Istanbul 2 – cu gîndurile în pămînt și cu pletele în vînt

13466416_863067920504604_1345728455054412275_n

sursă foto: internet, fb

”Ama senin adın ne?” îl întreb pe caligraful de stradă. Zîmbește pe sub mustață și spune: ”Mustafa. Aynen senin gibi.” (Mustafa, ca și pe tine). Îmi ia mai mult decît face, dar nu spun nimic. Sunt obosită de tot ce s-a întîmplat în ultimii 7 ani, ca s-o spun cît mai pe scurt. Și apoi, e vorba de numele meu, pînă la urmă. E important să nu comentez măcar eu. E de-ajuns că o fac alții. El își dă seama că parcă mi-a cerut prea mult și ar vrea să mai vină cu un gest. Too late, nea Mustafa, dar te las să mai scrijelești un nume, ca să dormi noaptea liniștit cu capul pe pernă.

#poeziedestrada

N-am zis mult timp nimic după venirea din Turcia, pentru că în afară de plimbări, curiozități și alte deadlineuri, am avut parte și de o surpriză neplăcută cu final neașteptat. Fază la care, după ce explodează mămăliga, pentru protecția nervilor mei din ce în ce mai sensibili la escroci, dau eject fără explicații celor care se dovedesc a minți fără sens, dar nici asta nu e problema, că nu am nevoie să-mi spună nimeni adevărul, ce mă deranjează dincolo de minciună e tupeul cu care se fac apoi că nu înțeleg, domle, de ce i-ai dat dracu. Acolo se rup relațiile de prietenie și hăhăială. Zilele trecute păreau că stau bine cu inteligența, dintr-o dată nu mai înțeleg nimic. Marș la coteț de unde ai venit. După ce că minți, mai ești și oligofren. Asta e din categoria celor care mă îndemnau să tac, ca să nu am probleme, zic și eu ca John Wayne ”dacă te-am înjurat, să fii sigur/ă că asta mi-a fost intenția”.

#DontShakeItBaby #CuGîndurileÎnPămînt #KungFuPanda

Numai că eram în Turcia și nu doream să pun nicio mămăligă la încins măcar. Hrăneam pescărușii care urmăreau feriboturile ce treceau de la un mal la altul, ducînd cu ele, turiști cu multe doruri de ducă. Mă gîndeam atunci la semnale, cînd apare un Kahraman (așa-l chema) că să-mi dea banii pe ceai înapoi că i s-a părut lui că așa m-ar cuceri. Au și turcii mîrlanii lor. Copilul din mine zice să vă duceți dracu pînă cînd învățați să-l respectați.

Așa că după feribot, am umblat în sus și în jos și am trecut în viteză pe lîngă moschei și topkapîuri, cu gîndul la următorul VOSTRU deadline. Era nevoie de o dezmorțire și o nouă poveste de amor între mine și fetele care merg la petreceri doar pentru a agăța alți fraieri pe care să-i facă de bani și apoi să dispară fără urme. Și-mi amintesc prima replică: ”asta e din altă ligă”. Exact. Liga tristelor rimelate pe care nu dau doi bani.

#DejameVivir #HateMe

16681531_10210606852880867_9020917317060569989_n

În așteptarea unui feribot

Dar Istanbulul – ”oraș blestemat” cum îl numește majoritatea din cele 17 milioane de suflete ce sălășluiesc în el, nu e locul unde aleargă cîini cu covrigi în coadă. Dacă e s-o iau așa, tot mai mult îmi place Londra. E mai adunată. Mai elegantă. Mai sobră.

Să vă spun ce nu mi-a plăcut la turci, că nu m-am îmbătat cu apă rece doar pentru că mirosea frumos pe străzi a mirodenii și zîmbeau turcii pe sub mustață, că altfel nu li se vindea marfa.

M-a enervat că în cartierul în care am stat (și alte trei cartiere în sus și în jos) nu am găsit un magazin de haine ca lumea. Îmi place să-mi cumpăr cîte ceva de pe unde merg. Dar am dat numai de batice și șaluri și fețe de perne colorate. Fix ce-i trebuie unei babe să pregătească de înmormîntare.

M-a enervat chestia cu prețurile. Mă enervează maxim cînd mă duc la supermarket și sunt prețurile amestecate sau deloc, că renunț să mai cumpăr, mă enervează să întreb cît costă orice fleac, oriunde, nu numai în Istanbul. Evident că știu că acolo trebuie să negociezi și pentru un ac de cusut, o chestie inutilă și obositoare după părerea mea. Cum nu existau prețuri pe nicăieri nici nu puteai face o comparație, așa că, practic, habar nu ai dacă ai luat ceva la prețul corect, dacă te-ai păcălit sau ai încheiat o afacere bună.

Și, desigur, frumoșii ăia din telenovele nu există. Foarte enervant. În schimb, a trebuit să-i spun mai arțăgos unuia: ”Abi, git burdan șimdi bir tokat patlatacam sana, görürsün sen.” Apropo de asta, nu e o idee bună să te duci singură în Istanbul, dacă nu ai niște expresii mai tari în buzunar. Altfel, dacă nu te-ai mai privit demult în oglindă, o să-ți vină să crezi că ești iar la 30 de ani, cea mai frumoasă femeie de Univers. Face bine la vanitate, poate, dar nu te agita, știi bine că nu ești sau că e ultimul lucru care mai contează pentru tine.

Advertisements

Istanbul – un ceai pe malul Bosforului

7664-kutlualtay-kandilli-iskelesi--9309-950px

Kandili Iskelesi, Istanbul

După 8 km, mă așez pe o terasă pe care mă chemase una din melodiile pe care le tradusesem cîndva pentru un film. Se numea ”Bir Bulut Olsam”, tradus la noi ”Obsesia”. Îmi plăcea mai mult titlul original. Bulut era numele de familie al personajului principal, interpretat de Engin Akyurek, un actor în vogă la turci. Așa cum majoritatea numelor turcești înseamnă ceva, numele ăsta Bulut se traduce ”Nor”. tradus mot a mot, cu sens poetic: ”De-aș fi un nor…”, dar, de fapt, se referea la ”De-aș fi un Bulut…”, un fel de ”De-aș fi un Mustafa…”

”Ben sende tutuklu kaldim…” era primul vers din strofă, cu sensul de ”m-am îndrăgostit de tine, am rămas prins, nu mă mai pot gîndi la nimeni altcineva”. Iar vocea lui Aytekin Ataș era ca o chemare, ca un dor, ca un vaiet, era vorba despre un bărbat care cutreierase lumea întreagă (7 lumi cutreierase, de fapt, alt vers) și uite așa, se oprise doar la ea. Dacă nu ar fi început melodia asta, nu m-aș fi oprit la terasa asta, nu aș fi cerut cel mai bun cocteil băut vreodată (Șehzade) și nu m-aș mai fi gîndit la multe, ca de exemplu, la viața asta care ține doar 3 zile și nu suntem în stare să ne iubim, tot cutreierăm fără rost, ca norii pe cerul cuiva, și nici măcar atît.

În afară de mirosurile îmbietoare ale Istanbulului care te leșină, efectiv, și te opresc în loc, tot felul de arome de narghilele și mirodenii și aburi de ceai și cafea, grătare pe care sfîrîie carnea și uleiuri încinse în care clocotesc gogoșile, cuptoare din care ies covrigi și cornuri și pîine caldă, gheretele porumb fiert sau copt sau prăjit pe cărbuni, e ceva ce m-a făcut să-mi stea inima în loc de cîteva ori. Oamenii ăștia se aruncă pur și simplu în fața mașinilor cu copii cu tot cînd trebuie să treacă strada, ca muștele gonite de un plici. La un moment dat, unul, nici nu s-a mai obosit să se arunce în fața mașinii, ci s-a urcat direct pe capota unei mașini în drum spre cealaltă parte a străzii, s-a răsucit ca un cascador, apoi și-a văzut de drum, semn că făcea asta de mult timp. Doamne ferește, o metropolă din care scapă cine poate…

În toate după-amiezile am ieșit, fără hartă, fără niciun scop, doar așa să mă plimb cu mîinile în buzunare și să văd ce-mi iese în cale. Am reușit și să mă rătăcesc, dar asta era și ideea.

21935479_10211367713842920_1754858211_n

Gülhane Park, Istanbul

Cel mai mult mi-a plăcut copacul special amenajat pentru păsări din parcul Gülhane. apoi am ajuns în Eminönü, fără să știu că am ajuns în Eminönü, căutînd Eminönü, am urcat în sus spre SultanAhmet, am luat apoi tramvaiul și am coborît în Eminönü, și atunci mi-a picat fisa că eu parcă aici voiam să ajung.

În ziua aia am avut așa, 15 km la bord, o rătăcire care nu a fost, de fapt, rătăcire, o plimbare cu feribotul din Eminönü, la Üsküdar, unde am mîncat un sfert din faimoasa pîine cu pește, restul l-am luat la pachet, castanele prăjite nu pot spune că mor după ele, dar le-am luat să le gust pentru că așa am văzut eu că făcea Songül cînd se întîlnea cu iubitul ei din ”Kirgin Çiçekler” și părea ceva foarte romantic, ei bine, romantismul ăla a zăcut o zi jumate în punga mea pe care scrie Afiyet Olsun (”Poftă bună”), castană prăjită lîngă castană prăjită, pînă cînd le-am făcut vînt în coșul de gunoi.

Apoi în drumul înapoi cu feribotul spre Eminönü, s-a pornit furtuna pe Bosfor, ba chiar cred că era și o altă telenovelă intitulată ”Furtună pe Bosfor.” Dar, bineînțeles, plimbarea mi-a stricat-o nenea Kahraman care mă tot punea să-i promit că-l voi suna să ne plimbăm, iar eu i-am promis de 10 ori că da și de fiecare dată am mințit ca o nerușinată, pe tonul acela, da, domle, și-acum dispari. Am venit să îmi clătesc mintea și să văd priveliști noi, nu altă sulă bleagă și nevorbită, care-mi strică plimbarea. Așa începe totul. Mai întîi îți strică o plimbare, apoi întreaga viață.

Ce mi-a plăcut cel mai mult în Turcia acestor zile, dincolo de tot ce-am văzut, e tramvaiul gol care trecea în fiecare noapte fix pe sub balconul unde stau. Trecea gol și cu luminile stinse ca o fantomă, din jumătate în jumătate de oră.

Am ales pensiunea prin booking (își zice hotel, dar e pensiune), am vrut un cartier vechi, aproape de mare, dar desigur, pe booking nu vezi împrejurimile în detaliu.

besiktas istanbul

Beșiktaș, Istanbul

La 300 de m era marea (dacă nu mă înșeală aproximările), dar pînă acolo sunt aceste șine de tramvai, poate e un cap de linie, apoi sunt trei rînduri de case vechi. În fiecare noapte, stau pe balcon în întuneric, ca și acum, lucrez sau fumez, sau amîndouă și mă uit la ce fac oamenii prin casele lor, cum se așază la masă, întind rufe sau mai pîlpîie un televizor. Mă uit ca la un film mut pînă se sting toate luminile. Apoi, într-o liniște perfectă, trece tramvaiul ăsta pustiu. De la 12.00 la 2.00 noaptea.

Și să stai singură în noapte, liniște de s-o tai cu tramvaiul, cu mirosul de mare în nări cu vocea lui Aytekin în urechi… nici nu mai știu de cînd nu am mai stat așa, cu simțurile treze. Într-un simț de-ăsta treaz îmi trece prin cap, mai ceva ca tramvaiul, ideea să iau legătura cu scriitorul căruia îi tradusesem cartea toată-primăvara-vara. Ce-a ieșit din toată povestea asta, rămîne pe data viitoare.

Flight 24: Zaragoza-București

15356878_10208952513584423_1276931234_n

wizzairul de Zaragoza-București din 22 noiembrie (foto: Gina Liliana Mișca)

Al 24-lea zbor a fost sub semnul deciziilor pe care le-am luat după 3 săptămîni de reflecție în Spania. Așa sau așa și ce-i mai important. Din liniștea de acolo, după ce am aterizat la București, în aplauzele publicului pasager, m-am trezit fix în mijlocul acelorași probleme, oameni care sună căpiați de cap, fără să știe de ce, probleme care nu se rezolvă, ședințe care nu aduc nici o rezolvare.

Mi-am dat demisia din Consiliul Local, am explicat aici de ce, știind că imediat după asta vor dispărea cele 1000 de telefoane fără sens, pe care nu se construiește nimic din ce m-ar interesa pe mine, dar care îmi consumă energia și timpul. Am dat declarația pentru exact site-ul care i-a deranjat pe unii.

Cine a răsuflat ușurat, să-i fie de bine și să se bucure de luminițe pînă crapă. Să nu-i aud după aceea că se plîng că nu au străzi, cad în gropi sau mor de foame după sărbători.

Am ajuns acasă cu valiza dînd pe dinafară, cu jumătate de roman redactat (al patrulea – deocamdată nu știu decît două persoane noul titlu) și cu amintiri plăcute. Am luat cu mine nostalgia liniștii de acolo și a plimbărilor din parcuri.

Dacă a fost vîlvă sau nu, nu mă mai interesează, fiecare să se descurce de-acum cu ce știe să facă mai bine. Dar pe urmă, vorba Dariei, să nu se mire.

Mergem mai departe…

Într-un pueblo din Tolosa

pueblo

Comaruga, 2009

De departe lucrurile se văd mai bine. Călătoriile m-au învățat în primul rînd să iau distanță față de evenimentele din viața mea și să mă apropii mai mult de mine. S-a făcut liniște pe telefoane. Am cîștigat timp.

Dacă în 2008 întrebarea vieții era: de ce sunt așa de turbată cu scrisul și ia să nu mai fiu, în 2016 mă întreb de ce fug ca naiba de intriganți și tot peste ei dau? Anul ăsta, mai ales, parcă asta a vrut să mă învețe. Ori să fiu mai tranșantă decît de obicei cu toți, ori să-i accept în viață și să le spun: poftiți, și acum prindeți-vă urechile, potăilor! Pe urmă, doamne, ce rea sunt!

Joia trecută am fost la Tolosa, în Guipuzcoa, un pueblo unde stă Alejandra/Mayra. Ne-am suit în mașină și am plecat spre ea, de parcă asta făceam la fiecare sfîrșit de săptămînă. Ne-am revăzut de parcă ne despărțiserăm ieri. Pînă la o urmă ce este o absență de 7 ani într-o prietenie? Acum 7 ani eram fiicele ploii, joia trecută ne-am jucat cu copiii noștri. În drum spre ea, am trecut prin unele locuri pe unde făcusem Camino, Logroño, Pamplona, Navarra, Navarrete… Mi-a rămas totul atît de viu în minte, încît cred că dacă aș trece din nou pe jos pe cărările alea, aș ști exact la ce mă gîndeam atunci. Dar chiar și așa, mi-am imaginat-o pe fata care am fost și mă uitam acum la mine cum sunt. Și m-am scuturat ca atunci cînd te ia frigul din senin.

Am condus 6 ore dus întors, pentru o întîlnire de o oră jumătate, care a durat cît o clipă. Dar pentru noi a fost clipa de care aveam nevoie. Îmi spuneau și ea și Cami (care e în Tenerife) despre dezrădăcinare și că uneori au regrete, că dacă ar fi fost altfel dacă ar fi rămas în țară, în timp ce eu mă întrebam pentru ce naiba m-am întors, doar ca să dau peste aceleași înfundături. Le-am spus amîndurora că în afară de dorul de părinți, frați și surori, cu prietenii te vei întîlni oricum, oriunde. Dar restul? Eu una, nu mă pot lăuda că am în țară prieteni pentru care aș conduce 6 ore ca să stau o oră jumătate cu ei, indiferent de ce s-ar întîmpla, că vorbim despre mucii copiilor, sau ne plimbăm pe străzi ploioase sau fumăm rapid o țigară împreună. Cineva care să te accepte exact așa cum ești, fără să-i dai explicații, fără să simți nevoia să-l minți tocmai ca să eviți o altă explicație fără sens sau să-i asculți minciunile, scuzele, regretele, fără să-l bați pe umăr pentru că are o disperată nevoie de atenție.

clanul-mh-1

Anna, Ayan, Alexandra, eu și Iris – Guipozcoa, Tolosa

Cineva cu care să fii, doar pentru că îl iubești necondiționat și simți că dacă azi nu-l vezi se va rupe cerul și nu îți mai poți continua viața. Și cred că lucrurile astea s-ar fi întîmplat cu sau fără Camino, pentru că am pierdut destui prieteni pe drum, dar numai unii, întorcîndu-mă din drum pentru ei, sau întorcîndu-se ei din drum pentru mine, după disensiuni aprige sau certuri de moment sau mici răbufniri de orgoliu sau după niște evenimente ale vieții care te-au răpit din calea lor, sau după distanțe care i-au răpit pe ei din viața ta, au rămas acolo pentru clipele cînd simți nevoia să faci ordine în capul tău. Și deși vorbiți despre fleacuri, faptul că e încă acolo, sau că vei ști că va fi pentru o eternitate acolo pentru tine, oricînd vei avea nevoie, știi imediat ce ai de făcut, pentru că un astfel de prieten, deși nu-ți spune ce să faci, îți amintește constant cine ești.

Trei sau patru zile mai tîrziu, începea telefonul să piue…

Calle Predicadores – 6 años despues

calle-predicadores

Calle Predicadores – vedere din balcon 2009

Nu am știut atunci cînd am crezut că vin în Spania pentru o lună și după aceea ”mai vedem ce se întîmplă” că voi rămîne un an și jumătate, că-mi voi lua rezidență în Spania, că mă voi căsători etc. Nu am știut că plecînd din Zaragoza în 2010 vor trece 6 ani pînă să ne mai întoarcem într-o vacanță. De unde aș fi putut ști ? Planul era Anglia, după Dubai.

Vreau să spun că, totuși, oamenii normali au un curs al vieții cît de cît linear. Întorcîndu-mă aici, în timp ce mă plimbam pe Calle Predicadores, apoi în Piazza del Pilar, apoi mult în sus în Piazza de Espana, mă gîndeam la cei 6 ani ca la 6 vieți, trăite comasat și pe repede înainte, în care s-au ars etape, s-au întîmplat lucruri atît de diferite și nimic extatic. Mă gîndeam că a trebuit să trăiesc viețile astea, ca să învăț mai repede ceea ce altfel mi-ar fi luat alt timp pierdut. Știu acum ce NU vreau.

Apoi, după ce plimbarea s-a terminat și mergeam obosiți, abia tîrîndu-ne picioarele, am intrat într-o Mercadona să luăm pîine. Era cea de lîngă casă, în care alergam una-două, de fiecare dată cînd aveam nevoie de ceva. Acum m-am dus direct la rafturile pe care le știam de acum 6 ani și am luat cornurile cu ciocolată care-mi plăceau așa de mult. Am fost uimită că rafturile aveau aceleași aranjamente. Nu se schimbase nimic. Parcă era o zi obișnuită, atît de familiară, în care spanioli își vedeau de treburile lor, eu le înțelegeam limba și mă pierdeam printre ei, prefăcîndu-mă că sunt de-a lor. Nu de fițe, ci pentru că los rumanos nu prea sunt plăcuți pe aici.

A fost ca o baie de senzații de calm și echilibru, în care tot ce este acum, dincolo în țară, s-a îndepărtat foarte mult și și-a pierdut sensul pe care eu l-am dat acelor întîmplări sucite. Iar anul ăsta a fost ca niciunul de plin, tembel, încărcat cu de toate și încă nu s-a terminat. Am făcut de toate, de la renovări la politică, de la cursuri la traduceri, de la ejecturi la resemnări.

Mi-am dat seama de asta după o plimbare de 3 ore în care, deși eram obosiți, nu eram agitați. Era o oboseală din aceea după care, deși ești scurs fizic, spiritul se reface, spre deosebirile de plimbările din București sau Constanța, de exemplu, cînd te întorci mai agitat și mai plin de draci decît ai plecat de acasă. Că te întîlnești cu alți oameni și mai agitați, care nu știu să stea într-un loc fără să-și vomite problemele și suferințele, nu au exercițiul tăcerii, sau cel al lui ”hai să ne gîndim la lucruri plăcute”, nu dai de funcționari stresați, de oameni care au 7 treburi de rezolvat și nu fac nici una ca lumea.

2452_1063721227617_3925982_n

Piazza del Pilar – 2009

Uitasem și eu că există străini care nu sunt interesați de ce faci tu, de cum ești îmbrăcat, cum îți stă părul, care este lungimea genelor sau a unghiilor tale, oameni care nu au ”dosarul tău” atunci cînd stau de vorbă cu tine. Oameni care nu au în sînge ipocrizia de a se comporta ca și cum ai conta pentru ei etc etc etc.

În timp ce aici fiecare își vede liniștit de plimbarea lui, de sănătatea lui, de slujba lui, dincolo, fiecare nu mai poate de grija altuia. Și cică sunt religioși.

 

Flight 23: București-Barcelona

imga0737

Stimabilul domn Vodky

Prin august, cînd lucrurile au început să se precipite și deja se înmulțiseră telefoanele cu tot felul de ziceri (fazele cu ”a zis ăla”, ”a zis ăla” – ceva ce pentru mine e doar zgomot de fond), îi zic stimabilului domn Vodky să intre rapid pe wizzair și să caute bilete spre Spania, via Zaragoza, că m-am săturat de ”ăștia”. Nu a întrebat cine sunt ăștia, că din cînd în cînd mă aude vorbind la telefon și e și el sătul deja.

Mai exact și mai pe larg, formularea a fost: ”să cadă cerul și pămîntul, nu mă interesează ce urmează în octombrie, să primesc cea mai mare pleașcă, să cîștig potul cel mare la loto, să-nceapă cel mai tare sezon la ”Prizoniera dragostei”, ba chiar și să ajung să joc în serialul acesta, treaba e că m-am săturat de ăștia și vreau să ne întoarcem în orașul în care am fost liniștiți și fericiți, în vremea cînd toți ”ăștia” nici nu existau, habar nu aveau cine dracului sunt – nu că ar avea acum, iar eu nu știam de existențele lor mici și mediocre. Ideea e să plecăm”.

Din august pînă în octombrie, ne-am văzut și noi de existența noastră mică și mediocră. Unde trăim și cum trăim, nu poate fi altfel. Nu e vina nimănui și a fiecăruia în parte, în același timp. Dacă ar trăi în altă parte, cu excepția a 2-3 persoane, care sunt iremediabil distruse și oriunde ar trăi, tot alienate mintal și emoțional ar fi, tot într-un handicap social ar trăi, ei bine, cu excepția lor, toți ceilalți nu ar face altceva decît să-și întindă aripile sufletului și să-și revină la calm și echilibru. Așa că eu recomand fiecăruia din jur cît mai multe plecări și întoarceri și contaminări cu lumea largă.

Bagajele le-am făcut în dimineața plecării. Pașapoarte, buletine, haine de schimb, laptopuri, telefoane și încărcătoare, napolitane de ronțăit pe avion și brînzoaice calde pregătite de mama. Am aterizat cu toate în Barcelona, într-o furtună de aplauze, care m-a trezit din reverie. Tocmai îmi rememoram naveta Spania-Romania de acum 6 ani, cînd trebuind să-mi omologhez diplomele, zburam încolo și încoace după acte și tot așa, aplaudau ăștia din avion, pe motiv că n-am crăpat nici de data asta.

picture-001

Călătorului îi șade bine la fereastră

Am ieșit din Prat în aerul rece al Barcelonei, parcă ieri treceam pe aici, fără valize, fără așteptări, ca un fulger printre oameni, grăbită să ies din mulțime și să mă întorc pe Calle Predicadores, să-mi termin al treilea roman.

Fata aia de atunci nu ar fi acceptat în veci unele situații de acum, le-ar fi retezat dinainte de a începe. În Zaragoza, recunosc imediat Peluqueria, Farmacia, parcurile, străzile, stațiile de închiriat bicicletele și mi-o aduc și mai bine aminte pe tipa care mergea cu pași apăsați și învățase spaniola de capul ei. Am luat o decizie bună acum. Am simțit de cînd mi-am văzut socrii așteptîndu-mă în aeroport și pe Iris alergînd în brațele bunicii, deși a văzut-o o singură dată, cînd nu avea nici doi ani. Chiar dacă e pentru cîteva săptămîni călătoria asta, știu că după ce mă întorc începe altceva.

Vara lui 2010 – părăseam Zaragoza.

Toamna lui 2010 – eram deja în Dubai (altă aventură cu sfîrșit neașteptat)

Toamna lui 2011 – apărea Iris a noastră (anul acesta am sărăbătorit-o în două țări și deja e la al treilea zbor cu avionul. Mă gîndesc să-i las moștenire blogul ăsta, să continue să-și numere zborurile)

Exact acum un an părăseam televiziunea din Năvodari.

La anul cine știe pe unde voi/vom mai fi. Deocamdată ne bucurăm de casa bunicii din Zaragoza, de parcuri și cafe con leche-uri.

Ocupația preferată: cotrobăitul prin sertare și ”găsitul de comori”.

Hasta la vista, amigos!

Flight 22 – (Bologna – București)

10423656_476427665845805_1285905928025206349_nÎntoarcerea a fost acum 2 săptămîni și prima săptămînă după s-a lăsat cu despărțiri, penumonie, reluarea de cursuri, de traduceri, de lecturi, înscrieri în partid și încet-încet revenirea la normal.

14.04.16 – rezumatul zilei, luat cu copy-paste după FB-ul stimabilului soț:

– 08:14h a.m. camping Fiesole – vînt moderat, cer parțial noros, umiditate ridicată – ultima bere locală nefiltrată;
– 10:25h a.m. piața San Marco, Firenze – același flux nestăvilit de turiști – am hrănit hoarda de porumbei și am plecat mai departe.
– 01:39h p.m. gara Rifredi, Firenze – șuierat de garnituri, scîrțîit de frîne, voce enervantă în difuzoare: “îndepărtați-vă de linia galbenă!”
– 02:50h p.m. gara centrală, Bologna – happy meal, capuccino, jetoane de acces la toalete pe bon de consumație, librărie, suveniruri, fîntînă cu puține dorințe, leagăne parc, flux rezonabil de turiști
– 07:04h p.m. aeroport G. Marconi, Bologna – liniște și pace, aventura italiană MMXVI finalizată
– 11:51h p.m. aeroport H. Coandă, București – aterizare cu aplauze timide, răzlețe, totuși ești român!
– 01:21h a.m. parcare Cuza Vodă, București – răcoare, transfer de bagaje, ultima legătură spre casă
– 03:58h a.m. parcare Poporului, Medgidia – final de cursă lungă

Floare la ureche…

La întoarcere mi-a plăcut reîntîlnirea cu Duchess, biensur. E întotdeauna plăcut să te întorci în țară fără probleme și o prietenă (fostă colegă de redacție) să te aștepte în aeroport, scutindu-te de nebunia cu taxiurile (să nu mai vorbim de nesimțire).

Sunt defazată cu vreo două săptămîni oricum. Evenimentele mi-au luat-o pe dinaintea ochilor. Visez cu ei deschiși la următoarea călătorie. Scoția sau Turcia.

Între timp o să înceapă perioada de campanie, de renovări la casă și parcă nu se mai termină niciodată alergăturile, facturile și cumpărăturile astea.

1936354_982853378489538_5124901042178445791_nIar aici aveți ultimele articole de pe Mala Hierba:

Despre simțul civic într-o lume de asistați social (aici e o altfel de experiență de călătorit cu duba lui nea Eugen și echipa tv prin comunitățile dobrogene, timp de un an și 4 luni)

Portrete de primar (partea a 2-a) că bat alegerile la ușă și numai bine să căscăm ochii)

Dramoletă la cosmetică – ceva entertainment pentru descrețirea frunților – e totuși vineri.

Exerciții de bunătate – că e totuși vinerea mare.