Cărțile lunii mai-noiembrie

15356026_10208968531824869_652877467_nDeși cărțile de mai jos ar fi trebuit citite într-o lună, abia dacă am găsit răgaz sau liniște pentru ele. Ce să mai vorbim despre recomandarea lor. Încerc acum să ajung la zi și cu exercițiul acesta al lecturii.

Despre cărțile Lizei Marklund am mai scris. ”Pe viață” e următoarea aventură a Annika Bengtzon. Deja obișnuiă cu stilul, parcă nu mai vreau să citesc și partea a 5-a. Măcar în cărți vreau să aud despre binele care învinge. Avem o femeie curajoasă, muncitoare, iubitoare, mamă bună și principialistă, care e în slujba dreptății și îi umărește pe cei răi pînă în pînzele albe, dar tot ea și-o ia în freză. Nu că ar fi diferit de viața reală, dar ziceam așa, măcar în cărți să nu rămîn cu gustul amar al vieții. Dar ce reporter are viață normală?

Catherine Siguret – ”Femei celebre pe divan” – unde se aruncă un ochi indiscret și psihanalitic în viața a 11 femei. De la Colette la Virginia Wolf, de la Marlene Dietrich la lady Diana. De reținut, după ce parcurgi rezumatul acestor femei, ajungi la concluzia că nu există povești cu zîne.

Charles Bukovski – ”Șuncă pe pîine” – un băiat plin de acnee, abuzat verbal și fizic de tatăl său. Nu e deloc o carte amuzantă, deși coperta patru amintește de ”umor savuros”. Nu e nimic de rîs într-un copil bătut și o pisică mîncată de cîine.

Neal Donald Walsch – Conversații cu Dumnezeu vol 1 și 2 – acum sunt la volumul 3 (în lectură) – Dacă Dumnezeu îi dictează lui Neal Donald Walsch conversațiile acestea sau dacă scriitorul întreabă și tot el răspunde, nu știe nimeni și nici nu are importanță. Avem atîta nevoie să știm că Dumnezeu ne vorbește într-un fel sau altul – și părerea mea e că chiar ne vorbește – prin cărți, prin oamenii pe care ni-i pune în față și prin situațiile pe care noi înșiși le creăm – încît dacă parcurgem toate cele trei volume ale lui Neal Donald Walsch, un singur lucru dacă reținem și tot ajungi mai aproape de adevărul pe care tu însuți îl deții. Care e acest lucru de reținut, depinde de tine. Poate că unul are nevoie să știe că roata se învîrte, că nimeni nu scapă nepedepsit, poate altul are nevoie să înțeleagă ce e transparența, altul la ce îi folosește răutatea, poate alții vor afla că Hitler e bine mersi în rai, pentru că nu e el răul suprem, care nici măcar nu ar fi existat dacă nu ar fi ieșit din sînul unei conștiințe colective care l-a produs pe Hitler, el fiind doar vîrful icebergului. Și multe altele.

Luule Viilma – ”Alungă răul din tine” e singura căreia am reușit să îi fac o recomandare. O avem aici.

Emily Giffin – ”Iubit de împrumut” – asta da, poți spune că e o carte cu umor savuros. Ușurică și bună să evadezi într-o poveste de amor cu final fericit. Ne plac eroinele zăbăuce, zărghite, zălude care fie și puțin nătînge și împiedicate, reușesc să pună mîna pe chipeșul cartierului.

Isabel Alende – Suma zilelor – e prima carte pe care o citesc scrisă de Alende. Mi-a plăcut ideea de clan, de trib. O scrisoare lungă, către fiica ei, Paula, care se transformă în roman, așa cum Casa Spiritelor o scria către fostul președinte chilian Salvador Alende și cunoaște din prima succesul internațional. Fix în momentul acesta, cartea e trimisă din Zaragoza la Tolosa, către Alexandra. Mă anunță mi suegra, Gina, că e la coadă la poștă. Poate într-o zi, ne vom reîntregi clanul.

15451076_10208968510624339_768261703_nFlorentin Popescu – de 40 de ori în pagina-ntîia – editoriale despre viața intelectualilor români, în special scriitori. A fost interesant de lecturat. Mi-ar plăcea să citesc și despre lucruri bune în lumea asta, că toată lumea e prietenă, că e fairplay peste tot, că unii se bucură de premiile altora și nimeni nu-și trage la gioale. Dar deja m-am resemnat. Cartea am găsit-o astă-vară într-un sac din cele 5-6 de la Biblioteca Municipală Medgidia, care trebuiau dați sau aruncați. Are un autograf dat lui Ovidiu Dunăreanu ”Cu prietenie, dintotdeauna” din 10 martie 2015. Mi-a fost milă.

”Oamenii fericiți citesc și beau cafea” a lui Agnes Martin Lugard – una dintre cele mai proaste cărți citite anul acesta. În cartea asta, în afară de două decese și o amorezeală care se presupune că ar fi trebuit să se lase cu iubire pe vecie, mai aflăm că eroina principală este pupată des pe tîmplă și se fumează la fiecare paragraf. Ar fi trebuit să se numească: ”Oameni distruși sunt pupați pe tîmplă și fumează de sting.” Cartea e atît de proastă că nu am putut empatiza cu decesele alea.

Ce e transparența

denzelNimic nu produce corectitudine mai rapidă decît transparența.

Transparența este, de fapt, un alt cuvînt pentru adevăr.

Guvernele, corporațiile, oamenii puterii știu acest lucru și de aceea nu vor permite niciodată ca adevărul – adevărul pur și simplu – să stea la baza oricărui sistem politic, social sau economic pe care l-ar promova ei.

În societățile iluminate nu există secrete. Știi de ce acest lucru este posibil numai în societățile iluminate? pentru că nimeni nu vrea să obțină nimic sau să aibă ceva pe socoteala altcuiva.

Acesta este un mod radical de viață.

În societățile primitive pare, într-adevăr, radical. În societățile iluminate este considerat de departe, la locul său.

Totuși, cele mai bune relații personale și, desigur, cele mai romantice sunt cele în care toată lumea știe totul, în care transparența nu este numai parolă, ci și unicul cuvînt, în care, pur și simplu, nu există secrete. Nu trebuie să ghicești sau să te prefaci; nimeni ”nu dansează cum i se cîntă”, nimeni ”nu-și face numărul” sau încearcă ”să te exclipseze”.

Înseamnă să spui adevărul atunci cînd vorbești, să nu ascunzi niciun adevăr cînd știi că acesta trebuie rostit. Înseamnă să nu mai minți niciodată, sau să ascunzi ceva, sau să manipulezi verbal sau mental, sau să răsucești adevărul tău într-o sută și unu contorsiuni, ceea ce este tipic pentru cea mai mare parte dintre comunicațiile umane.

Înseamnă să vii cu inima deschisă, să spui lucrurilor pe nume, să spui totul în față.

Înseamnă să te asiguri că toți indivizii au toate datele și știu tot ceea ce trebuie să fie știut despre un anumit subiect.

Transparența… un concept uluitor și foarte puțin folosit.

forget-mask-quote-text-v-for-vendetta-favim-com-65648Imaginează-ți o societate întreagă construită în jurul Principiului Transparenței. Jumătate din relele lumii ar dispărea mîine, jumătate din conflictele lumii, jumătate din mînia lumii, jumătate din frustrarea lumii…

Da, ar fi mînie și frustrare la început, să fii sigur de asta.

Ar fi enorm de multă frustrare și furie, cînd s-ar descoperi, în cele din urmă, cît de multe dintre persoanele obișnuite sunt făcute să joace după cum li se cîntă, sunt folosite ca un bun de care se poate dispune, sunt manipulate, mințite și înșelate direct.

Te invit să te gîndești la asta. Gîndești că ai putea să trăiești o astfel de viață?

Dacă nu, de ce nu? Ce ții tu ascuns de alții și nu vrei să se știe?

Ce spui tu altuia și nu este adevărat?

Ce nu spui tu altuia din ceea ce este adevărat?

 

(Conversații cu Dumnezeu – Neale Donald Walsh – vol II)

Scriitorii de budoar versus scriitorii profesioniști

N-ai ce să faci, acum toată lumea e scriitor. 3 lulele, 3 surcele te sărut la revedere, foaie verde mărăcine, răcorește-te mai bine. Și cam asta ar trebui să fie toată însemnarea. Dacă există o etică în tagma aceasta scriitoricească, eu n-am găsit-o. Ar trebui să se scrie un ”Cod al bunelor maniere în discuțiile despre literatură”, presupunând că ai cu cine să discuți despre literatură fără să te înfoi că ai citit 1000 de tomuri pe săptămînă și nu te blochezi în aere de madama de Pompadour, care, nu știu de ce, dar sunt convinsă că nu avea atîtea aere și iubea sincer literatura. Pentru că doar atît îți trebuie ca să discuți despre literatură: iubirea de lectură.

De o săptămînă întruna o amică îmi sălta în slăvi o altă amică (de-a ei) a cărei carte mi-a băgat-o pe gît și în geantă s-o promovez. Am crezut-o din prima că e minunată, nu era nevoie să insiste atît, că nu-s grea de cap. Nu contează că i-am zis că n-am timp să-i citesc cartea în trei zile, că necitite nu le recomand și că n-am cum să vin nici la lansare pentru că sunt într-o ședință. Trebuie să existe și varianta mea aici, pentru că varianta ei e împînzită pe tot Litoralul, de la plaja Vega încolo, spre stînga și spre dreapta și pe Facebookul personal pe care și-l activează doar cînd are mesaje de transmis cu direcție, ceva gen perversa de Tîrgu Ocna dată la temelie de s-au cutremurat toate like-urile tuturor iubitoarelor de dramolete. Pe urmă, hop, și-l dezactivează iar, să n-o invidieze careva, doamne ferește!

În multele discuții telefonice, întinse ca pelteaua, după ce-o întreb ce tiraj o avea proaspăta scriitoare, în loc să zică frumos că nu știe, îmi răspunde că nu e frumos să pui astfel de întrebări de budoar, că așa ceva denotă lipsă de educație și alte bălării (tipa e expertă în intrat în păpușoi, bătut cîmpii aparent cu grație, ea fiind un exemplu de comportament moral, cinste și onoare de te îndoi), moment în care răbdarea mea de înger scapă o înjurătură. Bă să dea dracii! Ce vrea asta de la mine, în definitiv? Să mă pună la punct, să-i dau cartea înapoi – pe care oricum i-o dădeam, că nici nu dorisem s-o iau, sau să mă enerveze definitiv?

Să-i spun totuși doamnei începătoare într-ale literaturii (și amicei ei, o somitate în absolut toate domeniile), că e de bun augur să-ntrebi în ce tiraj a ieșit o carte, asta dacă nu cumva ți-e jenă că ai scos 100 de exemplare pentru prieteni și familie, caz în care nu te poți numi scriitor profesionist, ci doar unul de budoar. Că asta înseamnă budoar, ceva intim, ma cherie. O chestie așa, între ai tăi, să nu spună c-ai trecut degeaba prin viață și nu ți s-a împlinit visul de scriitor.

Să-i mai spun amicei scriitor că ăștia așa care mai știu cu ce se mănîncă felia asta de literatură îi privesc pe începători cu îngăduință, fiindcă știu ce-i așteaptă de-a lungul timpului dacă nu vor să se limiteze doar la o carte și dacă vor să depășească literatura de budoar. Și că ar fi bine să nu se culce pe o ureche și nici să se ia aiurea în tramvai după spusele unor tipese binecunoscute în tîrg ce poame amare sunt atunci cînd li se pune pata pe cineva, de cele mai multe ori din senin. Mai bine să facă un pas în spate și să analizeze situația cu capul lor, dacă vor să rămână pe felie. Fiindcă întrebarea a fost pusă doar ca să vezi cîtă nevoie de ajutor are să depășească cercul budoarului. Ori dacă deja orgoliul a ieșit din bojoci, pot deja să fac predicții sumbre, dar nu e treaba mea viitorul scriitoricesc al altora.

Și cînd lucrurile or scăpa de sub control cu tipesa lor, să-și aducă aminte de mine.

Cărțile lunii martie-aprilie

Razboaiele-meleDintre cele care merită menționate:

  1. Adelin Petrișor – ”Războaiele mele” – din culisele unui reporter de război, dar, mai ales, a eforturilor lui de a ajunge pe front pentru a transmite de-acolo. Cu un cuvînt înainte semnat de Cristian Tudor Popescu, cunoscutul reporter Adelin Petrișor povestește despre ce înseamnă să fii soldat (reporterii sunt și ei soldați de teren) al adevărului. Vorbim despre niște vremuri, nu foarte îndepărtate, cînd răbdarea unui om, motivația, dragostea pentru adevăr (și pentru cele cel puțin 2 surse ale sale era literă de lege), urmărirea unui subiect. Anii 1999 – 2006. Subiecte precum Fallujah, Închisoarea Guantanamo, bombardamentele Nato din Iugoslavia, întîlnirea cu Arafat, trupele române în Afganistan, Irak, războiul din Liban. Însă războaiele lui sunt și cu cei din presa română, cei pe care trebuie să-i convingă constant de ce trebuie să fie acolo, de ce trebuie să transmită românilor ce se întîmplă cu lumea și bineînțeles continua grijă a banilor necesari pentru deplasare. O carte necoafată scrisă de un reporter adevărat într-o lume din ce în ce mai invadată o redactorilor de birou, care nu-și mai scot nasul afară să transmită un direct nici măcar din stradă.
  2. Oya Baydar – ”Cuvîntul pierdut” – că veni vorba despre războaie, scriitoarea Oya Baydar vorbește în cartea ei (fiction) despre un atentat la Istanbul și un glonț ”rătăcit” din Ankara ce nimerește o tînără kurdă. Sunt două povești diferite, dar aveți răbdare, se vor lipi bucățile de puzzle. Cartea am citit-o exact în perioada cu povestea cu atentatele, coincidență sau nu. Mai multe teme sunt abodate de ”această Françoise Sagan a Turciei” – deși mi se pare că i s-a făcut un enorm deserviciu că cineva a avut proasta inspirație s-o numească astfel, e mai apropiată ca stil de Zadie Smith. Iată temele: sensibila și ocolita problemă a kurzilor (Oya Baydar a fost închisă la 31 de ani pentru că s-a opus loviturii de stat militare din Turcia – motivul pentru care am vrut să văd ce are de spus femeia asta), tema scriitorului de succes rămas fără cuvinte și subiecte, care pleacă în căutarea adevărului unei povești la care a asistat fără să vrea, luptele individuale ale tuturor celor implicați în ceea ce s-ar putea numi ”ciocnire de destin”, o ciocnire care zdruncină și reașază. Din tot ce-am citit în ultimele luni, aceasta e preferata mea.
  3. Anais Nin – ”Henry și June” – din Jurnalul dragostei necenzurat – eros, psihopata de Anais Nin care scrie, scrie și nu e prinsă de bărbatul ei pe care-l înșală cu Henry Miller, așa o stare de beatitudine pe care o au oamenii între 20-30 de ani, cînd cred că viitorul e foarte departe, sunt tineri, încă frumoși și au impresia că pot iubi la nesfîrșit și că li se poate ierta orice. Poate pentru vremurile acelea, jurnalele lui Anais Nin au părut revoluționare, pătimașe, senzuale, sclipitoare etc. , dar dacă stai să te gîndești este vorba doar de o femeie tristă care în afară de a-și descrie partidele de sex, ce altceva mai face? Anyway, alt jurnal de-al ei nu mai am de gînd să citesc. După ce citești două (”Incest” a fost la mine primul dintre ele, iar acum ”Henry și June” la o distanță de 13 ani între ele) e clar că toate sunt la fel. L-am menționat doar ca să știți că nu merită să dați banii pe mai mult de 2 jurnale marca Anais Nin.
  4. 382555_442144245830228_1202589343_nFausto Brizzi – ”O sută de zile de fericire” – poate că am mai vrut să prelungesc puțin farmecul Italiei și m-am apucat de cartea unui scriitor italian. Am citit-o în două zile. E vorba despre povestea unui tip care află că mai are aproximativ 3 luni de trăit, mai mult sau mai puțin. Cancer în metastază. Își dă 100 de zile să-și rezolve treburile, să fie iertat de soția pe care o înșelase (și aceasta aflase și-l dăduse afară din casă), să petreacă mai mult timp cu prietenii și copiii săi, să le pregătească darurile aniversare pînă cînd aceștia vor ajunge la vîrsta majoratului și multe alte complicități pe care le face cu ajutorul prietenilor.  Mi-a amintit de filmul ”My Life Without Me”, unde, tot așa, o tipă află că mai are puțin de trăit, din cauza unui cancer, însă ea se hotărește să nu anunțe pe nimeni și-și aranjează viața după moartea ei, fără ajutorul nimănui. E mult mai mișto să ai sprijinul prietenilor.

Pe la ziua 40 au început și lacrimile. Da, cam plîng la cărți (și filme). Exact cînd am un astfel de moment de sensibilitate, intră maică-mea și mă-ntreabă:  ”ce-ai, dragă, plîngi?” (cu sensul de plîngi dintr-atît? chiar crezi că e adevărat ce se-ntîmplă acolo?) De fiecare dată se întîmplă asta și-mi strică momentul. Niciodată, niciodată să nu-i întrebați asta pe copiii voștri! De data asta m-a pufnit la ”Copiii (…) e mai bine uneori să te subaprecieze. Că trăiesc mai fericiți.” M-am dus, am fumat o țigară și m-am întors la citit.

La ziua 29 sunt de acord cu eroul lui Brizzi (și cu Brizzi, evident) cînd spune: ”Cel mai frumos lucru într-o călătorie este întoarcerea acasă. Deschizi ușa și simți acel miros amestecat de mobilă, cărți și persoane pe care le iubești, e o mireasmă unică. Parfumul casei tale.

La ziua 16 o învață pe fata lui să se lase purtată de val și să piardă. ”Două lucruri care îi vor prinde bine în viață”.

Sunt multe referi la filme și cărți, pînă la urmă ce rămîne din viața unui om? Amintirile din copilărie, cele mai bune cărți citite, cele mai frumoase prietenii, cele mai bune companii într-o călătorie? Și uneori trebuie să trăiești toate astea pe repede înainte, mai ales cînd știi că nu mai ai timp. Ei bine, apreciez acum altfel micul dejun al italienilor: cappuccino cu gogoși sau alte prăjituri la care chiar sunt experți.

  1. Jane Costello – Aproape căsătoriți – chick lit. Iată ceva mai amuzant. Vă rog să mă scuzați că nu înșir aici marii clasici, dar am ajuns la vîrsta că nu mai simt nevoia să fiu prea deșteaptă. Credeți-mă că nu folosește la nimic să fii deștept și tot timpul în priză, e chiar obositor. Ba mai mult, enervează pe cei din jur. În ”Aproape căsătoriți” avem povestea unei tipe părăsite în fața altarului, o zăpăcită grupa mare, ale cărei comparații m-au făcut să rîd. Gagica se duce bonă au-pair în America, să scape de gura lumii și de compătimirea ei. Subiect previzibil, ușurel, dar a mers din minune pe avion, mai ales că-ncepe cu plecarea ei spre America. Bună de luat la mare sau într-o ieșire de week-end la munte, cînd plouă sau n-ai chef să mergi cu grupul la ski ori să faci cu ceilalți trasee montane și nici să-ți pară rău dacă ai uitat-o în camera de hotel sau că i-ai împrumutat-o vreunei prietene.

Cărțile lunii februarie

  1. 11231085_538163176351615_3013949291363585504_n”Fundația Paradis” – din seria de autor Liza Marklund – pînă acum am citit 4, nu în ordinea scrierii lor sau a evenimentelor din carte, ci după cum le-am găsit. Personajul însă e același – jurnalista Anika Bengtzon. Și asta fac de fiecare dată cînd mi-e dor de o redacție cum nu va fi niciodată pe la noi, cu cod deontologic respectat și toate cele. ”Fundația Paradis” e a doua carte a Lizei, din cîte mi-am dat seama, era înainte ca ea să ajungă șefă de investigații și înainte să se căsătorească cu Thomas.
  2. ”12 creatoare care au schimbat lumea”, a cărei recenzie am făcut-o deja pe Mala Hierba – o carte grea, de studiat pentru toți iubitorii de modă, mai ales iubitoarele de modă, și nu numai. Îmi place să bag un ”și nu numai”, adică e invitat și restul de iubitori de artă. După ce-o cititți o să vedeți voi de ce.
  3. Steiner – ”Știința ocultă” – asta a fost altă bătaie de cap pe care n-am putut-o lăsa din mîini, dar sunt convinsă că dacă aș fi citit-o acum 8 ani, aș fi lăsat-o baltă de la primul capitol. Între timp, nu mai e vorba de curiozitate sau de ”trebuie să citesc asta”, ci de ”trebuie să înțeleg mai bine asta”.
  4. ”Povestiri de pe Pământ” a Danielei Marin, la a cărei recomandare lucrez acum – e una din acele cărți în care ai onoarea să vezi și mai mult dincolo de scris pentru că ai fost de atîtea ori față în față cu spiritul autorului. Cu toate astea, în timpul lecturii te detașezi de ce cunoști, e ca și cum cineva vine de undeva de departe și-ți răspunde la întrebări pe care nu știai că le ai. Iar asta se potrivește de minune cu o întîmplare paranormală pe care am avut-o azi cu Roxana (și nu e singura întîmplare paranormală avută cu Roxana). Adică gen eu întreb ceva (să nu-mi spuneți că nu vorbiți prin casă singuri) și Roxana visează răspunsul la întrebarea mea și-apoi vine și-mi povestește visul pe mail. Sigur, ea nu înțelege ce-a visat, dar e așa de real că mă trezesc cu un răspuns elaborat la toate frămîntările mele din ultimii 4-5 ani. Asta e Roxana mea. Așa și cu ”Povestirile de pe Pământ” numai că aici e și mai și, în sensul că mi se răspundea la întrebări pe care încă nu le pusesem. Dar asta e Daniela mea. 🙂 
  5. Acum sunt în plin jurnal de dragoste, pare-se necenzurat, Anais Nin – sincer mă super plictisește tot ce povestește ea acolo, dar o să termin cartea pentru că vreau să înțeleg de ce n-am fost niciodată o fană a ei.

Cărțile lunii ianuarie

IMG_20160209_193124În ianuarie, o lună cu mai puține traduceri și mai puține drumuri.

  1. Inițierea lui Elisabeth Haich (ambele volume) – s-a aflat la o recitire. În 2008 o citeam înainte de plecarea pe Camino, dar atunci am citit-o într-o goană nebună că trebuia s-o restitui, iar aceasta este una din acele cărți la care trebuie să te oprești și să reflectezi din cînd în cînd. E vorba despre o tipă care-și amintește dintr-o dată viețile pe care le-a trăit și inițierea prin care a trecut cu 3000 de ani înainte de a se prăpădi. O aventură spirituală, în care aceeași actori schimbă rolurile la mii de ani distanță, dar și o experiență a căutării în care Sinele este principalul spectator.

Și un fragment: ”Orientalii cunosc mult mai bine decît noi misterele ființei umane. Dar ei au învățat să tacă. (…) Orientalii au descifrat codul vieții și al morții, dar nu au decît o armă în fața sarcasmelor vesticilor: tăcerea. Nu este deloc de mirare. Să-ți dau un exemplu: un indian mi-a arătat un breloc, o figură a lui Buddha, în poziția lotusului. Găseai cu sutele în orice bazar. El mi-a spus: ”Occidentalii nu și-ar permite să facă niciodată din christos un breloc vulgar; noi respectăm credințele religioase ale altor credințe. Știm că în spatele tuturor imaginilor divine, oricît de variate ar fi acestea, nu există decît un singur Dumnezeu.” După care a așezat cu delicatețe brelocul cu Buddha  pe altarul familiei. Fiind eu însămi un occidental, trebuie să recunosc că mi s-a făcut rușine. Și mă-ntreb cît timp îi va mai lua Occidentului pentru a nu mai insulta Orientul printr-o asemenea lipsă de gust, de tact și de considerație.”

Nu e vorba numai despre căutarea asta de spirit, sine și vieți care au fost și s-au dus. Se caută cărți, mentori, răspunsuri, cu o neliniște și o febrilitate sinonime cu conștientizarea trecerii timpului. Ne îndreptăm vertiginos spre moarte și înainte de a trece dincolo vrem cu disperare să înțelegem de ce suntem aici. Și dacă tot suntem aici, cam cum ne vom petrece timpul astfel încît să nu deranjăm prea tare ”corola de minuni a lumii” care, în cazul lui Elisabeth Haich, este Spiritul, cu toată experiența lui.

  1. Apropo de orientali, am citit cartea lui Cem Mumcu (citit Gem Mumgiu) – ”Mormînt”. Medic de profesie care a ales să fie redactor-șef într-o editură. O povestire ciudată, dar foarte bine scrisă – foarte prost tradusă,pe alocuri. Limba turcă e o limbă destul de grea, n-ar trebui să se înhame la ea toți cei care, dacă au fost de 3 ori în Turcia, au impresia că știu limba. Există o topică a frazei și o sintaxă destul de complicată. Au fraze lungi cu multe părți de vorbire, printre care adjectivele sunt din abundență, iar verbele le găsești la sfîrșitul frazei. Astfel că trebuie să gîndești total diferit. De aceea, turcii sunt niște persoane foarte intuitive pentru că pe la jumătatea frazei va trebui să-ți dai seama de sfîrșitul ei, ori asta se face prin exercițiu îndelungat ce, în timp, devine natural.

12191474_532987293535870_8200554094700769310_nIată fraza care a dat bătăi de cap traducătorului: ”Într-o altă încăpere, tatăl nou-născutului, pe care se odihnea o pereche de foarfeci, terminase cu legănatul prin viață, și ventilatorul zgomotos, îndreptat înspre el din grija venită cu întîrziere că nu poate suporta căldura, legăna, dacă nu trupul, măcar cearșaful alb care îl acoperea.” Nu cred că e așa în original, cu foarfeci pe nou-născut sau cu un tată care a terminat-o cu legănatul prin viață… și restul… o fractură de logică totală. Simt cum mi s-au scrîntit neuronii citind-o.

Și apropo de apropo, zilele astea am citit un articol extrem de prost despre telenovelele turcești și despre de ce credea unu (și una) că au succes acestea over cele mexicane, braziliene și spaniole. Pe scurt, vă spun eu de ce, pentru că alea mexicane, braziliene și spaniole sunt special concepute pentru oligofreni, iar publicul s-a săturat să fie desconsiderat în ultimul hal.

Întorcîndu-mă la ”Mormîntul” lui Cem Mumcu, chiar și prost tradusă (pe alocuri), nu-i lipsește stilul și nici plonjarea într-o atmosferă grea, plină de mistere și superstiții. Mi-a plăcut îndeosebi scena în care, pe măsură ce o parte din casă se scufunda în întuneric îi paraliza și ei partea dreaptă a corpului. ”Oare ea copiase casa sau casa se răzbunase pe ea, cine adusese astfel întunericul?”

  1. Din seria colecțiilor lui Colleen Sell (gagica asta care strînge povestioare de la oameni și le împarte în povestiri despre surori, despre mame singure, despre nunți de vis sau despre cele mai bune prietene) de data asta am ajuns la Femei îndrăgostite. O carte pe care am luat-o cu 3 lei din Auchanul din Deva, cu gînd să am ceva ușor de citit pe drumul de întoarcere spre casă. (A, așa, ca fapt divers, în Kauflandul din Medgidia era 9 lei – aceeași carte.)  Iată ce m-a amuzat. La un moment una care nu reușea să-și găsească un iubit zice: ”Cine știe? Poate că la anul voi întîlni un român curajos, sau un francez fermecător, sau un venezuelean vesel. (Nu se știe niciodată.” Nah, ia uite, poftim, niște americance care visează la români curajoși, de-ăia veniți direct din ”Noi cei din linia întîi” de curajoși și nu altceva.
  2. 12316364_540518306116102_9131827818913122315_n”Puterea intenției” a lui Dr. Wayne W. Dyer – este o carte începută nici nu mai știu cînd și citită cu pipeta, în sensu` că după ce citești un capitol trebuie să-l pui în practică și să vezi dacă e așa. M-am jucat puțin cu intențiile și cînd au devenit realitate am rămas, cum se spune, mască! Apoi va trebui s-o iei de la început și s-o aprofundezi și mai bine că prea pare sărită de pe fix.
  3. Pe partea de poezie, am citit cartea lui George Mihalache – Indescriptibil, pe care mi-a trimis-o prin poștă, făcînd un gest suav de prietenie, de pe vremea cînd ne citeam blogurile anilor 2005-2008. Mă bucur că mi-a trimis-o. I-am recomandat-o pe Mala Hierba.
  4. A trebuit să citesc și cele ”101 cuvinte de origine turcă” a lui Emil Suciu pentru cele 3 povestiri cu cuvinte comune în limbile turcă și română, care au devenit 4. Zic ”a trebuit”, dar apoi m-a prins foarte tare. E un turcolog care știe ce spune.

Între timp, luna asta a apărut la Editura Next Publishing o serie de cărți bilingve româno-turce, româno-chineze și româno-arabe.  O invitație la care n-am reușit să ajung. Măcar c-o vedeam pe Ciden, traducătorul cărților mele în turcă și fosta mea colegă de bancă din liceu. În schimb, am editat un roman (nu al meu), am terminat mini-romanul meu pentru prea-adolescenți, am ținut o oră de lectură la grădinița lui Iris din Medgidia (unde-am citit ”Mînzdrăvan” și ”Filipica și Moftulici”) și era cît pe ce să țin una la Spectrum, dacă nu se anula în ultima clipă din nu știu ce motive.

Și cam asta a fost activitatea mea literară pe ianuarie. Zic c-a mers binișor.

Cărțile lunii decembrie

12235036_535537513280848_535862751210439294_nMagia ordinii – Marie Kondo (asta pentru că sunt pe cale să mă transform într-o persoană obsesiv-compulsivă în ale curățeniei – adică exact ce-mi displăcea în tinerețe). Și la mine la fel. Cea mai bună metodă de a face curățenie este de a scăpa de lucrurile care stau prin casă și adună praf. Tot ce e în plus îmi dă o stare de agitație și de dezordine. Numai la cărți nu pot renunța. Dar chiar și acestea, în lipsa unui spațiu de bibliotecă mai mare, stau depozitate în cutii care sunt urcate în pod, imediat după ce le-am citit. Și un interviu cu Marie Kondo pe Goodreads despre importanța ordinii în viața și casa unui om.

Culoarea sentimentelor – Kathry Stocket – cartea care i-a schimbat viața lui Oprah Winfrey, după cum declara într-un interviu. Înțeleg acum de ce.

Fata din tren – Paula Hawkins – o îmbîrligătură de relații, în urma căreia o fostă soție devine alcoolică, soțul care a părăsit-o devine criminal, își omoară amanta care era și ea, desigur, măritată cu unul pe care alcoolica îl consolează, neștiind că fostul soț e vinovatul, dar până la urmă se află totul și soția criminalului devine criminală. Here we go! V-am spus eu tot, nu mai are rost s-o citiți.

Da, știu, cam puține, dar a fost decembrie cu plimbări, serbări, traduceri și două manuscrise de corectat, dar în principal traduceri. Am avut nevoie de cărți mai ușurele.

În total pe 2015 am citit 43 de cărți, dar pe goodreads am salvat doar 31 sau pe-acolo. Pe blog am scris despre mai puține, iar prezentări de carte am făcut încă și mai puține. Întrucît am scăpat de televiziune, sper ca anul acesta să citesc mai mult, să scriu mai mult și să recomand mai prompt.