Où sont les blogs d`antan ?

5c25badd24ccc684f3ea80c528f3dade

Finding someone who loves the same blog as you do = instant new bestfriend

Mă tot gîndesc cu nostalgie la libertatea pe care ți-o crea scrierea pe blog, habar nu aveai cine te citește, dar știai că vine acolo pentru tine să te citească. Era modul cum o spuneai tu, sau cum o spunea el, erai sigur că cel care a venit la tine, te caută că zici ceva interesant, sau te duceai tu la el, pentru că după vreo 10 însemnări deveneai dependent de ideile lui/ei și de modul în care le expunea și uite așa se nășteau marile amiciții.

Unele au și rămas, dar nu mai sunt așa de zgomotoase, ne urmărim pe silentio stampa de prin listele noastre mohorîte de facebook și nu zicem nimic să nu cumva să înceapă vreun uragan creat de vreo fostă colegă de liceu care crede că dacă ai stat în bancă cu ea te și cunoaște, plm, sau vreo verișoară cu care ai fost în discotecă acum o mie de ani, dar n-a citit nici măcar un articol scris de tine și nu mai știe cum ai evoluat, sau, Doamne ferește nevasta, amanta, viitoarea iubită, care stă ca uliul să nu dea vreun like amărît vreunei omlete nenorocite.

Și mai e și chestia asta că uneori apăs pe linkuri care mă duc într-un punct mort, nu mai există blogurile alea, apăs pe comentarii, care în mod normal m-ar fi putut duce pe scrierile cuiva. Nu mai sunt nici acelea. Și n-au trecut decît 10 ani. Sau 12. Unora le-a dat viața în cap, alții și-au pierdut îndemînarea. Unii, foarte puțini, au rămas. Alții s-au transformat în altceva sau au ajuns acolo unde își doreau, în redacțiile pe care le visau, ori au scos cărțile pe care și le imaginau, ori au fost prinși în vîltoarea contractelor, proiectelor, călătoriilor etc. viață pe repede înainte sau everybody loves facebook.

Cred că am citit mii de bloguri, mai ales în perioada cînd timp de 7 luni am recomandat zilnic cîte 3-4, cu însemnările lor cu tot și trebuia să rînesc prin tot internetul pînă găseam ceva bun. Dar găseam. Pe unii autori i-am recomandat de mai multe ori, sperînd că așa vor avea mai mult public care să ajungă la trăirile, emoțiile, stilul lor de viață, ideile, pe scurt, scrierile lor.

Apropo de scrierile astea, îmi lipsesc. Oamenii care scriau erau în primul rînd oameni care citeau cărți și cărora le plăcea să vorbească despre asta. Sau știau să concentreze informația. Pe alții îi interesa să își înțeleagă emoțiile. Pe unii i-am cunoscut și în viața reală. Erau la fel de amuzanți, interesanți, inteligenți, buni și ambițioși, cum îi percepeam din blogurile lor. Cele mai bune muzici mi s-au recomandat atunci, cele mai bune cărți le-am citit tot atunci. Nu mă miră că unii dintre ei și-au împlinit visele. A fost o atmosferă frumoasă, cu multă muzică și nopți nedormite, cu un șuvoi de tinerețe și clipe furate, pe un drum pe care s-a întîmplat să ne întîlnim și să ne salutăm.

Mie mi-e puțin dor de atmosfera de atunci, atît am vrut să zic. Fiindcă în 10 ani de deconectare n-am întîlnit nicăieri, în viața reală, atîția oameni interesanți la un loc decît în zona unde fiecare a dat cu capul și, întorcînd spatele la lume, a scris cu umor sau cu sinceritate, ce l-a preocupat atunci mai tare. Sper că sunt bine cu toții și că într-o zi se vor întoarce la blogurile lor, ca la ei acasă.

Advertisements

10, 6, 4

28907717_1592461997470395_961694193_n

foto: Iris, în tren, pe drumul de întoarcere – poză făcută de prietena ei, Sara.

Cifrele arată așa: 10 ani de blog, 6 ani de Iris și 4 zile fugite de-acasă.

Nevoia de a demonstra cît suntem de buni sau de valabili vine din faptul că cineva te-a castrat de mic că nu ești bun de nimic, dar în același timp ți-a și indus ideea perversă că poți fi bun la orice.

O greșeală în educație pe care o văd la foarte mulți oameni. Sunt adulți, dar îmi pot da seama ce fel de mame au avut după felul în care-și rezolvă treburile sau nu, după ce vor să demonstreze sau nu, ce anume îi face să se înfoaie la alții sau nu. Printre ei, mă observ, bineînțeles, mai ales pe mine.

Din cauză că nu suntem oameni perfecți, deși așa ne-am născut, în loc să-i învățăm pe copii cum să-și păstreze bunătatea și frumusețea nativă, băgăm în ei reguli și punem biciul să demonstreze sau să facă ceva, ca să ne mîndrim mai apoi prietenilor noștri sau altora de prin jur că vai, ce copii deștepți avem, fără să vedem cît de triști devin.

Aș prefera să nu-i induc lui Iris ideea că poate face orice vrea dacă dorește, că imposibilul nu există, că dacă vrei poți, în locul celei că poate fi iubită exact așa cum este și că nu e nimic în neregulă cu ea. Încă încerc să-mi dau seama ce-i place foarte mult în afară de ponei (iar aici recunosc și sper să citească într-o zi cît de mult m-au secat poneii ei, dar cu toate astea le-am făcut loc în casă și i-am cumpărat ultimele apariții). A venit vremea să facă ceva, nu știm încă ce, așa că o duc peste tot. Cel mai mult îmi place să fug din orașul ăsta lipsit de posibilități și orizonturi și locuri de joacă și să-i arăt lumea și locurile prin care am trecut eu. Asta e și o ocazie specială de a sta mai mult de vorbă cu ea și de a o încuraja să facă singură unele alegeri.

Așa că, în plină înzăpezire și emoții că nu mai ajungem la tren, sau că trenurile nu merg, am ajuns în final la Brașov unde ne-am jucat în parcurile de acolo, Zao Planet și Superland. Alte numere: Alma, 5 ani, Iris, 6 ani și Sara, 8 ani (La mulți ani, Sara, încă o dată!).

Deci chiar nu contează că dacă mai aud o dată ”Dacă vesel se trăiește, bate așa”, iau pe cineva la bătaie și dacă mai văd un pitic al Albei-ca-Zăpada că se uită la mine de sus, îl pocnesc, fetele au fost fericite și s-au jucat în aproape toate zonele de atracție din SuperLand. Sper că cele 4 zile petrecute full time cu mine au compensat absența pe care a încasat-o luni la școală.

18352_1277635455339_2217582_n

Într-un alt tren, acum 10 ani, dinspre Bistrița spre București

***

Ce mai voiam să zic este că dincolo de evoluțiile sau involuțiile mele, nu mă voi jena niciodată să bag un fitil-două, să văd cum se schimbă oamenii la față, fix în momentul în care știu sigur că au dat-o în bară. Momentul de după e la fel de important ca și cel dinainte, dar asta nu înseamnă decît că atît pot duce unii. Nu mai mult.

Degeaba se uită la mine ca și cum nu le-ar conveni ce-am zis. Chiar au o nouă ocazie de a se îndrepta, ori de a măcăni în continuare. Eu voi privi la lume tot cu mîna sub bărbie și peste zece ani. Un gest pe care l-a copiat și Iris, văd. Iar pentru asta, îi mulțumesc din nou Sarei, prietena ei de 8 ani, care a surprins momentul.

La mulți ani, nouă, din nou și pentru totdeauna, oriunde ne-am afla și de oriunde ne-am saluta!

 

Cărțile lunii mai-noiembrie

15356026_10208968531824869_652877467_nDeși cărțile de mai jos ar fi trebuit citite într-o lună, abia dacă am găsit răgaz sau liniște pentru ele. Ce să mai vorbim despre recomandarea lor. Încerc acum să ajung la zi și cu exercițiul acesta al lecturii.

Despre cărțile Lizei Marklund am mai scris. ”Pe viață” e următoarea aventură a Annika Bengtzon. Deja obișnuiă cu stilul, parcă nu mai vreau să citesc și partea a 5-a. Măcar în cărți vreau să aud despre binele care învinge. Avem o femeie curajoasă, muncitoare, iubitoare, mamă bună și principialistă, care e în slujba dreptății și îi umărește pe cei răi pînă în pînzele albe, dar tot ea și-o ia în freză. Nu că ar fi diferit de viața reală, dar ziceam așa, măcar în cărți să nu rămîn cu gustul amar al vieții. Dar ce reporter are viață normală?

Catherine Siguret – ”Femei celebre pe divan” – unde se aruncă un ochi indiscret și psihanalitic în viața a 11 femei. De la Colette la Virginia Wolf, de la Marlene Dietrich la lady Diana. De reținut, după ce parcurgi rezumatul acestor femei, ajungi la concluzia că nu există povești cu zîne.

Charles Bukovski – ”Șuncă pe pîine” – un băiat plin de acnee, abuzat verbal și fizic de tatăl său. Nu e deloc o carte amuzantă, deși coperta patru amintește de ”umor savuros”. Nu e nimic de rîs într-un copil bătut și o pisică mîncată de cîine.

Neal Donald Walsch – Conversații cu Dumnezeu vol 1 și 2 – acum sunt la volumul 3 (în lectură) – Dacă Dumnezeu îi dictează lui Neal Donald Walsch conversațiile acestea sau dacă scriitorul întreabă și tot el răspunde, nu știe nimeni și nici nu are importanță. Avem atîta nevoie să știm că Dumnezeu ne vorbește într-un fel sau altul – și părerea mea e că chiar ne vorbește – prin cărți, prin oamenii pe care ni-i pune în față și prin situațiile pe care noi înșiși le creăm – încît dacă parcurgem toate cele trei volume ale lui Neal Donald Walsch, un singur lucru dacă reținem și tot ajungi mai aproape de adevărul pe care tu însuți îl deții. Care e acest lucru de reținut, depinde de tine. Poate că unul are nevoie să știe că roata se învîrte, că nimeni nu scapă nepedepsit, poate altul are nevoie să înțeleagă ce e transparența, altul la ce îi folosește răutatea, poate alții vor afla că Hitler e bine mersi în rai, pentru că nu e el răul suprem, care nici măcar nu ar fi existat dacă nu ar fi ieșit din sînul unei conștiințe colective care l-a produs pe Hitler, el fiind doar vîrful icebergului. Și multe altele.

Luule Viilma – ”Alungă răul din tine” e singura căreia am reușit să îi fac o recomandare. O avem aici.

Emily Giffin – ”Iubit de împrumut” – asta da, poți spune că e o carte cu umor savuros. Ușurică și bună să evadezi într-o poveste de amor cu final fericit. Ne plac eroinele zăbăuce, zărghite, zălude care fie și puțin nătînge și împiedicate, reușesc să pună mîna pe chipeșul cartierului.

Isabel Alende – Suma zilelor – e prima carte pe care o citesc scrisă de Alende. Mi-a plăcut ideea de clan, de trib. O scrisoare lungă, către fiica ei, Paula, care se transformă în roman, așa cum Casa Spiritelor o scria către fostul președinte chilian Salvador Alende și cunoaște din prima succesul internațional. Fix în momentul acesta, cartea e trimisă din Zaragoza la Tolosa, către Alexandra. Mă anunță mi suegra, Gina, că e la coadă la poștă. Poate într-o zi, ne vom reîntregi clanul.

15451076_10208968510624339_768261703_nFlorentin Popescu – de 40 de ori în pagina-ntîia – editoriale despre viața intelectualilor români, în special scriitori. A fost interesant de lecturat. Mi-ar plăcea să citesc și despre lucruri bune în lumea asta, că toată lumea e prietenă, că e fairplay peste tot, că unii se bucură de premiile altora și nimeni nu-și trage la gioale. Dar deja m-am resemnat. Cartea am găsit-o astă-vară într-un sac din cele 5-6 de la Biblioteca Municipală Medgidia, care trebuiau dați sau aruncați. Are un autograf dat lui Ovidiu Dunăreanu ”Cu prietenie, dintotdeauna” din 10 martie 2015. Mi-a fost milă.

”Oamenii fericiți citesc și beau cafea” a lui Agnes Martin Lugard – una dintre cele mai proaste cărți citite anul acesta. În cartea asta, în afară de două decese și o amorezeală care se presupune că ar fi trebuit să se lase cu iubire pe vecie, mai aflăm că eroina principală este pupată des pe tîmplă și se fumează la fiecare paragraf. Ar fi trebuit să se numească: ”Oameni distruși sunt pupați pe tîmplă și fumează de sting.” Cartea e atît de proastă că nu am putut empatiza cu decesele alea.

Ce e transparența

denzelNimic nu produce corectitudine mai rapidă decît transparența.

Transparența este, de fapt, un alt cuvînt pentru adevăr.

Guvernele, corporațiile, oamenii puterii știu acest lucru și de aceea nu vor permite niciodată ca adevărul – adevărul pur și simplu – să stea la baza oricărui sistem politic, social sau economic pe care l-ar promova ei.

În societățile iluminate nu există secrete. Știi de ce acest lucru este posibil numai în societățile iluminate? pentru că nimeni nu vrea să obțină nimic sau să aibă ceva pe socoteala altcuiva.

Acesta este un mod radical de viață.

În societățile primitive pare, într-adevăr, radical. În societățile iluminate este considerat de departe, la locul său.

Totuși, cele mai bune relații personale și, desigur, cele mai romantice sunt cele în care toată lumea știe totul, în care transparența nu este numai parolă, ci și unicul cuvînt, în care, pur și simplu, nu există secrete. Nu trebuie să ghicești sau să te prefaci; nimeni ”nu dansează cum i se cîntă”, nimeni ”nu-și face numărul” sau încearcă ”să te exclipseze”.

Înseamnă să spui adevărul atunci cînd vorbești, să nu ascunzi niciun adevăr cînd știi că acesta trebuie rostit. Înseamnă să nu mai minți niciodată, sau să ascunzi ceva, sau să manipulezi verbal sau mental, sau să răsucești adevărul tău într-o sută și unu contorsiuni, ceea ce este tipic pentru cea mai mare parte dintre comunicațiile umane.

Înseamnă să vii cu inima deschisă, să spui lucrurilor pe nume, să spui totul în față.

Înseamnă să te asiguri că toți indivizii au toate datele și știu tot ceea ce trebuie să fie știut despre un anumit subiect.

Transparența… un concept uluitor și foarte puțin folosit.

forget-mask-quote-text-v-for-vendetta-favim-com-65648Imaginează-ți o societate întreagă construită în jurul Principiului Transparenței. Jumătate din relele lumii ar dispărea mîine, jumătate din conflictele lumii, jumătate din mînia lumii, jumătate din frustrarea lumii…

Da, ar fi mînie și frustrare la început, să fii sigur de asta.

Ar fi enorm de multă frustrare și furie, cînd s-ar descoperi, în cele din urmă, cît de multe dintre persoanele obișnuite sunt făcute să joace după cum li se cîntă, sunt folosite ca un bun de care se poate dispune, sunt manipulate, mințite și înșelate direct.

Te invit să te gîndești la asta. Gîndești că ai putea să trăiești o astfel de viață?

Dacă nu, de ce nu? Ce ții tu ascuns de alții și nu vrei să se știe?

Ce spui tu altuia și nu este adevărat?

Ce nu spui tu altuia din ceea ce este adevărat?

 

(Conversații cu Dumnezeu – Neale Donald Walsh – vol II)

Scriitorii de budoar versus scriitorii profesioniști

N-ai ce să faci, acum toată lumea e scriitor. 3 lulele, 3 surcele te sărut la revedere, foaie verde mărăcine, răcorește-te mai bine. Și cam asta ar trebui să fie toată însemnarea. Dacă există o etică în tagma aceasta scriitoricească, eu n-am găsit-o. Ar trebui să se scrie un ”Cod al bunelor maniere în discuțiile despre literatură”, presupunând că ai cu cine să discuți despre literatură fără să te înfoi că ai citit 1000 de tomuri pe săptămînă și nu te blochezi în aere de madama de Pompadour, care, nu știu de ce, dar sunt convinsă că nu avea atîtea aere și iubea sincer literatura. Pentru că doar atît îți trebuie ca să discuți despre literatură: iubirea de lectură.

De o săptămînă întruna o amică îmi sălta în slăvi o altă amică (de-a ei) a cărei carte mi-a băgat-o pe gît și în geantă s-o promovez. Am crezut-o din prima că e minunată, nu era nevoie să insiste atît, că nu-s grea de cap. Nu contează că i-am zis că n-am timp să-i citesc cartea în trei zile, că necitite nu le recomand și că n-am cum să vin nici la lansare pentru că sunt într-o ședință. Trebuie să existe și varianta mea aici, pentru că varianta ei e împînzită pe tot Litoralul, de la plaja Vega încolo, spre stînga și spre dreapta și pe Facebookul personal pe care și-l activează doar cînd are mesaje de transmis cu direcție, ceva gen perversa de Tîrgu Ocna dată la temelie de s-au cutremurat toate like-urile tuturor iubitoarelor de dramolete. Pe urmă, hop, și-l dezactivează iar, să n-o invidieze careva, doamne ferește!

În multele discuții telefonice, întinse ca pelteaua, după ce-o întreb ce tiraj o avea proaspăta scriitoare, în loc să zică frumos că nu știe, îmi răspunde că nu e frumos să pui astfel de întrebări de budoar, că așa ceva denotă lipsă de educație și alte bălării (tipa e expertă în intrat în păpușoi, bătut cîmpii aparent cu grație, ea fiind un exemplu de comportament moral, cinste și onoare de te îndoi), moment în care răbdarea mea de înger scapă o înjurătură. Bă să dea dracii! Ce vrea asta de la mine, în definitiv? Să mă pună la punct, să-i dau cartea înapoi – pe care oricum i-o dădeam, că nici nu dorisem s-o iau, sau să mă enerveze definitiv?

Să-i spun totuși doamnei începătoare într-ale literaturii (și amicei ei, o somitate în absolut toate domeniile), că e de bun augur să-ntrebi în ce tiraj a ieșit o carte, asta dacă nu cumva ți-e jenă că ai scos 100 de exemplare pentru prieteni și familie, caz în care nu te poți numi scriitor profesionist, ci doar unul de budoar. Că asta înseamnă budoar, ceva intim, ma cherie. O chestie așa, între ai tăi, să nu spună c-ai trecut degeaba prin viață și nu ți s-a împlinit visul de scriitor.

Să-i mai spun amicei scriitor că ăștia așa care mai știu cu ce se mănîncă felia asta de literatură îi privesc pe începători cu îngăduință, fiindcă știu ce-i așteaptă de-a lungul timpului dacă nu vor să se limiteze doar la o carte și dacă vor să depășească literatura de budoar. Și că ar fi bine să nu se culce pe o ureche și nici să se ia aiurea în tramvai după spusele unor tipese binecunoscute în tîrg ce poame amare sunt atunci cînd li se pune pata pe cineva, de cele mai multe ori din senin. Mai bine să facă un pas în spate și să analizeze situația cu capul lor, dacă vor să rămână pe felie. Fiindcă întrebarea a fost pusă doar ca să vezi cîtă nevoie de ajutor are să depășească cercul budoarului. Ori dacă deja orgoliul a ieșit din bojoci, pot deja să fac predicții sumbre, dar nu e treaba mea viitorul scriitoricesc al altora.

Și cînd lucrurile or scăpa de sub control cu tipesa lor, să-și aducă aminte de mine.

Cărțile lunii martie-aprilie

Razboaiele-meleDintre cele care merită menționate:

  1. Adelin Petrișor – ”Războaiele mele” – din culisele unui reporter de război, dar, mai ales, a eforturilor lui de a ajunge pe front pentru a transmite de-acolo. Cu un cuvînt înainte semnat de Cristian Tudor Popescu, cunoscutul reporter Adelin Petrișor povestește despre ce înseamnă să fii soldat (reporterii sunt și ei soldați de teren) al adevărului. Vorbim despre niște vremuri, nu foarte îndepărtate, cînd răbdarea unui om, motivația, dragostea pentru adevăr (și pentru cele cel puțin 2 surse ale sale era literă de lege), urmărirea unui subiect. Anii 1999 – 2006. Subiecte precum Fallujah, Închisoarea Guantanamo, bombardamentele Nato din Iugoslavia, întîlnirea cu Arafat, trupele române în Afganistan, Irak, războiul din Liban. Însă războaiele lui sunt și cu cei din presa română, cei pe care trebuie să-i convingă constant de ce trebuie să fie acolo, de ce trebuie să transmită românilor ce se întîmplă cu lumea și bineînțeles continua grijă a banilor necesari pentru deplasare. O carte necoafată scrisă de un reporter adevărat într-o lume din ce în ce mai invadată o redactorilor de birou, care nu-și mai scot nasul afară să transmită un direct nici măcar din stradă.
  2. Oya Baydar – ”Cuvîntul pierdut” – că veni vorba despre războaie, scriitoarea Oya Baydar vorbește în cartea ei (fiction) despre un atentat la Istanbul și un glonț ”rătăcit” din Ankara ce nimerește o tînără kurdă. Sunt două povești diferite, dar aveți răbdare, se vor lipi bucățile de puzzle. Cartea am citit-o exact în perioada cu povestea cu atentatele, coincidență sau nu. Mai multe teme sunt abodate de ”această Françoise Sagan a Turciei” – deși mi se pare că i s-a făcut un enorm deserviciu că cineva a avut proasta inspirație s-o numească astfel, e mai apropiată ca stil de Zadie Smith. Iată temele: sensibila și ocolita problemă a kurzilor (Oya Baydar a fost închisă la 31 de ani pentru că s-a opus loviturii de stat militare din Turcia – motivul pentru care am vrut să văd ce are de spus femeia asta), tema scriitorului de succes rămas fără cuvinte și subiecte, care pleacă în căutarea adevărului unei povești la care a asistat fără să vrea, luptele individuale ale tuturor celor implicați în ceea ce s-ar putea numi ”ciocnire de destin”, o ciocnire care zdruncină și reașază. Din tot ce-am citit în ultimele luni, aceasta e preferata mea.
  3. Anais Nin – ”Henry și June” – din Jurnalul dragostei necenzurat – eros, psihopata de Anais Nin care scrie, scrie și nu e prinsă de bărbatul ei pe care-l înșală cu Henry Miller, așa o stare de beatitudine pe care o au oamenii între 20-30 de ani, cînd cred că viitorul e foarte departe, sunt tineri, încă frumoși și au impresia că pot iubi la nesfîrșit și că li se poate ierta orice. Poate pentru vremurile acelea, jurnalele lui Anais Nin au părut revoluționare, pătimașe, senzuale, sclipitoare etc. , dar dacă stai să te gîndești este vorba doar de o femeie tristă care în afară de a-și descrie partidele de sex, ce altceva mai face? Anyway, alt jurnal de-al ei nu mai am de gînd să citesc. După ce citești două (”Incest” a fost la mine primul dintre ele, iar acum ”Henry și June” la o distanță de 13 ani între ele) e clar că toate sunt la fel. L-am menționat doar ca să știți că nu merită să dați banii pe mai mult de 2 jurnale marca Anais Nin.
  4. 382555_442144245830228_1202589343_nFausto Brizzi – ”O sută de zile de fericire” – poate că am mai vrut să prelungesc puțin farmecul Italiei și m-am apucat de cartea unui scriitor italian. Am citit-o în două zile. E vorba despre povestea unui tip care află că mai are aproximativ 3 luni de trăit, mai mult sau mai puțin. Cancer în metastază. Își dă 100 de zile să-și rezolve treburile, să fie iertat de soția pe care o înșelase (și aceasta aflase și-l dăduse afară din casă), să petreacă mai mult timp cu prietenii și copiii săi, să le pregătească darurile aniversare pînă cînd aceștia vor ajunge la vîrsta majoratului și multe alte complicități pe care le face cu ajutorul prietenilor.  Mi-a amintit de filmul ”My Life Without Me”, unde, tot așa, o tipă află că mai are puțin de trăit, din cauza unui cancer, însă ea se hotărește să nu anunțe pe nimeni și-și aranjează viața după moartea ei, fără ajutorul nimănui. E mult mai mișto să ai sprijinul prietenilor.

Pe la ziua 40 au început și lacrimile. Da, cam plîng la cărți (și filme). Exact cînd am un astfel de moment de sensibilitate, intră maică-mea și mă-ntreabă:  ”ce-ai, dragă, plîngi?” (cu sensul de plîngi dintr-atît? chiar crezi că e adevărat ce se-ntîmplă acolo?) De fiecare dată se întîmplă asta și-mi strică momentul. Niciodată, niciodată să nu-i întrebați asta pe copiii voștri! De data asta m-a pufnit la ”Copiii (…) e mai bine uneori să te subaprecieze. Că trăiesc mai fericiți.” M-am dus, am fumat o țigară și m-am întors la citit.

La ziua 29 sunt de acord cu eroul lui Brizzi (și cu Brizzi, evident) cînd spune: ”Cel mai frumos lucru într-o călătorie este întoarcerea acasă. Deschizi ușa și simți acel miros amestecat de mobilă, cărți și persoane pe care le iubești, e o mireasmă unică. Parfumul casei tale.

La ziua 16 o învață pe fata lui să se lase purtată de val și să piardă. ”Două lucruri care îi vor prinde bine în viață”.

Sunt multe referi la filme și cărți, pînă la urmă ce rămîne din viața unui om? Amintirile din copilărie, cele mai bune cărți citite, cele mai frumoase prietenii, cele mai bune companii într-o călătorie? Și uneori trebuie să trăiești toate astea pe repede înainte, mai ales cînd știi că nu mai ai timp. Ei bine, apreciez acum altfel micul dejun al italienilor: cappuccino cu gogoși sau alte prăjituri la care chiar sunt experți.

  1. Jane Costello – Aproape căsătoriți – chick lit. Iată ceva mai amuzant. Vă rog să mă scuzați că nu înșir aici marii clasici, dar am ajuns la vîrsta că nu mai simt nevoia să fiu prea deșteaptă. Credeți-mă că nu folosește la nimic să fii deștept și tot timpul în priză, e chiar obositor. Ba mai mult, enervează pe cei din jur. În ”Aproape căsătoriți” avem povestea unei tipe părăsite în fața altarului, o zăpăcită grupa mare, ale cărei comparații m-au făcut să rîd. Gagica se duce bonă au-pair în America, să scape de gura lumii și de compătimirea ei. Subiect previzibil, ușurel, dar a mers din minune pe avion, mai ales că-ncepe cu plecarea ei spre America. Bună de luat la mare sau într-o ieșire de week-end la munte, cînd plouă sau n-ai chef să mergi cu grupul la ski ori să faci cu ceilalți trasee montane și nici să-ți pară rău dacă ai uitat-o în camera de hotel sau că i-ai împrumutat-o vreunei prietene.

Cărțile lunii februarie

  1. 11231085_538163176351615_3013949291363585504_n”Fundația Paradis” – din seria de autor Liza Marklund – pînă acum am citit 4, nu în ordinea scrierii lor sau a evenimentelor din carte, ci după cum le-am găsit. Personajul însă e același – jurnalista Anika Bengtzon. Și asta fac de fiecare dată cînd mi-e dor de o redacție cum nu va fi niciodată pe la noi, cu cod deontologic respectat și toate cele. ”Fundația Paradis” e a doua carte a Lizei, din cîte mi-am dat seama, era înainte ca ea să ajungă șefă de investigații și înainte să se căsătorească cu Thomas.
  2. ”12 creatoare care au schimbat lumea”, a cărei recenzie am făcut-o deja pe Mala Hierba – o carte grea, de studiat pentru toți iubitorii de modă, mai ales iubitoarele de modă, și nu numai. Îmi place să bag un ”și nu numai”, adică e invitat și restul de iubitori de artă. După ce-o cititți o să vedeți voi de ce.
  3. Steiner – ”Știința ocultă” – asta a fost altă bătaie de cap pe care n-am putut-o lăsa din mîini, dar sunt convinsă că dacă aș fi citit-o acum 8 ani, aș fi lăsat-o baltă de la primul capitol. Între timp, nu mai e vorba de curiozitate sau de ”trebuie să citesc asta”, ci de ”trebuie să înțeleg mai bine asta”.
  4. ”Povestiri de pe Pământ” a Danielei Marin, la a cărei recomandare lucrez acum – e una din acele cărți în care ai onoarea să vezi și mai mult dincolo de scris pentru că ai fost de atîtea ori față în față cu spiritul autorului. Cu toate astea, în timpul lecturii te detașezi de ce cunoști, e ca și cum cineva vine de undeva de departe și-ți răspunde la întrebări pe care nu știai că le ai. Iar asta se potrivește de minune cu o întîmplare paranormală pe care am avut-o azi cu Roxana (și nu e singura întîmplare paranormală avută cu Roxana). Adică gen eu întreb ceva (să nu-mi spuneți că nu vorbiți prin casă singuri) și Roxana visează răspunsul la întrebarea mea și-apoi vine și-mi povestește visul pe mail. Sigur, ea nu înțelege ce-a visat, dar e așa de real că mă trezesc cu un răspuns elaborat la toate frămîntările mele din ultimii 4-5 ani. Asta e Roxana mea. Așa și cu ”Povestirile de pe Pământ” numai că aici e și mai și, în sensul că mi se răspundea la întrebări pe care încă nu le pusesem. Dar asta e Daniela mea. 🙂 
  5. Acum sunt în plin jurnal de dragoste, pare-se necenzurat, Anais Nin – sincer mă super plictisește tot ce povestește ea acolo, dar o să termin cartea pentru că vreau să înțeleg de ce n-am fost niciodată o fană a ei.