Flight 24: Zaragoza-București

15356878_10208952513584423_1276931234_n

wizzairul de Zaragoza-București din 22 noiembrie (foto: Gina Liliana Mișca)

Al 24-lea zbor a fost sub semnul deciziilor pe care le-am luat după 3 săptămîni de reflecție în Spania. Așa sau așa și ce-i mai important. Din liniștea de acolo, după ce am aterizat la București, în aplauzele publicului pasager, m-am trezit fix în mijlocul acelorași probleme, oameni care sună căpiați de cap, fără să știe de ce, probleme care nu se rezolvă, ședințe care nu aduc nici o rezolvare.

Mi-am dat demisia din Consiliul Local, am explicat aici de ce, știind că imediat după asta vor dispărea cele 1000 de telefoane fără sens, pe care nu se construiește nimic din ce m-ar interesa pe mine, dar care îmi consumă energia și timpul. Am dat declarația pentru exact site-ul care i-a deranjat pe unii.

Cine a răsuflat ușurat, să-i fie de bine și să se bucure de luminițe pînă crapă. Să nu-i aud după aceea că se plîng că nu au străzi, cad în gropi sau mor de foame după sărbători.

Am ajuns acasă cu valiza dînd pe dinafară, cu jumătate de roman redactat (al patrulea – deocamdată nu știu decît două persoane noul titlu) și cu amintiri plăcute. Am luat cu mine nostalgia liniștii de acolo și a plimbărilor din parcuri.

Dacă a fost vîlvă sau nu, nu mă mai interesează, fiecare să se descurce de-acum cu ce știe să facă mai bine. Dar pe urmă, vorba Dariei, să nu se mire.

Mergem mai departe…

Într-un pueblo din Tolosa

pueblo

Comaruga, 2009

De departe lucrurile se văd mai bine. Călătoriile m-au învățat în primul rînd să iau distanță față de evenimentele din viața mea și să mă apropii mai mult de mine. S-a făcut liniște pe telefoane. Am cîștigat timp.

Dacă în 2008 întrebarea vieții era: de ce sunt așa de turbată cu scrisul și ia să nu mai fiu, în 2016 mă întreb de ce fug ca naiba de intriganți și tot peste ei dau? Anul ăsta, mai ales, parcă asta a vrut să mă învețe. Ori să fiu mai tranșantă decît de obicei cu toți, ori să-i accept în viață și să le spun: poftiți, și acum prindeți-vă urechile, potăilor! Pe urmă, doamne, ce rea sunt!

Joia trecută am fost la Tolosa, în Guipuzcoa, un pueblo unde stă Alejandra/Mayra. Ne-am suit în mașină și am plecat spre ea, de parcă asta făceam la fiecare sfîrșit de săptămînă. Ne-am revăzut de parcă ne despărțiserăm ieri. Pînă la o urmă ce este o absență de 7 ani într-o prietenie? Acum 7 ani eram fiicele ploii, joia trecută ne-am jucat cu copiii noștri. În drum spre ea, am trecut prin unele locuri pe unde făcusem Camino, Logroño, Pamplona, Navarra, Navarrete… Mi-a rămas totul atît de viu în minte, încît cred că dacă aș trece din nou pe jos pe cărările alea, aș ști exact la ce mă gîndeam atunci. Dar chiar și așa, mi-am imaginat-o pe fata care am fost și mă uitam acum la mine cum sunt. Și m-am scuturat ca atunci cînd te ia frigul din senin.

Am condus 6 ore dus întors, pentru o întîlnire de o oră jumătate, care a durat cît o clipă. Dar pentru noi a fost clipa de care aveam nevoie. Îmi spuneau și ea și Cami (care e în Tenerife) despre dezrădăcinare și că uneori au regrete, că dacă ar fi fost altfel dacă ar fi rămas în țară, în timp ce eu mă întrebam pentru ce naiba m-am întors, doar ca să dau peste aceleași înfundături. Le-am spus amîndurora că în afară de dorul de părinți, frați și surori, cu prietenii te vei întîlni oricum, oriunde. Dar restul? Eu una, nu mă pot lăuda că am în țară prieteni pentru care aș conduce 6 ore ca să stau o oră jumătate cu ei, indiferent de ce s-ar întîmpla, că vorbim despre mucii copiilor, sau ne plimbăm pe străzi ploioase sau fumăm rapid o țigară împreună. Cineva care să te accepte exact așa cum ești, fără să-i dai explicații, fără să simți nevoia să-l minți tocmai ca să eviți o altă explicație fără sens sau să-i asculți minciunile, scuzele, regretele, fără să-l bați pe umăr pentru că are o disperată nevoie de atenție.

clanul-mh-1

Anna, Ayan, Alexandra, eu și Iris – Guipozcoa, Tolosa

Cineva cu care să fii, doar pentru că îl iubești necondiționat și simți că dacă azi nu-l vezi se va rupe cerul și nu îți mai poți continua viața. Și cred că lucrurile astea s-ar fi întîmplat cu sau fără Camino, pentru că am pierdut destui prieteni pe drum, dar numai unii, întorcîndu-mă din drum pentru ei, sau întorcîndu-se ei din drum pentru mine, după disensiuni aprige sau certuri de moment sau mici răbufniri de orgoliu sau după niște evenimente ale vieții care te-au răpit din calea lor, sau după distanțe care i-au răpit pe ei din viața ta, au rămas acolo pentru clipele cînd simți nevoia să faci ordine în capul tău. Și deși vorbiți despre fleacuri, faptul că e încă acolo, sau că vei ști că va fi pentru o eternitate acolo pentru tine, oricînd vei avea nevoie, știi imediat ce ai de făcut, pentru că un astfel de prieten, deși nu-ți spune ce să faci, îți amintește constant cine ești.

Trei sau patru zile mai tîrziu, începea telefonul să piue…

Calle Predicadores – 6 años despues

calle-predicadores

Calle Predicadores – vedere din balcon 2009

Nu am știut atunci cînd am crezut că vin în Spania pentru o lună și după aceea ”mai vedem ce se întîmplă” că voi rămîne un an și jumătate, că-mi voi lua rezidență în Spania, că mă voi căsători etc. Nu am știut că plecînd din Zaragoza în 2010 vor trece 6 ani pînă să ne mai întoarcem într-o vacanță. De unde aș fi putut ști ? Planul era Anglia, după Dubai.

Vreau să spun că, totuși, oamenii normali au un curs al vieții cît de cît linear. Întorcîndu-mă aici, în timp ce mă plimbam pe Calle Predicadores, apoi în Piazza del Pilar, apoi mult în sus în Piazza de Espana, mă gîndeam la cei 6 ani ca la 6 vieți, trăite comasat și pe repede înainte, în care s-au ars etape, s-au întîmplat lucruri atît de diferite și nimic extatic. Mă gîndeam că a trebuit să trăiesc viețile astea, ca să învăț mai repede ceea ce altfel mi-ar fi luat alt timp pierdut. Știu acum ce NU vreau.

Apoi, după ce plimbarea s-a terminat și mergeam obosiți, abia tîrîndu-ne picioarele, am intrat într-o Mercadona să luăm pîine. Era cea de lîngă casă, în care alergam una-două, de fiecare dată cînd aveam nevoie de ceva. Acum m-am dus direct la rafturile pe care le știam de acum 6 ani și am luat cornurile cu ciocolată care-mi plăceau așa de mult. Am fost uimită că rafturile aveau aceleași aranjamente. Nu se schimbase nimic. Parcă era o zi obișnuită, atît de familiară, în care spanioli își vedeau de treburile lor, eu le înțelegeam limba și mă pierdeam printre ei, prefăcîndu-mă că sunt de-a lor. Nu de fițe, ci pentru că los rumanos nu prea sunt plăcuți pe aici.

A fost ca o baie de senzații de calm și echilibru, în care tot ce este acum, dincolo în țară, s-a îndepărtat foarte mult și și-a pierdut sensul pe care eu l-am dat acelor întîmplări sucite. Iar anul ăsta a fost ca niciunul de plin, tembel, încărcat cu de toate și încă nu s-a terminat. Am făcut de toate, de la renovări la politică, de la cursuri la traduceri, de la ejecturi la resemnări.

Mi-am dat seama de asta după o plimbare de 3 ore în care, deși eram obosiți, nu eram agitați. Era o oboseală din aceea după care, deși ești scurs fizic, spiritul se reface, spre deosebirile de plimbările din București sau Constanța, de exemplu, cînd te întorci mai agitat și mai plin de draci decît ai plecat de acasă. Că te întîlnești cu alți oameni și mai agitați, care nu știu să stea într-un loc fără să-și vomite problemele și suferințele, nu au exercițiul tăcerii, sau cel al lui ”hai să ne gîndim la lucruri plăcute”, nu dai de funcționari stresați, de oameni care au 7 treburi de rezolvat și nu fac nici una ca lumea.

2452_1063721227617_3925982_n

Piazza del Pilar – 2009

Uitasem și eu că există străini care nu sunt interesați de ce faci tu, de cum ești îmbrăcat, cum îți stă părul, care este lungimea genelor sau a unghiilor tale, oameni care nu au ”dosarul tău” atunci cînd stau de vorbă cu tine. Oameni care nu au în sînge ipocrizia de a se comporta ca și cum ai conta pentru ei etc etc etc.

În timp ce aici fiecare își vede liniștit de plimbarea lui, de sănătatea lui, de slujba lui, dincolo, fiecare nu mai poate de grija altuia. Și cică sunt religioși.

 

Flight 23: București-Barcelona

imga0737

Stimabilul domn Vodky

Prin august, cînd lucrurile au început să se precipite și deja se înmulțiseră telefoanele cu tot felul de ziceri (fazele cu ”a zis ăla”, ”a zis ăla” – ceva ce pentru mine e doar zgomot de fond), îi zic stimabilului domn Vodky să intre rapid pe wizzair și să caute bilete spre Spania, via Zaragoza, că m-am săturat de ”ăștia”. Nu a întrebat cine sunt ăștia, că din cînd în cînd mă aude vorbind la telefon și e și el sătul deja.

Mai exact și mai pe larg, formularea a fost: ”să cadă cerul și pămîntul, nu mă interesează ce urmează în octombrie, să primesc cea mai mare pleașcă, să cîștig potul cel mare la loto, să-nceapă cel mai tare sezon la ”Prizoniera dragostei”, ba chiar și să ajung să joc în serialul acesta, treaba e că m-am săturat de ăștia și vreau să ne întoarcem în orașul în care am fost liniștiți și fericiți, în vremea cînd toți ”ăștia” nici nu existau, habar nu aveau cine dracului sunt – nu că ar avea acum, iar eu nu știam de existențele lor mici și mediocre. Ideea e să plecăm”.

Din august pînă în octombrie, ne-am văzut și noi de existența noastră mică și mediocră. Unde trăim și cum trăim, nu poate fi altfel. Nu e vina nimănui și a fiecăruia în parte, în același timp. Dacă ar trăi în altă parte, cu excepția a 2-3 persoane, care sunt iremediabil distruse și oriunde ar trăi, tot alienate mintal și emoțional ar fi, tot într-un handicap social ar trăi, ei bine, cu excepția lor, toți ceilalți nu ar face altceva decît să-și întindă aripile sufletului și să-și revină la calm și echilibru. Așa că eu recomand fiecăruia din jur cît mai multe plecări și întoarceri și contaminări cu lumea largă.

Bagajele le-am făcut în dimineața plecării. Pașapoarte, buletine, haine de schimb, laptopuri, telefoane și încărcătoare, napolitane de ronțăit pe avion și brînzoaice calde pregătite de mama. Am aterizat cu toate în Barcelona, într-o furtună de aplauze, care m-a trezit din reverie. Tocmai îmi rememoram naveta Spania-Romania de acum 6 ani, cînd trebuind să-mi omologhez diplomele, zburam încolo și încoace după acte și tot așa, aplaudau ăștia din avion, pe motiv că n-am crăpat nici de data asta.

picture-001

Călătorului îi șade bine la fereastră

Am ieșit din Prat în aerul rece al Barcelonei, parcă ieri treceam pe aici, fără valize, fără așteptări, ca un fulger printre oameni, grăbită să ies din mulțime și să mă întorc pe Calle Predicadores, să-mi termin al treilea roman.

Fata aia de atunci nu ar fi acceptat în veci unele situații de acum, le-ar fi retezat dinainte de a începe. În Zaragoza, recunosc imediat Peluqueria, Farmacia, parcurile, străzile, stațiile de închiriat bicicletele și mi-o aduc și mai bine aminte pe tipa care mergea cu pași apăsați și învățase spaniola de capul ei. Am luat o decizie bună acum. Am simțit de cînd mi-am văzut socrii așteptîndu-mă în aeroport și pe Iris alergînd în brațele bunicii, deși a văzut-o o singură dată, cînd nu avea nici doi ani. Chiar dacă e pentru cîteva săptămîni călătoria asta, știu că după ce mă întorc începe altceva.

Vara lui 2010 – părăseam Zaragoza.

Toamna lui 2010 – eram deja în Dubai (altă aventură cu sfîrșit neașteptat)

Toamna lui 2011 – apărea Iris a noastră (anul acesta am sărăbătorit-o în două țări și deja e la al treilea zbor cu avionul. Mă gîndesc să-i las moștenire blogul ăsta, să continue să-și numere zborurile)

Exact acum un an părăseam televiziunea din Năvodari.

La anul cine știe pe unde voi/vom mai fi. Deocamdată ne bucurăm de casa bunicii din Zaragoza, de parcuri și cafe con leche-uri.

Ocupația preferată: cotrobăitul prin sertare și ”găsitul de comori”.

Hasta la vista, amigos!

Flight 22 – (Bologna – București)

10423656_476427665845805_1285905928025206349_nÎntoarcerea a fost acum 2 săptămîni și prima săptămînă după s-a lăsat cu despărțiri, penumonie, reluarea de cursuri, de traduceri, de lecturi, înscrieri în partid și încet-încet revenirea la normal.

14.04.16 – rezumatul zilei, luat cu copy-paste după FB-ul stimabilului soț:

– 08:14h a.m. camping Fiesole – vînt moderat, cer parțial noros, umiditate ridicată – ultima bere locală nefiltrată;
– 10:25h a.m. piața San Marco, Firenze – același flux nestăvilit de turiști – am hrănit hoarda de porumbei și am plecat mai departe.
– 01:39h p.m. gara Rifredi, Firenze – șuierat de garnituri, scîrțîit de frîne, voce enervantă în difuzoare: “îndepărtați-vă de linia galbenă!”
– 02:50h p.m. gara centrală, Bologna – happy meal, capuccino, jetoane de acces la toalete pe bon de consumație, librărie, suveniruri, fîntînă cu puține dorințe, leagăne parc, flux rezonabil de turiști
– 07:04h p.m. aeroport G. Marconi, Bologna – liniște și pace, aventura italiană MMXVI finalizată
– 11:51h p.m. aeroport H. Coandă, București – aterizare cu aplauze timide, răzlețe, totuși ești român!
– 01:21h a.m. parcare Cuza Vodă, București – răcoare, transfer de bagaje, ultima legătură spre casă
– 03:58h a.m. parcare Poporului, Medgidia – final de cursă lungă

Floare la ureche…

La întoarcere mi-a plăcut reîntîlnirea cu Duchess, biensur. E întotdeauna plăcut să te întorci în țară fără probleme și o prietenă (fostă colegă de redacție) să te aștepte în aeroport, scutindu-te de nebunia cu taxiurile (să nu mai vorbim de nesimțire).

Sunt defazată cu vreo două săptămîni oricum. Evenimentele mi-au luat-o pe dinaintea ochilor. Visez cu ei deschiși la următoarea călătorie. Scoția sau Turcia.

Între timp o să înceapă perioada de campanie, de renovări la casă și parcă nu se mai termină niciodată alergăturile, facturile și cumpărăturile astea.

1936354_982853378489538_5124901042178445791_nIar aici aveți ultimele articole de pe Mala Hierba:

Despre simțul civic într-o lume de asistați social (aici e o altfel de experiență de călătorit cu duba lui nea Eugen și echipa tv prin comunitățile dobrogene, timp de un an și 4 luni)

Portrete de primar (partea a 2-a) că bat alegerile la ușă și numai bine să căscăm ochii)

Dramoletă la cosmetică – ceva entertainment pentru descrețirea frunților – e totuși vineri.

Exerciții de bunătate – că e totuși vinerea mare.

Flight 21 (Buc – Bologna)

IMG_20160411_112355Scopul călătoriei: leisure + schimbarea prefixului din 30 în 40 și decît să mă deprim, am ales să mă relaxez împreună cu familia.

Au trecut 5 ani și o lună de la ultimul zbor, am spart gheața – chiar ditamai ghețarul – de la întoarcerea din Dubai. Nu e prima oară cînd merg la Bologna (pt mine e a treia), dar e prima oară cînd merg cu familia (Iris și popîndăul ăl mare). N-am fost nici la tîrg de carte, și de fapt nici la Bologna. A fost doar o escală de o noapte. Bagaje n-am avut – o geantă de umăr cu haine pt 4 zile (dar strictul strictului necesar). Orașul l-am văzut noaptea, cînd am mers vreo 2 km pe jos pînă la hotel, fază la care am realizat ce mișto e să călătorești cu un bărbat care știe să descifreze o hartă (eu sunt genul care întreabă din om în om, de-aia m-am și pierdut de vreo cîteva ori, haha!) și aceiași 2 km înapoi spre gară a doua zi, cînd ne-am oprit într-un parc de copii, în fața unei catedrale să ne legăm mai bine șireturile și ori de cîte ori a vrut Iris să culeagă flori sau să dea de mîncare la porumbei. Oricum n-aveam altceva mai bun de făcut. Exact pentru genul acesta de activități am plecat de-acasă.

IMG_20160414_104708Mai sunt vreo 20 de motive pentru care prefer acum să călătoresc cu cineva – pînă-n 33 de ani am avut alergie la parteneri de drum! – dar e drept că trebuie să fie persoana potrivită cu care să împart o astfel de experiență. Premiera de-acum este că am luat-o și pe Iris cu noi, cu gîndul de a face din ea o călătoare de cursă lungă. Cred că are cele mai bune gene în privința asta, a mers kilometri pe lîngă noi (mai ales ziua în care am vizitat centrul istoric al Florenței), fără să mîrîie sau să se plîngă. Din cînd în cînd însă o mai sălta taică-su pe umeri, de unde vedea lumea și era în culmea fericirii. Nu puteam să am un copil cu mai puține mofturi – pe scurt, îi place la nebunie să urce și să coboare din mijloace de transport, dar cred că, de fapt, motivul a fost că era cu noi, iar noi n-aveam nici o treabă urgentă de rezolvat. Și pentru ea a fost o premieră să nu mă vadă 4 zile atașată de laptop.

***

IMG_20160413_155119Mă întreabă Mayra cum sunt italienii, dacă am avut parte de experiențe neplăcute, gen rasism, chestii. Sunt obișnuită cu ochi dați peste cap, dar eu nu bag în seamă astfel de prostii, pentru că știu că nu cu mine au oamenii ăia ceva, ci cu propriile lor experiențe neplăcute – pe mine nici nu mă cunosc, la naiba.  Pur și simplu ignor comentarii sau priviri piezișe. Iar de data asta, chiar n-am avut treabă cu ei, am fost în lumea noastră de 3, am interacționat cu ei poate doar să comandăm mîncăruri, timbre pt cărți poștale sau înghețată. Și oricum stimabilul domn Vodky știe italiana foarte bine, așa că l-am lăsat pe el să facă tot, eu și Iris am folosit doar 2 cuvinte: ”grazie” și ”arrivederci”. În camping însă, niște copii francezi s-au lipit de Iris și au vrut să se joace cu ea ”trap trap” (un fel de atinsa pe culori) și cînd au aflat că e româncă au făcut un aaaaa prelung urmat de a, sunteți romi… ok, fie, suntem romi, wtf, stau să explic istoria României unor copii. Asta nu i-a împiedicat să joace trap trap în continuare.

Asta a fost o experiență bună pentru Iris pentru că a înțeles imediat ce-i tot explicam eu: că există oameni care vorbesc alte limbi pe care nu le cunoaște ea (încă). Acum, după călătorie, mă întreabă des: dar cum se zice în franceză la… dar în engleză… dar în turcă… Iar ăsta cred că e adevăratul cîștig al călătoriei noastre.

IMG_20160413_134134***

Mi-au plăcut grădinile italienilor, felul în care-și compartimentează spațiul, grija pentru flori, pentru copaci, pentru estetica aleilor și a potecilor din curte. Mi-a plăcut Toscana, bineînțeles. Oamenii aceștia chiar sunt gospodari și țin la lucrurile lor, sunt atenți la detalii. Am ales ca loc de cazare o rulotă într-un camping în Fiesole. De-acolo, de sus, vedeam Florența cu Domul și catedrala, și Ponte Vecchio, împrejurimile, dealurile terasate, casele oamenilor. De fapt, acesta este motivul pentru care am ales acel camping, să vedem orașul de sus. Orașul de-aproape, per pied, își pierde farmecul  din cauza puzderiei de turiști care împînzesc străduțele mici, pe care sunt parcate oricum sute de biciclete și motociclete.

13059550_10154322651952668_427579331_n***

Înțeleg perfect de ce italienii se poartă uneori urît cu turiștii – sincer, și eu m-aș simți invadată dacă în orașul meu ar tăbărî atîția străini, care vin, se fotografiază, se pun pe facebook și pleacă. Că tot am citit niște comentarii de la toți nebunii pe net. Una zicea că ce, domle, ditamai Florența (nu e ditamai, dar mă rog) și n-au un punct turistic de informare acolo, că ea a ieșit din gară și s-a învîrtit ca năuca și n-a găsit pe cineva s-o informeze. Am ieșit și eu din gară și fix în fața noastră era fix un centru de informare pt turiști. Unu pe care chiar nu-l puteai rata decît dacă ești orb sau cu capul în nori. Și desigur, dacă intri pe google.ro și dai căutare centru turiști, îți apare fiecare punct de informare turișiti pe unde e. Și nu cred că tanti nu știa să folosească google ro sau google map din moment ce bătea din dește niște comentarii aiurite. Dar chiar dacă nu dai de centre de informare tot te descurci, parcul din fața gării e plin de turiști din toate colțurile lumii, imposibil să nu găsești pe cineva care știe o limbă pe care s-o știi și tu. Și dacă chiar și așa dai un imposibil rateu, ia-o pe jos că ajungi sigur undeva. Alta că vai, cît de puțini serviabili sunt chelnerii care i-au adus ei pastele. Poftește la Mamaia, madam! Poate ai uitat de unde vii. Nu înțeleg de ce oamenii cred că dacă ies din țara lor vor ajunge într-un loc unde curge lapte și miere și nu iau în calcul că totuși e Florența, nu insulele Bali.

(va urma)

mai puteți citi despre Italia în:

Italia, Italia (2008)

Bologna (2008)

Modena cu scriitorași și editorași (2008)

Previziuni

the-adventure-continuesObserv o tendință (normală, de altfel) a angajatorilor în căutare de profesioniști pe care să-i plătească bine decît să se mai complice cu amatori care le strică afacerile și le gonesc clienții. Pe de altă parte, observ o tendință (normală și aceasta, de altfel) a profesioniștilor de a nu se mai complica aiurea cu prețuri mici, cu angajatori neserioși sau parteneri așijderea. Neserioși sau ”lasă-mă să te las”, de o parte și de alta, lucrurile se vor echilibra. Și la un moment dat, sper să existe respectul de breaslă și din partea unora, și din partea celorlalți.

Nu știu dacă chestia asta va fi valabilă la constructori, zidari, faianțari sau instalatori. Cred că va trebui să importăm din afară, eventual de la bulgari,  o mînă de meseriași pentru proiecte mai complexe, că aici nu vom scăpa de alde Dorel așa de repede.

Însă… vom scăpa de multe televiziuni. Pur și simplu nu vor mai face față. Cele cît de cît ok se vor consolida pe piață, iar astealalte care se zbat între Voma Tv și Pușcăria Tv vor sucomba pe limba lor. Foștii angajați vor pleca în Anglia sau Norvegia pe post de au pair sau infirmieri, ducînd cu ei dorul camerelor de luat vederi în spatele cărora toți ceilalți făceau bășcălie de ei. Știi cum se zice, de la televiziunile locale nu ieși la pensie, dar nici nu ajungi vedetă. Eventual, ajungi prin diferite comitete și comisii sau încerci să deschizi singur trusturi de presă, fără absolut nici o șansă de a deveni Daily News. În era internetului, nu mai are nimeni ambiția asta. Dar la un moment dat cineva o va avea.

italiaVom scăpa și de multe edituri. Vor ieși singure de pe piață, presupun însă că mulți distribuitori de carte (și-așa neserioși de ani de zile) se vor duce și ei dracului. Librăriile vor lua calea cinematografelor, dacă n-au luat-o deja. În Medgidia, de exemplu, un oraș cultural, cum se auto-denumește, ba municipiu chiar, nu există nici o librărie. E o papetărie în care găsești cîteva cărți înghesuite într-o vitrină, de ți se face milă de ele, nu mai mult de 40 de titluri, n-o putem numi librărie, evident.

Dar Medgidia nu mai are de mai bine de 10 ani nici cinematograf. Stăm bine la capitolul lansări de carte, dar ăsta nu e meritul orașului.

Cît despre mine, prevăd o călătorie la Florența în aprilie (mă rog, biletele-s luate, nu e chiar previziune) și mult de lucru pînă atunci. Foarte mult de lucru. Așa c-o să mă arunc în cafea, în sport și tăcere. Dar pînă la urmă, și scrisul e un răspuns la tot ce se întîmplă. Cîndva, nu foarte demult, pentru mine chiar era.