Timp pentru Mădălina. Nopți pentru Mădălina.

320571_285767524769679_455874031_nCancerul nu mai este demult o boală fatală pentru cei care suferă de ea, însă oamenii da, sunt muritori și asta nu vor să priceapă mulți dintre cei care aud despre altcineva că e bolnav de cancer. Îl privesc pe acel om cu privirea aceea tîmpită de parcă s-ar uita la un condamnat la moarte, în timp ce toți suntem niște condamnați la moarte, cu termen de expirare, dar umblăm prin lume de parcă secundele noastre sunt infinite. Putem muri de orice și totuși, atunci cînd ni se dă sentința de cancer avem cumva senzația că zilele ne sunt numărate. Ironia este că cei care au boala aceasta, prea ocupați cu lupta împotriva cancerului, nu mai au timp să-și număre secundele din oră, nici orele din zi, nici zilele din ani, dar o fac ceilalți din jurul lui.

Mădălinei Angelescu nu-i e teamă de moarte. De 5 ani se luptă cu boala și cumva s-a obișnuit cu gîndul că se poate întîmpla orice, oricînd, e pregătită și pentru marea trecere, dar și pentru a rămîne aici, alături de cei dragi, de fata ei, Iulia, un copil de 11 ani, maturizat din vreme din cauza bolii mamei ei. Paradoxal, dacă s-ar teme, n-ar mai lupta. “Ne preocupăm mai mult de viața materială, haine, case, mașini etc. Sau de certuri și invidii. Stau de multe ori și asist la discuții fără valoare, lamentări despre lucruri mărunte și mă întreb: oare dacă ar fi în locul meu să lupte mereu cu moartea cum s-ar comporta? Nu cred că ar face față”, îmi spune ea într-o discuție amicală. Îi dau dreptate, dar ce nevoie au anumiți oameni de alții care se lamentează pentru lucruri mărunte? Ce să faci cu ăia în afară de faptul că pierzi timp într-o perioadă cînd chiar n-avem timp de pierdut.

Dacă tatăl meu ar fi trăit, azi ar fi împlinit 61 de ani. A murit la 39, de cancer. Erau alte vremuri. Nici atunci nu se găsea nimic și tot singur trebuia să-ți faci rost de doza de supraviețuire. Și deși n-a avut nici o vină, mult timp am fost furioasă – fără să știu exact pe cine sau pe ce, uneori eram pe el – că mi-am trăit tinerețea fără să-l am pe tata lîngă mine.

11582_736667059679721_1308408705_nÎn orice caz, înțeleg lupta Mădălinei din perspectiva părintelui care se luptă să învingă boala pentru a fi alături de fiica ei, pentru a-i oferi sprijin, protecție și dragoste în continuare, într-o lume dificilă, absurdă, imprevizibilă, în care va întîlni mai mulți oameni indiferenți, egoiști și răi, decît suflete calde, blînde și pline de afecțiune. Și ăsta e un fapt tot atît de sigur pe cît de cert este că cine se naște va muri. Depinde cum și ce-a făcut în trecerea lui pe-aici, aceasta îi va fi măsura. Cît de mult a dăruit, cît a rezistat, cît de tenace a fost, cum s-a trezit diminețile la o nouă zi și cît de recunoscător a fost pentru sănătatea lui, sau pentru clipa de acum, sau pentru mai știu eu ce.

O astfel de cumpănă sau chiar permanenta amenințare a vieții îți poate zdruncina spiritul și te poate lăsa fără puteri. Unii cedează pentru mult mai puțin. Chiar azi îl auzeam pe unu că striga pe la Kaufland în gura mare că vrea să se omoare că l-a părăsit consoarta.

Oricît de puternică ar fi Mădălina, fără prietenii sau oamenii care i-au fost alături ar fi renunțat demult la luptă. Nu știm ce este în sufletul ei – ce amestec interesant de sentimente, regrete, nostalgii, renunțări și speranțe dau privirii ei o intensitate anume, știm, noi, cei din jur, că 5 ani de rezistență e mult în condițiile în care unii nu rezistă nici 5 minute la nimic. “De cînd am această boală, mi-a mărturisit ea, viața mea, în mare parte, a stagnat, începînd cu modificări în casă, plimbări în concediu. Toată viața mea e schimbată. Nu mai merg la petreceri, cu toate că-mi doresc, organismul nu-mi permite. Mi-aș dori să merg și la lucru (a fost economistă înainte ca boala să se insinueze în trupul ei într-un mod mult mai perfid), dar, din păcate nu pot. Mîna dreaptă mi-e amorțită și nu mai pot scrie decît foarte urît și încet. Oamenii mă încurajează, dar simt la unii percepția lor despre cancer. Sărăca, așa de tînără și o să moară… Au privirea aceea miloasă… și, sincer, mă deranjează. Evit să le spun ce am.

10454461_10206686708386364_2879254158474635647_nPovestesc acum despre Mădălina pentru că săptămîna trecută a fost deschisă o campanie pentru ajutorarea ei. Moral, financiar și afectiv. E un efort comun de a-i da timp să-și vadă fata mare, pe picioarele ei, și de a învinge boala, indiferent de preț. Și pentru că putem să facem asta. Nu e prima oară cînd oamenii fac zid în jurul ei, așa cum nu e prima oară cînd Mădălina plînge noaptea, dar dimineața se trezește hotărîtă să meargă mai departe. “Faptul că am un copil m-a făcut să lupt și mai mult. Dacă nu era Iulia, cred că aș fi renunțat la luptă pentru că este grea, obositoare, financiar te dărîmă. Am primit mai mult ajutor de la prieteni, decît de la unele rude. Uite că străinii, adică cei cărora nu le curge același sînge prin vene, oameni pe care nici nu-i cunoșteam personal au fost mult mai apropiați de mine și au sărit în ajutorul meu”.

Pe Mădălina am cunoscut-o ieri, pe o vreme ploioasă. M-a recunoscut după umbrelă, deși nu ne văzusem niciodată. Am urcat cele 4 etaje pînă la apartamentul ei, gîfîind de mama focului, semn că trebuie să fac mai mult sport. Jeez! Abia dacă am și eu 39 de ani. Mi-amintesc de tata. Sunt exact la vîrsta pe care o avea el atunci cînd, epuizat de tot ce-i adusese boala, a renunțat. Noi, copiii, nici n-am știut prin ce-a trecut. Nu ni s-a spus ca să nu suferim. O greșeală pe care nici nu știu pe cine să dau vina.

Mădălina nu știe povestea asta și nu asta m-a împins să vin la ea să stăm de vorbă, dar recunosc că sunt sensibilă la oamenii care suferă de cancer și fac orice-mi stă în putință să-i ajut. Nu știu, deocamdată, cum o voi face, dar sper să mă lumineze Universul după întîlnirea asta. Deocamdată, îi spun povestea și-ncerc să vi-o arăt așa cum am văzut-o eu pe fata asta, a cărei viață s-a oprit din visare acum 5 ani. Probabil că e mai ușor să trăiești atunci cînd nu știi ce te-așteaptă, probabil că deși ți-e scris să ți se curme viața peste un an, e mai suportabil s-o trăiești dacă n-ai idee că asta se va întîmpla. De aceea ne comportăm uneori ca și cum am fi nemuritori, zei absoluți ai acestei lumi și buricii Universului. Am întrebat-o, printre altele, care a fost cel mai greu lucru pe care a trebuit să-l facă sau peste care să treacă în ultimii 5 ani și răspunsul: “Cel mai greu pt mine a fost faptul că a trebuit să ascund de mama că am această boală. Ea însăși s-a luptat cu cancerul mai bine 12 ani. Aș fi vrut să o pot ajuta mai mult, dar operația și tratamentele nu mi-au permis. Și apoi lipsa banilor în ultimii doi ani, deoarece e greu să primești bani chiar și de la tatăl tău, nu mai zic de prieteni”.

399248_533655386647557_803721158_nPovestea e așa. Un control de rutină la sîn. A urmat operație cu extirpare. O falsă vindecare. Din 2010 pînă-n 2013 a stat liniștită pînă cînd a dorit să-și refacă sînul și a reluat analizele. Atunci s-a descoperit cancerul de oase. Mădălina a luat-o de la capăt. Tumorile perfide apăreau și dispăreau cînd într-un loc cînd în altul. Chimioterapia a lăsat-o fără păr. Un leșin pe stradă, în urma căruia s-a trezit după două ore la spital, a lăsat-o fără telefonul mobil. Hoții n-au milă și nici onoarea de a nu șterpeli de la un om vulnerabil. Drumurile la spital, pentru analize, pentru medicamente, în Turcia, la clinica Acibadem, au lăsat-o fără puteri. Acum urgența este asta: fiecare doza vitală de citostatic costă 750 de euro, pentru că este un medicament fabricat în SUA. Mădălina mai are nevoie de 3000 de euro pentru a merge mai departe. Lavinia Siclitaru, colega mea de tv, ea însăși o bătăioasă care a cîștigat multe bătălii, inclusiv pe cele împotriva propriilor probleme de sănătate, împreună cu cîțiva prieteni ai ei, a organizat un spectacol de binefacere pentru a reuși să strîngem împreună suma asta. Îi puteți vedea în afiș pe toți cei care și-au rupt din timpul lor pentru a dărui mai mult timp Mădălinei și vor cînta pentru ea la El Comandante în Constanța, pe data de 25 iunie, ora 19.00. Eu îmi pun la bătaie ultimele exemplare din Nopți Orientale (cele pe care le-am cerut de la Tritonic că și-așa nu aveau de gînd să-mi plătească drepturile de autor și uite că bine am făcut, acum am posibilitatea să ajut un om). Donez banii din cărțile cumpărate în conturile Mădălinei.

Care sunt acestea în caz că doriți s-o ajutați să învingă boala asta.

 RO73BRDE140SV53098101400 – în lei

RO26BRDE140SV22125971400 – SWIFT BRDEROBU – în euro.

Dacă doriți exemplare din “Nopți orientale” luați legătura cu mine, pe gmail (zully.mustafa at gmail.com) întrucît trebuie să fac personal coletele și să vi le trimit de-acasă. 15 lei vol. Sunt 2 volume.

timpAceasta este bulina de intrare la spectacolul organizat pentru Mădălina. Ea funcționează, practic, ca un bilet de intrare la spectacol și costă 25 de lei. O lipești pe sacou sau bluză și arăți că susții cauza. La sfîrșitul spectacolului se va anunța suma strînsă prin această unire de suflete. Să ne facem încă o dată zid de protecție pentru ea. Vă las cu vorbele ei despre Iulia: . “Cîteva rînduri?…:)) Ți-aș scrie pînă mîine și tot nu aș termina. E un copil minunat, deștept, isteț, sufletist. Mă ajută tot timpul. S-a maturizat foarte mult, are doar 11 ani, dar se poartă ca unul de 14. Mă ceartă să nu fac treabă și să stau liniștită. Încerc să nu-i schimb viața, activitățile prea mult, dar este greu. Înainte eu eram omul rău din familie, eu o certam, dar în ultimul an a preluat soțul sarcinile astea, deoarece nu vreau să rămînă cu sentimente de supărare pe mine dacă va fi să mor. Îmi doresc să trăiesc cît s-o văd măcar de 16 -18 ani, să știu că poate să țină piept vieții și chiar unei mame vitrege…:)

Mulțumesc, Mădălina, că m-ai primit în viața ta fără măști și fără perucă, și mi-ai arătat ce femeie puternică, sensibilă și incredibil de generoasă ești!

Later edit: Alte articole din presa constănțeană, unde există o mobilizare extraordinară pentru Mădălina.

din Constănțeanul – articol semnat de Valentin Coman – Oamenii pot zîmbi la fel ca și îngerii. Un zîmbet pentru Mădălina.

Printre copii, printre culori

afis 2 iunieSîmbătă am fost invitată la spectacolul Grădiniței 11 din Medgidia. Am descoperit acolo o fostă colegă de liceu, Cristina Burlacu, și o fostă profesoară, Geta Piloiu (eram printr-a 7-a cînd a suplinit un an orele de desen tehnic, am impresia că a trecut un secol de-atunci). Acum am fost invitată să le vorbesc copiilor (și părinților) despre LPC (literatura pentru copii) și văd eu despre mai ce. Nu-mi pregătesc niciodată speechurile înainte, mă inspiră pe loc oamenii și atmosfera.

N-am mai fost printre copii așa de mulți cred că de la lansarea ”Baladei căpșunilor”, adică de prin martie 2007. Ah, ba nu, din vara lui 2010 cînd am ținut clubul de vară (care se numea ”Ceai și lectură”) la Biblioteca din Medgidia. Chiar și-așa, astfel de evenimente continuă să mă ia prin surprindere, datorită oamenilor pe care-i întîlnesc/reîntîlnesc. Cred că de-asta nu voi reuși să mă deprim niciodată. Din curiozitate de ziua de mîine. Sau de evenimentul următor. Altfel, sunt ca un hîrciog, stau în casă, lucrez și mă joc cu fii-mea. Noroc cu evenimentele astea că mai văd și eu lumina lumii. 

Printre altele, mă tot bate gîndul să mă reîntorc în învățămînt, de fapt cred că nu m-a părăsit niciodată gîndul acesta, oricum uneori îmi doresc să fac orice altceva în afară de traduceri și articole, ca să-mi cîștig existența. Așa zic de fiecare dată, dar cu toate evadările mele, ba prin țări străine, ba prin companii aeriene, ba prin presă, tot la traduceri mă-ntorc. E ceva solicitant și liniștitor în același timp. Mă rog, ca orice lucru făcut din pasiune.

Ei bine, o să revin cu poze și întîmplări cu pitici.

Un curs, un concurs și-un cui în talpă

Avem așa:

Un curs de gastronomie ținut de chef Cătălin Ivanof, cu condiția să trimiteți o rețetă personală, cu una din mâncărurile voastre favorite. Dacă citiți cu atenție prima pagină de pe Mala Hierba o să vedeți acolo toate detaliile. Florentina a intrat în bucătăria unde se vor face cursurile și a venit de-acolo cu un piept de rață în oțet balsamic. Tot pe MH am ridicat cortina unei noi rubrici, o idee mai veche rămasă în stand by, pentru că n-aveam un om care să știe despre ce vorbește. Acum avem. Prima piesă luată la puricat – Băieți de aur de la Teatrul Mic. Se pare că tematica acestei săptămîni este singurătatea, drept pentru care Monica ne servește o supă de cuc. Am uitat ce-nseamnă să fii singur… atît de singur… 

 

Mai avem un concurs de iepuraș (pe care cred totuși că-l anunț cam prea tîrziu pentru cititorii mei), dar încă nu s-au anunțat cîștigătorii, deci mai e timp, de data asta pe site-ul Laurei Frunză.

***

Cam asta a fost activitatea din ultimele zile. Lale a ajuns la ep 64. dacă înainte reușeam să traduc un episod în jumătate de zi, acum îmi ia jumătate de săptămînă, știu doar că mă trezesc în fiecare zi și cît ai zice pește se face noapte, și tot așa în fiecare zi. Nu știu cum s-a făcut primăvară, dar știu că nu mai vine odată vara, deși n-am unde să mă grăbesc. Anul trecut, pe la sfîrșitul lui februarie, mă întreba o braziliancă ce mi-aș dori cel mai mult de la viață (eram așa într-un fel de training cu accent pe motivație – eu fiind supersictirită și îngrețoșată de anumite găleți de rahat care mi se tot serveau pe nepusă masă). I-am zis că singurul lucru pe care mi-l doresc e să-mi adun bibliotecile pe care le-am construit în fiecare oraș pe unde am locuit și să stau la umbra cărților, să mă scutească toți nebunii de jocurile lor mici. Că dacă ar fi să mai construiesc ceva – în afară de cărți – mi-aș dori ceva echilibru și oameni cu verticalitate prin jur, nu de-aștia care aleargă după poziții și se bat pe case și oale și cioburi și scaune și-mi numără mie iaurturile din frigider sau ridichile din grădină. De obicei sunt foarte credincioși oamenii ăștia, nu știu cum se face că se duc la biserici, au un arsenal de icoane și iconițe, dar nu sunt în stare să se ierte pe ei înșiși de prostie și răutate. Și pe noi, desigur, de atîta religiozitate.

Am nevoie să organizez campanii pentru oameni care chiar au nevoie de ajutor ca să mă conving că există munți de bunătate umană să pot uita mai repede de gălețile de rahat din viața mea. Am nevoie să știu că există mai mulți oameni sensibili ca să pot să stau liniștită să-mi cresc fata într-o lume normală, o lume cu mai mult bun simț, una care nu moare de grija altora.

***

fără să intru în amănunte, într-o zi, sîmbătă adică, am căutat un băț într-un morman de scînduri prin care ieșeau cuie. era un morman de tocuri de uși sau ferestre, lăsate în paragină de vreo 5-6 ani, de cînd au fost schimbate cele vechi cu altele noi. de doi ani tot facem gratare și tot nu ni se mai termină lemnăria din curte, poate că trebuie să facem mai multe grătare sau să invităm mai mulți prieteni. în fine, am intrat deci cu talpa fix într-un cui ruginit. un cui vîrtos care a intrat în mine ca-n brînză și m-a țintuit locului. nu știu dacă v-am spus, mi se ridică tensiunea instant la anumite replici în spatele cărora ghicesc răutate prostească, dar îmi păstrez sîngele rece cînd e nevoie. inițial am vrut să răcnesc DRaaaagoș!, dar m-am calmat în secunda următoare și mi-am zis că n-are rost să-l deranjez, așa că mi-am scos cuiul din talpă singură, m-am uitat critic la gaura din papucul de plastic, m-am uitat la cui să văd dacă e ruginit bine sau doar așa și-așa, mi-am zis rahat, trebuie să fac vaccin, am mai făcut un pas înainte că am văzut bățul pentru care pornisem în așa aventură și m-am întors victorioasă la bărbati-miu care mi-a zis ce-i cu bățul ăla, e prea lung, nu e bun. deci m-am accidentat degeaba. nu chiar degeaba, că-n timp ce-l scoteam cu un futusguramătii mi-am amintit versurile astea ale lui Nichita: ”Vine un fel de galben și de rugină/Cad orele din pom. Chiorchine/ secundele în strugure leșină.”

ce-nseamnă să-ți scoți singur cuiele din talpă. îți reamintești cît de mult îți plăcea poezia.

”Căpșune” pentru Laurențiu

Balada capsuniM-a impresionat povestea micuțului Laurențiu, care s-a născut acum un an și jumătate, fără mânuța stângă, și m-a revoltat în același timp răspunsul pe care un medic, un om – nu mai contează că era și medic, deși ar trebui să conteze mai mult decît orice (nu și în România) – l-a dat părinților, ceva de genul ”știți, puteți să renunțați la copil”. Povestea unei mânuțe pierdute, de la nașterea copilului și până azi, o găsiți pe blogul acesta, pe care mama lui Laur l-a deschis pentru a strînge bani pentru o proteză.

M-am gândit să-mi donez și eu banii pe 5 luni din vânzările cărții pentru copii ”Balada căpșunilor fără culoare”. Dacă vreți să-l ajutați pe micuțul Laur cumpărând cartea mea dați un semn pe redactia@mala-hierba.com și va fi trimisă în cel mai scurt timp cu autograf.

Cartea costă 15 lei pentru această acțiune plus taxele poștale.

Dimineți cu balcoane deschise…

e iritantă toată povestea asta și cel mai bine ar fi s-o ignor, oricum n-ajungem nicăieri. e primăvară și mă grăbesc să termin treburile, adică mai degrabă încerc să nu pierd timpul, ca să ies apoi să mă plimb pe străzi și prin noapte. nici nu mai știu de ce fac treburile astea, undeva trebuie să existe o finalitate, nu mă gîndesc la scopuri, atît timp cît lucrul în sine îmi provoacă atîta plăcere și cît știu de ce calibru sînt oamenii aceștia.

*
în zbaterile fiecăruia e mult mai multă lumină decît într-un succes de casă, ce-o mai fi însemnînd și asta. dar atît timp cît diminețile te trezești nerăbdător să începi o nouă săptămînă și nu ești încă pe acel periculos revolutionary road, ci tot în rutinele tale calme, în care cauți doar să te smulgi din hainele vechi și să le dai de pomană, cred că poți să te mulțumești și cu foarte puțin, fiindcă știi că e, de fapt, atît de mult.

bună dimineața, o nouă descoperire muzicală și prima parte dintr-o serie de articole coordonate de Cătălina.

Posted in donatii, new world | Comments Off on Dimineți cu balcoane deschise…

Balada capsunilor fara culoare

Ziua buna incepe cu o noua donatie.

Balada capsuni

O mare imbratisare copiilor care le vor primi sau celor care le vor cumpara pentru copiii lor ca sa-i ajute pe altii la alte constructii. spitale, aparaturi, medicamente etc.

Gata, am fugit.

Ah, sa mai spun doar asa. Cu Tea m-am intilnit acum, ultima oara cind am fost acasa. O cunosc din 2003 pe cind ea scria intr-un forum tocmai din America. Eram vreo patru-cinci gagicute foarte active si doar visam atunci sa facem chestii. Intre timp, Tea s-a intors in Romania si lucreaza la proiectul Charity Gift, Ramona a devenit medic in Bucuresti asa cum si-a dorit (unul dintre acei medici care nu primeste spaga), Agatha e profesor universitar in Copenhaga, Magda si-a terminat doctoratul in Canada, iar eu mi-am scris cartile pentru copii. A fost o perioada de 3-4 luni in care am visat impreuna la imposibil.

Update

Singurele scrisori oficiale pe care le mai primesc pe adresa din Ro sint distrusii aia cu impozitele. S-au trezit acum ca cica sa-mi declar venitul din 2006!!! Hahaha!

Asta ma astepta pe biroul de-acasa parasit acum 8 luni :))) Abia astept inceputul saptaminii sa ii vad si eu la culoare pe “impozitarii” astia si sa-i intreb: “alooo, ce-ati pazit in 2007? dar in 2008? si de ce v-ati trezit in 2009? nu puteati sa mai dormiti asa pina in 2012 cind cica oricum nu mai conteaza ca murim cu totii, cum am murit si in 2000 (un alt presupus sfirsit al lumii)???”

se anunta o noua saptamina bogata in evenimente comice.

trecerea prin Bucuresti a fost lipsita de necazuri, sau poate ca de data asta le-am ignorat. in rest, strazi cunoscute, aceiasi ciini, aceleasi alarme de masini, mi-am amintit alergaturile dintr-o parte in alta. nu le-am simtit lipsa. m-am saturat de OMV-uri ca de mere acre, dar fac ce fac si tot acolo imi dau intilniri, de data asta intre Gara de Nord si doua autogari. cu o seara inainte, fetele mele, aceleasi si ele, ma asteptau la aceeasi cafenea, unde ne stringeam cind si cind sa ne tragem sufletul. Pici, ca de obicei, cu alta coafura, Mayra prinsa pe picior de plecare spre aceeasi Spanie, Alinutza cu rememberingurile ei. alte discutii insa, nu despre intilniri ratate, ci se arata verighete si se vorbeste despre copii. o fi bine asa??? eu impart, tot ca de obicei, carti recuperate din alte parti si ma gindesc: “sa vezi cind om incepe sa vorbim despre divorturi”, rinjesc in sinea mea si tac chitic sa nu cobesc aiurea. e mai multa maturitate in priviri si un fel de lumina blinda in spatele careia ghicesc vieti pline. vieti traite cu pofta. s-au dus vremurile cind faceam echilibristica pe muchii de cutit. ar fi fost bun un vin mai degraba in seara de joi.

in schimb in Medgidia la orele 22.00 nu mai circula nici un mijloc de transport in comun, nu c-ar fi fost prea multe. mama ma astepta de o ora in poarta, cu ochii cit cepele.

mi s-a strins familia in jurul baclavalelor insiropate si a cestilor de cafea. bafta mea ca nu exista ghicitori in zat. viata e si-asa destul de colorata, nu e nevoie sa o mai si inventam.