Istanbul 3 – ”Merak etme”

c Hasan Kale

Copyright Hasan Kale

Sunt cîteva zile bune decît ne-am întors de la Istanbul – de data asta am fost cu Iris (copil de 6 ani, care a bătut recordul de mers pe jos, mai mult ca niciodată – 10 km zilnic, timp de 3 zile, că a patra i-am dat o pauză de plimbare), cu stimabilul domn Vodky și mătușa Cici, de profesie poștăriță (important de spus asta, pentru că de-aici se subînțelege că am avut în trupa de acum, o altă campioană de mers pe jos), care nu a mai văzut concediu de nici nu mai ține minte cînd. Trăim cu toții în țara în care atunci cînd trebuie să-ți iei concediul trebuie să muncești dublu sau te gîndești de două ori dacă merită să-ți încarci colegul care rămîne în urma ta să facă el ture duble ca să te suplinească.

De data asta am făcut rezervare în zona Taksim, într-un hotel mai bun decît precedentul, într-un studio imens, cu cel mai bun pat în care am dormit vreodată. L-am ales și pentru că avea sală de fitness, dar la cîți km am mers zilnic, seara am căzut frînți prin paturile noastre și aleluia mișcare. Ei, că eu mai aveam de tradus și am făcut nopți albe și pe la Istanbul.

22901705_10211631101347443_1273635724_nAm fost cazați foarte aproape de Turnul Galata pe care, bineînțeles, l-am vizitat ca să vedem Istanbulul de sus, aproape de podul Galata care lega cele două maluri și pe care am tot trecut dintr-o parte în alta, nelipsita plimbare cu feribotul, de data asta una lungă de o oră și jumătate cît să ne zboare frezele îndeajuns încît să ne săturăm, am prins trecerea de la ora de vară la ora de iarnă în România, o chestie care nu se întîmplă în Turcia, lucru care ne-a făcut să pierdem autobuzul spre casă în ziua de întoarcere.

Dar, în sfîrșit, nu a fost un capăt de țară. De două lucruri sunt foarte mîndră, că Iris a ținut pasul cu noi, fără să se miorlăie, și că turca mea vorbită s-a îmbunătățit. Nu am devenit fluentă, poate că sunt, dar nu știu încă, în orice caz mă descurc de minune să fiu ghid pentru alții. Călătoria de acum m-a făcut din nou să remarc un lucru. Turcii își spun mereu unii altora ”merak etme” (”nu-ți face griji”), ca și cum ar vrea să te liniștească și să te asigure că totul va fi bine. Se întreabă des unii pe alții dacă se simt bine și înainte de a începe o ceartă, pentru că știu deja ce urmează, își spun ”sakin ol” (”stai calm”, ”fii calm” sau ”liniștește-te”). Aș putea traduce toate astea ca pe o grijă imensă pentru confortul psihic al celuilalt, să nu-l supere, să nu-i pricinuiască necazuri, să nu-l enerveze. Pentru iubitorii de filme turcești, veți observa că și în filme se îndeamnă unii pe alții să nu-și facă griji, să fie calmi și să bea ceai.

Poate fi șocant pentru cineva care vine din cultura lui ”lasă că-i arăt eu lui”, ”stai să vezi ce-i fac”, sau ”marș în plm”. L-am înțeles pe turcul ăla aterizat prin Medgidia care după două zile de stat pe la noi a exclamat siderat: ”Doamne, ce urît vorbiți unii cu alții!” Da, pentru că ei se numesc unii pe alții ”viața mea”, ”sultana mea”, ”leul meu”, ”sufletul meu”, ”frumoasa mea”, ”dulceața mea”, ”trandafirul meu” etc. ați prins ideea. Știu, poate suna siropos pentru cei care folosesc apelative de tip ”boule”, sau exprimări gen ”fă, vaco, nu vezi pe unde mergi?”, sau ploi de înjurături de la ”ți-o fac”, ”ți-o dreg” pînă la ”îmi bag și îmi scot”. Ne credem mai șmecheri și mai puternici dacă stropim cu cuvinte prin jur, adevărul e că suntem slabi, patetici și vulgari. Trecem cu toții printr-o abrutizare a spiritului, o trunchiere a compasiunii pe care am putea simți-o unii față de alții, printr-o urîțenie chiar și a chipului, ne împingem și ne înghiontim unii pe alții în diverse moduri. Toți o facem într-un fel sau altul, crezînd că ne apărăm de balaurii din ceilalți, urlăm după liniște fără să fim în stare să oferim un cuvînt frumos, în schimb. Pe mailuri, pe telefoane, pe stradă. O fac și eu, bineînțeles, cînd sar unii calul.

E o chestie la care m-am gîndit îndelung în cele 5 zile cît am stat de data asta în Istanbul, dar nu e nimic de făcut în privința asta, decît să alegi cu grijă cu cine să comunici și cu cine te simți destul de confortabil să-i spui ”draga mea”, ”sora mea” sau ”scumpule” și să ignori pe cît se poate restul de ”boi” și ”vaci”, sau, cel puțin, să stai cît mai departe de ei. Mi s-a întîmplat să nu pot deschide niște mailuri, la un moment dat, din cauza agresivității și prostiei pe care o simțeam dincolo de cuvintele care nu se rosteau și, sincer, nu cred că un om care te face să te simți așa mai are ce căuta în viața ta.

22089828_1955535398018160_593698303164543787_nRevenind la Istanbul, mai sunt multe de văzut și de aflat, dar le lăsăm pentru la anul. N-am ajuns încă la Kız Külesi și nici în Luna Park, două distracții pe care nu vreau să le ratez, dar am mîncat din kumpirul lor mortal, ne-am îndopat cu ceaiuri și cafele, pe unde am prins ocazia, mi-am cumpărat un Pamuk din librărie în limba lui de baștină, ne-am plimbat cu metroul și am admirat curățenia și organizarea și o-hooo, cîte au mai rămas de făcut. Dar, merak etme, data viitoare vom vedea unde, (adică în ce cartier), cînd (la primăvară) și cu cine (avem de unde alege). Mi-ar plăcea să stau în casa unei familii turcești, sau să-mi caut rudele pierdute. Mai știi? Poate că le voi și găsi.

Advertisements

Istanbul – un ceai pe malul Bosforului

7664-kutlualtay-kandilli-iskelesi--9309-950px

Kandili Iskelesi, Istanbul

După 8 km, mă așez pe o terasă pe care mă chemase una din melodiile pe care le tradusesem cîndva pentru un film. Se numea ”Bir Bulut Olsam”, tradus la noi ”Obsesia”. Îmi plăcea mai mult titlul original. Bulut era numele de familie al personajului principal, interpretat de Engin Akyurek, un actor în vogă la turci. Așa cum majoritatea numelor turcești înseamnă ceva, numele ăsta Bulut se traduce ”Nor”. tradus mot a mot, cu sens poetic: ”De-aș fi un nor…”, dar, de fapt, se referea la ”De-aș fi un Bulut…”, un fel de ”De-aș fi un Mustafa…”

”Ben sende tutuklu kaldim…” era primul vers din strofă, cu sensul de ”m-am îndrăgostit de tine, am rămas prins, nu mă mai pot gîndi la nimeni altcineva”. Iar vocea lui Aytekin Ataș era ca o chemare, ca un dor, ca un vaiet, era vorba despre un bărbat care cutreierase lumea întreagă (7 lumi cutreierase, de fapt, alt vers) și uite așa, se oprise doar la ea. Dacă nu ar fi început melodia asta, nu m-aș fi oprit la terasa asta, nu aș fi cerut cel mai bun cocteil băut vreodată (Șehzade) și nu m-aș mai fi gîndit la multe, ca de exemplu, la viața asta care ține doar 3 zile și nu suntem în stare să ne iubim, tot cutreierăm fără rost, ca norii pe cerul cuiva, și nici măcar atît.

În afară de mirosurile îmbietoare ale Istanbulului care te leșină, efectiv, și te opresc în loc, tot felul de arome de narghilele și mirodenii și aburi de ceai și cafea, grătare pe care sfîrîie carnea și uleiuri încinse în care clocotesc gogoșile, cuptoare din care ies covrigi și cornuri și pîine caldă, gheretele porumb fiert sau copt sau prăjit pe cărbuni, e ceva ce m-a făcut să-mi stea inima în loc de cîteva ori. Oamenii ăștia se aruncă pur și simplu în fața mașinilor cu copii cu tot cînd trebuie să treacă strada, ca muștele gonite de un plici. La un moment dat, unul, nici nu s-a mai obosit să se arunce în fața mașinii, ci s-a urcat direct pe capota unei mașini în drum spre cealaltă parte a străzii, s-a răsucit ca un cascador, apoi și-a văzut de drum, semn că făcea asta de mult timp. Doamne ferește, o metropolă din care scapă cine poate…

În toate după-amiezile am ieșit, fără hartă, fără niciun scop, doar așa să mă plimb cu mîinile în buzunare și să văd ce-mi iese în cale. Am reușit și să mă rătăcesc, dar asta era și ideea.

21935479_10211367713842920_1754858211_n

Gülhane Park, Istanbul

Cel mai mult mi-a plăcut copacul special amenajat pentru păsări din parcul Gülhane. apoi am ajuns în Eminönü, fără să știu că am ajuns în Eminönü, căutînd Eminönü, am urcat în sus spre SultanAhmet, am luat apoi tramvaiul și am coborît în Eminönü, și atunci mi-a picat fisa că eu parcă aici voiam să ajung.

În ziua aia am avut așa, 15 km la bord, o rătăcire care nu a fost, de fapt, rătăcire, o plimbare cu feribotul din Eminönü, la Üsküdar, unde am mîncat un sfert din faimoasa pîine cu pește, restul l-am luat la pachet, castanele prăjite nu pot spune că mor după ele, dar le-am luat să le gust pentru că așa am văzut eu că făcea Songül cînd se întîlnea cu iubitul ei din ”Kirgin Çiçekler” și părea ceva foarte romantic, ei bine, romantismul ăla a zăcut o zi jumate în punga mea pe care scrie Afiyet Olsun (”Poftă bună”), castană prăjită lîngă castană prăjită, pînă cînd le-am făcut vînt în coșul de gunoi.

Apoi în drumul înapoi cu feribotul spre Eminönü, s-a pornit furtuna pe Bosfor, ba chiar cred că era și o altă telenovelă intitulată ”Furtună pe Bosfor.” Dar, bineînțeles, plimbarea mi-a stricat-o nenea Kahraman care mă tot punea să-i promit că-l voi suna să ne plimbăm, iar eu i-am promis de 10 ori că da și de fiecare dată am mințit ca o nerușinată, pe tonul acela, da, domle, și-acum dispari. Am venit să îmi clătesc mintea și să văd priveliști noi, nu altă sulă bleagă și nevorbită, care-mi strică plimbarea. Așa începe totul. Mai întîi îți strică o plimbare, apoi întreaga viață.

Ce mi-a plăcut cel mai mult în Turcia acestor zile, dincolo de tot ce-am văzut, e tramvaiul gol care trecea în fiecare noapte fix pe sub balconul unde stau. Trecea gol și cu luminile stinse ca o fantomă, din jumătate în jumătate de oră.

Am ales pensiunea prin booking (își zice hotel, dar e pensiune), am vrut un cartier vechi, aproape de mare, dar desigur, pe booking nu vezi împrejurimile în detaliu.

besiktas istanbul

Beșiktaș, Istanbul

La 300 de m era marea (dacă nu mă înșeală aproximările), dar pînă acolo sunt aceste șine de tramvai, poate e un cap de linie, apoi sunt trei rînduri de case vechi. În fiecare noapte, stau pe balcon în întuneric, ca și acum, lucrez sau fumez, sau amîndouă și mă uit la ce fac oamenii prin casele lor, cum se așază la masă, întind rufe sau mai pîlpîie un televizor. Mă uit ca la un film mut pînă se sting toate luminile. Apoi, într-o liniște perfectă, trece tramvaiul ăsta pustiu. De la 12.00 la 2.00 noaptea.

Și să stai singură în noapte, liniște de s-o tai cu tramvaiul, cu mirosul de mare în nări cu vocea lui Aytekin în urechi… nici nu mai știu de cînd nu am mai stat așa, cu simțurile treze. Într-un simț de-ăsta treaz îmi trece prin cap, mai ceva ca tramvaiul, ideea să iau legătura cu scriitorul căruia îi tradusesem cartea toată-primăvara-vara. Ce-a ieșit din toată povestea asta, rămîne pe data viitoare.

Mănîncă, bea și fii măritată!

12734290_1692262644345438_1944160844645918070_nDespre relativitatea anumitor relații știai deja, dar întotdeauna e momentul ăla, momentul decisiv, momentul cînd îți pică în cap cortina, cînd se rupe filmul, cînd ștergi tot cu buretele, cînd nu mai contează nimic, cînd totul e vînare de vînt, cînd te uiți în jur și-i vezi cu adevărat pe cei de care ești legată, în detrimentul celor cu care aveai telepatii, vise comune, palavre și mai comune, idealuri și mii de fire invizibile ale energiilor suave și subtile.

Ce te ține cu adevărat într-o relație, chiar și atunci cînd îți vine să-ți iei lumea în cap, este viața de zi cu zi la care nu poți renunța așa ușor. Ce mîncăm, ce bem, dar să avem grijă să nu ne îngrășăm, unde ne odihnim și unde mergem să ne plimbăm împreună. Cu ce ne îmbrăcăm, cînd facem piața și la ce filme ne uităm. Ce mai renovăm, ce mai cumpărăm pentru casă. Pe aceste simple activități îți poți construi o viață. Nu numai o viață, ci și liniștea sufletească, dar asta doar dacă lucrurile merg de la sine, bineînțeles.

Acum ceva vreme, acum aproape 20 de ani, începuse o cultură a libertinajului, ca urmare a anilor de comunism și a interzicerii avorturilor, cînd se întîmplaseră mii de tragedii în familii, ale căror traume unii le mai suportă și acum. Mame care nu-și măritau fetele cu turci, că ele erau românce, sau mame care nu le suportau pe prietenele turcoaice ale prețioșilor lor fii ca nu cumva să le miroasă hainele a oaie, sau tați care impuneau o anumită căsătorie, mai era frica de a nu-ți dezamăgi părinții pentru că ei s-au sacrificat din greu pentru un rahat ca tine și exemplele ar putea continua, dar ați prins ideea.

Cultura asta a libertinajului a dus la atitudinea aceea jemenfișistă care a creat atîtea femei independente, care-și cîștigă ”banu” singure, femei ambițioase care vor să demonstreze că ele se pișă pe bărbați și n-au nevoie de protecție, că, la o adică, sunt și destul de deștepte să-i joace pe degete și mai au și 4 boașe cu care să dea în masă cînd nu le convine ceva. Pe lîngă ele, încerca să supraviețuiască generația de femei care au fost învățate de mamele lor să dea peste cap viața unui bărbat cu un copil pe care acesta nu și-l dorea sau nu era pregătit încă pentru el, dar era nevoit să-l primească în viață, deopotrivă cu maică-sa, care apoi zbiera la fetele mai tinere și neștiutoare de viață: lasă că pînă nu ai un copil nu știi ce înseamna ASTA. Niciodată nu ți se explica ce e ASTA, care ASTA și cu ce se mănîncă chestia ASTA.

Am participat, desigur, la mii de discuții femei vs bărbați și bărbați vs femei, apoi femei vs. femei, prea puține bărbați vs bărbați. Înaintînd în vîrstă, îți dai seama că nu mai ai timp de așa ceva. Oricum ți-ai dat ochii peste cap de mii de ori ascultînd mii de aberații. Măi, copii, și vine o vreme cînd nimic din toate astea nu mai contează și nici ochii peste cap nu ți-i mai dai. Stele, versuri, floricele, idealuri și bășini, discuții despre dînsa într-însa, despre orcile care anunță constant că sunt fericite, despre unele care vin la mare să-și spele jegul de sub cutele de grăsime, despre boitele care, la fel, cînd intră în apă li se scurge machiajul și genele false, le cade tencuiala și ies din valuri, nu ca Afrodita, din spumele lor, ci mai bătrîne cu 50 de ani și algele lipite de celulită. Dar chiar și așa, te poți uita la oameni ca la un spectacol ridicol, chiar și atunci cînd vezi în ochii lor propriile tale enormități ridicole.

Eu sunt pro-mariage. Am fost tot timpul. Cu condiția să-mi fie alături un tip la fel de nemernic ca mine, la fel de ironic, la fel de rezistent și, în același timp, la fel de nepăsător la spectacolul din jur. Am avut noroc. Și foarte rar telepatii. Dar probabil că între cei care dorm de atîta timp împreună nici nu mai e nevoie de asta.

Autosabotaj

17022364_804255323064150_8002085395334660829_nȘi vine momentul ăla cînd înțelegi ceea ce-ți spunea altcineva despre el. Că scrisul e un blestem. Iar tu încercai să-l convingi să meargă mai departe, că sunt oameni care au nevoie de anumite gînduri-idei, mai exact, eu aveam nevoie să citesc ce scrie și credeam că toată lumea are.

De fapt, nu scrisul e un blestem, ci ceea ce generează el după. Poate fi orice altceva, orice domeniu sau activitate, sau abilitate, dar eu vorbesc despre scris, pentru că în zona asta am vrut să mă mișc. Te trezești că îți place ceva atît de mult că devine obsesie, și pentru că-ți place, continui pe drumul acesta, începi sa pricepi cum stă treaba și mergi mai departe în ciuda tuturor semnelor care-ți spun să stai în banca ta. Pe urmă te prinzi de faza cu Inshallah și, mai încolo, îți găsești scuze, că așa e mintea omului destul de înșelătoare. Ce dacă stai de cele mai multe ori cu biblioteca în cutii, ce dacă ani de zile ai scris cu laptopul pe genunchi, ce dacă uneori n-ai avut liniște, ce dacă ai avut cîteva ghinioane editoriale, ce dacă și ce dacă… dacă trebuia să se întîmple ceva, s-ar fi întîmplat pînă acum, dar pe parcurs, intri pe pilot automat și ai cam uitat ce voiai să se întîmple.

Prima dată cînd mi-am pus serios întrebarea: ”de ce scriu, ce e cu nebunia asta?” a fost acum 10 ani. În sensul: cui folosește treaba asta? Orgoliului meu, nevoii mele de a fi apreciată? Poate nesiguranței? Aveam un anumit sictir care trebuia scuipat oare? Mi se părea oare că așa îmi curăț sufletul? Voiam să cuceresc pe cineva? Nu mai știu, dar voiam să fie mai mult de atît. Mai mult decît toate astea. Și îmi dau seama că nu e. Dacă ar fi fost ceva bun, sau ceva relaxant, de unde o anumită încrîncenare? Lucrurile ar fi curs ca boabele de ploaie unul după altul, sau dintr-unul în altul.

Mi-amintesc crîmpeie, am în față ochilor oameni care nu știu ce să mai creadă, expuneri fără rost, împrieteniri de moment sau dușmănii pe față – într-o zi, la o lansare de carte, nu a mea, a altcuiva, autoarea care mă invitase vrea să mă prezinte unei prietene de-a ei, scriitoare și ea. Suntem multe și toate niște neînfricate. Aia strîmbă din nas și îmi întinde o mînă de ”pește mort”. Da, știu, sunt o nemernică, nu am nici memoria figurilor, nici nu simt nevoia să par cucoană cu coc și cercei cu clips, dar, doamnă, sunt sigură că nu v-am făcut nimic. Desigur, nu i-am spus nimic, am dat sănătos din umeri și am așteptat să se termine lansarea să plec acasă. Mi-a părut doar rău că cea care a vrut să ne cunoaștem s-a simțit prost pe moment.

În realitate, degeaba aș spune eu că nu poți să judeci un om din auzite și pe urmă să-i întinzi o mînă de pește-mort ca să faci ”pe doamna” mai apoi pe internet. Și chestia asta e doar un fleac pe lîngă multe altele. Nu poți să ceri corectitudine de la un om și tu să te comporți ca o mimoză ofilită. E un fapt pe care-l constați, în trecere spre alte lucruri mai importante din viața ta. Sau alta: nu poți să faci echipă cu un om și pe urmă să te duci să-l bîrfești la șef, după ce atunci cînd ai avut nevoie, te-a înlocuit chiar de ziua copilului lui. Nu poți să zici ”leșin după scrisul tău” și haoleu, ”ți-am citit tot blogul”, și pe urmă să desființezi un contract, fără să anunți motivul. Ups, m-am supărat nu e un motiv. Să te văd și de-acum încolo. În primul rînd că știu că nimeni nu leșină după scrisul nimănui, în al doilea rînd, blogul nu e o carte de vizită, și apoi, ale dracu coincidențe care nu se mai termină. Nici nu poți să vii în vizită la cineva acasă și apoi să-i toci cu prima prietenă apărută în cale alegerile pe care le-a făcut în viață. Așa nu vor merge niciodată lucrurile. Poți rata prietenii, proiecte și evoluții spirituale. De ale mele, lăsați că-mi fac eu grijă. Doar ziceam așa. Că ar fi mai bine dacă fiecare și-ar vedea de viața lui și cînd scriu asta îmi dau seama că și eu fac uneori greșeala să mă bag în viața altcuiva, crezînd că fac un bine și mă trezesc cu o găleată de apă rece în față.

Mă privesc în oglinzile unora și nu văd același lucru ca în oglinda mea. Chiar și pe mama, pe care o lăsasem pe terasă, în soare, zilele trecute, la cîteva ore după ce m-am întors, am întrebat-o îngrijorată, tot aici ești? gîndindu-mă că în loc să se întindă în casă la răcoare stă singură, în soare, pe caniculă. Ea interpretează că ce, n-are voie, adică am impresia că stă și nu face nimic? Urmează, bineînțeles, o discuție absurdă, de parcă tocmai eu aș putea avea ceva împotriva unui om care nu face nimic. Eu – care toată ziua nu fac nimic.

Dar, în sfîrșit, dacă nu mi-aș fi pus atît de des întrebarea ”de ce”, cred că aș fi avut zile mai liniștite (nu la Clichy, aș fi vrut eu), dar măcar aș fi citit mai mult și mi-aș fi permis luxul să devin autistă. Ba chiar, din surzenia mea, aș fi scris și mai mult. Ceea ce am să și fac. Adică o să devin surdă. Nu mă mai interesează ”de ce”-urile, nu mă mai interesează nici ”cum”-urile, nici ”binevoitorii” – nici ce motive există pentru asta și pentru cealaltă. Mie îmi plac oamenii care merg pe scurtături, care te sună și-ți reproșează ceva direct în față și care spun clar ce nu le-a convenit la tine. Pe ocolite, drumul e prea lung. Din auzite, la fel. Ai făcut asta și iată consecințele. Mă gîndesc dacă nu cumva am eu o problemă în a recunoaște că sunt ipocrită. Nimeni nu recunoaște așa ceva, să fim serioși. Toți suntem ultimii unicorni, toate niște șeherezade care nu și-au spus încă poveștile pentru că nu le-a stat deasupra capului sabia niciunui padișah.

De data asta însă, fluturele nici măcar n-a dat din aripi și s-a creat furtuna. Dacă ar ști, poate că s-ar vindeca de gelozie. Dar se presupune că chiar ar trebui să-ți pese de cineva ca să-i spui unde să se corecteze. Și, bineînțeles, mai depinde și cum i-o spui. La capitolul ăsta, eu o iau pe scurtătură, și-mi sar ideile din cap ca popîndăii pe arătură, că oricum am impresia că vorbesc prea mult din tastatură (jeeez, fac și versuri de supărare), cînd ar trebui să mă duc în pădure să îmbrățișez niște copaci, să car apă de la fîntînă sau să-mi scot odată pașaportul, o chestie pe care o tot evit fiindcă mă îngrozește numai gîndul la coada la care trebuie să stau și mă mai bagă în sperieți și bărbati-miu că e război în Turcia și zboară bombele prin Istanbul, deși pare că toată lumea de pe Facebook e plecată în Turcia și zîmbește din poze bine mersi.

Și tot caut semne că aș fi pe drumul cel bun, dar probabil azi e burniță și alunecă pe jos și mai bate și vîntul. Dar am primit tot azi ultimul colet de la elefant.ro si am luat ieri tricourile imprimate, ceea ce e bine că îmi voi face timp de citit și de recomandat cărți. Cui? Nu se știe. Se tot plîng ăștia că nimeni nu mai citește cărți, iar eu nici asta nu vreau să admit.

Monitorizare

narcissism-cynthia-decker

Narcissism – Cynthia Decker

La trei săptămîni după operație, simptomul care m-a pus pe gînduri cînd am decis să iau măsuri, a dispărut. O spun aici pentru persoanele care experimentează așa ceva. La un moment dat, voiam să schimb poziția cînd lucram pe laptop și, încercînd să scriu stînd pe burtă, mi se înnegura privirea și aveam senzația că îmi ies ochii din cap. Am pus-o pe seama faptului că lucrez de atîta timp nopțile. Sau poate că aveam probleme cu vederea. Așa că, luîndu-le prin eliminare (nu am probleme cu vederea), am ajuns unde trebuie. Sunt bine mersi, pot scrie acum și stînd pe burtă. Durerile au dispărut, mintea e limpede. Nu mai am amețeli și nici nu mai lucrez nopțile. Nici cafele nu mai beau. Datorită pastilelor care trebuiau luate la ore fixe, unele înainte de masă, de mai bine de o lună am grijă să mănînc la timp. Sunt doar cîteva modificări în stilul de viață cu care te obișnuiești, din dorința de a-ți echilibra funcțiile corpului, iar rezultatele te motivează să continui pe drumul ăsta.

Dar cel mai încîntată sunt de aplicația Mi Fit și de ”brățara de sănătate” care-mi vibrează pe mînă zilnic, la cel puțin două ore, să mă anunțe că am stat prea mult la laptop, deci trebuie să mă ridic și să fac mișcare, îmi monitorizează somnul, ritmul cardiac etc și pașii pe care trebuie să-i fac zilnic (8000), un obiectiv pe care singură mi l-am propus, asta înseamnă cam vreo 5 km pe zi, floare la ureche pentru cît îmi place mie să merg pe jos, dar am zis să nu mă dau vitează și nici să forțez prea mult. Nu încă.

Cît despre celelalte pe care le-am observat în perioada asta, faptul că nu spun nimic deocamdată, nu înseamnă că nu voi avea la un moment dat o poziție. Am așteptat 24 de ani pînă să aflu ce s-a întîmplat într-o frumoasă după-amiază de primăvară și cine au fost protagonistele. Nu mi-am propus asta, dar ce să fac dacă unele s-au deconspirat singure crezînd că timpul nu numai că alină răni, dar mai spală și din fărădelegi. E drept, că în paranoia lor, cred că le-am întins capcane, tot de nemernică ce sunt și vor acum să mă învețe chestii despre luptă, ambiție, rezistență și viață, femei încă pline de bube, care n-au făcut un sendviș unui bărbat în toată viața lor.

Mișto că eu mă monitorizez constant pe mine, iar ele nu mai pot de grija mea. Cu toate înregistrările, telefoanele, facebookurile, twiterele, cotrobăirile și mailurile trimise încolo și încoace, e tot degeaba. Luați, făi, de-aici și citiți! Sunt ca o carte deschisă, oricît ați analiza, judeca și încerca să o întoarceți pe toate părțile, tot nu veți ști ce capitol urmează și, vorba lui De Caprio, cînd ajung și pe la voi.

Lame People

16473911_1873774309531989_18317651087351943_nSe face un an de cînd am ”cunoscut” o nouă categorie de oameni, la care zuckenberg cred că nu s-a gîndit atunci cînd a inventat facebookul și la care nu mă gîndesc nici eu atunci cînd decid să scriu sau să trăiesc, să tac sau să mor. Sunt oamenii care își fac anumite proiecții asupra ta, din cine știe ce motive florale sau geometrice care le lipsesc în viață. Nu îndrăznesc să se apropie de tine, pentru că au aflat ei că ești diabolică (să mori de rîs, stai, că nici asta nu ai voie) și caută nod în papură sau alianțe cu persoane pe care le-ai flituit din viață de bune, cinstite, corecte și minunate ce erau. Cam atît despre ele!

Știi cine sunt, înțelegi de ce nu-și pot vedea de viața lor care se îndreaptă vertiginos spre anonimat (deși asta nu e o chestie chiar așa de rea), alegi să le lași în pace, dar e așa o paranoia în capul lor încît cred că orice li se întîmplă rău, orice nu le iese, e un plan diabolic al tău, o magie neagră pe care ai făcut-o ca ele să nu se bucure de viață. Trist, frate, ce să zic! Nu știam că am așa puteri magice, dar știu sigur că de fiecare dată cînd te bucuri de răul altuia, Universul îți mai dă o castană după ceafă. Indiferent cum o faci, indiferent că nu te vede nimeni, indiferent că ai impresia că nu te aude nimeni, indiferent că vii și-ți verși veninul sub diferite identități și crezi că nu va afla nimeni cine ești, ți-o vei lua, fără planul diabolic al nimănui. E o chestie foarte simplă și pe care eu am spus-o de nenumărate ori, dar o mai zic o dată: ești într-un Univers care nu doarme niciodată, care te veghează și știe mereu ce faci. E mai ceva ca Big Brother și e mai drept decît orice lege făcută de mîna și mintea omului.

Mai e un cuvînt în turcă ”sadaka” în care eu cred cu putere. E un cuvînt moștenit, nu ai cum să treci peste el. Nu poate fi tradus, dar e înțeles de cei care trebuie. E ceva ce a prins rădăcini. De-aia cu unii ai un limbaj comun și te înțelegi imediat, iar alții sar ca purecii imediat ce le ieși în cale de teamă să nu-i plesnești, deși tu ai cu totul alte preocupări și sunt ultimele persoane la care te-ai putea gîndi. Ever.

Însemnarea de mai devreme Reanimare am scris-o pentru toate acele persoane care au pus mai presus de orice munca în viața lor. Mai presus chiar de sănătate. M-am dat pe mine ca exemplu de neglijență. Desigur, e mai mult decît o binecuvîntare să poți face ce îți place și să nu ai senzația că muncești – majoritatea merge la muncă din nevoie – să dansezi trei zile fără să te oprești, de exemplu, să urci munții fără să obosești, să fii doctor și să salvezi oameni fără să te odihnești, să ridici case și să nu te oprești nici la pauza de masă, să traduci nopțile pînă la epuizare, să te privezi de somn ca să mai pui undeva o cărămidă. Eu, una, nu pot să lucrez undeva unde nu-mi place ce fac. Dincolo de asta, dacă ești suficient de nebun să pui munca mai presus de celelalte lucruri din viață, într-o zi, corpul tău îți spune: alo, vezi că mai sunt și eu pe aici.

Nu dau explicații nimănui de ce scriu cînd scriu și care e motivația mea interioară alta decît emoția care m-a împins de la spate, de fapt, chiar nu îmi pasă dacă mă citește un om sau 100 de oameni. Eu am niște experiențe și mi le studiez singură. Atîta tot. Că o fac în propriul meu limbaj, că uneori scriu mai neglijent, că alteori mai trag o înjurătură, că alteori trec săptămîni în șir pînă să zic ceva, e iar fix treaba mea. Scrisul e o treabă asumată. Nu oricine o poate face. Unii nu au stomac de politician, alții de scriitor. Unii se blochează în fața camerelor de filmat, alții se mișcă prin fața lor ca și cum pentru asta s-au născut. Ideea e că pînă nu încerci ceva, habar nu ai cu ce se mănîncă. Nu-mi place televiziunea, nu am stomac de politician. Astea sunt niște lucruri pe care le-am învățat pe propria mea piele, pentru că am vrut să le încerc să văd cum e.

the art of getting by 2011

The Art of Getting By – 2011

Dar în ceea ce privește scrisul, cînd e vorba de cei care mă citesc, e ca și cu telecomanda, nu-ți place stilul, schimbă programul. Eu nu am nimic împotrivă. Nu-ți place tipa asta care scrie, dă-i ignore, că de sfaturi, păreri și venin nu ține cont. Scrie, de obicei, despre lucrurile care (i) s-au întîmplat și merge mai departe. Fă și tu la fel. Citește și mergi mai departe. Sau nu citi. Citește altceva, ce-ți face ție bine. Ce te face fericit/ă. Ce-ți face pipota să tresalte. Nu am nevoie de prietenia ta, sunt greu de suportat și nici nu mă voi schimba de acum încolo. Nu mă interesează ciuda ta și nici rîsul nimănui de hahaleră. Am în viață fix oamenii pe care mi-i doresc, care nu au rămas lîngă mine de milă sau de frică. Și da, la prima judecată la care m-a supus cineva, i-am făcut vînt din viața mea, să se ducă dracului și să măcăne despre mine ce-o vrea.

După cum spuneam Universul nu doarme. Și nu doarme nici pentru mine.

Așa că, dacă într-o zi mi-o voi lua în freză, voi ști de ce.

Reanimare

16142729_980056022095496_2254711011291679609_n

Atîta timp cît pulsul încă-mi bate/ E o minune./ E o minune atunci/ fiindcă pot clădi (…)/biblioteci de cărămizi fierbinți… (Eugen Jebeleanu)

Aud vocea medicului anestezist care-mi spune: ”vei simți o arsură care urcă de la piept spre gît”, dar mă atrage mai mult zgomotul de foșnet de frunze care năvălește prin fereastra deschisă. Mă pregătesc pentru o operație în zona pelviană, unde în ultimele două luni am avut niște dureri înfiorătoare. Una dintre asistente îmi spune să-mi prind părul. Noroc că-mi rămăsese pe încheietura mîinii elasticul cu care mi-l prind de obicei. E un radio care cîntă în sala de operație. Ce mișto, mă gîndesc. Oamenii aceștia mă vor opera pe muzică. Și eu tot așa lucrez cînd lucrez. Apoi îl văd pe dl doctor cum își aliniază instrumentele pe masă. Nu mi-e frică. Mi-e somn. Mai trag o dată aer în piept și mă duc într-un spațiu unde nu există durere. Măcar pentru cîteva ore scap. Din păcate, au fost doar două. Tot din păcate și pentru medici care se așteptau la o intervenție de maxim 45 de minute. Pentru mama, a fost o eternitate.

Cînd mă trezesc, simt cum sunt luată pe sus și pusă pe targă. Aud voci, printre care și vocea mamei. ”Zully, ești bine, nu era ce s-a crezut, a fost altceva, dar ești bine acum.” Apoi parcă m-a pupat. Sunt dusă undeva și simt cum îmi intră în carne fiecare zdruncinătură a tărgii. Gem de durere și chiar spun asta: ”Mă doare”. Pînă ajung la reanimare simt tot. Îmi spun ”aici e parterul” pentru că simt mirosul de cafea de la aparatul de cafea, de unde-și iau oamenii poșirca aceea nesănătoasă. Deschid ochii, trec peste o zdruncinătură mai mare, mă strîmb de durere. Gem mai tare. Cineva spune: ”Știu, știu, ajungem imediat la reanimare și va fi mai bine”.

Iar sunt apucată și trasă pe alt pat. Am ochii închiși, dar simt cum patul cel nou se mînuiește altfel, e moale, e un loc unde te poți afunda. Cineva îmi pune o cîrpă răcoroasă pe rană și durerea se mai potolește, sunt învelită și tremurul dispare, sunt injectată cu calmante și mă duc iar într-un spațiu unde nu mai există durere.

A urmat o perioadă cînd mă trezeam la prezența cuiva care ori avea grijă de mine, ori era din familie și adormeam iar. Mama a fost prima care m-a anunțat de infecție, mi-am dat seama că am fost la un pas de septicemie. O chestiune de ore sau zile. Sigur de baftă.

Am stat două zile la reanimare timp în care m-am odihnit pentru ultimii cinci ani, cînd am dormit pe apucate sau întrerupt. În stările de trezire, mai întîi am început să-mi număr cicatricile: cea mai veche e de la 5 ani cînd mi-a căzut fierul de călcat pe mîna stîngă (fier din acela greu, de croitorie, nu jucăriile de acum), apoi e cea din barbă cînd am căzut în clasa a doua dintr-un tobogan ruginit, operația de la sîn de la 21 de ani, care aproape că nu se mai vede, cea de cezariană (o traumă pe care nu o voi uita niciodată), evident trebuia să am cicatrici și pe mîna dreaptă cînd am intrat într-un geam sau geamul a intrat în ea și acum asta de acum. Va trece cum au trecut și celelalte. Dar totuși e ceva ce mă rîcîie de data asta.

De data asta a fost ceva grav. Abia aștept să vorbesc cu dl doctor. Pînă atunci, după cicatrici îmi număr și greșelile. Una dintre ele, constantă, a dus la situația de acum. Dacă nu mă trezesc naibii nici acum, atunci chiar mi-o merit pe cocoașă.

17554007_1434273263270404_6073702014136116978_nSunt la terapie intensivă, tocmai ca să mă refac. Știu că am un organism puternic și că-mi voi reveni. Dar mai știu și că am fost nemiloasă cu el și că i-am făcut o mare nedreptate. Asistente cu mîini grijulii vin și mă înțeapă din cînd în cînd, ”trebuie să se întîmple asta ca să te faci bine,” îi spun, ”după aceea o să am eu grijă de tine”. ”Înțepăturile astea sunt mîngîieri pe lîngă ce-am trecut noi împreună.”

Miercuri, a doua zi de reanimare, usturimea din gît dispare și mi se face foame. Întreb o asistentă: ”am fost cumva intubată?” ”Normal”, zice ea. ”Am fost în sala de operație cu dv”. Parcă mi-o amintesc. E cea care mi-a spus să-mi strîng părul. Mai tîrziu, cînd mă trezesc iar peste noapte e la datorie, fixează cu privirea aparatele de monitorizare. Încep să le recunosc pe asistente și infirmiere după parfumurile pe care le poartă. Ale unora sunt grele, exact ca mîinile lor, ale altora sunt suave, ca o adiere de o clipă, mă întorc imediat după adierile astea și trag aerul în nări ca o dependentă de mirosuri fine, subtile.

Joi urc în camera mea și scap de sondă, slavă Domnului. Apoi dl doctor îmi arată în telefonul lui poze din timpul operației. Îmi văd propriile viscere și organe și mă simt ca într-un film sf sau de groază, în care trupul meu e spintecat de la mijloc, din propria mea voință și pentru binele lui, după ce i-am făcut atîta rău, prin neglijență. Rămîn fără cuvinte, eu, care tot timpul găsesc sau am cîte ceva de zis. Simt nevoia să-l îmbrățișez pe acest om care mi-a salvat viața și o fac.

16425801_1328426340547446_1235194935050288421_nÎncep să vină ai mei, ușor-ușor viața își reia cursul. Iris, care e fascinată de injecții, îmi cere să-i arăt găurile de la injecții. Se apleacă și-mi pupă branula. ”Pe aici intră dragoste acum”. Ei pleacă, vorbesc la telefoane cu prietenii. Apoi obosesc dintr-o dată. Mă duc la fereastră o deschid și mă lovește din plin foșnetul frunzelor, un zgomot pe care-l iubesc, înainte de cel al ploii și al mării. E noapte și abia acum mă bufnește plînsul. Îmi cer iertare de la trupul meu și plîng. Altădată nu mai fac.

Deschid laptopul, mă apuc de o traducere. Viața își reia cursul.

Mulțumesc tuturor celor care mi-au fost alături în această săptămînă grea, în special doctorilor care m-au pus pe picioare, de la dna dr Radu Valerica (medicul meu de familie) pînă la dl dr. Tona (care mi-a salvat viața), dlui dr Bușu și echipei de asistente și infirmiere minunate de la secția de obstetrică și ginecologie, celor de la anestezie și terapie intensivă, prietenilor mei care m-au sunat, verișoarelor care m-au vizitat… și vieții că mi-a mai dat o șansă.