Educația înseamnă, în primul rînd, iubire

17201314_1245875815534108_8238268523726149486_nDragi profesori, nu îi mai îndepărtați pe elevi de voi.

Și aș mai putea continua cu:

– nu-i umiliți nici la ore, nici în pauze, nici cînd le vorbiți între patru ochi, nici cînd îi certați în fața clasei.

– de fapt, nu-i mai certați deloc.

– materia voastră nu este o feudă, ci este doar o materie. Vor fi atrași de ea doar dacă vă iubesc. Nimeni nu iubește oamenii urîcioși, triști și mai ales, pe cei care insultă, ironizează sau nedreptățesc. Din asemenea atitudini nu se vor naște performanțe. Niciodată.

Pe Elena Stambuli o cunosc din 2014, cînd a fost invitata mea la emisiunea ”Școala după școală”, chiar de Ziua Mondială a Educației. Invitația fusese făcută altcuiva, care neavînd vreme sau nu mai știu ce se întîmplase, îi dăduse această sarcină Elenei, ca să nu spun că o pasase. Din fericire pentru amîndouă. Astfel, aveam să mai ținem legătura în timp și să ne mai întîlnim, la încă o emisiune, unde, alături de prietena ei Alexandra Alexandrescu, am discutat despre violența în școli și familie, iar eu să fiu recunoscătoare că, pentru binele generațiilor viitoare, există profesori și consilieri precum Elena.

Un an mai tîrziu mă invita ea să vorbesc în fața elevilor de la clasa a 8-a de la Școala Gen nr 8 din Constanța despre ce înseamnă să fii ziarist. Anul acesta, pentru că se fac doi ani de cînd am renunțat la presa de teren și tv, am vorbit altor clase de a 8-a de la aceeași școală despre ce înseamnă să fii traducător, dar de fapt, cred că le-am vorbit, și atunci și acum, despre ce înseamnă să îți placă ceea ce faci.

astaDacă ar fi să vorbesc despre lucrurile care îmi fac plăcere, nu mi-ar ajunge o viață întreagă să povestesc, darămite o oră. Dar a trebuit să ne limităm. Și-apoi era vorba despre lucrurile de pe urma cărora mai și cîștigi bani.

Fără să aibă nici o legătură cu activitatea, sau poate că da, îi voi fi întotdeauna recunoscătoare Silviei de la Antena Group (se știa ea cine) pentru telefonul pe care mi l-a dat acum aproape doi ani, cînd m-a întrebat dacă vreau să reiau colaborările pentru traducerile de filme turcești, nu le numesc telenovele pentru că nu sunt, dar o să explic altădată de ce. Nu ne-am văzut niciodată și poate că nici nu ne vom vedea vreodată, dar ce bine mi-a făcut doamna aceasta cred că nu voi reuși să-i explic niciodată și cred că nici nu o interesează să știe, ceea ce face ca lucrurile să fie și mai interesante. Chiar dacă nu mai colaborez acum cu Antena, Silvia va rămîne pentru mine unul din acei oameni prin care a acționat Dumnezeu ca să îndrepte o greșeală pe care mi-a făcut-o viața cînd, la 15 ani, mi-a adus în cale unul din acei profesori nepotriviți, care, în loc să motiveze un copil, îl blochează, drept urmare acesta va refuza să mai primească învățătura de care are nevoie și dragul de învățare a materiei respective. Pentru mine, la vremea aceea, a fost limba turcă. Au trebuit să treaca fix 20 de ani ca să deblochez acel ghem de frustrare și nedreptate care mi se făcuse și încă patru ani, pînă la telefonul Silviei, ca să-mi iubesc din nou limba maternă și să fiu atrasă de cultura turcă, așa cum nu credeam că voi mai fi vreodată și cum o făcusem cîndva în copilăria mea legănată de părinți și bunici, care vorbeau cînd în tătară, cînd în turcă. Chiar nu contează că pînă atunci tradusesem mai mult din alte limbi (franceză, spaniolă și engleză), revenirea la turcă a fost ca o întoarcere acasă.

Iată de ce este atît de importantă dragostea profesorilor pentru copii mai întîi, și abia apoi pentru materia pe care o predau. O abordare greșită poate frînge destine, poate îndepărta un copil, de altfel bun, de performanța pe care o merita sau chiar îl poate bloca definitiv.

Nu știu dacă acești copii cărora le-am vorbit azi sunt conștienți de faptul că au așa mare noroc cu un profesor ca Elena Stambuli, s-ar putea să-și dea seama mai încolo, poate într-o zi cînd, undeva pe la 25 de ani, vor sta de vorbă pe o terasă cu un nou prieten pe care l-a scos viața în cale și cu care discută despre ce-și imaginează că vor fi și despre cum le-a schimbat destinul un om care le-a arătat o cale sau le-a deschis o ușă.

Pe Elena Stambuli o puteți vedea azi, la ora 20.00, la Cafeneaua lui Enache, pe Litoral Tv, emisiune realizată de fostul meu coleg, Enache Tușa, și actualul coleg, aș putea spune, de proiecte comune, despre care dacă nu ar fi, nu s-ar mai povesti.

City of Night

14632867_1217558244953694_6425044950964345448_nAcum șase ani scriam asta, într-un status de FB, în timpul evenimentelor din Dubai.
Zully Mustafa

4 martie 2011 la 10:48 ·

”nimeni nu poate face rau altuia fara sa plateasca”

De-ar cunoaște mai multă lume acest simplu adevăr, ce frumos ne-am putea juca de-a șoarecele și pisica cu toții.

După ce ți-ai făcut idee de tot ce trebuia să-ți faci idee, îi vezi pe ceilalți cum încă se mai agită și le dai cu citate din tine. Peste ani au mai multă valoare.

Replica din ultima vreme cea mai des folosită: ”Nu pot, am de tradus”.

”Vrei să ții o prezentare de carte?” ”Nu pot, am de tradus.”

”Vii la ședință?” ”Nu pot am de tradus.”

”Vrei să mori?” ”Și cine traduce în locul meu?”

”Vezi că au scris unii urît de tine nu știu în ce comentarii”. ”Mă piș pe ei, am de tradus.”

Iar cînd nu am de tradus, prefer să citesc și să meditez la anul de grație 2016 și la toate vedetele din el. S-au strîns buluc pe capul meu toate ”vedetele” Constanței. Norocul meu că și atunci am avut de tradus. Dacă stau să mă gîndesc, ăsta a fost și norocul lor.

Cărțile lunii ianuarie

IMG_20160209_193124În ianuarie, o lună cu mai puține traduceri și mai puține drumuri.

  1. Inițierea lui Elisabeth Haich (ambele volume) – s-a aflat la o recitire. În 2008 o citeam înainte de plecarea pe Camino, dar atunci am citit-o într-o goană nebună că trebuia s-o restitui, iar aceasta este una din acele cărți la care trebuie să te oprești și să reflectezi din cînd în cînd. E vorba despre o tipă care-și amintește dintr-o dată viețile pe care le-a trăit și inițierea prin care a trecut cu 3000 de ani înainte de a se prăpădi. O aventură spirituală, în care aceeași actori schimbă rolurile la mii de ani distanță, dar și o experiență a căutării în care Sinele este principalul spectator.

Și un fragment: ”Orientalii cunosc mult mai bine decît noi misterele ființei umane. Dar ei au învățat să tacă. (…) Orientalii au descifrat codul vieții și al morții, dar nu au decît o armă în fața sarcasmelor vesticilor: tăcerea. Nu este deloc de mirare. Să-ți dau un exemplu: un indian mi-a arătat un breloc, o figură a lui Buddha, în poziția lotusului. Găseai cu sutele în orice bazar. El mi-a spus: ”Occidentalii nu și-ar permite să facă niciodată din christos un breloc vulgar; noi respectăm credințele religioase ale altor credințe. Știm că în spatele tuturor imaginilor divine, oricît de variate ar fi acestea, nu există decît un singur Dumnezeu.” După care a așezat cu delicatețe brelocul cu Buddha  pe altarul familiei. Fiind eu însămi un occidental, trebuie să recunosc că mi s-a făcut rușine. Și mă-ntreb cît timp îi va mai lua Occidentului pentru a nu mai insulta Orientul printr-o asemenea lipsă de gust, de tact și de considerație.”

Nu e vorba numai despre căutarea asta de spirit, sine și vieți care au fost și s-au dus. Se caută cărți, mentori, răspunsuri, cu o neliniște și o febrilitate sinonime cu conștientizarea trecerii timpului. Ne îndreptăm vertiginos spre moarte și înainte de a trece dincolo vrem cu disperare să înțelegem de ce suntem aici. Și dacă tot suntem aici, cam cum ne vom petrece timpul astfel încît să nu deranjăm prea tare ”corola de minuni a lumii” care, în cazul lui Elisabeth Haich, este Spiritul, cu toată experiența lui.

  1. Apropo de orientali, am citit cartea lui Cem Mumcu (citit Gem Mumgiu) – ”Mormînt”. Medic de profesie care a ales să fie redactor-șef într-o editură. O povestire ciudată, dar foarte bine scrisă – foarte prost tradusă,pe alocuri. Limba turcă e o limbă destul de grea, n-ar trebui să se înhame la ea toți cei care, dacă au fost de 3 ori în Turcia, au impresia că știu limba. Există o topică a frazei și o sintaxă destul de complicată. Au fraze lungi cu multe părți de vorbire, printre care adjectivele sunt din abundență, iar verbele le găsești la sfîrșitul frazei. Astfel că trebuie să gîndești total diferit. De aceea, turcii sunt niște persoane foarte intuitive pentru că pe la jumătatea frazei va trebui să-ți dai seama de sfîrșitul ei, ori asta se face prin exercițiu îndelungat ce, în timp, devine natural.

12191474_532987293535870_8200554094700769310_nIată fraza care a dat bătăi de cap traducătorului: ”Într-o altă încăpere, tatăl nou-născutului, pe care se odihnea o pereche de foarfeci, terminase cu legănatul prin viață, și ventilatorul zgomotos, îndreptat înspre el din grija venită cu întîrziere că nu poate suporta căldura, legăna, dacă nu trupul, măcar cearșaful alb care îl acoperea.” Nu cred că e așa în original, cu foarfeci pe nou-născut sau cu un tată care a terminat-o cu legănatul prin viață… și restul… o fractură de logică totală. Simt cum mi s-au scrîntit neuronii citind-o.

Și apropo de apropo, zilele astea am citit un articol extrem de prost despre telenovelele turcești și despre de ce credea unu (și una) că au succes acestea over cele mexicane, braziliene și spaniole. Pe scurt, vă spun eu de ce, pentru că alea mexicane, braziliene și spaniole sunt special concepute pentru oligofreni, iar publicul s-a săturat să fie desconsiderat în ultimul hal.

Întorcîndu-mă la ”Mormîntul” lui Cem Mumcu, chiar și prost tradusă (pe alocuri), nu-i lipsește stilul și nici plonjarea într-o atmosferă grea, plină de mistere și superstiții. Mi-a plăcut îndeosebi scena în care, pe măsură ce o parte din casă se scufunda în întuneric îi paraliza și ei partea dreaptă a corpului. ”Oare ea copiase casa sau casa se răzbunase pe ea, cine adusese astfel întunericul?”

  1. Din seria colecțiilor lui Colleen Sell (gagica asta care strînge povestioare de la oameni și le împarte în povestiri despre surori, despre mame singure, despre nunți de vis sau despre cele mai bune prietene) de data asta am ajuns la Femei îndrăgostite. O carte pe care am luat-o cu 3 lei din Auchanul din Deva, cu gînd să am ceva ușor de citit pe drumul de întoarcere spre casă. (A, așa, ca fapt divers, în Kauflandul din Medgidia era 9 lei – aceeași carte.)  Iată ce m-a amuzat. La un moment una care nu reușea să-și găsească un iubit zice: ”Cine știe? Poate că la anul voi întîlni un român curajos, sau un francez fermecător, sau un venezuelean vesel. (Nu se știe niciodată.” Nah, ia uite, poftim, niște americance care visează la români curajoși, de-ăia veniți direct din ”Noi cei din linia întîi” de curajoși și nu altceva.
  2. 12316364_540518306116102_9131827818913122315_n”Puterea intenției” a lui Dr. Wayne W. Dyer – este o carte începută nici nu mai știu cînd și citită cu pipeta, în sensu` că după ce citești un capitol trebuie să-l pui în practică și să vezi dacă e așa. M-am jucat puțin cu intențiile și cînd au devenit realitate am rămas, cum se spune, mască! Apoi va trebui s-o iei de la început și s-o aprofundezi și mai bine că prea pare sărită de pe fix.
  3. Pe partea de poezie, am citit cartea lui George Mihalache – Indescriptibil, pe care mi-a trimis-o prin poștă, făcînd un gest suav de prietenie, de pe vremea cînd ne citeam blogurile anilor 2005-2008. Mă bucur că mi-a trimis-o. I-am recomandat-o pe Mala Hierba.
  4. A trebuit să citesc și cele ”101 cuvinte de origine turcă” a lui Emil Suciu pentru cele 3 povestiri cu cuvinte comune în limbile turcă și română, care au devenit 4. Zic ”a trebuit”, dar apoi m-a prins foarte tare. E un turcolog care știe ce spune.

Între timp, luna asta a apărut la Editura Next Publishing o serie de cărți bilingve româno-turce, româno-chineze și româno-arabe.  O invitație la care n-am reușit să ajung. Măcar c-o vedeam pe Ciden, traducătorul cărților mele în turcă și fosta mea colegă de bancă din liceu. În schimb, am editat un roman (nu al meu), am terminat mini-romanul meu pentru prea-adolescenți, am ținut o oră de lectură la grădinița lui Iris din Medgidia (unde-am citit ”Mînzdrăvan” și ”Filipica și Moftulici”) și era cît pe ce să țin una la Spectrum, dacă nu se anula în ultima clipă din nu știu ce motive.

Și cam asta a fost activitatea mea literară pe ianuarie. Zic c-a mers binișor.

Pauză de traduceri

11836721_802615833191538_413180742044336041_nUneori mă-ntreb dacă e bine să renunț la o anumită furie care apare din senin în talazuri mari și e gata să spulbere tot. Știu că dacă m-aș lăsa pradă ei aș fi capabilă să fac mult rău, fără să mă uit pe cine lovesc în calea mea, vinovați și nevinovați, muritori și nemuritori, burici ai pămîntului sau oshoisti căzuți în extaz, monogami sau poligami, foste amante sau foști iubiți, padișahi sau sultane.

Pot să citesc 1000 de cărți de găsire a echilibrului sufletesc, al sinelui spiritual și să fac zece mii de meditații plus încă 500 de mii de exerciții yoga. E tot degeaba. Cînd apare ACEA furie, rade tot. Mă uit în urmă și realizez, de fapt, că e și cea care m-a ținut în viață. Cea care nu m-a lăsat să cedez. Cea căreia nu-i pasă. Cea care știe cum să meargă mai departe. Și poate că chiar ăsta e sinele meu, fiara asta care deodată își iese din matcă atît cît să scuipe ca să fie lăsată în pace, dar nu destul cît să se elibereze.

Îmi dau seama că tot timpul vreau să fiu de treabă și în cea mai mare parte a timpului chiar sunt – ești o tipă mișto! (Dacă aș vorbi cu cineva acum probabil că aș imita perfect maimuțăreala uneia, o blondă vopsită cu pretenții de Quatar, care mi-a spus chiar așa ești o tipă mișto, dar am ghicit în spatele cuvintelor ei cuvintele altuia care o păcălise astfel, iar ea le repetase ca o papagaliță, adică exact ce face majoritatea în ziua de azi, dar nu e acel repetitio matter studiorum. Și nu vi se pare ciudat că toate ratatele caută de lucru în țările calde?  De ce oare? Nu găsesc și ele puțină iubire pe la mal de mare pe-aici? Puțin love? Un drăgaic ceva?)

11891272_903011733112380_9219186981564737185_nPoate că nu trebuie să fiu de treabă. Dacă aș ști cu adevărat ce rahat mănîncă majoritatea oamenilor din viața mea – și știu, dar nu am timp să-mi bat capul cu asta – la cît de repede mi se rupe filmul, cred că aș avea doar 15-20 de prieteni pe fb și doar doi în viața reală. Se dau de gol. Diverse fraze. Diverse chestii. Cad în capcane. Dar mai mult decît orice sunt al naibii de plictisitori. Și-n plictiseala lor fac tîmpenii. Nu-și pot mobiliza energiile într-un proiect frumos, într-o muncă de echipă. Nu pot realiza împreună ceva și apoi să se bucure de rezultate. Că din mîna lor a ieșit asta, că ideile lor puse în practică au reușit să facă asta și ailaltă. Asta se întîmplă mereu cu oamenii care nu știu să-și aprecieze timpul. E o artă și să stai degeaba fără să-nnebunești. Să stai degeaba și să fii zen mai ales. Unii aleg ca atunci cînd stau degeaba să mai și gîndească, o chestie care îi derutează la maxim.

Iar alții au șansa să facă ceva și li se urcă la cap. Așa cum mi s-a spus și-am fost imediat de acord, și așa cum simt mereu să spun mai departe, oamenii, în general, sunt niște găleți de rahat, iar eu mă uit la ei ca fiind scînteieri divine. Chiar dacă eu însămi o dau repetat în bară cu ei și nu țin cont de anumite imbecilisme tocmai pentru că îi văd ca pe niște spirite uitate chiar de Sinele lor, ferească sfîntul să am dintr-o dată pretenția să se comporte ca atare. Adică… precum niște mici stele coborîte pe pămînt, după ce știu sigur și o dovedesc constant că sunt doar niște găleți de rahat.

M-am dat pe telenovele

la_foto

 

la_foto

 

Orice limbă cunoscută e ca mersul pe bicicletă. Odată învățată nu se mai uită. Mi-a fost teamă că mi-am uitat limba maternă, nici vorbă. ce vedeți în imaginile de mai sus sunt Bediha și Canan (citit Bedia și Gianan), două personaje din telenovela turcească ”Canan”, care rulează pe Antena 1. Pozele sunt făcute de familia din Spania, care mă întreabă dinainte dacă știu cine a violat-o pe Canan în noaptea de Revelion Sonrisa)) Bineînțeles că nu știu.

Tan tanaaaa…

Jose Saramago – amintiri din viața lui

  • jose-saramago Nu am fost niciodată o persoană dedicată să-și cultive acel saudade (un foarte frumos cuvînt portughez care exprimă durerea absenței cuiva sau a unui lucru). Am conștiința faptului că timpul trece și știu că și noi trecem cu el. Din pricina asta nu merită să rămînem prizonierii amintirilor.
  • Despre copilul care am fost. Asta e filosofia mea de viață. Dacă ar trebui s-o iau de la capăt, aș alege să fac în același fel cum am făcut și pînă acum. N-aș alege să mănînc mai mult, nici atît să am o bunăstare materială mai mare. N-am fost niciodată o persoană ambițioasă.
  • Casa bunicilor mei nu mai există acum, dar o am atît de vie în memorie, că dacă ar trebui s-o desenez, aș fi capabil s-o reconstruiesc în detaliu: arhitectura, atmosfera… Pot s-o văd cu foarte mare claritate.
  • Acum cîțiva ani am avut o criză de hypo. Poate că pare un fleac, ceva fără importanță, poate un pic ridicol, dar am trecut criza asta cu mare greutate. Medicii mi-au dat medicamente, dar acestea n-au avut nici un efect asupra mea. Am avut cîteva zile oribile, pînă cînd mi-am dat seama că, în astfel de cazuri, zahărul cristalizat poate ajuta. Am reușit astfel să-mi calmez criza, dar nu s-o și vindec. Am petrecut un timp cu Pilar (del Rio, soția sa și jurnalistă spaniolă) la festivalul de Cine din San Sebastian și acolo am rămas fără zahăr. Citisem un anunț în care se spunea că pentru criza biliară ar putea fi bun și oțetul. Am băut un pahar. A fost ca și cum aș fi băut foc, dar criza a dispărut. A fost un remediu magic.
  • O anumită pudoare naturală mă reține să vorbesc cu Pilar tot ce mi-ar plăcea să vorbesc cu ea. Adevărul este că am cunoscut-o la o vîrstă (la 63 de ani) cînd nu mai speram prea multe de la viață. I-am spus atunci: ”Sînt 28 de ani diferență între noi. Destul de mult. Riști să te las văduvă prea devreme”. Ea mi-a răspuns: ”Asta nu mă interesează deocamdată. Mă interesează viața de zi cu zi, cea de-acum în care sîntem vii.” Din această cauză, acești ani care au urmat – care ar fi putut fi anii decadenței mele fizice – s-au transformat în una din cele mai active etape din viața mea. Sîntem trup și suflet inseparabili.
  • Am și un blog: http://cuaderno.josesaramago.org și astfel încerc să umplu și eu acest spațiu infinit care este internetul. El nu-mi va spune niciodată: ”Sînt prea plin. Ajunge cît ai scris”
  • Sînt mereu singur atunci cînd redactez finalul unei cărți. este un moment de foarte mare emoție, în care se amestecă sentimente de bucurie și durere. Nu pentru că în curînd voi înstrăina personajele de mine și le voi trimite în lume, pentru a-și servi scopul, ci pentru că nu voi mai avea acea preocupare constantă a scriitorului. sînt mulți care se întreabă după aceea: ”Și acum? Ce urmează?”
  • Nu cred că s-a spus totul în literatură, că s-a scris totul. Nu este adevărat. Și chiar dacă totul ar fi fost spus, se va găsi mereu o altă manieră de a spune un lucru. În acest context se încadrează literatura.
  • Solidaritatea trebuie să se manifeste într-o formă practică, asta ca să nu se convertească într-o activitate filosofică fără nici un compromis sau fără vreo valoare. Nu spun că trebuie să alergi prin lume în căutarea unor cauze pe care să le aperi, e de-ajuns să reacționezi atunci cînd situația o cere. Asta se întîmplă, de pildă, acum cu Ernesto Cardenal (poet nicaraguan care a fost persecutat de guvernul lui Daniel Ortega. Saramago și alți scriitori au făcut un manifest de sprijin). În cazul lui Juan Gelman (poet argentinian) care căuta resturile fiului și a nurorii sale, dispăruți în Uruguay în timpului guvernului militar, am scris o scrisoare președintelui Julio Sanguinetti. Cred că am reușit să-i ajut (resturile pămîntești au fost găsite, ca și cele ale nepoatei poetului, aceasta din urmă fusese sechestrată de familia unui militar după asasinatul mamei sale).
  • Cînd am avut 8 sau 9 ani am trăit zile importante. M-au marcat foarte mult. Nu încetez să mă gîndesc: ”Oare cum aș putea avea o percepție asemănătoare la vîrsta asta?”
  • Dacă mă întrebi de moarte, o cunosc deja. Cînd am fost internat la spital din pricina unei pneumonii, un poet spaniol, Angel Gonzalez, pe care eu îl admiram foarte mult, a fost internat și el cu aceeași boală. 2-3 zile mai tîrziu a murit. Medicii i-au spus atunci lui Pilar că cel mai probabil că nici eu nu voi supraviețui. Le-am spus: ”Vom vedea dacă voi reuși să termin cartea” (Saramago scria atunci ”Călătoria elefantului”, publicată la Alfaguara). În final am scăpat cu bine. Am ieșit din acest episod cu o senzație de mare serenitate. A fost ca într-un estuar în care ai senzația că apele ar putea veni cu mare forță, dar din fericire, curînd se liniștesc.

(traducerea unui interviu luat lui Jose Saramago de Adriana Carvalho pentru revista Esquire Spania, februatie 2009. Întrebările se subînțeleg.)

Etiquetas de Technorati: ,,

Solutie Judecătorie

deși am început săptămîna prost cu pierdut avionul către România, autobuze blocate pe autostrada Zaragoza-Barcelona sau anulate în ultimul moment, imposibilitatea de a-mi recupera banii de bilete, desfăcut bagaje în marea pleoșteală de după, reclamanta je lipsă de la proces, am încheiat-o totuși cu o veste bună.

avocata mea și-a făcut treaba.
iată soluția.

probabil că urmează recursul.

am scris mai multe despre asta în ”Probe de nesimțire” și cîte ceva despre atitudinea celorlalți vizavi de treaba asta aici și aici.