De cînd şi-au găsit cuib în sufletul meu zilele lui “fie ce-o fi” mi-am amintit cum este să chicoteşti pe lîngă oameni permisivi şi-am văzut în felul lor deschis de a te privi măreţia fleacurilor. Micile bucurii ale vieţii. Ziua de naştere a unui prieten. Gîndul la darul pe care ai putea să i-l iei. Fericirea sălbatică cu care-i vii în întîmpinare. Felul în care îi cazi la piept şi-l îmbrăţişezi aşa cum ai îmbrăţişa iarba din spatele casei, atunci cînd ai chef să-ţi lipeşti obrazul încă proaspăt de crudul fir al ierbii prin care boabele de rouă alunecă alene. În vremea cînd spatele casei tale avea, desigur, un maidan de iarbă şi mirosul de zambile urca violent în văzduh. Mînuţa lui Iris în palma mea, atunci cînd mă plimb cu ea şi-i arăt lumea. Melodia vocii unei prietene şi pînă şi lacrima ei fierbinte care păstrează o poveste ştiută numai de voi două. Felul în care uşor închizi uşa asta şi ştii sigur că n-ai s-o mai deschizi, fiindcă acolo nu te mai recunoşti, fiindcă acolo n-ai fost niciodată, fiindcă acolo pînă şi iluziile s-au transformat în pulbere, dar nu de stele, iar cînd n-au fost iluzii au rămas sub preş nişte vise pe care s-au şters cu pantofii lucioşi mai marii zilei. Încît te întrebi: nu cumva asta a trebuit să înţelegi?
Şi dacă mi-aş scutura răspunsul din minte ca spiritul de praful strămoşilor tot nu mi-ar folosi la nimic. Un salt înapoi, în timp, cu sau fără zilele “fie ce-o fi”, nu s-a schimbat nimic esenţial. Ba parcă detaşarea mult căutată şi acel ştiu că eu nu contez le aveam deja în mine, numai că trebuia să tac mai mult ca să mă aud, ca să pot da cu mîna la o parte perdeaua aceea de furii şi trădări, fiindcă nu era perdeaua mea, dar mă voi folosi într-o zi de ea să acopăr greşelile altora şi să le redescopăr pe ale mele. Sau să le îmbrac în giulgiul potrivit.
***
În ultima vreme tac şi scriu. Umplu caiete. Citesc orice îmi pică în mînă (se-nţelege de la sine, nu chiar orice) şi cumpăr cărţi într-un ritm mai mare decît citesc.
Se încheie un an şcolar săptămîna asta, iar eu, oficial, trec mai mult pe partea de producţie emisiuni tv, lăsînd catedra, markerul şi catalogul în cui pentru o vreme, cu promisiunea fermă că în România nu mai predau, decît după ce-şi va reveni învăţămîntul, dar şi atitudinea statului faţă de profesori. Adică niciodată.
Las în cui şi lavaliera. De cînd am intrat pe producţie, am aflat că-mi place mai mult să fiu omul din umbră. Ăla atent la detalii. Martorul pe care te poţi baza. Cel care vorbeşte la telefon toată ziua, dar tace în faţa camerelor de filmat. În ultima săptămînă de Telefon de noapte, cea mai ciudată dintre toate, am întîlnit o gagicuţă, nu o pot numi altfel, a cărei vanitate şi aroganţă mi-au făcut-o antipatică imediat. Altfel, aş fi putut să-nchei sezonul ăsta fără incidente. Aş fi putut avea soarta ei, dacă n-aş fi avut un simţ (prea) ridicat al ridicolului.
Zully's Words 