordul de mers pe jos, mai mult ca niciodată – 10 km zilnic, timp de 3 zile, că a patra i-am dat o pauză de plimbare), cu stimabilul domn Vodky și mătușa Cici, de profesie poștăriță (important de spus asta, pentru că de-aici se subînțelege că am avut în trupa de acum, o altă campioană de mers pe jos), care nu a mai văzut concediu de nici nu mai ține minte cînd. Trăim cu toții în țara în care atunci cînd trebuie să-ți iei concediul trebuie să muncești dublu sau te gîndești de două ori dacă merită să-ți încarci colegul care rămîne în urma ta să facă el ture duble ca să te suplinească.

De data asta am făcut rezervare în zona Taksim, într-un hotel mai bun decît precedentul, într-un studio imens, cu cel mai bun pat în care am dormit vreodată. L-am ales și pentru că avea sală de fitness, dar la cîți km am mers zilnic, seara am căzut frînți prin paturile noastre și aleluia mișcare. Ei, că eu mai aveam de tradus și am făcut nopți albe și pe la Istanbul.

22901705_10211631101347443_1273635724_nAm fost cazați foarte aproape de Turnul Galata pe care, bineînțeles, l-am vizitat ca să vedem Istanbulul de sus, aproape de podul Galata care lega cele două maluri și pe care am tot trecut dintr-o parte în alta, nelipsita plimbare cu feribotul, de data asta una lungă de o oră și jumătate cît să ne zboare frezele îndeajuns încît să ne săturăm, am prins trecerea de la ora de vară la ora de iarnă în România, o chestie care nu se întîmplă în Turcia, lucru care ne-a făcut să pierdem autobuzul spre casă în ziua de întoarcere.

Dar, în sfîrșit, nu a fost un capăt de țară. De două lucruri sunt foarte mîndră, că Iris a ținut pasul cu noi, fără să se miorlăie, și că turca mea vorbită s-a îmbunătățit. Nu am devenit fluentă, poate că sunt, dar nu știu încă, în orice caz mă descurc de minune să fiu ghid pentru alții. Călătoria de acum m-a făcut din nou să remarc un lucru. Turcii își spun mereu unii altora ”merak etme” (”nu-ți face griji”), ca și cum ar vrea să te liniștească și să te asigure că totul va fi bine. Se întreabă des unii pe alții dacă se simt bine și înainte de a începe o ceartă, pentru că știu deja ce urmează, își spun ”sakin ol” (”stai calm”, ”fii calm” sau ”liniștește-te”). Aș putea traduce toate astea ca pe o grijă imensă pentru confortul psihic al celuilalt, să nu-l supere, să nu-i pricinuiască necazuri, să nu-l enerveze. Pentru iubitorii de filme turcești, veți observa că și în filme se îndeamnă unii pe alții să nu-și facă griji, să fie calmi și să bea ceai.

Poate fi șocant pentru cineva care vine din cultura lui ”lasă că-i arăt eu lui”, ”stai să vezi ce-i fac”, sau ”marș în plm”. L-am înțeles pe turcul ăla aterizat prin Medgidia care după două zile de stat pe la noi a exclamat siderat: ”Doamne, ce urît vorbiți unii cu alții!” Da, pentru că ei se numesc unii pe alții ”viața mea”, ”sultana mea”, ”leul meu”, ”sufletul meu”, ”frumoasa mea”, ”dulceața mea”, ”trandafirul meu” etc. ați prins ideea. Știu, poate suna siropos pentru cei care folosesc apelative de tip ”boule”, sau exprimări gen ”fă, vaco, nu vezi pe unde mergi?”, sau ploi de înjurături de la ”ți-o fac”, ”ți-o dreg” pînă la ”îmi bag și îmi scot”. Ne credem mai șmecheri și mai puternici dacă stropim cu cuvinte prin jur, adevărul e că suntem slabi, patetici și vulgari. Trecem cu toții printr-o abrutizare a spiritului, o trunchiere a compasiunii pe care am putea simți-o unii față de alții, printr-o urîțenie chiar și a chipului, ne împingem și ne înghiontim unii pe alții în diverse moduri. Toți o facem într-un fel sau altul, crezînd că ne apărăm de balaurii din ceilalți, urlăm după liniște fără să fim în stare să oferim un cuvînt frumos, în schimb. Pe mailuri, pe telefoane, pe stradă. O fac și eu, bineînțeles, cînd sar unii calul.

E o chestie la care m-am gîndit îndelung în cele 5 zile cît am stat de data asta în Istanbul, dar nu e nimic de făcut în privința asta, decît să alegi cu grijă cu cine să comunici și cu cine te simți destul de confortabil să-i spui ”draga mea”, ”sora mea” sau ”scumpule” și să ignori pe cît se poate restul de ”boi” și ”vaci”, sau, cel puțin, să stai cît mai departe de ei. Mi s-a întîmplat să nu pot deschide niște mailuri, la un moment dat, din cauza agresivității și prostiei pe care o simțeam dincolo de cuvintele care nu se rosteau și, sincer, nu cred că un om care te face să te simți așa mai are ce căuta în viața ta.

22089828_1955535398018160_593698303164543787_nRevenind la Istanbul, mai sunt multe de văzut și de aflat, dar le lăsăm pentru la anul. N-am ajuns încă la Kız Külesi și nici în Luna Park, două distracții pe care nu vreau să le ratez, dar am mîncat din kumpirul lor mortal, ne-am îndopat cu ceaiuri și cafele, pe unde am prins ocazia, mi-am cumpărat un Pamuk din librărie în limba lui de baștină, ne-am plimbat cu metroul și am admirat curățenia și organizarea și o-hooo, cîte au mai rămas de făcut. Dar, merak etme, data viitoare vom vedea unde, (adică în ce cartier), cînd (la primăvară) și cu cine (avem de unde alege). Mi-ar plăcea să stau în casa unei familii turcești, sau să-mi caut rudele pierdute. Mai știi? Poate că le voi și găsi.

Advertisements

Istanbul 2 – cu gîndurile în pămînt și cu pletele în vînt

13466416_863067920504604_1345728455054412275_n

sursă foto: internet, fb

”Ama senin adın ne?” îl întreb pe caligraful de stradă. Zîmbește pe sub mustață și spune: ”Mustafa. Aynen senin gibi.” (Mustafa, ca și pe tine). Îmi ia mai mult decît face, dar nu spun nimic. Sunt obosită de tot ce s-a întîmplat în ultimii 7 ani, ca s-o spun cît mai pe scurt. Și apoi, e vorba de numele meu, pînă la urmă. E important să nu comentez măcar eu. E de-ajuns că o fac alții. El își dă seama că parcă mi-a cerut prea mult și ar vrea să mai vină cu un gest. Too late, nea Mustafa, dar te las să mai scrijelești un nume, ca să dormi noaptea liniștit cu capul pe pernă.

#poeziedestrada

N-am zis mult timp nimic după venirea din Turcia, pentru că în afară de plimbări, curiozități și alte deadlineuri, am avut parte și de o surpriză neplăcută cu final neașteptat. Fază la care, după ce explodează mămăliga, pentru protecția nervilor mei din ce în ce mai sensibili la escroci, dau eject fără explicații celor care se dovedesc a minți fără sens, dar nici asta nu e problema, că nu am nevoie să-mi spună nimeni adevărul, ce mă deranjează dincolo de minciună e tupeul cu care se fac apoi că nu înțeleg, domle, de ce i-ai dat dracu. Acolo se rup relațiile de prietenie și hăhăială. Zilele trecute păreau că stau bine cu inteligența, dintr-o dată nu mai înțeleg nimic. Marș la coteț de unde ai venit. După ce că minți, mai ești și oligofren. Asta e din categoria celor care mă îndemnau să tac, ca să nu am probleme, zic și eu ca John Wayne ”dacă te-am înjurat, să fii sigur/ă că asta mi-a fost intenția”.

#DontShakeItBaby #CuGîndurileÎnPămînt #KungFuPanda

Numai că eram în Turcia și nu doream să pun nicio mămăligă la încins măcar. Hrăneam pescărușii care urmăreau feriboturile ce treceau de la un mal la altul, ducînd cu ele, turiști cu multe doruri de ducă. Mă gîndeam atunci la semnale, cînd apare un Kahraman (așa-l chema) că să-mi dea banii pe ceai înapoi că i s-a părut lui că așa m-ar cuceri. Au și turcii mîrlanii lor. Copilul din mine zice să vă duceți dracu pînă cînd învățați să-l respectați.

Așa că după feribot, am umblat în sus și în jos și am trecut în viteză pe lîngă moschei și topkapîuri, cu gîndul la următorul VOSTRU deadline. Era nevoie de o dezmorțire și o nouă poveste de amor între mine și fetele care merg la petreceri doar pentru a agăța alți fraieri pe care să-i facă de bani și apoi să dispară fără urme. Și-mi amintesc prima replică: ”asta e din altă ligă”. Exact. Liga tristelor rimelate pe care nu dau doi bani.

#DejameVivir #HateMe

16681531_10210606852880867_9020917317060569989_n

În așteptarea unui feribot

Dar Istanbulul – ”oraș blestemat” cum îl numește majoritatea din cele 17 milioane de suflete ce sălășluiesc în el, nu e locul unde aleargă cîini cu covrigi în coadă. Dacă e s-o iau așa, tot mai mult îmi place Londra. E mai adunată. Mai elegantă. Mai sobră.

Să vă spun ce nu mi-a plăcut la turci, că nu m-am îmbătat cu apă rece doar pentru că mirosea frumos pe străzi a mirodenii și zîmbeau turcii pe sub mustață, că altfel nu li se vindea marfa.

M-a enervat că în cartierul în care am stat (și alte trei cartiere în sus și în jos) nu am găsit un magazin de haine ca lumea. Îmi place să-mi cumpăr cîte ceva de pe unde merg. Dar am dat numai de batice și șaluri și fețe de perne colorate. Fix ce-i trebuie unei babe să pregătească de înmormîntare.

M-a enervat chestia cu prețurile. Mă enervează maxim cînd mă duc la supermarket și sunt prețurile amestecate sau deloc, că renunț să mai cumpăr, mă enervează să întreb cît costă orice fleac, oriunde, nu numai în Istanbul. Evident că știu că acolo trebuie să negociezi și pentru un ac de cusut, o chestie inutilă și obositoare după părerea mea. Cum nu existau prețuri pe nicăieri nici nu puteai face o comparație, așa că, practic, habar nu ai dacă ai luat ceva la prețul corect, dacă te-ai păcălit sau ai încheiat o afacere bună.

Și, desigur, frumoșii ăia din telenovele nu există. Foarte enervant. În schimb, a trebuit să-i spun mai arțăgos unuia: ”Abi, git burdan șimdi bir tokat patlatacam sana, görürsün sen.” Apropo de asta, nu e o idee bună să te duci singură în Istanbul, dacă nu ai niște expresii mai tari în buzunar. Altfel, dacă nu te-ai mai privit demult în oglindă, o să-ți vină să crezi că ești iar la 30 de ani, cea mai frumoasă femeie de Univers. Face bine la vanitate, poate, dar nu te agita, știi bine că nu ești sau că e ultimul lucru care mai contează pentru tine.

Flight 22 – (Bologna – București)

10423656_476427665845805_1285905928025206349_nÎntoarcerea a fost acum 2 săptămîni și prima săptămînă după s-a lăsat cu despărțiri, penumonie, reluarea de cursuri, de traduceri, de lecturi, înscrieri în partid și încet-încet revenirea la normal.

14.04.16 – rezumatul zilei, luat cu copy-paste după FB-ul stimabilului soț:

– 08:14h a.m. camping Fiesole – vînt moderat, cer parțial noros, umiditate ridicată – ultima bere locală nefiltrată;
– 10:25h a.m. piața San Marco, Firenze – același flux nestăvilit de turiști – am hrănit hoarda de porumbei și am plecat mai departe.
– 01:39h p.m. gara Rifredi, Firenze – șuierat de garnituri, scîrțîit de frîne, voce enervantă în difuzoare: “îndepărtați-vă de linia galbenă!”
– 02:50h p.m. gara centrală, Bologna – happy meal, capuccino, jetoane de acces la toalete pe bon de consumație, librărie, suveniruri, fîntînă cu puține dorințe, leagăne parc, flux rezonabil de turiști
– 07:04h p.m. aeroport G. Marconi, Bologna – liniște și pace, aventura italiană MMXVI finalizată
– 11:51h p.m. aeroport H. Coandă, București – aterizare cu aplauze timide, răzlețe, totuși ești român!
– 01:21h a.m. parcare Cuza Vodă, București – răcoare, transfer de bagaje, ultima legătură spre casă
– 03:58h a.m. parcare Poporului, Medgidia – final de cursă lungă

Floare la ureche…

La întoarcere mi-a plăcut reîntîlnirea cu Duchess, biensur. E întotdeauna plăcut să te întorci în țară fără probleme și o prietenă (fostă colegă de redacție) să te aștepte în aeroport, scutindu-te de nebunia cu taxiurile (să nu mai vorbim de nesimțire).

Sunt defazată cu vreo două săptămîni oricum. Evenimentele mi-au luat-o pe dinaintea ochilor. Visez cu ei deschiși la următoarea călătorie. Scoția sau Turcia.

Între timp o să înceapă perioada de campanie, de renovări la casă și parcă nu se mai termină niciodată alergăturile, facturile și cumpărăturile astea.

1936354_982853378489538_5124901042178445791_nIar aici aveți ultimele articole de pe Mala Hierba:

Despre simțul civic într-o lume de asistați social (aici e o altfel de experiență de călătorit cu duba lui nea Eugen și echipa tv prin comunitățile dobrogene, timp de un an și 4 luni)

Portrete de primar (partea a 2-a) că bat alegerile la ușă și numai bine să căscăm ochii)

Dramoletă la cosmetică – ceva entertainment pentru descrețirea frunților – e totuși vineri.

Exerciții de bunătate – că e totuși vinerea mare.

Flight 21 (Buc – Bologna)

IMG_20160411_112355Scopul călătoriei: leisure + schimbarea prefixului din 30 în 40 și decît să mă deprim, am ales să mă relaxez împreună cu familia.

Au trecut 5 ani și o lună de la ultimul zbor, am spart gheața – chiar ditamai ghețarul – de la întoarcerea din Dubai. Nu e prima oară cînd merg la Bologna (pt mine e a treia), dar e prima oară cînd merg cu familia (Iris și popîndăul ăl mare). N-am fost nici la tîrg de carte, și de fapt nici la Bologna. A fost doar o escală de o noapte. Bagaje n-am avut – o geantă de umăr cu haine pt 4 zile (dar strictul strictului necesar). Orașul l-am văzut noaptea, cînd am mers vreo 2 km pe jos pînă la hotel, fază la care am realizat ce mișto e să călătorești cu un bărbat care știe să descifreze o hartă (eu sunt genul care întreabă din om în om, de-aia m-am și pierdut de vreo cîteva ori, haha!) și aceiași 2 km înapoi spre gară a doua zi, cînd ne-am oprit într-un parc de copii, în fața unei catedrale să ne legăm mai bine șireturile și ori de cîte ori a vrut Iris să culeagă flori sau să dea de mîncare la porumbei. Oricum n-aveam altceva mai bun de făcut. Exact pentru genul acesta de activități am plecat de-acasă.

IMG_20160414_104708Mai sunt vreo 20 de motive pentru care prefer acum să călătoresc cu cineva – pînă-n 33 de ani am avut alergie la parteneri de drum! – dar e drept că trebuie să fie persoana potrivită cu care să împart o astfel de experiență. Premiera de-acum este că am luat-o și pe Iris cu noi, cu gîndul de a face din ea o călătoare de cursă lungă. Cred că are cele mai bune gene în privința asta, a mers kilometri pe lîngă noi (mai ales ziua în care am vizitat centrul istoric al Florenței), fără să mîrîie sau să se plîngă. Din cînd în cînd însă o mai sălta taică-su pe umeri, de unde vedea lumea și era în culmea fericirii. Nu puteam să am un copil cu mai puține mofturi – pe scurt, îi place la nebunie să urce și să coboare din mijloace de transport, dar cred că, de fapt, motivul a fost că era cu noi, iar noi n-aveam nici o treabă urgentă de rezolvat. Și pentru ea a fost o premieră să nu mă vadă 4 zile atașată de laptop.

***

IMG_20160413_155119Mă întreabă Mayra cum sunt italienii, dacă am avut parte de experiențe neplăcute, gen rasism, chestii. Sunt obișnuită cu ochi dați peste cap, dar eu nu bag în seamă astfel de prostii, pentru că știu că nu cu mine au oamenii ăia ceva, ci cu propriile lor experiențe neplăcute – pe mine nici nu mă cunosc, la naiba.  Pur și simplu ignor comentarii sau priviri piezișe. Iar de data asta, chiar n-am avut treabă cu ei, am fost în lumea noastră de 3, am interacționat cu ei poate doar să comandăm mîncăruri, timbre pt cărți poștale sau înghețată. Și oricum stimabilul domn Vodky știe italiana foarte bine, așa că l-am lăsat pe el să facă tot, eu și Iris am folosit doar 2 cuvinte: ”grazie” și ”arrivederci”. În camping însă, niște copii francezi s-au lipit de Iris și au vrut să se joace cu ea ”trap trap” (un fel de atinsa pe culori) și cînd au aflat că e româncă au făcut un aaaaa prelung urmat de a, sunteți romi… ok, fie, suntem romi, wtf, stau să explic istoria României unor copii. Asta nu i-a împiedicat să joace trap trap în continuare.

Asta a fost o experiență bună pentru Iris pentru că a înțeles imediat ce-i tot explicam eu: că există oameni care vorbesc alte limbi pe care nu le cunoaște ea (încă). Acum, după călătorie, mă întreabă des: dar cum se zice în franceză la… dar în engleză… dar în turcă… Iar ăsta cred că e adevăratul cîștig al călătoriei noastre.

IMG_20160413_134134***

Mi-au plăcut grădinile italienilor, felul în care-și compartimentează spațiul, grija pentru flori, pentru copaci, pentru estetica aleilor și a potecilor din curte. Mi-a plăcut Toscana, bineînțeles. Oamenii aceștia chiar sunt gospodari și țin la lucrurile lor, sunt atenți la detalii. Am ales ca loc de cazare o rulotă într-un camping în Fiesole. De-acolo, de sus, vedeam Florența cu Domul și catedrala, și Ponte Vecchio, împrejurimile, dealurile terasate, casele oamenilor. De fapt, acesta este motivul pentru care am ales acel camping, să vedem orașul de sus. Orașul de-aproape, per pied, își pierde farmecul  din cauza puzderiei de turiști care împînzesc străduțele mici, pe care sunt parcate oricum sute de biciclete și motociclete.

13059550_10154322651952668_427579331_n***

Înțeleg perfect de ce italienii se poartă uneori urît cu turiștii – sincer, și eu m-aș simți invadată dacă în orașul meu ar tăbărî atîția străini, care vin, se fotografiază, se pun pe facebook și pleacă. Că tot am citit niște comentarii de la toți nebunii pe net. Una zicea că ce, domle, ditamai Florența (nu e ditamai, dar mă rog) și n-au un punct turistic de informare acolo, că ea a ieșit din gară și s-a învîrtit ca năuca și n-a găsit pe cineva s-o informeze. Am ieșit și eu din gară și fix în fața noastră era fix un centru de informare pt turiști. Unu pe care chiar nu-l puteai rata decît dacă ești orb sau cu capul în nori. Și desigur, dacă intri pe google.ro și dai căutare centru turiști, îți apare fiecare punct de informare turișiti pe unde e. Și nu cred că tanti nu știa să folosească google ro sau google map din moment ce bătea din dește niște comentarii aiurite. Dar chiar dacă nu dai de centre de informare tot te descurci, parcul din fața gării e plin de turiști din toate colțurile lumii, imposibil să nu găsești pe cineva care știe o limbă pe care s-o știi și tu. Și dacă chiar și așa dai un imposibil rateu, ia-o pe jos că ajungi sigur undeva. Alta că vai, cît de puțini serviabili sunt chelnerii care i-au adus ei pastele. Poftește la Mamaia, madam! Poate ai uitat de unde vii. Nu înțeleg de ce oamenii cred că dacă ies din țara lor vor ajunge într-un loc unde curge lapte și miere și nu iau în calcul că totuși e Florența, nu insulele Bali.

(va urma)

mai puteți citi despre Italia în:

Italia, Italia (2008)

Bologna (2008)

Modena cu scriitorași și editorași (2008)

Weekend la Balchik

12336133_10153967189827668_1359803392_nCîteva zile la Balchik e tot ce voiam în extra-sezon.

Reluăm călătoriile cu ceva soft, aproape de noi, să ne intrăm în mînă, după o pauză de 5 ani.  Balchik era o dorință mai veche, nu musai, dar era pe-acolo, dintr-o vreme îndepărtată, de cînd voiam să văd/să simt locurile unde Diana Slavu, personajul din “Pînza de păianjen”, cartea Cellei Serghi, își trăise iubirea pentru pictorul Petre Barbu. Știam c-o să ajung într-o zi să mă plimb pe celebrele pontoane, dar nu știam cînd.

În orice caz, am făcut-o și pe asta. Un weekend după două luni de traduceri, în care am fost țintuită în casă de deadline-uri, ce nu s-au terminat, dar cel puțin s-au mai rărit, astfel încît am putut fugi 3 zile și 2 nopți. Am prins o vreme frumoasă și liniștea de care aveam nevoie și pe care n-am mai întîlnit-o de vreo 7 ani, de cînd am stat vreo 5 zile în Lira, satul de pescari din Spania, la doar 50-60 de km de Finisterre, capătul călătoriei mele de pe Camino. O liniște din aceea în care să cazi adînc ca și cum ai cădea în sinele tău pe care-l tot ignori pentru că nu mai e timp de el, săracu…

nu ne-am activat roomingurile, n-am fost de găsit, nici nu știu dacă avea cineva de gînd să ne caute, dar acum, scriind însemnarea asta în așteptarea răsăritului și după 5 episoade de House of Cards abia aștept să ajung acasă, să-mi strîng Irisul în brațe și să-mi reiau treburile de unde le-am lăsat.

Am stat la Mistral, un hotel pe care-l recomand și un restaurant mult mai bun decît Korona cea overestimated. Ori poate am prins noi la ei o zi proastă, ori poate suntem prea pretențioși. Și totuși ieri am insistat. La 10.00 cînd era deschiderea ne-am dus să luăm micul dejun să nu cumva, doamne ferește, să ratăm obiectivul principal al Balchikului, deși singurul motiv pentru care cineva ar trebui să vină aici e doar liniștea.
Tipa de la bucătărie ne-a spus că servitorii n-au ajuns și că va trebui să mai așteptăm. Cît? Nu știa. Am înțeles că prin servitori o fi vrînd să spună chelnerii sau barmanii.

Am plecat spre Nisipurile de Aur, niște dîmburi de nisip pustii acum. Dar așa-mi place… să văd stațiunile despuiate de kitsch, vînzoleală, mirosuri care acoperă mirosul mării, tarabe, magazine, terase și baruri închise. Totul pustiu, părăsit, în așteptare… deși nu m-ar fi deranjat dacă, din întîmplare, s-ar fi ridicat de undeva un abur, o aromă de cafea. Era deja 11.00 și noi nu mîncasem nimic.

noiAm mers mai departe la Varna, fără să căutăm nimic în mod special, doar așa, de dragul călătoriei și tot dîndu-ne check-in-uri pe unde mai poposeam. Desigur, ne-am postat și mîncărurile pe FB, de zici că eram în pregătirea unei emisiuni culinare, chestie care sunt convinsă că i-a secat la ficați pe unii. Nu stau să explic acum cît de multe poți afla despre un popor prin felul în care vine în întîmpinarea musafirilor lui – nu știu dacă cititorii ar aprecia asta – de parcă mi-ar și păsa, în fine, ideea este că cineva care nu apreciază o servire bună și o masă bună nu cred că va fi vreodată o gazdă bună. Ori eu pun mare preț pe asta, pentru că și de la mine cer același lucru. Să-mi tratez oaspeții regește. Chestie de tradiție, pe care tîrziu, foarte tîrziu, prea tîrziu am înțeles-o.

Am ajuns și-ntr-un Carrefour la un moment dat. N-am văzut unul mai chel de cînd n-am văzut un Auchan mai chel în International City – Dubai, unde, pentru că era cel mai aproape de casă – pînă cînd am descoperit ceva și mai aproape – ne făceam cumpărăturile de-acolo acum 5 ani pe vremea asta și pe măsură ce treceau săptămînile, rafturile se goleau, iar pachetele de biscuiți de pe rafturi se împuținau. Mergeam încăpățînați acolo și așteptam ziua cînd o să ni se spună că s-a închis. Probabil că și acest Carrefour avea aceeași soartă.

Pe drum mi s-au rupt ochelarii, mi s-au deșirat mărgelele, iar la Korona (runda a doua, că nu ne-am lăsat) mi-am uitat șalul și, deși mi-am dat seama imediat cum am ajuns la hotel, n-am mai avut chef să mă-ntorc după el, semn că povestea cu Balchikul s-a terminat.

La Korona acum. Pesemne că are o reputație. Am înțeles și povestea cu fosta bucătăriei a vilei Regina Maria, cum să nu mănînci într-un loc unde se serveau mîncăruri de regină? Numai că supa cremă de ciuperci de-acolo n-o va bate în veci pe cea de la casa Jianu din Medgidia. La Korona am primit una sleită, știți, ca atunci cînd ți se încălzește mîncarea la un cuptor cu microunde pe jumătate stricat. Iar felul doi o frigăruie fără sare și piper și un piure împărțit în patru, ca patru gogoloaie de rahat gălbui, de către un chelner care căsca întruna. Să dea dracii în recenziile de pe net. Nimic nu mă enervează mai tare decît o mîncare trîntită în farfurie. E ca și cum m-ai goni din casa ta, să nu te aștepți apoi să mă mai întorc vreodată. Stimabilul domn Socaciu a avut mai mult noroc, dar nici el n-a căzut pe spate. Hai să zicem totuși că suntem noi prea pretențioși și că i-am prins într-o perioadă prea aglomerată, deși era pustiu prin jur, nici vîntul nu sufla. Cu toate astea am mai așteptat vreo 15 minute nota de plată, probabil servitorul adormise cu capul în vreo farfurie.

trotuarDesigur, dacă voiai să fumezi trebuia să te cari afară. Unde naiba o să ajungă lumea asta cu atîtea interdicții și exagerări? Nu-ți mai rămîne decît să stai și să te crucești de-atîta ipocrizie.

În orice caz, asta nu ne-a stricat seara. Nu suntem genul care să ne rostogolim și să facem scandal pentru o porție nefericită de mîncare sau să aruncăm cu monede după personal, cum am văzut că practică unii, cu care apoi nici n-am mai vrut să ies ever la o masă (asta e altă discuție care ar merita ceva mai multă atenție altădată). Pur și simplu n-o să mai calcăm pe-acolo și gata. Așa că am luat-o la plimbare ușor pe faleză, sporovăind de-alea noastre. Nu eram prea departe de casă, dar totuși eram atît de departe de cum eram noi doi acum 5 ani.

Am ajuns la Mistral unde am comandat a 4-a lavazza pe ziua aceea și, în sfîrșit, am putut fuma liniștiți în lobby-ul mare în care am ascultat un playlist de pe vremea lui “Nothing is gonna change my love for you” a lui Glen Medeiros, numai bine să ne amintim de copilăria sau adolescența noastră.

Mistral – nota 9 (dacă ne dădeau o cameră cu ușile mai puțin lovite – semne ale unei istorii de amor violente) primea 10

Restaurant Francis Drake – restaurantul hotelului – nota 10 (cu personalul discret, umbre care nu te deranjează, dar știi că sunt acolo dacă ai nevoie de ceva).

Balconul spre mare pe care ne-am fumat țigările și-am urmărit bărcile pescarilor plecînd și venind către apusuri și răsărituri – nota 20. 

Și-acum vă las, c-aștept ultimul răsărit de la Balchik.

Starea de bine

P2100872Acum 7 ani făceam niște teste SCIO, la îndemnul unei prietene, pe care apropo n-am mai văzut-o de 6 ani. Și nu mergeam dacă nu m-ar fi agățat cu replica “sunt niște analize pe care le fac astronauții înainte de a pleca în spațiu.” Cum la vremea aceea eram destul de aeriană, am zis că de ce nu, pînă la urmă ce-aveam de pierdut?

N-am mai văzut-o nici pe Diana de-atunci (cea care mi-a făcut analizele), dar am ținut legătura și mi-am mai trimis alte prietene la ea. Ca de obicei, cînd sunt încîntată de ceva, fac reclamă în stînga și-n dreapta, și mă gîndesc cam cine ar avea nevoie de anumite servicii sau produse. Nu știu de ce-am fost așa de încîntată, adică știu, dar nu vreau să detaliez aici. De reținut însă că mi-a ieșit la analizele acelea că am o vîrstă metabolică de 53 de ani (aveam 32 în buletin) și că serotonina (hormonul fericirii) trăgea să moară. Avea o valoare de 3 (ca să funcționezi normal trebuie să ai între 50-80, după cum spun analizele astea). A fost un fel de wake up call!

În teorie cam toată lumea știe ce e corect să faci ca să te simți bine, în practică însă nu mîncăm niciodată suficiente fructe și legume, nu ne hidratăm niciodată suficient, nu ne plimbăm pe cît am dori, nu dormim pe cît ar trebui, nu ne purtăm frumos cu ceilalți, muncim mai mult decît e vitejește posibil etc. Mereu găsim pretexte credibile ca să ne sabotăm constant sănătatea, de dragul altora care nu dau doi bani pe noi. E ciudat, nu?

Zilele trecute am făcut iar o evaluare a stării de bine. M-a racolat un tip de pe stradă, într-o zi cînd căscam ochii după autobuze, că dacă vreau, dacă pot, cuvîntul magic “gratuit”. Să n-o lungesc, exact ca în povestea aia a lui Benjamin Button, care pe măsură ce înainta în vîrstă de fapt întinerea (a fost și film cu Brad Pitt – “A Curious Case of Benjamin Button”), așa și eu după evaluarea stării mele de bine (ce fel sună asta!) aveam de data asta o vîrstă metabolică de 46 de ani, cu 7 ani mai puțin decît analizele SCIO, dar cu 8 ani mai mult decît în realitate. Bineînțeles că am ajuns în redacție și am început să spun în gura mare că-s mai bătrînă decît în buletin (again!) și iar un wake up call.

Sigur că treaba cu stilul de viață o știe toată lumea și ar fi foarte simplu de pus în aplicare, dar nu în România. Există oameni care au suferit toată viața de urticarie și cînd au schimbat mediul s-a dus și boala, așa că…. Și eu aș face mai mult sport de pildă, ăsta chiar îmi lipsește, dar nu există o sală adecvată în Medgidia, deși serile trecute primarul măcănea pe la tv că e totul în regulă pe-aici, sunt locuri de muncă – că a venit nu știu ce investitor, a dat fraierilor 120 de locuri de muncă (la 39 000 de locuitori), că profesorii să nu mai aibă pretenții de decont de navetă, că pe urmă vor avea și alții care fac naveta (gen personal medical și funcționari de primărie), de parcă n-ar fi normal asta, mă rog, trageți voi concluziile. A, da, sigur că e o sală de forță, pe o stradă plină de cîini și doar n-o fi vinovat primarul și de asta…

Sigur că e totul în regulă pentru oricine care n-are așteptări de la viață, poți muri liniștit în mlaștina asta.

IMGA0451Mie mi-a rămas gîndul la Anglia încă din 2008, sunt convinsă că în cele aproximativ 2 luni cît am vizitat Londra-Colchester-Cambridge vîrsta mea cronologică și cea metabolică au făcut pace și au intrat într-o simbioză perfectă, doar printr-un singur pocnet de degete. Dintr-o obișnuință (crezusem că uitată, dar nu, că e ca mersul pe bicicletă) am început să caut bilete de avion pentru la anul, Iris a crescut îndeajuns încît să ne putem relua călătoriile. Nu sunt nerăbdătoare, dar are legătură cu starea de bine. La fel și faptul că am reluat scrisul pe blog, un exercițiu aproape uitat și ăsta.

Așa că, săptămîna asta am primit telefoane de la cei pe care i-am trimis să-și evalueze și ei starea de bine și ne-am distrat cu toții pe seama rezultatelor. Distrat, vorba vine. Dar devine și ăsta un fel de a te distra, long shot distance group amusement.

Turiști în Dubai (II)

***

O fază ca-n filmele cu proști. Pe ultima sută de m (o chestie care mă seacă la culme – eu fiind genul care pregătește un eveniment luînd în calcul și cel mai mic detaliu, asta însemnînd că e nevoie de planificare în prealabil) s-a trezit firma lu Pește Prăjit să-mi dea nu mai știu ce beneficii, dar cu nume scris greșit pe CEC, într-o seară de joi cînd toate băncile erau închise și eu plecam vineri seara definitiv (și fără nici cea mai accidentală intenție de a mă mai întoarce înapoi în Dubai), iar vineri după cum se știe musulmanii au liber de la Allah de peste tot. Pe scurt, firma lu` Pește avea intenții bune, numai că nu era musai să le pună în aplicare, ca în filmele cu proști deci, sau cu alte cuvinte, ”io am vrut să te ajut, dar împrejurările au fost nefavorabile”. după un slalom labirintic (bănci, telefoane, parcări) am ajuns din nou la firmă (suma era destul de consistentă și nu merita totuși să o lăsăm baltă – cam 1500 exemplare din ”Al treilea călător” – hard cover – haha!). Agitație mare, ca de obicei, big boșii erau într-o ședință, big Tichei se tot uita prin geamurile lui descoperite poate îi fac niște bezele cu mîna sau un semn de rămas bun. Nici pomeneală, gîndul mi-era pe acoperișul acela Roof Top, mă și închipuiam întinsă pe sofale, cu zeci de perne moi în jurul meu și trăgînd cu nădejde din coctailurile alea de fructe demențiale, cu ochii la lună și stele căzătoare. Tot siropul cu despărțirile nu merge deloc, am o psihologie de turist (veni, vidi, a rivederci) iar treaba cu slujba – dacă nu înseamnă jurnalism – nu mă prinde deloc, oricît aș fi de bună și oricît de bine ar părea că mă adaptez undeva. Fac ce fac și-mi vine să zburd după subiecte mișto și oameni asemenea. Ori ăștia cu ședințele lor interminabile, după care a doua zi nimic nu mai este valabil din ce s-a discutat, pentru că au uitat să se ocupe de detalii (!), m-au iritat la culme timp de 5 luni și mai bine. În fine, faza e în felul următor, Eva – una din cabin crewurile firmei – lovită cu leuca în cap de știrea că plecăm – ne tot ținea de vorbă, urîndu-ne toate cele bune și nu mai termina odată în timp ce noi voiam doar s-o ștergem pe scări și să ne cărăm dracului o dată de-acolo. Unul din acele momente cînd îți vine să-i dai un cap în gură bine-intenționatului ăsta și să i-o trîntești așa, la marea repezeală: ”te-aștept în România”, numai lasă-ne odată să plecăm. de la etajul doi se aude o voce și niște pași coborînd spre etajul 1, unde eram noi și ne tot luam rămas bun de la Eva aia. Disperată că e vocea lu` Văcar – de care nu mai scapi cu orele cînd începe ăla cu God bless you și alte înțelepciuni culese din Pakistan – am tulit-o pe scări, lăsînd-o pe Eva cu jumătate de urare neterminată. Bărbati-miu și el după mine, din aceleași motive, ne e cam plin podul de rămas-bunuri. Cînd credeam că am scăpat se aude o voce mai baritonală așa, strigînd ca din gură de balaur după zuli-care-nu-voia-să-se-oprească: Zuuully, Zuully! Zulllyyyyyyyy!

Care dracu mai e și disperatu ăsta? Big Boss Tichei ieșise special din ședință și venise val vîrtej după mine să-și ia și ăsta rămas-bun, sau, mă rog, să pară pe ultima sută de m băiat de comitet. Ce să-i faci, ne-am oprit ca să mai avem parte de un alt arsenal de îmbrățișări, sînge și lacrimi la Osaka, am dat-o pe fraze diplomatice și fără sens cu ”I didn`t want to disturb you” și alte no hard feelings și lumea e mică, I`m sure we will meet again, but I hope not.

***

DSC00434În sfîrșit în stradă. L-am găsit pe Jamie cățărat în palmier (oh, yeah, baby, that`s the spirit) și Alexandra căutînd cea mai bună poziție de fotografiat. Jamie are 43 de ani, arată de 30 și se poartă ca unu de 23, e pilot de jetstream și între slujbe joacă în filme ca figurant (o chestie interesantă dacă stai să te gîndești că în reclamele la X-men – indoor și outdoor – în poze e corpul lui, dar capul lui Kevin Bacon și toată lumea are impresia că viața de vedetă e dificilă. iată de ce i-am pus tot felul de întrebări despre filmări, atitudinea actorilor, despre figuranți, make-up, costume, efecte speciale etc., lucru care a cam plictisit-o pe Alex, pentru că ea deja auzise toate astea, ni le-a spus la cină, într-un restaurant italian cu pizze servite de filipinezi. după atîtea labirinturi și rămas-bunuri aveam cu toți o foame de lup. Iar Alex, în afară de faptul că e cea mai frumoasă ingineră pe care am întîlnit-o în viața mea, e genul acela de om care, atunci cînd descoperă ceva interesant, moare dacă nu împărtășește acele locuri cu toată lumea care-i iese în cale.

***

Iată deci cum arată o mare șoricăreală:

all together nowsoricareala

roof topsoricareala 2

alexDSC00483

 

Grație oamenilor ăstora, am văzut și noi ceva frumos în Dubai, că altfel am fi ținut minte doar indienismele și frica unora de alții, să-ți bagi picioarele, cu cît mă gîndesc mai mult cu atît mi se pare mai penibil că oameni în toată firea în loc să-și vadă de enjoy life și alte exituri after work stăteau și făceau strategii de toată jena și intrigi meschine, transparente, despre cum să și-o tragă mai tare, alți bine intenționați, desigur, unii de-ăștia care eșuează de fiecare dată lamentabil în faptele lor bune și după aia dau vina pe comunicare.  

Adios UAE! Welcome back in Romania!