Ieșirea din politică

Mai aveam un singur lucru de făcut înainte de marea desprindere (dacă și aceasta va exista vreodată). Să ies din politică. Restul sunt doar chestiuni administrative personale, care nu privesc pe nimeni.

Dar mai întîi trebuie să spun cum am intrat (din categoria măsoară de 10 ori și taie 1 dată). Era înaintea de campania de la locale cînd am primit propunerea să intru consilier local pentru Medgidia. Am refuzat în prima fază și am și zis, la momentul respectiv, că sunt două probleme.

  1. am fost toată viața anti-psd
  2. sunt cunoscută de cei puțini ca autor de cărți și, întâmplător, prin forța împrejurărilor jurnalist sau, uneori, realizator tv. Asta înseamnă că numele meu din acte, e altul. Asta înseamnă că numele meu nu vă va aduce voturi.

Bătălia era între PSD, PNL și ”independentul” Vrabie. Mai exact, toată lumea se lupta cu Vrabie, anunțat precum un descălecător al neamului, care va face din Medgidia o gură de rai. Dar bătălia, de fapt, nu a fost între ei, ci între jurnaliștii implicați în campanie, astfel că m-am trezit că cei care-l susțineau pe Vrabie, se luau de păr cu mine, pe tastaturi, evident. S-au dat blockuri masive și replici acide, dușmănii de moarte, interpretări, care s-au stins imediat după campanie, dar ranchiunile au rămas. Am tăcut și am mers mai departe. Totul a plecat de la acest articol în care spuneam că apa de la Medgidia nu va ajunge niciodată la 1 leu, cum spunea Vrabie, ca dovadă că n-a ajuns nici acum după ce s-a instalat primar și las scris aici, pentru posteritate, că nici nu va ajunge vreodată.

S-a mai spus că am lucrat la o televiziune psd-istă, a primarului din Năvodari care e PSD. Etc. Probabil trebuia să fac emisiuni gratis, nu știu. Da, am lucrat, în acte, LTV aparține nepoatei primarului, care nu s-a băgat niciodată în felul în care mi-am realizat emisiunea despre ”Școală” și am apreciat asta. Și evident, a fost singurul lucru pe care l-am apreciat. Uneori, e destul. Ba chiar, cînd am ținut la un moment dat o emisiune despre prima marți neagră nici atunci nu s-a băgat nimeni peste ce mesaje transmit. Dacă se întîmpla asta, aș fi renunțat mai devreme. Am renunțat la LTV din cauza distanței dintre casă și locul de muncă, după doi ani de navetă (a fost o perioadă cînd am făcut zilnic 120 km dus-întors).

Dar totul a plecat de aici.

Dacă nu aș fi lucrat în acel tv, nimeni nu m-ar fi băgat în seamă. PSD avea nevoie de cineva vocal, de cineva care se ducea înainte ca berbecul și care rezista la presiuni. Nu era de ignorat nici experiența din presă. Or mai fi făcut ei ceva săpături, nu știu.

Partea cu consilierul local era ok, partea cu consilier local de la PSD mă deranja, pentru simplul motiv că în epoca Năstase, jurnaliștii au fost cei mai prigoniți, și unii își aduc foarte bine aminte perioada aia și nu prea credeam că s-au schimbat lucrurile.

Partea cu consilier local însemna că mă pot implica în schimbările din orașul meu și să cer transparență. Desigur, nu știam atunci că singur împotriva tuturor nu e o soluție pe termen lung pentru timpul și nervii tăi. Teoretic, știam. Dar practica te învață cel mai bine. M-au ajutat și ”prietenii” să înțeleg asta.

Nu mai intru în amănunte cu ce s-a întîmplat în campanie, dar iată ce am aflat în perioada de mai-noiembrie 2016.

  • un post de consilier local e foarte rîvnit – (e atît de rîvnit încît unii dau bani grei în campanie ca să se împingă cît mai în față pe liste. Eu nu am dat, nici nu știam că așa se procedează, nici nu mi-a cerut nimeni (înainte, mi s-au cerut bani după terminarea campaniei, dar asta e altă poveste pe care o s-o detaliez un pic mai jos). Asta a deranjat cîțiva membri PSD de la filiala Medgidia, că am ajuns în față, fără să fac un efort, chipurile. Și mereu întrebarea asta: cine a adus-o pe asta aici? Pila cui e?) În timp ce ei alergau pe străzi cu broșuri, eu scriam sau pregăteam candidata pentru interviurile televizate. Ce înseamnă asta, ei nu pot înțelege și de aceea nici nu ajung în fața camerelor de luat vedere vreodată. Dacă ar ajunge s-ar face de rîs, i-ar lua toate transpirațiile și abia dacă ar reuși să îngaime două vorbe. E foarte greu, de-aia, îți trebuie exercițiu pentru asta. Unii sunt nevoiți să o facă și deprind exercițiul ăsta. Dar cei mai mulți, aleg calea ușoară, nu vor fi vocali, ca să nu supere pe nu știu cine, nu vor să aibă sau să-și facă probleme, dar lasă că ziariștii sunt niște proști, latră pentru alții și tot așa.
  • După campanie, mi sau cerut bani ca să-mi păstrez postul de consilier. Mai degrabă poziția din listă. Conform rezultatelor, la Medgidia au intrat 5 consilieri PSD, față de 10-11 la cît se așteptau ei. Vrabie independentul, susținut de M10, le-a dat peste cap rezultatele, astfel că au intrat în consiliu și consilieri M10, un partid 0 la Medgidia înainte de Vrabie și 0 acum după ce primarul e ALDE. Totuși, deși la Medgidia au fost frecușuri și discuții aprige la care eu nu am participat, că se fereau de mine, Constanța a fost cea care a susținut candidatura mea. Nici cînd i-a rugat Vrabie să renunțe la mine, pe motiv că-l deranjam în Consiliu, deși chiar nu mi-am propus asta și chiar am vrut să colaborez pentru binele comunității și să știu exact ce se întîmplă cu bugetul, PSD Constanța nu mi-a retras sprijinul politic. De aceea, nu mi-am dat nici eu demisia pînă acum din partid, deși nu simt că mă reprezintă, cu atît mai puțin acum, cînd vocea străzii e sugrumată de furie din cauza ordonanței cu pricina.
  • După ce mi-am dat demisia din Consiliu, am simțit oftatul de ușurare al tuturor celor din primărie, dar și al cîtorva din partid, care nu mă înghițeau. Am zis și atunci, nu mi-am dat demisia la presiunile cuiva, doar că Medgidia pentru mine, momentan, pînă la proba contrarie, e o cauză pierdută. Așa că oftatul de ușurare a fost și al meu.
  • M-a întrebat cineva aseară, uimit, dacă s-a dat o directivă de partid să nu iasă membri psd în stradă și dacă șefii mei știu ce fac eu acum. Nu am idee de o astfel de directivă, eu oricum nu mai sunt demult chemată la ședințele de partid ale filialei din Medgidia, dar nici nu am insistat să fiu deranjată cu ședințele lor. Cei care mă cunosc de ani de zile, știu deja că nu recunosc și nu ascult de șefi, decît dacă lucrurile merg profesionist. Nu reacționez la directive și ordonanțe, porunci și ”pentru că așa zic eu”. Zi, dar să fie ceva ok, ceva cu care să rezonez. Mi-a plăcut întrebarea unui prieten, care mă cunoaște mai mult din scrierile mele ”Și chiar m-am întrebat oare cît o să-i mai suporți tu pe ei și ei pe tine?” Îi răspund aici că am fost unul din tîmpiții din presă care au crezut că se înșeală și că pot schimba ceva din interior. Ceva în bine.
  • Și ca un corolar, nici nu aș fi intrat în PSD dacă nu ar fi candidat Vrabie la Medgidia, care, în fapt, el însuși e un susținător PSD. De ce? Pentru că nu voiam să fie primar un om umflat cu pompa de presă și care, atunci cînd cineva i-a cerut declarația de avere, a zis că să se potolească dacă nu vrea să fie dat afară. Ăsta a fost motivul pentru care am intrat în campanie, să nu se întoarcă înapoi, sub altă formă, epoca Năstase. Dar Vrabie a cîștigat, cetățenii din Medgidia sunt mulțumiți, apa e la același preț, nimeni nu și-a pierdut slujba, PSD dă ordonanțe, iar noi ieșim în stradă.
  • Acum e posibil ca PSD să fi greșit, alegînd un reprezentant atît de vocal. Nici măcar nu sunt vocală, nici măcar nu vreau să atrag atenția asupra mea, că nu simt nevoia nici de reflectoare, nici de glorie, nici tămbălău. Postările mele de pe FB sunt doar pentru prieteni sau pentru oameni pe care-i simt ok, acum două zile le-am dat drumul în public, pentru că am avut o poziție, spre deosebire de alții, care nu înțeleg că dacă nu ies din vizuinile lor la momentul potrivit, e prea tîrziu să o mai facă.
  • – M-a enervat valul de ură și furie împotriva lui Sevil Shaiddeh, doar pentru că e musulmană și de altă origine, glumele de prost gust și amintirile din curtea lui Ștefan cel Mare, la vremea aia am șters din lista de FB multe astfel de persoane care au derapat (pedeapsa supremă a zilelor noastre). Am văzut astfel de comentarii și la adresa mea. Ăștia sunteți.
  • – M-a enervat că una din consilierele PSD de la județ i-a făcut pe protestatari ”putori”. Dacă ei sunt putori, atunci sunt și eu una. Dar chiar aș vrea să se facă la un moment dat un concurs de rezistență la stres și deadline cu astfel de persoane, să vedem cine cedează după un proiect și cine rămîne în picioare.
  • – M-a înduioșat aseară cineva care i-a venit să mă ia în brațe și să-mi spună felicitări. Era ceva, nu-i venea să creadă. Mie mi s-a părut ceva firesc, ca și cei din PSD care nu sunt de acord cu ordonanța și cu abuzurile și hoția să vină să spună că nu sunt de acord, dacă vor să mai existe ca partid. Pentru mine a fost ultimul act pe care l-am făcut pentru PSD. Bun sau rău pentru ei, nu știu.
  • – Nu merit nici felicitări, nici aplauze, nici nimic. O spun cît se poate de sincer. Nu mă consider nici revoluționară, nici spărgătoare de partide. Nu vreau nici osanale, nici interpretări. Știu să scriu și singură și mă adresez întotdeauna prietenilor mei, de aceea am și rămas de atîția ani pe aceleași baricade. Asta a fost explicație pentru ei, că m-au tot întrebat ce m-a apucat cu politica asta. Știu că ați fost dezamăgiți că nu a fost în stradă Sevil Shaiddeh, chiar era un subiect de presă, nu? Nu am nevoie de publicitate și nici nu am de gînd să fac carieră în politică. Și oricum, publicitatea în România… o să dau replica unei doamne deosebite pe care am vrut să o laud pentru performanțe și mi-a zis așa: ”Nu doresc, știi cum e cu promovarea, de fiecare dată cînd m-a lăudat cineva am avut controale.”
  • – În orice caz, un singur lucru știu exact despre mine (restul încă le mai descopăr), că atunci cînd nu s-a mai putut, nu am ținut cont nici de funcția, nici de galoanele unui om și am spus ce am avut de spus. Că nu i-a convenit, nu mă interesează. Părerile mele despre democrație și libertatea cuvîntului sunt aceleași de ani de zile. Nu mă cert cu nimeni pe tema asta, doar mi le susțin. Prefer să ne spunem ce avem de spus și să rezolvăm un conflict, decît să ținem în noi și să răbufnim apoi cu ură. Asta înseamnă democrația.
  • – De exemplu, mărirea de salariu de 20% sau de pensie de 5% e un nimic. Vorbim de măriri, abia după ce dublăm pensiile și salariile, ca să pornim de undeva, omenește, să nu mai vorbim despre praf în ochi.

Și oricum, după o campanie atît de inteligentă și de bine pusă la punct – a se citi diabolic de bine pusă la punct (la care deși nu am participat (vorbesc de campania pentru parlamentare), i-am văzut rezultatele și-abia după încheierea ei mi-au picat și toate fisele), să o dai așa big time în bară, numai PSD o putea face. Din punctul meu de vedere, am terminat-o cu politica. C`est fini la comedie !

Rezumat de august/septembrie/juma de oct. Continuare mîine. Și poimîine. Și în vecii vecilor. Amin.

13119009_836990989738797_5762650161279090252_nȘi a fost ”Frozen” și sper să mai fie, deși am acum un junghi în inimă, din diverse motive pe care nu le voi putea spune niciodată. În ultima vreme, ce nu pot spune mă face să acționez. Prin ”a acționa” înțeleg acum ”a mă desprinde”. Las tot în urmă ca pe niște coji care nu-mi mai folosesc, nu mă mai interesează palavre, minciuni, măscări, percepții false, orgolii, paranoi sau mai știu eu ce.

Ce spun eu mai sus nu are legătură cu Frozen, are legătură cu toată perioada august-octombrie, concentrată pe teritoriul României, concentrată și mai și pe Medgidia.

Singurele explicații pe care le accept sunt cele pe care mi le dau mie, după ce observ, ascult și-mi reamintesc de singurul lucru pe care nu trebuie să-l scap din vedere: cărțile, traducerile și scenariile mele. Restul e viață care se întîmplă, oameni care apar și dispar, care trăncănesc pe toate căile și de care mă desprind ușor pentru că-mi iau din timp cu tîmpeniile lor.

Între moartea lui Gyuri care m-a dat peste cap (și tot ce s-a întîmplat după cu interpretările cretine ale unor slujbași cu psihologie de rîmă), examenul de ghid turist, premiera Frozen și o operație pe osul maxilarului (am început să urăsc vizitele la dentist), între unele articole pe care zic unii că le-am scris și alte frici pe care le au alții despre articole pe care le-aș putea scrie, m-a luat o lehamite combinată cu revolta omului care, dacă ar avea mai mult timp, chiar ar scrie așa cum scria odată.

Așa că la sfîrșit de august, sătulă și de niște discuții aiurea pe mailuri, în care unii după ce că erau amatori, mai aveau și idei proaste, m-am enervat și mi-am luat bilete spre Zaragoza pentru sfîrșitul lui octombrie (unul din top 5 orașe în care mi-a plăcut să locuiesc, nr 1 fiind Colchester).

12391914_1538827479771138_61339826835607234_n

Telefonul fără fir cu wireless la patrafir

O perioadă în care a mai fost și politica și părerile unora despre politică. Dacă aș fi în locul lor, nu mi-aș ridica ochii din pămînt. Sunt genul acela care se adresează subconștienței colective, oameni deștepți care mor după guță și cam ce-ar avea guță de spus, cam ce-ar avea guță de futut și de vomitat, genul care și-au construit cariera ”după ce vrea poporul”, dar care apoi imediat se ofilesc atunci cînd altcineva le atrage atenția că nu sunt formatori de opinie, ci doar simple rîme fără creier, și pe urmă se înspăimîntă că nu-i ia nimeni în serios. Vorba vine se înspămîntă, de fapt, nu vor decît să aibă dreptate după ce de atîtea ori nu au avut, ca să fiu indulgentă. Dintr-un astfel de subconștient colectiv (la care au lucrat din greu cîțiva oportuniști) s-a născut Hitler și alți monștri despre care crede lumea că ard bine mersi în flăcările iadului.

Și-acum o să apară cîte o tută de-asta, expertă în de toate și fostă în toate cele să interpreteze ce-am scris. Nu te mai chinui, chérie! Lucrurile sunt foarte simple. Uneori lucrurile sunt exact așa cum sunt, oricum le-ai interpreta tot aici ajungem. În fața unei uși de biserică. Doar lumea e plină de sfinte filofteie care la fiecare sfîrșit de an (că se apropie și ăsta) își făceau the bucket list pe care puneau și cîte un amant, by default. Să fie, că nu strică! Doar tre să ne spovedim sau să pupăm cîte un IPS.

Rats On Wire

Dacă fiecare om și-ar lua la Judecata de Apoi chipul animalului pe care-l reprezintă, sunt sigură că unii ar avea mutre de șobolani. Și cam la asta s-ar reduce toată viața lor.

the-imitation-game-2014

The Imitation Game (2014)

Viața lor e un mare ascunziș. Se ascund de ei înșiși, se ascund în spatele altora, se strîmbă în spatele altora, înfig cuțite în spatele altora și tot așa, o viață tristă și lipsită de bucurii. Singura lor rațiune de a trăi este de a-și săpa galerii din care cred că pot scăpa nevătămați.

Ce dracu poți să le faci? Cînd îi vezi că sunt atît de proști și cad pe spate la orice minciună, îți dai seama că aia e, nu-ți rămîne altceva decît să te ferești de ei ca de șobolani și cînd îți stau în cale să-i stîrpești. Otrava cea mai eficientă este ignoranța, pentru că știi că altfel, oricum nu-ți țin piept, oricum habar n-au ce au cu tine, pentru că nu au schimbat nici două vorbe cu tine și nici nu cred că-s capabili să lege două propoziții inteligente fără să se încrunte de o sută de ori, ca să pară mai deștepți, altfel sunt morți, le piere autoritatea.

Problema este că România asta e plină de șobolani, dacă dă o ciumă peste noi, să fiți siguri că nu mai există scăpare. Cam din ce credeți că v-ar putea salva niște amărîte de muieri pe tocuri, cu sprîncenele alea ale lor desenate cu carioca sau cu cărbunele, care se șterg la prima ploaie? Sau tipii ăștia care umblă cu tricourile lor emotive prin care li se zăresc sfîrcurile ofticate?

Ăștia cu impresiile lor că vor salva lumea de carii cînd, de fapt, vor s-o îngenunchieze doar ca să demonstreze că pot face rău sunt tot atît de limitați în puteri, ca o corabie în derivă, lovită de trăsnet. Corabia e în derivă oricum, nici nu mai e nevoie de trăsnet, e doar o chestiune de timp.

PS: Ridicăm la rang de eroi toți bețivanii și facem din orice rapandulă o ecaterina teodoroiu. Pe urmă plîngem doar 1 zi oamenii cu adevărat mari! Un neam mai ipocrit și mai laș ca ăsta nu cunosc. Mă bucur că m-ați învățat să nu am pretenții de nimic.

PS1: Altădată cînd te strîmbi, ai grijă să nu ai o oglindă prin care te pot vedea, pentru că de-acum va trebui să faci față privirilor mele. Să te văd!

Că de n-ar posti nu s-ar mai spovedi

12670923_1697744223797280_5415719749693341851_nDisclaimer: Îmi cer scuze pentru cei care nu se limitează doar la un post ca să fie buni, în sensul că, să zicem, nu mint, nu fură, nu omoară nici în afara postului. Că așa înțeleg eu să fii un bun creștin sau un bun musulman: toate celelalte zile ale anului, nu numai în cele de post. Altfel, nu cred că dacă în restul timpului ai fost ipocrit de dimineață pînă seara, o să ți se ierte păcatele, greșelile și sictirurile pentru că n-ai înfulecat lapte, carne, șuncă, ouă în timpul postului.

Așa că, n-am înțeles niciodată la ce folosește postul pentru unii, dar văd că e o mare șmecherie. Dintr-o dată se abțin de la absolut toate plăcerile vieții. Timp de o lună sau o vineri sau o miercuri nu mai spurcă pe nimeni, nu mai hulesc, nu mai mănîncă ouă din care s-ar fi putut naște pui vii, nici brînza nu le mai priește, nici sexul nu le mai reglează neuronii din cap, nimic, nimic, nimicuța. De la țațele din Agigea pînă la cele din Seimeni toată lumea își pune căluș la gură, la chizdoc și la mintea cea degrabă fătătoare de intenții rele și toată filosofia se reduce la: stai așa că sunt în post. Nu pot să fac, domle, nimic că sunt în post. Eeee, dar să vezi tu după aia, lasă că trece postul.

Dăunăzi, o tanti bunică fără nepoți apare la o înmormîntare, albă la față ca varul, suferindă precum Teatrul Bulanda și circul Struțki la un loc, și cum vede o cunoștință se repede la ea și spune: ”am să-ți spun ceva, dar nu pot acum că sunt în post”. Logic era un ”nu pot acum, pentru că sunt la înmormîntarea unui prieten”, dar nah, hai înainte cu postul.

Vă dați seama cît poate strînge o femeie în post – o lună de post, băi, băiatule! – și nu poate spune nimic pentru că e în post? Vă dați seama ce pedeapsă cumplită postul ăsta? Și cînd se termină postul, ce se-ntîmplă, făi, țațo? O iei de la capăt cu măcinatul, cu hulitul, cu terfelitul, cu mitomania, cu lingușeala aia care-i face și pe cei mai răbdători oameni să vomite și să fugă din calea ta ca de dracu? La ce mai ții post? Tot așa de ochii lumii? Un ochi al lumii care te reflectă ca pe o moară stricată, mai bine decît te-ai reflecta tu însăți în ochii oricui care ți-ar spune: oprește-te, ești goală, ești seacă, ești tristă, ești un om rău, un om căruia niciun post nu-i folosește la nimic atîta timp cît ieși din el și mai zăpăcită de ură, cît abia aștepți să ieși ca să muști pînă la sînge, fi-mi-ar milă de tine și de sufletul tău opărit de minciuni.

Și ce s-ar fi întîmplat dacă nu era în post? Că era totuși la o înmormîntare, unde venise lumea să-l onoreze pe adormit, unde lumea chiar suferea și plîngea că nu-l va mai vedea pe acest om, care chiar era o vastă enciclopedie de povești și istorii frumoase.

Nu v-am înțeles niciodată cu postul ăsta, că rar am văzut oameni curățați după… de obicei ieșeau din el ca și cum ar fi scăpat de o corvoadă, nu ca și cum ar fi fost o bucurie și un prilej de recunoștință că se mai pot spăla de relele pe care le-au făcut, gîndit, împrăștiat.

Hai să vă fie postul lin și fără ispite!

Mentor

12993630_1144814575553241_6033406641315393313_n

”Dacă nu știi ceva, taci! Dacă știi ceva, taci! Numai așa înveți să zbori…”

Am apreciat povestea unei doamne care îmi spunea despre mica ei pupilă pe care o învățase – pentru că și avusese pe cine – cîteva din secretele meseriei. Uneori, astfel de oameni sunt aduși în viața altora exact atunci cînd au nevoie. Sau pentru c-a venit momentul lor. Să crească, să facă ce știu mai bine și să mai aibă și cu cine.

Există momente cînd tuturor ne vine rîndul să fim mentori pentru unii, învățăcei pentru alții, în funcție de etapa următoare din viață. Așa este firesc să creștem. Ar fi bine ca aceste creșteri să fie line și fără cutremure, dar nu așa băgăm la cap.

Am apreciat că, deși mica pupilă, poate de teamă, poate să dea bine pe lîngă un intrigant, sau poate ca să fie lăsată în pace de oameni care o terfeliseră cîndva, a lovit în mentorul ei, aceasta din urmă a avut înțelepciunea necesară să treacă peste. Dacă i-a fost jenă pupilei, da, e posibil. Mai știu că acum cînd se uită în urmă, nu poate nega ce-a învățat de la această doamnă. Poate s-o nege în fața altora, dar seara, cînd stă în pat, sau cînd are timp să se uite în urmă, sie însăși nu-și poate nega asta. Și știu că-i este recunoscătoare. Cel puțin, așa ar trebui. (Următorul pas ar fi să-nvețe să-și apere mentorii, dar probabil că e nevoie de altă împrejurare de viață pentru asta).

Și deși a fost rănită și trădată, în momentul cînd pupila ei a avut nevoie de o recomandare să mai facă un pas pe scara evoluției ei profesionale, doamna aceasta a ajutat-o, dar asta înseamnă că fata cunoștea și ea destul de bine cum bate o inimă iubitoare, altfel n-ar fi îndrăznit.

Aceeași doamnă mi-a spus de curînd: ”orice s-ar întîmpla, să nu te mînjești, să nu votezi pentru plicuri, pentru bani” etc. Păi da, pentru că nu știam ce e așa mare scofală să fiu consilier, de ce e bătălia asta cruntă. Mi s-a explicat de altă persoană că, de fapt, e vorba de negocieri, de cum te înțelegi cu colegii de partid și de la alte partide, hai să n-o mai dăm după gard. E posibil, altfel nu văd de ce-ar fi așa supărați unii că le-am stricat pasențele. Da, știu, am talentul ăsta ”să stric” pasențele și planurile pe care și le fac unii și alții pentru mine. Dar numai atunci cînd derapajul e prea mare. După aia nu mai putem controla nimic. Cînd se face liniște în inimi, unii se întristează, alții intră în depresie, alții în panică, iar alții își văd mai departe de treabă.

”Fată, indiferent că te-am înjurat cîndva sau te-am pupat în cur, sau ți-am dat m..e sau miere, ești un om important ptr mine, în plm, asta-i prietenie, m..e și îmbrățișări. Toată susținerea în tot ce vrei să faci!” (altă prietenă, se știe ea – stil inconfundabil și pentru cei comuni).

Morala: există mentori care te sprijină și atît. Altfel de mentori nu există. Iar cei care sunt, o vor face de dincolo de supărări, bucurii, nemulțumiri și distanțe. Prietenii? Da. Te vor mai băga de urgență la un duș rece, te vor îmbrățișa cînd ai nevoie, îți vor ține bretonul cînd vrei să vomiți după o beție, tu la rîndul tău la fel cînd au nevoie și de una și de alta, dar nu vor renunța să creadă în tine. Nici tu în ei. Pentru că asta e, de fapt, toată șmecheria. Să crezi. Cînd crezi poți merge mai departe.

Suntem aici, într-un fel sau altul. Și asta e tot ce contează.

După aia, evident, nu mai contează nimic.

Șuncă cît cuprinde

9789734622030-1857534Nu mă obosește nimic mai mult pe pămîntul ăsta decît dualitatea, triplicitatea și multiplicitatea oamenilor. Dar, mă rog, e problema mea și nu am învățat încă să tac mai mult spre o tăcere definitivă. Blestemul scrisului mă urmărește. Bifez așa:

  • Jocuri duble cu măsură
  • Cîrtițe sub descoperire
  • Mi-amintesc de vorba aia: ograda e aceiași, prostul diferă
  • Gagici pe care nimeni n-ar da o viagră
  • Cărți cu ”dă și la mine, că-ți fac o biografie de stă mîța-n dunga biscuitelui”
  • Exituri visate, dar nici pe-alea nu mai are rost să le bag în seamă
  • N. B. să nu uit dracu să-mi cumpăr bilet la loto
  • Și după 8 ani de la anunțul ”Marelui proiect”, cred că e timpul să-l scriu odată și să vă spun ce cred eu despre ”o să facem”, ”o să dregem” și-o ”să spargem avioane cu pieptul”
  • Mă interesează moda în ultima vreme, mai mult decît un eveniment ratat – de 4 ani numai la așa ceva nimeresc, dar de-acum voi și scrie despre ele, cu riscul de a mă considera lumea ”slabă și a dracu”
  • și terasele, desigur, dar numai dacă e vreo companie fără pitici pe creier.
  • Deci e clar, o să mor singură, înconjurată de cărți și pisici salvate de la moarte.

Microfonia dăunează grav paranoiei

12347975_1537962773190942_7470801866446743395_nSă mai scriu și pe blog că-ncep să se-nvechească ședințele.

Cuvîntul de ordine de cînd m-am întors din Italia: monitorizare. Dar una de-aia proastă, cu bruiaje voite. S-au trezit și ăștia să mă monitorizeze cînd eu trăiesc cu microfoane în casă din 2010, de cînd m-am întors din Spania, de fapt. Sunt vremuri în care e mai sigur să trăiești printre străini, decît printre ăștia de-aici, cu toate vacanțele stricate de vreun atentat sau de o lovitură de stat.

Activitatea principală din ultima lună: traduceri, scenariul cu Frozen și o lume diferită cu turiști troglodiți, despre care am scris aici. Dar și pe-acolo erau alte microfoane. O-ho! Trăiesc cu ce-i în gușă și-n căpușă, așa că poftiți!

Nici n-aveți idee cît de tare vi se simplifică viața atunci cînd toți din jur știu exact ce gîndești despre ei. Crește producția de lectură! Dar ei bine, dacă n-ar fi fost politica, fumam mai puțin, citeam mai mult și terminam traducerile la timp. Și probabil că încă mă duceam regulat la cursurile de ghid turistic.

Acum, dacă mă-ntreabă cineva, nu știu de ce și unde s-a dus timpul ăla. Nu pot să pun degetul pe rană, atît timp cît la final, cel puțin de ochii lumii, toți s-au pupat pe obraji și și-au spus: let`s rule the fucking world. Mă rog, city… fiecare înțelege ce vrea de-aici. Unora chiar dacă le desenezi tot degeaba. Și cum nici înainte nu mi-am bătut prea tare capul cu ce crede ăla și ăla despre mine, pesemne că nici de data asta nu voi renunța la scrisul ca sită de cernut.

Îmi salut spiritele vesele de prin viață, iar restul oricum își vor scrînti mintea de unde să mă apuce. Partea nasoală, chipurile, este că politica te limitează. Mîrîia unu în campanie că să mi se retragă sprijinul politic, că nu-i plăcuse lui cuvîntul ”boșorog”, iar eu m-am speriat de o așa pedeapsă că era chiar să leșin de durere. :))