Mănîncă, bea și fii măritată!

12734290_1692262644345438_1944160844645918070_nDespre relativitatea anumitor relații știai deja, dar întotdeauna e momentul ăla, momentul decisiv, momentul cînd îți pică în cap cortina, cînd se rupe filmul, cînd ștergi tot cu buretele, cînd nu mai contează nimic, cînd totul e vînare de vînt, cînd te uiți în jur și-i vezi cu adevărat pe cei de care ești legată, în detrimentul celor cu care aveai telepatii, vise comune, palavre și mai comune, idealuri și mii de fire invizibile ale energiilor suave și subtile.

Ce te ține cu adevărat într-o relație, chiar și atunci cînd îți vine să-ți iei lumea în cap, este viața de zi cu zi la care nu poți renunța așa ușor. Ce mîncăm, ce bem, dar să avem grijă să nu ne îngrășăm, unde ne odihnim și unde mergem să ne plimbăm împreună. Cu ce ne îmbrăcăm, cînd facem piața și la ce filme ne uităm. Ce mai renovăm, ce mai cumpărăm pentru casă. Pe aceste simple activități îți poți construi o viață. Nu numai o viață, ci și liniștea sufletească, dar asta doar dacă lucrurile merg de la sine, bineînțeles.

Acum ceva vreme, acum aproape 20 de ani, începuse o cultură a libertinajului, ca urmare a anilor de comunism și a interzicerii avorturilor, cînd se întîmplaseră mii de tragedii în familii, ale căror traume unii le mai suportă și acum. Mame care nu-și măritau fetele cu turci, că ele erau românce, sau mame care nu le suportau pe prietenele turcoaice ale prețioșilor lor fii ca nu cumva să le miroasă hainele a oaie, sau tați care impuneau o anumită căsătorie, mai era frica de a nu-ți dezamăgi părinții pentru că ei s-au sacrificat din greu pentru un rahat ca tine și exemplele ar putea continua, dar ați prins ideea.

Cultura asta a libertinajului a dus la atitudinea aceea jemenfișistă care a creat atîtea femei independente, care-și cîștigă ”banu” singure, femei ambițioase care vor să demonstreze că ele se pișă pe bărbați și n-au nevoie de protecție, că, la o adică, sunt și destul de deștepte să-i joace pe degete și mai au și 4 boașe cu care să dea în masă cînd nu le convine ceva. Pe lîngă ele, încerca să supraviețuiască generația de femei care au fost învățate de mamele lor să dea peste cap viața unui bărbat cu un copil pe care acesta nu și-l dorea sau nu era pregătit încă pentru el, dar era nevoit să-l primească în viață, deopotrivă cu maică-sa, care apoi zbiera la fetele mai tinere și neștiutoare de viață: lasă că pînă nu ai un copil nu știi ce înseamna ASTA. Niciodată nu ți se explica ce e ASTA, care ASTA și cu ce se mănîncă chestia ASTA.

Am participat, desigur, la mii de discuții femei vs bărbați și bărbați vs femei, apoi femei vs. femei, prea puține bărbați vs bărbați. Înaintînd în vîrstă, îți dai seama că nu mai ai timp de așa ceva. Oricum ți-ai dat ochii peste cap de mii de ori ascultînd mii de aberații. Măi, copii, și vine o vreme cînd nimic din toate astea nu mai contează și nici ochii peste cap nu ți-i mai dai. Stele, versuri, floricele, idealuri și bășini, discuții despre dînsa într-însa, despre orcile care anunță constant că sunt fericite, despre unele care vin la mare să-și spele jegul de sub cutele de grăsime, despre boitele care, la fel, cînd intră în apă li se scurge machiajul și genele false, le cade tencuiala și ies din valuri, nu ca Afrodita, din spumele lor, ci mai bătrîne cu 50 de ani și algele lipite de celulită. Dar chiar și așa, te poți uita la oameni ca la un spectacol ridicol, chiar și atunci cînd vezi în ochii lor propriile tale enormități ridicole.

Eu sunt pro-mariage. Am fost tot timpul. Cu condiția să-mi fie alături un tip la fel de nemernic ca mine, la fel de ironic, la fel de rezistent și, în același timp, la fel de nepăsător la spectacolul din jur. Am avut noroc. Și foarte rar telepatii. Dar probabil că între cei care dorm de atîta timp împreună nici nu mai e nevoie de asta.

Autosabotaj

17022364_804255323064150_8002085395334660829_nȘi vine momentul ăla cînd înțelegi ceea ce-ți spunea altcineva despre el. Că scrisul e un blestem. Iar tu încercai să-l convingi să meargă mai departe, că sunt oameni care au nevoie de anumite gînduri-idei, mai exact, eu aveam nevoie să citesc ce scrie și credeam că toată lumea are.

De fapt, nu scrisul e un blestem, ci ceea ce generează el după. Poate fi orice altceva, orice domeniu sau activitate, sau abilitate, dar eu vorbesc despre scris, pentru că în zona asta am vrut să mă mișc. Te trezești că îți place ceva atît de mult că devine obsesie, și pentru că-ți place, continui pe drumul acesta, începi sa pricepi cum stă treaba și mergi mai departe în ciuda tuturor semnelor care-ți spun să stai în banca ta. Pe urmă te prinzi de faza cu Inshallah și, mai încolo, îți găsești scuze, că așa e mintea omului destul de înșelătoare. Ce dacă stai de cele mai multe ori cu biblioteca în cutii, ce dacă ani de zile ai scris cu laptopul pe genunchi, ce dacă uneori n-ai avut liniște, ce dacă ai avut cîteva ghinioane editoriale, ce dacă și ce dacă… dacă trebuia să se întîmple ceva, s-ar fi întîmplat pînă acum, dar pe parcurs, intri pe pilot automat și ai cam uitat ce voiai să se întîmple.

Prima dată cînd mi-am pus serios întrebarea: ”de ce scriu, ce e cu nebunia asta?” a fost acum 10 ani. În sensul: cui folosește treaba asta? Orgoliului meu, nevoii mele de a fi apreciată? Poate nesiguranței? Aveam un anumit sictir care trebuia scuipat oare? Mi se părea oare că așa îmi curăț sufletul? Voiam să cuceresc pe cineva? Nu mai știu, dar voiam să fie mai mult de atît. Mai mult decît toate astea. Și îmi dau seama că nu e. Dacă ar fi fost ceva bun, sau ceva relaxant, de unde o anumită încrîncenare? Lucrurile ar fi curs ca boabele de ploaie unul după altul, sau dintr-unul în altul.

Mi-amintesc crîmpeie, am în față ochilor oameni care nu știu ce să mai creadă, expuneri fără rost, împrieteniri de moment sau dușmănii pe față – într-o zi, la o lansare de carte, nu a mea, a altcuiva, autoarea care mă invitase vrea să mă prezinte unei prietene de-a ei, scriitoare și ea. Suntem multe și toate niște neînfricate. Aia strîmbă din nas și îmi întinde o mînă de ”pește mort”. Da, știu, sunt o nemernică, nu am nici memoria figurilor, nici nu simt nevoia să par cucoană cu coc și cercei cu clips, dar, doamnă, sunt sigură că nu v-am făcut nimic. Desigur, nu i-am spus nimic, am dat sănătos din umeri și am așteptat să se termine lansarea să plec acasă. Mi-a părut doar rău că cea care a vrut să ne cunoaștem s-a simțit prost pe moment.

În realitate, degeaba aș spune eu că nu poți să judeci un om din auzite și pe urmă să-i întinzi o mînă de pește-mort ca să faci ”pe doamna” mai apoi pe internet. Și chestia asta e doar un fleac pe lîngă multe altele. Nu poți să ceri corectitudine de la un om și tu să te comporți ca o mimoză ofilită. E un fapt pe care-l constați, în trecere spre alte lucruri mai importante din viața ta. Sau alta: nu poți să faci echipă cu un om și pe urmă să te duci să-l bîrfești la șef, după ce atunci cînd ai avut nevoie, te-a înlocuit chiar de ziua copilului lui. Nu poți să zici ”leșin după scrisul tău” și haoleu, ”ți-am citit tot blogul”, și pe urmă să desființezi un contract, fără să anunți motivul. Ups, m-am supărat nu e un motiv. Să te văd și de-acum încolo. În primul rînd că știu că nimeni nu leșină după scrisul nimănui, în al doilea rînd, blogul nu e o carte de vizită, și apoi, ale dracu coincidențe care nu se mai termină. Nici nu poți să vii în vizită la cineva acasă și apoi să-i toci cu prima prietenă apărută în cale alegerile pe care le-a făcut în viață. Așa nu vor merge niciodată lucrurile. Poți rata prietenii, proiecte și evoluții spirituale. De ale mele, lăsați că-mi fac eu grijă. Doar ziceam așa. Că ar fi mai bine dacă fiecare și-ar vedea de viața lui și cînd scriu asta îmi dau seama că și eu fac uneori greșeala să mă bag în viața altcuiva, crezînd că fac un bine și mă trezesc cu o găleată de apă rece în față.

Mă privesc în oglinzile unora și nu văd același lucru ca în oglinda mea. Chiar și pe mama, pe care o lăsasem pe terasă, în soare, zilele trecute, la cîteva ore după ce m-am întors, am întrebat-o îngrijorată, tot aici ești? gîndindu-mă că în loc să se întindă în casă la răcoare stă singură, în soare, pe caniculă. Ea interpretează că ce, n-are voie, adică am impresia că stă și nu face nimic? Urmează, bineînțeles, o discuție absurdă, de parcă tocmai eu aș putea avea ceva împotriva unui om care nu face nimic. Eu – care toată ziua nu fac nimic.

Dar, în sfîrșit, dacă nu mi-aș fi pus atît de des întrebarea ”de ce”, cred că aș fi avut zile mai liniștite (nu la Clichy, aș fi vrut eu), dar măcar aș fi citit mai mult și mi-aș fi permis luxul să devin autistă. Ba chiar, din surzenia mea, aș fi scris și mai mult. Ceea ce am să și fac. Adică o să devin surdă. Nu mă mai interesează ”de ce”-urile, nu mă mai interesează nici ”cum”-urile, nici ”binevoitorii” – nici ce motive există pentru asta și pentru cealaltă. Mie îmi plac oamenii care merg pe scurtături, care te sună și-ți reproșează ceva direct în față și care spun clar ce nu le-a convenit la tine. Pe ocolite, drumul e prea lung. Din auzite, la fel. Ai făcut asta și iată consecințele. Mă gîndesc dacă nu cumva am eu o problemă în a recunoaște că sunt ipocrită. Nimeni nu recunoaște așa ceva, să fim serioși. Toți suntem ultimii unicorni, toate niște șeherezade care nu și-au spus încă poveștile pentru că nu le-a stat deasupra capului sabia niciunui padișah.

De data asta însă, fluturele nici măcar n-a dat din aripi și s-a creat furtuna. Dacă ar ști, poate că s-ar vindeca de gelozie. Dar se presupune că chiar ar trebui să-ți pese de cineva ca să-i spui unde să se corecteze. Și, bineînțeles, mai depinde și cum i-o spui. La capitolul ăsta, eu o iau pe scurtătură, și-mi sar ideile din cap ca popîndăii pe arătură, că oricum am impresia că vorbesc prea mult din tastatură (jeeez, fac și versuri de supărare), cînd ar trebui să mă duc în pădure să îmbrățișez niște copaci, să car apă de la fîntînă sau să-mi scot odată pașaportul, o chestie pe care o tot evit fiindcă mă îngrozește numai gîndul la coada la care trebuie să stau și mă mai bagă în sperieți și bărbati-miu că e război în Turcia și zboară bombele prin Istanbul, deși pare că toată lumea de pe Facebook e plecată în Turcia și zîmbește din poze bine mersi.

Și tot caut semne că aș fi pe drumul cel bun, dar probabil azi e burniță și alunecă pe jos și mai bate și vîntul. Dar am primit tot azi ultimul colet de la elefant.ro si am luat ieri tricourile imprimate, ceea ce e bine că îmi voi face timp de citit și de recomandat cărți. Cui? Nu se știe. Se tot plîng ăștia că nimeni nu mai citește cărți, iar eu nici asta nu vreau să admit.

Monitorizare

narcissism-cynthia-decker

Narcissism – Cynthia Decker

La trei săptămîni după operație, simptomul care m-a pus pe gînduri cînd am decis să iau măsuri, a dispărut. O spun aici pentru persoanele care experimentează așa ceva. La un moment dat, voiam să schimb poziția cînd lucram pe laptop și, încercînd să scriu stînd pe burtă, mi se înnegura privirea și aveam senzația că îmi ies ochii din cap. Am pus-o pe seama faptului că lucrez de atîta timp nopțile. Sau poate că aveam probleme cu vederea. Așa că, luîndu-le prin eliminare (nu am probleme cu vederea), am ajuns unde trebuie. Sunt bine mersi, pot scrie acum și stînd pe burtă. Durerile au dispărut, mintea e limpede. Nu mai am amețeli și nici nu mai lucrez nopțile. Nici cafele nu mai beau. Datorită pastilelor care trebuiau luate la ore fixe, unele înainte de masă, de mai bine de o lună am grijă să mănînc la timp. Sunt doar cîteva modificări în stilul de viață cu care te obișnuiești, din dorința de a-ți echilibra funcțiile corpului, iar rezultatele te motivează să continui pe drumul ăsta.

Dar cel mai încîntată sunt de aplicația Mi Fit și de ”brățara de sănătate” care-mi vibrează pe mînă zilnic, la cel puțin două ore, să mă anunțe că am stat prea mult la laptop, deci trebuie să mă ridic și să fac mișcare, îmi monitorizează somnul, ritmul cardiac etc și pașii pe care trebuie să-i fac zilnic (8000), un obiectiv pe care singură mi l-am propus, asta înseamnă cam vreo 5 km pe zi, floare la ureche pentru cît îmi place mie să merg pe jos, dar am zis să nu mă dau vitează și nici să forțez prea mult. Nu încă.

Cît despre celelalte pe care le-am observat în perioada asta, faptul că nu spun nimic deocamdată, nu înseamnă că nu voi avea la un moment dat o poziție. Am așteptat 24 de ani pînă să aflu ce s-a întîmplat într-o frumoasă după-amiază de primăvară și cine au fost protagonistele. Nu mi-am propus asta, dar ce să fac dacă unele s-au deconspirat singure crezînd că timpul nu numai că alină răni, dar mai spală și din fărădelegi. E drept, că în paranoia lor, cred că le-am întins capcane, tot de nemernică ce sunt și vor acum să mă învețe chestii despre luptă, ambiție, rezistență și viață, femei încă pline de bube, care n-au făcut un sendviș unui bărbat în toată viața lor.

Mișto că eu mă monitorizez constant pe mine, iar ele nu mai pot de grija mea. Cu toate înregistrările, telefoanele, facebookurile, twiterele, cotrobăirile și mailurile trimise încolo și încoace, e tot degeaba. Luați, făi, de-aici și citiți! Sunt ca o carte deschisă, oricît ați analiza, judeca și încerca să o întoarceți pe toate părțile, tot nu veți ști ce capitol urmează și, vorba lui De Caprio, cînd ajung și pe la voi.

Lame People

16473911_1873774309531989_18317651087351943_nSe face un an de cînd am ”cunoscut” o nouă categorie de oameni, la care zuckenberg cred că nu s-a gîndit atunci cînd a inventat facebookul și la care nu mă gîndesc nici eu atunci cînd decid să scriu sau să trăiesc, să tac sau să mor. Sunt oamenii care își fac anumite proiecții asupra ta, din cine știe ce motive florale sau geometrice care le lipsesc în viață. Nu îndrăznesc să se apropie de tine, pentru că au aflat ei că ești diabolică (să mori de rîs, stai, că nici asta nu ai voie) și caută nod în papură sau alianțe cu persoane pe care le-ai flituit din viață de bune, cinstite, corecte și minunate ce erau. Cam atît despre ele!

Știi cine sunt, înțelegi de ce nu-și pot vedea de viața lor care se îndreaptă vertiginos spre anonimat (deși asta nu e o chestie chiar așa de rea), alegi să le lași în pace, dar e așa o paranoia în capul lor încît cred că orice li se întîmplă rău, orice nu le iese, e un plan diabolic al tău, o magie neagră pe care ai făcut-o ca ele să nu se bucure de viață. Trist, frate, ce să zic! Nu știam că am așa puteri magice, dar știu sigur că de fiecare dată cînd te bucuri de răul altuia, Universul îți mai dă o castană după ceafă. Indiferent cum o faci, indiferent că nu te vede nimeni, indiferent că ai impresia că nu te aude nimeni, indiferent că vii și-ți verși veninul sub diferite identități și crezi că nu va afla nimeni cine ești, ți-o vei lua, fără planul diabolic al nimănui. E o chestie foarte simplă și pe care eu am spus-o de nenumărate ori, dar o mai zic o dată: ești într-un Univers care nu doarme niciodată, care te veghează și știe mereu ce faci. E mai ceva ca Big Brother și e mai drept decît orice lege făcută de mîna și mintea omului.

Mai e un cuvînt în turcă ”sadaka” în care eu cred cu putere. E un cuvînt moștenit, nu ai cum să treci peste el. Nu poate fi tradus, dar e înțeles de cei care trebuie. E ceva ce a prins rădăcini. De-aia cu unii ai un limbaj comun și te înțelegi imediat, iar alții sar ca purecii imediat ce le ieși în cale de teamă să nu-i plesnești, deși tu ai cu totul alte preocupări și sunt ultimele persoane la care te-ai putea gîndi. Ever.

Însemnarea de mai devreme Reanimare am scris-o pentru toate acele persoane care au pus mai presus de orice munca în viața lor. Mai presus chiar de sănătate. M-am dat pe mine ca exemplu de neglijență. Desigur, e mai mult decît o binecuvîntare să poți face ce îți place și să nu ai senzația că muncești – majoritatea merge la muncă din nevoie – să dansezi trei zile fără să te oprești, de exemplu, să urci munții fără să obosești, să fii doctor și să salvezi oameni fără să te odihnești, să ridici case și să nu te oprești nici la pauza de masă, să traduci nopțile pînă la epuizare, să te privezi de somn ca să mai pui undeva o cărămidă. Eu, una, nu pot să lucrez undeva unde nu-mi place ce fac. Dincolo de asta, dacă ești suficient de nebun să pui munca mai presus de celelalte lucruri din viață, într-o zi, corpul tău îți spune: alo, vezi că mai sunt și eu pe aici.

Nu dau explicații nimănui de ce scriu cînd scriu și care e motivația mea interioară alta decît emoția care m-a împins de la spate, de fapt, chiar nu îmi pasă dacă mă citește un om sau 100 de oameni. Eu am niște experiențe și mi le studiez singură. Atîta tot. Că o fac în propriul meu limbaj, că uneori scriu mai neglijent, că alteori mai trag o înjurătură, că alteori trec săptămîni în șir pînă să zic ceva, e iar fix treaba mea. Scrisul e o treabă asumată. Nu oricine o poate face. Unii nu au stomac de politician, alții de scriitor. Unii se blochează în fața camerelor de filmat, alții se mișcă prin fața lor ca și cum pentru asta s-au născut. Ideea e că pînă nu încerci ceva, habar nu ai cu ce se mănîncă. Nu-mi place televiziunea, nu am stomac de politician. Astea sunt niște lucruri pe care le-am învățat pe propria mea piele, pentru că am vrut să le încerc să văd cum e.

the art of getting by 2011

The Art of Getting By – 2011

Dar în ceea ce privește scrisul, cînd e vorba de cei care mă citesc, e ca și cu telecomanda, nu-ți place stilul, schimbă programul. Eu nu am nimic împotrivă. Nu-ți place tipa asta care scrie, dă-i ignore, că de sfaturi, păreri și venin nu ține cont. Scrie, de obicei, despre lucrurile care (i) s-au întîmplat și merge mai departe. Fă și tu la fel. Citește și mergi mai departe. Sau nu citi. Citește altceva, ce-ți face ție bine. Ce te face fericit/ă. Ce-ți face pipota să tresalte. Nu am nevoie de prietenia ta, sunt greu de suportat și nici nu mă voi schimba de acum încolo. Nu mă interesează ciuda ta și nici rîsul nimănui de hahaleră. Am în viață fix oamenii pe care mi-i doresc, care nu au rămas lîngă mine de milă sau de frică. Și da, la prima judecată la care m-a supus cineva, i-am făcut vînt din viața mea, să se ducă dracului și să măcăne despre mine ce-o vrea.

După cum spuneam Universul nu doarme. Și nu doarme nici pentru mine.

Așa că, dacă într-o zi mi-o voi lua în freză, voi ști de ce.

Reanimare

16142729_980056022095496_2254711011291679609_n

Atîta timp cît pulsul încă-mi bate/ E o minune./ E o minune atunci/ fiindcă pot clădi (…)/biblioteci de cărămizi fierbinți… (Eugen Jebeleanu)

Aud vocea medicului anestezist care-mi spune: ”vei simți o arsură care urcă de la piept spre gît”, dar mă atrage mai mult zgomotul de foșnet de frunze care năvălește prin fereastra deschisă. Mă pregătesc pentru o operație în zona pelviană, unde în ultimele două luni am avut niște dureri înfiorătoare. Una dintre asistente îmi spune să-mi prind părul. Noroc că-mi rămăsese pe încheietura mîinii elasticul cu care mi-l prind de obicei. E un radio care cîntă în sala de operație. Ce mișto, mă gîndesc. Oamenii aceștia mă vor opera pe muzică. Și eu tot așa lucrez cînd lucrez. Apoi îl văd pe dl doctor cum își aliniază instrumentele pe masă. Nu mi-e frică. Mi-e somn. Mai trag o dată aer în piept și mă duc într-un spațiu unde nu există durere. Măcar pentru cîteva ore scap. Din păcate, au fost doar două. Tot din păcate și pentru medici care se așteptau la o intervenție de maxim 45 de minute. Pentru mama, a fost o eternitate.

Cînd mă trezesc, simt cum sunt luată pe sus și pusă pe targă. Aud voci, printre care și vocea mamei. ”Zully, ești bine, nu era ce s-a crezut, a fost altceva, dar ești bine acum.” Apoi parcă m-a pupat. Sunt dusă undeva și simt cum îmi intră în carne fiecare zdruncinătură a tărgii. Gem de durere și chiar spun asta: ”Mă doare”. Pînă ajung la reanimare simt tot. Îmi spun ”aici e parterul” pentru că simt mirosul de cafea de la aparatul de cafea, de unde-și iau oamenii poșirca aceea nesănătoasă. Deschid ochii, trec peste o zdruncinătură mai mare, mă strîmb de durere. Gem mai tare. Cineva spune: ”Știu, știu, ajungem imediat la reanimare și va fi mai bine”.

Iar sunt apucată și trasă pe alt pat. Am ochii închiși, dar simt cum patul cel nou se mînuiește altfel, e moale, e un loc unde te poți afunda. Cineva îmi pune o cîrpă răcoroasă pe rană și durerea se mai potolește, sunt învelită și tremurul dispare, sunt injectată cu calmante și mă duc iar într-un spațiu unde nu mai există durere.

A urmat o perioadă cînd mă trezeam la prezența cuiva care ori avea grijă de mine, ori era din familie și adormeam iar. Mama a fost prima care m-a anunțat de infecție, mi-am dat seama că am fost la un pas de septicemie. O chestiune de ore sau zile. Sigur de baftă.

Am stat două zile la reanimare timp în care m-am odihnit pentru ultimii cinci ani, cînd am dormit pe apucate sau întrerupt. În stările de trezire, mai întîi am început să-mi număr cicatricile: cea mai veche e de la 5 ani cînd mi-a căzut fierul de călcat pe mîna stîngă (fier din acela greu, de croitorie, nu jucăriile de acum), apoi e cea din barbă cînd am căzut în clasa a doua dintr-un tobogan ruginit, operația de la sîn de la 21 de ani, care aproape că nu se mai vede, cea de cezariană (o traumă pe care nu o voi uita niciodată), evident trebuia să am cicatrici și pe mîna dreaptă cînd am intrat într-un geam sau geamul a intrat în ea și acum asta de acum. Va trece cum au trecut și celelalte. Dar totuși e ceva ce mă rîcîie de data asta.

De data asta a fost ceva grav. Abia aștept să vorbesc cu dl doctor. Pînă atunci, după cicatrici îmi număr și greșelile. Una dintre ele, constantă, a dus la situația de acum. Dacă nu mă trezesc naibii nici acum, atunci chiar mi-o merit pe cocoașă.

17554007_1434273263270404_6073702014136116978_nSunt la terapie intensivă, tocmai ca să mă refac. Știu că am un organism puternic și că-mi voi reveni. Dar mai știu și că am fost nemiloasă cu el și că i-am făcut o mare nedreptate. Asistente cu mîini grijulii vin și mă înțeapă din cînd în cînd, ”trebuie să se întîmple asta ca să te faci bine,” îi spun, ”după aceea o să am eu grijă de tine”. ”Înțepăturile astea sunt mîngîieri pe lîngă ce-am trecut noi împreună.”

Miercuri, a doua zi de reanimare, usturimea din gît dispare și mi se face foame. Întreb o asistentă: ”am fost cumva intubată?” ”Normal”, zice ea. ”Am fost în sala de operație cu dv”. Parcă mi-o amintesc. E cea care mi-a spus să-mi strîng părul. Mai tîrziu, cînd mă trezesc iar peste noapte e la datorie, fixează cu privirea aparatele de monitorizare. Încep să le recunosc pe asistente și infirmiere după parfumurile pe care le poartă. Ale unora sunt grele, exact ca mîinile lor, ale altora sunt suave, ca o adiere de o clipă, mă întorc imediat după adierile astea și trag aerul în nări ca o dependentă de mirosuri fine, subtile.

Joi urc în camera mea și scap de sondă, slavă Domnului. Apoi dl doctor îmi arată în telefonul lui poze din timpul operației. Îmi văd propriile viscere și organe și mă simt ca într-un film sf sau de groază, în care trupul meu e spintecat de la mijloc, din propria mea voință și pentru binele lui, după ce i-am făcut atîta rău, prin neglijență. Rămîn fără cuvinte, eu, care tot timpul găsesc sau am cîte ceva de zis. Simt nevoia să-l îmbrățișez pe acest om care mi-a salvat viața și o fac.

16425801_1328426340547446_1235194935050288421_nÎncep să vină ai mei, ușor-ușor viața își reia cursul. Iris, care e fascinată de injecții, îmi cere să-i arăt găurile de la injecții. Se apleacă și-mi pupă branula. ”Pe aici intră dragoste acum”. Ei pleacă, vorbesc la telefoane cu prietenii. Apoi obosesc dintr-o dată. Mă duc la fereastră o deschid și mă lovește din plin foșnetul frunzelor, un zgomot pe care-l iubesc, înainte de cel al ploii și al mării. E noapte și abia acum mă bufnește plînsul. Îmi cer iertare de la trupul meu și plîng. Altădată nu mai fac.

Deschid laptopul, mă apuc de o traducere. Viața își reia cursul.

Mulțumesc tuturor celor care mi-au fost alături în această săptămînă grea, în special doctorilor care m-au pus pe picioare, de la dna dr Radu Valerica (medicul meu de familie) pînă la dl dr. Tona (care mi-a salvat viața), dlui dr Bușu și echipei de asistente și infirmiere minunate de la secția de obstetrică și ginecologie, celor de la anestezie și terapie intensivă, prietenilor mei care m-au sunat, verișoarelor care m-au vizitat… și vieții că mi-a mai dat o șansă.

Ieșirea din politică

Mai aveam un singur lucru de făcut înainte de marea desprindere (dacă și aceasta va exista vreodată). Să ies din politică. Restul sunt doar chestiuni administrative personale, care nu privesc pe nimeni.

Dar mai întîi trebuie să spun cum am intrat (din categoria măsoară de 10 ori și taie 1 dată). Era înaintea de campania de la locale cînd am primit propunerea să intru consilier local pentru Medgidia. Am refuzat în prima fază și am și zis, la momentul respectiv, că sunt două probleme.

  1. am fost toată viața anti-psd
  2. sunt cunoscută de cei puțini ca autor de cărți și, întâmplător, prin forța împrejurărilor jurnalist sau, uneori, realizator tv. Asta înseamnă că numele meu din acte, e altul. Asta înseamnă că numele meu nu vă va aduce voturi.

Bătălia era între PSD, PNL și ”independentul” Vrabie. Mai exact, toată lumea se lupta cu Vrabie, anunțat precum un descălecător al neamului, care va face din Medgidia o gură de rai. Dar bătălia, de fapt, nu a fost între ei, ci între jurnaliștii implicați în campanie, astfel că m-am trezit că cei care-l susțineau pe Vrabie, se luau de păr cu mine, pe tastaturi, evident. S-au dat blockuri masive și replici acide, dușmănii de moarte, interpretări, care s-au stins imediat după campanie, dar ranchiunile au rămas. Am tăcut și am mers mai departe. Totul a plecat de la acest articol în care spuneam că apa de la Medgidia nu va ajunge niciodată la 1 leu, cum spunea Vrabie, ca dovadă că n-a ajuns nici acum după ce s-a instalat primar și las scris aici, pentru posteritate, că nici nu va ajunge vreodată.

S-a mai spus că am lucrat la o televiziune psd-istă, a primarului din Năvodari care e PSD. Etc. Probabil trebuia să fac emisiuni gratis, nu știu. Da, am lucrat, în acte, LTV aparține nepoatei primarului, care nu s-a băgat niciodată în felul în care mi-am realizat emisiunea despre ”Școală” și am apreciat asta. Și evident, a fost singurul lucru pe care l-am apreciat. Uneori, e destul. Ba chiar, cînd am ținut la un moment dat o emisiune despre prima marți neagră nici atunci nu s-a băgat nimeni peste ce mesaje transmit. Dacă se întîmpla asta, aș fi renunțat mai devreme. Am renunțat la LTV din cauza distanței dintre casă și locul de muncă, după doi ani de navetă (a fost o perioadă cînd am făcut zilnic 120 km dus-întors).

Dar totul a plecat de aici.

Dacă nu aș fi lucrat în acel tv, nimeni nu m-ar fi băgat în seamă. PSD avea nevoie de cineva vocal, de cineva care se ducea înainte ca berbecul și care rezista la presiuni. Nu era de ignorat nici experiența din presă. Or mai fi făcut ei ceva săpături, nu știu.

Partea cu consilierul local era ok, partea cu consilier local de la PSD mă deranja, pentru simplul motiv că în epoca Năstase, jurnaliștii au fost cei mai prigoniți, și unii își aduc foarte bine aminte perioada aia și nu prea credeam că s-au schimbat lucrurile.

Partea cu consilier local însemna că mă pot implica în schimbările din orașul meu și să cer transparență. Desigur, nu știam atunci că singur împotriva tuturor nu e o soluție pe termen lung pentru timpul și nervii tăi. Teoretic, știam. Dar practica te învață cel mai bine. M-au ajutat și ”prietenii” să înțeleg asta.

Nu mai intru în amănunte cu ce s-a întîmplat în campanie, dar iată ce am aflat în perioada de mai-noiembrie 2016.

  • un post de consilier local e foarte rîvnit – (e atît de rîvnit încît unii dau bani grei în campanie ca să se împingă cît mai în față pe liste. Eu nu am dat, nici nu știam că așa se procedează, nici nu mi-a cerut nimeni (înainte, mi s-au cerut bani după terminarea campaniei, dar asta e altă poveste pe care o s-o detaliez un pic mai jos). Asta a deranjat cîțiva membri PSD de la filiala Medgidia, că am ajuns în față, fără să fac un efort, chipurile. Și mereu întrebarea asta: cine a adus-o pe asta aici? Pila cui e?) În timp ce ei alergau pe străzi cu broșuri, eu scriam sau pregăteam candidata pentru interviurile televizate. Ce înseamnă asta, ei nu pot înțelege și de aceea nici nu ajung în fața camerelor de luat vedere vreodată. Dacă ar ajunge s-ar face de rîs, i-ar lua toate transpirațiile și abia dacă ar reuși să îngaime două vorbe. E foarte greu, de-aia, îți trebuie exercițiu pentru asta. Unii sunt nevoiți să o facă și deprind exercițiul ăsta. Dar cei mai mulți, aleg calea ușoară, nu vor fi vocali, ca să nu supere pe nu știu cine, nu vor să aibă sau să-și facă probleme, dar lasă că ziariștii sunt niște proști, latră pentru alții și tot așa.
  • După campanie, mi sau cerut bani ca să-mi păstrez postul de consilier. Mai degrabă poziția din listă. Conform rezultatelor, la Medgidia au intrat 5 consilieri PSD, față de 10-11 la cît se așteptau ei. Vrabie independentul, susținut de M10, le-a dat peste cap rezultatele, astfel că au intrat în consiliu și consilieri M10, un partid 0 la Medgidia înainte de Vrabie și 0 acum după ce primarul e ALDE. Totuși, deși la Medgidia au fost frecușuri și discuții aprige la care eu nu am participat, că se fereau de mine, Constanța a fost cea care a susținut candidatura mea. Nici cînd i-a rugat Vrabie să renunțe la mine, pe motiv că-l deranjam în Consiliu, deși chiar nu mi-am propus asta și chiar am vrut să colaborez pentru binele comunității și să știu exact ce se întîmplă cu bugetul, PSD Constanța nu mi-a retras sprijinul politic. De aceea, nu mi-am dat nici eu demisia pînă acum din partid, deși nu simt că mă reprezintă, cu atît mai puțin acum, cînd vocea străzii e sugrumată de furie din cauza ordonanței cu pricina.
  • După ce mi-am dat demisia din Consiliu, am simțit oftatul de ușurare al tuturor celor din primărie, dar și al cîtorva din partid, care nu mă înghițeau. Am zis și atunci, nu mi-am dat demisia la presiunile cuiva, doar că Medgidia pentru mine, momentan, pînă la proba contrarie, e o cauză pierdută. Așa că oftatul de ușurare a fost și al meu.
  • M-a întrebat cineva aseară, uimit, dacă s-a dat o directivă de partid să nu iasă membri psd în stradă și dacă șefii mei știu ce fac eu acum. Nu am idee de o astfel de directivă, eu oricum nu mai sunt demult chemată la ședințele de partid ale filialei din Medgidia, dar nici nu am insistat să fiu deranjată cu ședințele lor. Cei care mă cunosc de ani de zile, știu deja că nu recunosc și nu ascult de șefi, decît dacă lucrurile merg profesionist. Nu reacționez la directive și ordonanțe, porunci și ”pentru că așa zic eu”. Zi, dar să fie ceva ok, ceva cu care să rezonez. Mi-a plăcut întrebarea unui prieten, care mă cunoaște mai mult din scrierile mele ”Și chiar m-am întrebat oare cît o să-i mai suporți tu pe ei și ei pe tine?” Îi răspund aici că am fost unul din tîmpiții din presă care au crezut că se înșeală și că pot schimba ceva din interior. Ceva în bine.
  • Și ca un corolar, nici nu aș fi intrat în PSD dacă nu ar fi candidat Vrabie la Medgidia, care, în fapt, el însuși e un susținător PSD. De ce? Pentru că nu voiam să fie primar un om umflat cu pompa de presă și care, atunci cînd cineva i-a cerut declarația de avere, a zis că să se potolească dacă nu vrea să fie dat afară. Ăsta a fost motivul pentru care am intrat în campanie, să nu se întoarcă înapoi, sub altă formă, epoca Năstase. Dar Vrabie a cîștigat, cetățenii din Medgidia sunt mulțumiți, apa e la același preț, nimeni nu și-a pierdut slujba, PSD dă ordonanțe, iar noi ieșim în stradă.
  • Acum e posibil ca PSD să fi greșit, alegînd un reprezentant atît de vocal. Nici măcar nu sunt vocală, nici măcar nu vreau să atrag atenția asupra mea, că nu simt nevoia nici de reflectoare, nici de glorie, nici tămbălău. Postările mele de pe FB sunt doar pentru prieteni sau pentru oameni pe care-i simt ok, acum două zile le-am dat drumul în public, pentru că am avut o poziție, spre deosebire de alții, care nu înțeleg că dacă nu ies din vizuinile lor la momentul potrivit, e prea tîrziu să o mai facă.
  • – M-a enervat valul de ură și furie împotriva lui Sevil Shaiddeh, doar pentru că e musulmană și de altă origine, glumele de prost gust și amintirile din curtea lui Ștefan cel Mare, la vremea aia am șters din lista de FB multe astfel de persoane care au derapat (pedeapsa supremă a zilelor noastre). Am văzut astfel de comentarii și la adresa mea. Ăștia sunteți.
  • – M-a enervat că una din consilierele PSD de la județ i-a făcut pe protestatari ”putori”. Dacă ei sunt putori, atunci sunt și eu una. Dar chiar aș vrea să se facă la un moment dat un concurs de rezistență la stres și deadline cu astfel de persoane, să vedem cine cedează după un proiect și cine rămîne în picioare.
  • – M-a înduioșat aseară cineva care i-a venit să mă ia în brațe și să-mi spună felicitări. Era ceva, nu-i venea să creadă. Mie mi s-a părut ceva firesc, ca și cei din PSD care nu sunt de acord cu ordonanța și cu abuzurile și hoția să vină să spună că nu sunt de acord, dacă vor să mai existe ca partid. Pentru mine a fost ultimul act pe care l-am făcut pentru PSD. Bun sau rău pentru ei, nu știu.
  • – Nu merit nici felicitări, nici aplauze, nici nimic. O spun cît se poate de sincer. Nu mă consider nici revoluționară, nici spărgătoare de partide. Nu vreau nici osanale, nici interpretări. Știu să scriu și singură și mă adresez întotdeauna prietenilor mei, de aceea am și rămas de atîția ani pe aceleași baricade. Asta a fost explicație pentru ei, că m-au tot întrebat ce m-a apucat cu politica asta. Știu că ați fost dezamăgiți că nu a fost în stradă Sevil Shaiddeh, chiar era un subiect de presă, nu? Nu am nevoie de publicitate și nici nu am de gînd să fac carieră în politică. Și oricum, publicitatea în România… o să dau replica unei doamne deosebite pe care am vrut să o laud pentru performanțe și mi-a zis așa: ”Nu doresc, știi cum e cu promovarea, de fiecare dată cînd m-a lăudat cineva am avut controale.”
  • – În orice caz, un singur lucru știu exact despre mine (restul încă le mai descopăr), că atunci cînd nu s-a mai putut, nu am ținut cont nici de funcția, nici de galoanele unui om și am spus ce am avut de spus. Că nu i-a convenit, nu mă interesează. Părerile mele despre democrație și libertatea cuvîntului sunt aceleași de ani de zile. Nu mă cert cu nimeni pe tema asta, doar mi le susțin. Prefer să ne spunem ce avem de spus și să rezolvăm un conflict, decît să ținem în noi și să răbufnim apoi cu ură. Asta înseamnă democrația.
  • – De exemplu, mărirea de salariu de 20% sau de pensie de 5% e un nimic. Vorbim de măriri, abia după ce dublăm pensiile și salariile, ca să pornim de undeva, omenește, să nu mai vorbim despre praf în ochi.

Și oricum, după o campanie atît de inteligentă și de bine pusă la punct – a se citi diabolic de bine pusă la punct (la care deși nu am participat (vorbesc de campania pentru parlamentare), i-am văzut rezultatele și-abia după încheierea ei mi-au picat și toate fisele), să o dai așa big time în bară, numai PSD o putea face. Din punctul meu de vedere, am terminat-o cu politica. C`est fini la comedie !

Rezumat de august/septembrie/juma de oct. Continuare mîine. Și poimîine. Și în vecii vecilor. Amin.

13119009_836990989738797_5762650161279090252_nȘi a fost ”Frozen” și sper să mai fie, deși am acum un junghi în inimă, din diverse motive pe care nu le voi putea spune niciodată. În ultima vreme, ce nu pot spune mă face să acționez. Prin ”a acționa” înțeleg acum ”a mă desprinde”. Las tot în urmă ca pe niște coji care nu-mi mai folosesc, nu mă mai interesează palavre, minciuni, măscări, percepții false, orgolii, paranoi sau mai știu eu ce.

Ce spun eu mai sus nu are legătură cu Frozen, are legătură cu toată perioada august-octombrie, concentrată pe teritoriul României, concentrată și mai și pe Medgidia.

Singurele explicații pe care le accept sunt cele pe care mi le dau mie, după ce observ, ascult și-mi reamintesc de singurul lucru pe care nu trebuie să-l scap din vedere: cărțile, traducerile și scenariile mele. Restul e viață care se întîmplă, oameni care apar și dispar, care trăncănesc pe toate căile și de care mă desprind ușor pentru că-mi iau din timp cu tîmpeniile lor.

Între moartea lui Gyuri care m-a dat peste cap (și tot ce s-a întîmplat după cu interpretările cretine ale unor slujbași cu psihologie de rîmă), examenul de ghid turist, premiera Frozen și o operație pe osul maxilarului (am început să urăsc vizitele la dentist), între unele articole pe care zic unii că le-am scris și alte frici pe care le au alții despre articole pe care le-aș putea scrie, m-a luat o lehamite combinată cu revolta omului care, dacă ar avea mai mult timp, chiar ar scrie așa cum scria odată.

Așa că la sfîrșit de august, sătulă și de niște discuții aiurea pe mailuri, în care unii după ce că erau amatori, mai aveau și idei proaste, m-am enervat și mi-am luat bilete spre Zaragoza pentru sfîrșitul lui octombrie (unul din top 5 orașe în care mi-a plăcut să locuiesc, nr 1 fiind Colchester).

12391914_1538827479771138_61339826835607234_n

Telefonul fără fir cu wireless la patrafir

O perioadă în care a mai fost și politica și părerile unora despre politică. Dacă aș fi în locul lor, nu mi-aș ridica ochii din pămînt. Sunt genul acela care se adresează subconștienței colective, oameni deștepți care mor după guță și cam ce-ar avea guță de spus, cam ce-ar avea guță de futut și de vomitat, genul care și-au construit cariera ”după ce vrea poporul”, dar care apoi imediat se ofilesc atunci cînd altcineva le atrage atenția că nu sunt formatori de opinie, ci doar simple rîme fără creier, și pe urmă se înspăimîntă că nu-i ia nimeni în serios. Vorba vine se înspămîntă, de fapt, nu vor decît să aibă dreptate după ce de atîtea ori nu au avut, ca să fiu indulgentă. Dintr-un astfel de subconștient colectiv (la care au lucrat din greu cîțiva oportuniști) s-a născut Hitler și alți monștri despre care crede lumea că ard bine mersi în flăcările iadului.

Și-acum o să apară cîte o tută de-asta, expertă în de toate și fostă în toate cele să interpreteze ce-am scris. Nu te mai chinui, chérie! Lucrurile sunt foarte simple. Uneori lucrurile sunt exact așa cum sunt, oricum le-ai interpreta tot aici ajungem. În fața unei uși de biserică. Doar lumea e plină de sfinte filofteie care la fiecare sfîrșit de an (că se apropie și ăsta) își făceau the bucket list pe care puneau și cîte un amant, by default. Să fie, că nu strică! Doar tre să ne spovedim sau să pupăm cîte un IPS.