Flight 25: București – Rome – When in Rome

22195636_1955940497977650_6670717768070312387_n

Dimineți romane cu arome de cappuccino

Am plecat tot cu un pretext oarecare: ziua lui Vodky combinată cu ziua lui PapaGheorghe, hai să le facem în Roma cînd, de fapt, trecuseră aniversările lor. Dar atît am amețit zilele de rezervare a hotelului, care trebuiau să se potrivească și cu zilele libere ale nu știu cui, cu deadline-urile mele și cu avioanele tur-retur încît sejurul a rămas între 29 ianuarie și 1 februarie, cu gustul amar că ne-ar mai fi trebuit măcar încă o zi.

Dacă în Istanbul am învățat că nu e bine să te duci obosit deja, mai ales că îți faci check-in-ul în camere după ora 14.00, și nu prea e sănătos să aștepți să se facă ora 14.00 după ce n-ai dormit două nopți, de data asta am învățat că un sejur de 3 zile e prea scurt, orice ar fi, dacă nu cumva ești trimis cu slujba pe la vreo conferință sau ca translator într-o delegație.

Bineînțeles că tot programul s-a dat peste cap, dar deja sunt obișnuită, nici nu mă mai agit cînd ceva nu-mi iese într-o călătorie. În primul rînd că am decis cu toții în plină vitejie că nu ne trebuie pass-uri turistice și că vom lua Roma la pas, ceea ce am și făcut.

Nici nu ne-am trîntit bine rucsacurile și ne-am repezit spre prima biserică, apoi imediat la Fontana di Trevi (pe care eu voiam să o văd noaptea, dar… rămîne pe altădată), Forumul Roman, primăria, Columna lui Traian, n-am ratat nimic și încă mai mergeam fără să beau un cappuccino dacă nu ceda nervos stimabilul domn Vodky, care, pe cînd mai era o aruncătură de băț pînă la Colosseum a zis că-l dor picioarele și că e cazul să ne cazăm, slavă Domnului.

În sfîrșit, celelalte obiective le-am văzut în celelalte zile. Pînă la Vatican pe jos, Castelul Sant Angelo, în sus și în jos de Corso, Panteonul etc.

6 Sen SuiteTreptele spaniole și Piazza Espagna, unul din cele mai frumoase locuri din Roma, le-am lăsat pentru ultima zi, acolo ne-am pozat și vîrfurile picioarelor care ne-au purtat peste tot, să ne trăiască și să ne mai ducă și prin alte părți. M-am așezat pe una din treptele pe care Audrey Hepburn și-a mîncat înghețata în filmul ”Vacanță romană” și în care avea o discuție cu Gregory Peck despre libertate. Aceleași scări care deschid pelicula Le Ragazze di Plazza di Spagna și pe care tot filmul se strîng tinerii, sparg semințe și vorbesc despre ale lor. Și or mai fi multe filme și scene de film cu Scalinata, dar nu-mi mai vin în minte sau nu le-am văzut eu încă. Oricum, mi-am promis că voi reveni aici într-o vară, cînd Scalinata e plină de flori și voi sta cel puțin 2 ore să mă uit la lume cum își face poze, pînă se satură apoi și pleacă.

Ce mi-am mai promis, după toată plimbarea asta, că nu voi mai merge nicăieri într-un loc unde să vizitez 10 clădiri pe zi și alte 15 obiective turistice. Gata, ajunge cu de astea. Cele mai frumoase experiențe au fost atunci cînd am stat într-un loc și am cunoscut oameni, sau am fumat o țigară într-un parc și am auzit o poveste sau s-au deschis sufletele.

A fost ok și acum, mi-am dezmorțit oasele cumva, de la atîta sedentarism a cause de lucru la birou. Și a fost și mai bine că după ce m-am întors, nu știu, dar de fiecare mi se întîmplă asta, îmi dau seama că e foarte ok cînd trag tare, dar se supără cam multă lume că mă plimb și nu sunt la raport.

Ceea ce, bineînțeles, asta nu m-a împiedicat să-mi organizez imediat (dar imediat!) viitoarea escapadă.

(Alte însemnări despre Italia:

https://zuleiha.wordpress.com/2016/04/18/flight-21-buc-bologna/

https://zuleiha.wordpress.com/2008/04/08/italia-italia/

https://zuleiha.wordpress.com/2008/04/05/modena/

https://zuleiha.wordpress.com/2008/04/02/bologna/)

Doamne-ajută, să mai fie!

Advertisements

Istanbul 3 – ”Merak etme”

c Hasan Kale

Copyright Hasan Kale

Sunt cîteva zile bune decît ne-am întors de la Istanbul – de data asta am fost cu Iris (copil de 6 ani, care a bătut recordul de mers pe jos, mai mult ca niciodată – 10 km zilnic, timp de 3 zile, că a patra i-am dat o pauză de plimbare), cu stimabilul domn Vodky și mătușa Cici, de profesie poștăriță (important de spus asta, pentru că de-aici se subînțelege că am avut în trupa de acum, o altă campioană de mers pe jos), care nu a mai văzut concediu de nici nu mai ține minte cînd. Trăim cu toții în țara în care atunci cînd trebuie să-ți iei concediul trebuie să muncești dublu sau te gîndești de două ori dacă merită să-ți încarci colegul care rămîne în urma ta să facă el ture duble ca să te suplinească.

De data asta am făcut rezervare în zona Taksim, într-un hotel mai bun decît precedentul, într-un studio imens, cu cel mai bun pat în care am dormit vreodată. L-am ales și pentru că avea sală de fitness, dar la cîți km am mers zilnic, seara am căzut frînți prin paturile noastre și aleluia mișcare. Ei, că eu mai aveam de tradus și am făcut nopți albe și pe la Istanbul.

22901705_10211631101347443_1273635724_nAm fost cazați foarte aproape de Turnul Galata pe care, bineînțeles, l-am vizitat ca să vedem Istanbulul de sus, aproape de podul Galata care lega cele două maluri și pe care am tot trecut dintr-o parte în alta, nelipsita plimbare cu feribotul, de data asta una lungă de o oră și jumătate cît să ne zboare frezele îndeajuns încît să ne săturăm, am prins trecerea de la ora de vară la ora de iarnă în România, o chestie care nu se întîmplă în Turcia, lucru care ne-a făcut să pierdem autobuzul spre casă în ziua de întoarcere.

Dar, în sfîrșit, nu a fost un capăt de țară. De două lucruri sunt foarte mîndră, că Iris a ținut pasul cu noi, fără să se miorlăie, și că turca mea vorbită s-a îmbunătățit. Nu am devenit fluentă, poate că sunt, dar nu știu încă, în orice caz mă descurc de minune să fiu ghid pentru alții. Călătoria de acum m-a făcut din nou să remarc un lucru. Turcii își spun mereu unii altora ”merak etme” (”nu-ți face griji”), ca și cum ar vrea să te liniștească și să te asigure că totul va fi bine. Se întreabă des unii pe alții dacă se simt bine și înainte de a începe o ceartă, pentru că știu deja ce urmează, își spun ”sakin ol” (”stai calm”, ”fii calm” sau ”liniștește-te”). Aș putea traduce toate astea ca pe o grijă imensă pentru confortul psihic al celuilalt, să nu-l supere, să nu-i pricinuiască necazuri, să nu-l enerveze. Pentru iubitorii de filme turcești, veți observa că și în filme se îndeamnă unii pe alții să nu-și facă griji, să fie calmi și să bea ceai.

Poate fi șocant pentru cineva care vine din cultura lui ”lasă că-i arăt eu lui”, ”stai să vezi ce-i fac”, sau ”marș în plm”. L-am înțeles pe turcul ăla aterizat prin Medgidia care după două zile de stat pe la noi a exclamat siderat: ”Doamne, ce urît vorbiți unii cu alții!” Da, pentru că ei se numesc unii pe alții ”viața mea”, ”sultana mea”, ”leul meu”, ”sufletul meu”, ”frumoasa mea”, ”dulceața mea”, ”trandafirul meu” etc. ați prins ideea. Știu, poate suna siropos pentru cei care folosesc apelative de tip ”boule”, sau exprimări gen ”fă, vaco, nu vezi pe unde mergi?”, sau ploi de înjurături de la ”ți-o fac”, ”ți-o dreg” pînă la ”îmi bag și îmi scot”. Ne credem mai șmecheri și mai puternici dacă stropim cu cuvinte prin jur, adevărul e că suntem slabi, patetici și vulgari. Trecem cu toții printr-o abrutizare a spiritului, o trunchiere a compasiunii pe care am putea simți-o unii față de alții, printr-o urîțenie chiar și a chipului, ne împingem și ne înghiontim unii pe alții în diverse moduri. Toți o facem într-un fel sau altul, crezînd că ne apărăm de balaurii din ceilalți, urlăm după liniște fără să fim în stare să oferim un cuvînt frumos, în schimb. Pe mailuri, pe telefoane, pe stradă. O fac și eu, bineînțeles, cînd sar unii calul.

E o chestie la care m-am gîndit îndelung în cele 5 zile cît am stat de data asta în Istanbul, dar nu e nimic de făcut în privința asta, decît să alegi cu grijă cu cine să comunici și cu cine te simți destul de confortabil să-i spui ”draga mea”, ”sora mea” sau ”scumpule” și să ignori pe cît se poate restul de ”boi” și ”vaci”, sau, cel puțin, să stai cît mai departe de ei. Mi s-a întîmplat să nu pot deschide niște mailuri, la un moment dat, din cauza agresivității și prostiei pe care o simțeam dincolo de cuvintele care nu se rosteau și, sincer, nu cred că un om care te face să te simți așa mai are ce căuta în viața ta.

22089828_1955535398018160_593698303164543787_nRevenind la Istanbul, mai sunt multe de văzut și de aflat, dar le lăsăm pentru la anul. N-am ajuns încă la Kız Külesi și nici în Luna Park, două distracții pe care nu vreau să le ratez, dar am mîncat din kumpirul lor mortal, ne-am îndopat cu ceaiuri și cafele, pe unde am prins ocazia, mi-am cumpărat un Pamuk din librărie în limba lui de baștină, ne-am plimbat cu metroul și am admirat curățenia și organizarea și o-hooo, cîte au mai rămas de făcut. Dar, merak etme, data viitoare vom vedea unde, (adică în ce cartier), cînd (la primăvară) și cu cine (avem de unde alege). Mi-ar plăcea să stau în casa unei familii turcești, sau să-mi caut rudele pierdute. Mai știi? Poate că le voi și găsi.

Istanbul 2 – cu gîndurile în pămînt și cu pletele în vînt

13466416_863067920504604_1345728455054412275_n

sursă foto: internet, fb

”Ama senin adın ne?” îl întreb pe caligraful de stradă. Zîmbește pe sub mustață și spune: ”Mustafa. Aynen senin gibi.” (Mustafa, ca și pe tine). Îmi ia mai mult decît face, dar nu spun nimic. Sunt obosită de tot ce s-a întîmplat în ultimii 7 ani, ca s-o spun cît mai pe scurt. Și apoi, e vorba de numele meu, pînă la urmă. E important să nu comentez măcar eu. E de-ajuns că o fac alții. El își dă seama că parcă mi-a cerut prea mult și ar vrea să mai vină cu un gest. Too late, nea Mustafa, dar te las să mai scrijelești un nume, ca să dormi noaptea liniștit cu capul pe pernă.

#poeziedestrada

N-am zis mult timp nimic după venirea din Turcia, pentru că în afară de plimbări, curiozități și alte deadlineuri, am avut parte și de o surpriză neplăcută cu final neașteptat. Fază la care, după ce explodează mămăliga, pentru protecția nervilor mei din ce în ce mai sensibili la escroci, dau eject fără explicații celor care se dovedesc a minți fără sens, dar nici asta nu e problema, că nu am nevoie să-mi spună nimeni adevărul, ce mă deranjează dincolo de minciună e tupeul cu care se fac apoi că nu înțeleg, domle, de ce i-ai dat dracu. Acolo se rup relațiile de prietenie și hăhăială. Zilele trecute păreau că stau bine cu inteligența, dintr-o dată nu mai înțeleg nimic. Marș la coteț de unde ai venit. După ce că minți, mai ești și oligofren. Asta e din categoria celor care mă îndemnau să tac, ca să nu am probleme, zic și eu ca John Wayne ”dacă te-am înjurat, să fii sigur/ă că asta mi-a fost intenția”.

#DontShakeItBaby #CuGîndurileÎnPămînt #KungFuPanda

Numai că eram în Turcia și nu doream să pun nicio mămăligă la încins măcar. Hrăneam pescărușii care urmăreau feriboturile ce treceau de la un mal la altul, ducînd cu ele, turiști cu multe doruri de ducă. Mă gîndeam atunci la semnale, cînd apare un Kahraman (așa-l chema) că să-mi dea banii pe ceai înapoi că i s-a părut lui că așa m-ar cuceri. Au și turcii mîrlanii lor. Copilul din mine zice să vă duceți dracu pînă cînd învățați să-l respectați.

Așa că după feribot, am umblat în sus și în jos și am trecut în viteză pe lîngă moschei și topkapîuri, cu gîndul la următorul VOSTRU deadline. Era nevoie de o dezmorțire și o nouă poveste de amor între mine și fetele care merg la petreceri doar pentru a agăța alți fraieri pe care să-i facă de bani și apoi să dispară fără urme. Și-mi amintesc prima replică: ”asta e din altă ligă”. Exact. Liga tristelor rimelate pe care nu dau doi bani.

#DejameVivir #HateMe

16681531_10210606852880867_9020917317060569989_n

În așteptarea unui feribot

Dar Istanbulul – ”oraș blestemat” cum îl numește majoritatea din cele 17 milioane de suflete ce sălășluiesc în el, nu e locul unde aleargă cîini cu covrigi în coadă. Dacă e s-o iau așa, tot mai mult îmi place Londra. E mai adunată. Mai elegantă. Mai sobră.

Să vă spun ce nu mi-a plăcut la turci, că nu m-am îmbătat cu apă rece doar pentru că mirosea frumos pe străzi a mirodenii și zîmbeau turcii pe sub mustață, că altfel nu li se vindea marfa.

M-a enervat că în cartierul în care am stat (și alte trei cartiere în sus și în jos) nu am găsit un magazin de haine ca lumea. Îmi place să-mi cumpăr cîte ceva de pe unde merg. Dar am dat numai de batice și șaluri și fețe de perne colorate. Fix ce-i trebuie unei babe să pregătească de înmormîntare.

M-a enervat chestia cu prețurile. Mă enervează maxim cînd mă duc la supermarket și sunt prețurile amestecate sau deloc, că renunț să mai cumpăr, mă enervează să întreb cît costă orice fleac, oriunde, nu numai în Istanbul. Evident că știu că acolo trebuie să negociezi și pentru un ac de cusut, o chestie inutilă și obositoare după părerea mea. Cum nu existau prețuri pe nicăieri nici nu puteai face o comparație, așa că, practic, habar nu ai dacă ai luat ceva la prețul corect, dacă te-ai păcălit sau ai încheiat o afacere bună.

Și, desigur, frumoșii ăia din telenovele nu există. Foarte enervant. În schimb, a trebuit să-i spun mai arțăgos unuia: ”Abi, git burdan șimdi bir tokat patlatacam sana, görürsün sen.” Apropo de asta, nu e o idee bună să te duci singură în Istanbul, dacă nu ai niște expresii mai tari în buzunar. Altfel, dacă nu te-ai mai privit demult în oglindă, o să-ți vină să crezi că ești iar la 30 de ani, cea mai frumoasă femeie de Univers. Face bine la vanitate, poate, dar nu te agita, știi bine că nu ești sau că e ultimul lucru care mai contează pentru tine.

Istanbul – un ceai pe malul Bosforului

7664-kutlualtay-kandilli-iskelesi--9309-950px

Kandili Iskelesi, Istanbul

După 8 km, mă așez pe o terasă pe care mă chemase una din melodiile pe care le tradusesem cîndva pentru un film. Se numea ”Bir Bulut Olsam”, tradus la noi ”Obsesia”. Îmi plăcea mai mult titlul original. Bulut era numele de familie al personajului principal, interpretat de Engin Akyurek, un actor în vogă la turci. Așa cum majoritatea numelor turcești înseamnă ceva, numele ăsta Bulut se traduce ”Nor”. tradus mot a mot, cu sens poetic: ”De-aș fi un nor…”, dar, de fapt, se referea la ”De-aș fi un Bulut…”, un fel de ”De-aș fi un Mustafa…”

”Ben sende tutuklu kaldim…” era primul vers din strofă, cu sensul de ”m-am îndrăgostit de tine, am rămas prins, nu mă mai pot gîndi la nimeni altcineva”. Iar vocea lui Aytekin Ataș era ca o chemare, ca un dor, ca un vaiet, era vorba despre un bărbat care cutreierase lumea întreagă (7 lumi cutreierase, de fapt, alt vers) și uite așa, se oprise doar la ea. Dacă nu ar fi început melodia asta, nu m-aș fi oprit la terasa asta, nu aș fi cerut cel mai bun cocteil băut vreodată (Șehzade) și nu m-aș mai fi gîndit la multe, ca de exemplu, la viața asta care ține doar 3 zile și nu suntem în stare să ne iubim, tot cutreierăm fără rost, ca norii pe cerul cuiva, și nici măcar atît.

În afară de mirosurile îmbietoare ale Istanbulului care te leșină, efectiv, și te opresc în loc, tot felul de arome de narghilele și mirodenii și aburi de ceai și cafea, grătare pe care sfîrîie carnea și uleiuri încinse în care clocotesc gogoșile, cuptoare din care ies covrigi și cornuri și pîine caldă, gheretele porumb fiert sau copt sau prăjit pe cărbuni, e ceva ce m-a făcut să-mi stea inima în loc de cîteva ori. Oamenii ăștia se aruncă pur și simplu în fața mașinilor cu copii cu tot cînd trebuie să treacă strada, ca muștele gonite de un plici. La un moment dat, unul, nici nu s-a mai obosit să se arunce în fața mașinii, ci s-a urcat direct pe capota unei mașini în drum spre cealaltă parte a străzii, s-a răsucit ca un cascador, apoi și-a văzut de drum, semn că făcea asta de mult timp. Doamne ferește, o metropolă din care scapă cine poate…

În toate după-amiezile am ieșit, fără hartă, fără niciun scop, doar așa să mă plimb cu mîinile în buzunare și să văd ce-mi iese în cale. Am reușit și să mă rătăcesc, dar asta era și ideea.

21935479_10211367713842920_1754858211_n

Gülhane Park, Istanbul

Cel mai mult mi-a plăcut copacul special amenajat pentru păsări din parcul Gülhane. apoi am ajuns în Eminönü, fără să știu că am ajuns în Eminönü, căutînd Eminönü, am urcat în sus spre SultanAhmet, am luat apoi tramvaiul și am coborît în Eminönü, și atunci mi-a picat fisa că eu parcă aici voiam să ajung.

În ziua aia am avut așa, 15 km la bord, o rătăcire care nu a fost, de fapt, rătăcire, o plimbare cu feribotul din Eminönü, la Üsküdar, unde am mîncat un sfert din faimoasa pîine cu pește, restul l-am luat la pachet, castanele prăjite nu pot spune că mor după ele, dar le-am luat să le gust pentru că așa am văzut eu că făcea Songül cînd se întîlnea cu iubitul ei din ”Kirgin Çiçekler” și părea ceva foarte romantic, ei bine, romantismul ăla a zăcut o zi jumate în punga mea pe care scrie Afiyet Olsun (”Poftă bună”), castană prăjită lîngă castană prăjită, pînă cînd le-am făcut vînt în coșul de gunoi.

Apoi în drumul înapoi cu feribotul spre Eminönü, s-a pornit furtuna pe Bosfor, ba chiar cred că era și o altă telenovelă intitulată ”Furtună pe Bosfor.” Dar, bineînțeles, plimbarea mi-a stricat-o nenea Kahraman care mă tot punea să-i promit că-l voi suna să ne plimbăm, iar eu i-am promis de 10 ori că da și de fiecare dată am mințit ca o nerușinată, pe tonul acela, da, domle, și-acum dispari. Am venit să îmi clătesc mintea și să văd priveliști noi, nu altă sulă bleagă și nevorbită, care-mi strică plimbarea. Așa începe totul. Mai întîi îți strică o plimbare, apoi întreaga viață.

Ce mi-a plăcut cel mai mult în Turcia acestor zile, dincolo de tot ce-am văzut, e tramvaiul gol care trecea în fiecare noapte fix pe sub balconul unde stau. Trecea gol și cu luminile stinse ca o fantomă, din jumătate în jumătate de oră.

Am ales pensiunea prin booking (își zice hotel, dar e pensiune), am vrut un cartier vechi, aproape de mare, dar desigur, pe booking nu vezi împrejurimile în detaliu.

besiktas istanbul

Beșiktaș, Istanbul

La 300 de m era marea (dacă nu mă înșeală aproximările), dar pînă acolo sunt aceste șine de tramvai, poate e un cap de linie, apoi sunt trei rînduri de case vechi. În fiecare noapte, stau pe balcon în întuneric, ca și acum, lucrez sau fumez, sau amîndouă și mă uit la ce fac oamenii prin casele lor, cum se așază la masă, întind rufe sau mai pîlpîie un televizor. Mă uit ca la un film mut pînă se sting toate luminile. Apoi, într-o liniște perfectă, trece tramvaiul ăsta pustiu. De la 12.00 la 2.00 noaptea.

Și să stai singură în noapte, liniște de s-o tai cu tramvaiul, cu mirosul de mare în nări cu vocea lui Aytekin în urechi… nici nu mai știu de cînd nu am mai stat așa, cu simțurile treze. Într-un simț de-ăsta treaz îmi trece prin cap, mai ceva ca tramvaiul, ideea să iau legătura cu scriitorul căruia îi tradusesem cartea toată-primăvara-vara. Ce-a ieșit din toată povestea asta, rămîne pe data viitoare.

Flight 24: Zaragoza-București

15356878_10208952513584423_1276931234_n

wizzairul de Zaragoza-București din 22 noiembrie (foto: Gina Liliana Mișca)

Al 24-lea zbor a fost sub semnul deciziilor pe care le-am luat după 3 săptămîni de reflecție în Spania. Așa sau așa și ce-i mai important. Din liniștea de acolo, după ce am aterizat la București, în aplauzele publicului pasager, m-am trezit fix în mijlocul acelorași probleme, oameni care sună căpiați de cap, fără să știe de ce, probleme care nu se rezolvă, ședințe care nu aduc nici o rezolvare.

Mi-am dat demisia din Consiliul Local, am explicat aici de ce, știind că imediat după asta vor dispărea cele 1000 de telefoane fără sens, pe care nu se construiește nimic din ce m-ar interesa pe mine, dar care îmi consumă energia și timpul. Am dat declarația pentru exact site-ul care i-a deranjat pe unii.

Cine a răsuflat ușurat, să-i fie de bine și să se bucure de luminițe pînă crapă. Să nu-i aud după aceea că se plîng că nu au străzi, cad în gropi sau mor de foame după sărbători.

Am ajuns acasă cu valiza dînd pe dinafară, cu jumătate de roman redactat (al patrulea – deocamdată nu știu decît două persoane noul titlu) și cu amintiri plăcute. Am luat cu mine nostalgia liniștii de acolo și a plimbărilor din parcuri.

Dacă a fost vîlvă sau nu, nu mă mai interesează, fiecare să se descurce de-acum cu ce știe să facă mai bine. Dar pe urmă, vorba Dariei, să nu se mire.

Mergem mai departe…

Într-un pueblo din Tolosa

pueblo

Comaruga, 2009

De departe lucrurile se văd mai bine. Călătoriile m-au învățat în primul rînd să iau distanță față de evenimentele din viața mea și să mă apropii mai mult de mine. S-a făcut liniște pe telefoane. Am cîștigat timp.

Dacă în 2008 întrebarea vieții era: de ce sunt așa de turbată cu scrisul și ia să nu mai fiu, în 2016 mă întreb de ce fug ca naiba de intriganți și tot peste ei dau? Anul ăsta, mai ales, parcă asta a vrut să mă învețe. Ori să fiu mai tranșantă decît de obicei cu toți, ori să-i accept în viață și să le spun: poftiți, și acum prindeți-vă urechile, potăilor! Pe urmă, doamne, ce rea sunt!

Joia trecută am fost la Tolosa, în Guipuzcoa, un pueblo unde stă Alejandra/Mayra. Ne-am suit în mașină și am plecat spre ea, de parcă asta făceam la fiecare sfîrșit de săptămînă. Ne-am revăzut de parcă ne despărțiserăm ieri. Pînă la o urmă ce este o absență de 7 ani într-o prietenie? Acum 7 ani eram fiicele ploii, joia trecută ne-am jucat cu copiii noștri. În drum spre ea, am trecut prin unele locuri pe unde făcusem Camino, Logroño, Pamplona, Navarra, Navarrete… Mi-a rămas totul atît de viu în minte, încît cred că dacă aș trece din nou pe jos pe cărările alea, aș ști exact la ce mă gîndeam atunci. Dar chiar și așa, mi-am imaginat-o pe fata care am fost și mă uitam acum la mine cum sunt. Și m-am scuturat ca atunci cînd te ia frigul din senin.

Am condus 6 ore dus întors, pentru o întîlnire de o oră jumătate, care a durat cît o clipă. Dar pentru noi a fost clipa de care aveam nevoie. Îmi spuneau și ea și Cami (care e în Tenerife) despre dezrădăcinare și că uneori au regrete, că dacă ar fi fost altfel dacă ar fi rămas în țară, în timp ce eu mă întrebam pentru ce naiba m-am întors, doar ca să dau peste aceleași înfundături. Le-am spus amîndurora că în afară de dorul de părinți, frați și surori, cu prietenii te vei întîlni oricum, oriunde. Dar restul? Eu una, nu mă pot lăuda că am în țară prieteni pentru care aș conduce 6 ore ca să stau o oră jumătate cu ei, indiferent de ce s-ar întîmpla, că vorbim despre mucii copiilor, sau ne plimbăm pe străzi ploioase sau fumăm rapid o țigară împreună. Cineva care să te accepte exact așa cum ești, fără să-i dai explicații, fără să simți nevoia să-l minți tocmai ca să eviți o altă explicație fără sens sau să-i asculți minciunile, scuzele, regretele, fără să-l bați pe umăr pentru că are o disperată nevoie de atenție.

clanul-mh-1

Anna, Ayan, Alexandra, eu și Iris – Guipozcoa, Tolosa

Cineva cu care să fii, doar pentru că îl iubești necondiționat și simți că dacă azi nu-l vezi se va rupe cerul și nu îți mai poți continua viața. Și cred că lucrurile astea s-ar fi întîmplat cu sau fără Camino, pentru că am pierdut destui prieteni pe drum, dar numai unii, întorcîndu-mă din drum pentru ei, sau întorcîndu-se ei din drum pentru mine, după disensiuni aprige sau certuri de moment sau mici răbufniri de orgoliu sau după niște evenimente ale vieții care te-au răpit din calea lor, sau după distanțe care i-au răpit pe ei din viața ta, au rămas acolo pentru clipele cînd simți nevoia să faci ordine în capul tău. Și deși vorbiți despre fleacuri, faptul că e încă acolo, sau că vei ști că va fi pentru o eternitate acolo pentru tine, oricînd vei avea nevoie, știi imediat ce ai de făcut, pentru că un astfel de prieten, deși nu-ți spune ce să faci, îți amintește constant cine ești.

Trei sau patru zile mai tîrziu, începea telefonul să piue…

Calle Predicadores – 6 años despues

calle-predicadores

Calle Predicadores – vedere din balcon 2009

Nu am știut atunci cînd am crezut că vin în Spania pentru o lună și după aceea ”mai vedem ce se întîmplă” că voi rămîne un an și jumătate, că-mi voi lua rezidență în Spania, că mă voi căsători etc. Nu am știut că plecînd din Zaragoza în 2010 vor trece 6 ani pînă să ne mai întoarcem într-o vacanță. De unde aș fi putut ști ? Planul era Anglia, după Dubai.

Vreau să spun că, totuși, oamenii normali au un curs al vieții cît de cît linear. Întorcîndu-mă aici, în timp ce mă plimbam pe Calle Predicadores, apoi în Piazza del Pilar, apoi mult în sus în Piazza de Espana, mă gîndeam la cei 6 ani ca la 6 vieți, trăite comasat și pe repede înainte, în care s-au ars etape, s-au întîmplat lucruri atît de diferite și nimic extatic. Mă gîndeam că a trebuit să trăiesc viețile astea, ca să învăț mai repede ceea ce altfel mi-ar fi luat alt timp pierdut. Știu acum ce NU vreau.

Apoi, după ce plimbarea s-a terminat și mergeam obosiți, abia tîrîndu-ne picioarele, am intrat într-o Mercadona să luăm pîine. Era cea de lîngă casă, în care alergam una-două, de fiecare dată cînd aveam nevoie de ceva. Acum m-am dus direct la rafturile pe care le știam de acum 6 ani și am luat cornurile cu ciocolată care-mi plăceau așa de mult. Am fost uimită că rafturile aveau aceleași aranjamente. Nu se schimbase nimic. Parcă era o zi obișnuită, atît de familiară, în care spanioli își vedeau de treburile lor, eu le înțelegeam limba și mă pierdeam printre ei, prefăcîndu-mă că sunt de-a lor. Nu de fițe, ci pentru că los rumanos nu prea sunt plăcuți pe aici.

A fost ca o baie de senzații de calm și echilibru, în care tot ce este acum, dincolo în țară, s-a îndepărtat foarte mult și și-a pierdut sensul pe care eu l-am dat acelor întîmplări sucite. Iar anul ăsta a fost ca niciunul de plin, tembel, încărcat cu de toate și încă nu s-a terminat. Am făcut de toate, de la renovări la politică, de la cursuri la traduceri, de la ejecturi la resemnări.

Mi-am dat seama de asta după o plimbare de 3 ore în care, deși eram obosiți, nu eram agitați. Era o oboseală din aceea după care, deși ești scurs fizic, spiritul se reface, spre deosebirile de plimbările din București sau Constanța, de exemplu, cînd te întorci mai agitat și mai plin de draci decît ai plecat de acasă. Că te întîlnești cu alți oameni și mai agitați, care nu știu să stea într-un loc fără să-și vomite problemele și suferințele, nu au exercițiul tăcerii, sau cel al lui ”hai să ne gîndim la lucruri plăcute”, nu dai de funcționari stresați, de oameni care au 7 treburi de rezolvat și nu fac nici una ca lumea.

2452_1063721227617_3925982_n

Piazza del Pilar – 2009

Uitasem și eu că există străini care nu sunt interesați de ce faci tu, de cum ești îmbrăcat, cum îți stă părul, care este lungimea genelor sau a unghiilor tale, oameni care nu au ”dosarul tău” atunci cînd stau de vorbă cu tine. Oameni care nu au în sînge ipocrizia de a se comporta ca și cum ai conta pentru ei etc etc etc.

În timp ce aici fiecare își vede liniștit de plimbarea lui, de sănătatea lui, de slujba lui, dincolo, fiecare nu mai poate de grija altuia. Și cică sunt religioși.