Limited Restricted Company

caminoExistă grupuri în care colcăie răutatea și intrigile, e un loc unde te simți încolțit fără să știi de ce. Înainte de venirea ta s-au aruncat niște otrăvuri, te nimerești apoi în mijlocul lor și vrei să rupi pămîntul înapoi spre insula fericirii. Nici nu-ți dai seama c-o aveai pînă cînd nu dai de așa ceva. Și poate că tot Universul te-a adus acolo ca să vezi diferența dintre unii și alții. Să nu te mai plîngi atît. Măcar la asta să-ți folosească și e de-ajuns. Nu pot să scriu mai mult despre astfel de grupuri, căci simt că numai gîndindu-mă la ele mi se face rău fizic.

Nu-s expertă în relații, dar știu/simt (da, la mine verbul ”a simți” este echivalent cu ”a ști”) cînd strîng mîna unui om bun și cînd strîng mîna unui prefăcut. Știu/simt înainte de a se întîmpla asta, cu o fracțiune de secundă înainte de a i-o apuca. Sunt sute de gesturi pe care omul acela le face înainte de a întinde el mîna. Privirea, zîmbetul/grimasa, statura, atitudinea, cuvintele. Nu vii doar cu o mînă în întîmpinarea cuiva, ci vii cu toată ființa ta. Dacă nu vii cu toată ființa ta, nu mai veni deloc. Vii cu ceea ce ești fix în momentul acela. Nu te prezinți cu ce-ai fost cîndva.

Cîndva e posibil să fi trecut printr-o criză existențială și să nu fi fost cea mai bună variantă a ta. De-aceea și cred că trebuie să ai mare grijă cînd îl etichetezi pe un om într-un fel, fiindcă sigur vei trece prin aceeași criză, ca să-nțelegi postura în care a fost cineva pe care l-ai judecat pe nedrept.

Am observat că am o toleranță peste limita normalului, iar acest lucru chiar  trebuie să mi-l corectez! Te pot lăsa să aberezi cît vrei. O faci și nici măcar n-ai grație, plictisești și nici măcar n-ai limită. Persoane ca niște lipitori de care nu mai poate scăpa nimeni, toxice și afectate, al căror singur scop este să arate lumii cine au fost, că din cauza trecutului pentru care nu poate băga nimeni mîna în foc, nici nu mai vedem cine sunt cu adevărat. Prea multă gălăgie și jur că pe unii îi vezi mai bine atunci cînd tac. De fapt, în tăcere e ființarea cea mai intensă și cea mai plăcută a oamenilor. De-aia regret tot mai des momentele cînd sunt scoasă din scorbura mea, din traducerile mele, din textele mele. Pentru că atunci sunt provocată să vorbesc.

E foarte ok să-i privești pe ceilalți ca pe niște minuni ale naturii, dar ăstora care se autosabotează singuri de la minunea care sunt? Nu credeam că e posibil așa ceva, dar este. Oameni nevinovați sunt băgați în jocul acestor scuipători publice de ”adevăruri”, care nici măcar n-ar exista fără admirația unei mulțimi formate din omagiile unor tipi plini de coșuri. Nu știm. Uite de ce cred că pe măsură ce înaintezi în vîrstă e mai igienic să te dai la o parte și să te ocupi de grădină, cărți și călătorii, altfel riști să devii un fel de ”American popular girl” ajunsă la senectute ”Nobody`s Girlfriend”.

Îmi place că de fiecare dată cînd totuși încerc să verific o fostă popularitate de-asta nimeni nu auzise de ea. Și totuși, distanța nu e chiar așa de mare și nici lumea nu mai e atît de mică. Se poate verifica totul atît de repede. Nu știu de ce se enervează unii atît că nu-i cred (mă rog, cînd se prind ei că nu-i cred) cînd au o reputație de escroci sentimentali.

Disimularea mea? Sigur că există. Aș fi o tîmpită să n-o am. N-aș mai supraviețui dincolo de biblioteca mea. Nimeni n-ar putea. Dac-o descoperi e pentru că așa am vrut eu. Pentru că m-ai sictirit îndeajuns încît să nu mai conteze cine ești sau varianta cea mai bună care vei fi vreodată.

Ar fi o impietate să se apuce acum Brigitte Bardot să vorbească despre ce legendă a fost. Un chip norocos dintr-o mulțime amorfă. La vîrsta ei, nu mai poate vorbi decît despre pisici și bine face.

”faima, cel mai puțin cercetat dintre monștri, sirena fabuloasă cea mai înșelătoare, devoratoarea timpului și a vieții adevărate, înșelătoarea, distrugătoarea faimă, cea care concretizează fanteziile. (…) o mărturisire nerușinată a propriei tale imbecilități. Înseamnă să recunoști că adevărata ta valoare și putere există doar în ochii altora; este recunoașterea faptului că nu exiști decît dacă apari pe ecran. Înseamnă să-ți anulezi propria viață naturală, să te recunoști neputincios, lipsit de realitate, inexistent, un eunuc al timpului, o nulitate în spațiu, o non-persona. (…) Am văzut prea mulți cretini tremurînd de încîntare în momentul în care sînt recunoscuți. Am văzut prea mulți idioți pe jumătate celebri, ai căror ochi cutreierau o grămadă de oameni întrebîndu-se cînd aveau să fie recunoscuți de careva….” (Ben Okri – In Arcadia)

 

Mai…

Trei lucruri care m-au distrat săptămîna aceasta:
– Intru în direct la radio sky să povestesc ce fac locuitorii din Medgidia deosebit de 1 mai, mai precis, acelaşi lucru pe care-l fac de atîţia ani: pădure cu mititei şi muzică la maxim. Adică nimic deosebit. Mă distrează Lavinia, realizatoarea emisiunii, care spune: trebuie să ştiţi că zuli e o poetă. Simt că mă loveşte inspiraţia în direct. Să mă reprofilez sau ceva.
– Mă văd cu R. Pe stradă, îmi plimbam fetiţa şi aproape să-şi înghită limba, văzîndu-mă cu 10 kilograme în plus. Întotdeauna mă amuză reacţiile astea. Cred că dacă mă vedea acum un an cu 20 de kile în plus leşina, bietul de el. Trebuie să mă apuc serios de sport, pînă nu dezamăgesc toată populaţia masculină care citea cîndva poveşti curtezeneşti.
– Şi al treilea lucru care m-a amuzat nu se poate spune pe post. Încă. E una dintre acele întîmplări care-ţi provoacă un rîs nervos, după ce constaţi de fiecare dată cît de meschini sunt unii oameni şi la ce micisme se pot preta doar aşa, de chestie. Treaba lor! Să constaţi însă asta sau să descoperi chiar în săptămîna patimilor că minciuna are picioare scurte e semn că Universul e infinit de mare şi înţelept şi cu atît mai mult aroganţa unora pare un non-sens.

ultimele linkuri sau ceva ce v-ar putea interesa.
4 ani de mala hierba un fel de retrospectivă de ziua mondială a presei libere

pagina de FB a cărţii “Al treilea călător” unde am de gînd să postez pozele şi comentariile cititorilor imediat după lecturare. aici cam am de lucru pentru că trebuie să iau din urmă tot feedback-ul, începînd cu primul cititor al cărţii din 2010 încoace. vă invit să participaţi la aventura aceasta şi să creăm împreună o atmosferă caminandă.

acestea fiind zise, vă urez Paşte fericit şi să ne auzim/ citim cu bine!

Mămici punct ro/ Gagici punct ro

I-am iubit pe toți așa, la grămadă, gunoaie, filfizoni, intelectualii pulii, gagici cu pisici sau cu bujii, redacții, edituri, cărți, evenimente culturale, muzici. Problema cu oamenii e că au o memorie a naibii de scurtă. Încerc să-mi amintesc constant de ce am luat uneori anumite decizii (a se citi ”am dat niște ejecturi”) și dac-a fost bine. Dacă e ceva de dres, o fac din mers. Dacă e ceva de dres, oricum se va drege de la sine. Oamenii care se respectă (oricît s-au călcat pe bătături unul pe altul), dacă vor, găsesc întotdeauna calea cea mai bună să-și armonizeze relațiile, dacă respectă într-adevăr, fie ce-a fost între ei, fie ce-au crezut că văd în ceilalți. Eu prefer totuși să citesc o carte decît să mă gîndesc la ce naiba fac alții cu care n-am (sau nu mai am) nici o gară sau prefer să mă plimb în orașul ăsta unde n-ai ce să vezi și nici măcar trotuare ca lumea de plimbat nu-s, ce să mai vorbim despre alei prin parc. Nici parcuri nu-s, ce atîtea alei. Ăia trei copaci de lîngă Canal nu alcătuiesc un parc, dar, în fine, asta avem, cu asta defilăm. Abia aștept să mai crească puțin Iris să ne reluăm călătoriile prin lume.

***

Azi a împlinit 10 luni, habar n-am cînd au trecut așa repede, habar n-am de ce nu țin un jurnal de cum îmi cresc copilul – cum m-au sfătuit cîțiva – (poate pentru că n-am timp? dar chiar și dac-aș avea…poate pentru că-s prea multe și toate mă plictisesc cu atitudinea asta de leoaice care tre să-și apere puii de babalau). Plus că ceea ce se întîmplă cu noi două zi de zi e atît de personal încît nu privește pe nimeni cînd a strănutat ea prima oară, dacă a început să mănînce cu mîinile sau cu picioarele sau cum o înțeleg eu din priviri. Am citit niște aberații pe site-urile astea cu mămici punct ro pitici punct ro burtici punct ro de am avut impresia că unele traiesc pe alt sistem planetar, undeva pe Galaxia Cocolopatelor, în care ele sunt zeițe și dau viață unor extratereștri nemaiîntîlniți, unor minuni nemaivăzute, nemaiauzite, nu unor copii de care trebuie să aibă grijă toată viața, chiar și-atunci cînd ei nu vor mai dori asta. Și-apoi trăncăne luni în șir despre primul pampers, al doilea pampers, al 100-lea răhățel și sunt mîndre de fiecare rahat al bietului bebe, mînca-l-ar mama, de zici că și-a luat doctoratul, nu că s-a căcat ca orice copil de pe planeta asta, și ca și ele de-altfel, pe vremea cînd nici nu știau pe ce lume trăiesc, ca să nu mai pomenesc de pozele cu burți pe care și le fîlfîie pe tot internetul, cu buricurile explodate, cu tot felul de desene pe ele, și cu vorbirea lor nătîngă în diminutive. Eu mai lipseam să-mi fîlfîi mîndria de a fi mamă, cînd, parol Mițo, nici acum nu mi-am revenit din surprindere și cred că n-am să-mi revin toată viața.

Oricum, după a 4-a lună de sarcină am încetat să mai intru pe forumuri cu mămici/burtici/bavețici, unde e o adevărată tornadă de prietenii în plm, și-au promis gagicile astea pruncii din burtă, și-au rezervat locuri de pe-acum la grădiniță, sunt informate mai ceva ca cel mai antrenat agent CIA de cea mai bună creșă, cele mai bune firme de party, cel mai tare clown care să picteze pe față copiluții, au planificarea cu toate tîrgurile pentru copii, de la alea de îmbrăcăminte la alea de jucării în plm, dacă mai stăteam mult să-mi pierd timpul cred că ajungeam să mă cred cea mai denaturată mamă, că au și un talent de-a zbiera una la alta că de ce nu-ți cumperi, fată, căruț pentru bebe de la nu știu ce rahat de firmă sau de ce nu mănînci morcovi la micul dejun să nu iasă bebe retard. Cîte fițe, te doare mintea…

Așa că n-o să scriu despre Iris mai mult decît e nevoie, n-o s-o filmez pentru youtube cum îi cade mîncarea din gură, nu am jurnal de mînă ca să i-l las moștenire pentru cînd oi crăpa ca să-nțeleagă ea cît de mult am iubit-o, îi fac poze, ca orice părinte și cam atît. Mai mult mă îngrijorează învățămîntul  românesc și dacă sunt dispusă să-i stric viitorul alegînd să rămîn în țară, decît dacă e sau nu e en vogue căruțul ei și ce culoare se poartă la salteaua pătuțului. Am fost super happy că am avut bani să i-l cumpăr pe ăla nou, că scriitorii n-au indemnizație de maternitate, dacă nu știați, uite-așa, ca să le intre mințile în cap.

Și bineînțeles mă preocupă acum mai mult să-mi recapăt tonusul muscular, decît să-ngroș rîndul stresantelor, pe bune. Nici în parc nu prea merg de frică să nu m-agațe vreuna și să-nceapă să-mi toarne ultimele noutăți despre plodul ei, începînd cu ce culoare are ultima diaree și terminînd cu de cîte ori a căzut din pat pe covor. Fuck! Lasă-mă, soro, că-l am și eu pe al meu și dacă nu te întreb nimic, e pentru că nu prea mă interesează. Și cum e parcul ăla așa de mic, nici n-ai după ce copac să te ascunzi dacă dai de vreuna cu chef de logoree.

booon! deci gagicile astea seamănă întrucîtva cu celălalt gen de disperate, ajunse în jur de 40 (adică între 37-43), rămase nemăritate, jobless, osînză atîrnîndă de nici dr Oz nu le mai aduce la normal, părăsite constant de iubiți, terminate psihic de la atîta masturbare fizică dar și verbală pe forumul de la Cosmopolitan, care-și neagă disperarea printr-o atitudine beligerantă la adresa a tot ce mișcă, crezînd că vor păcăli pe cineva dacă zbiară constant că asta a fost alegerea lor, adică să fie singure, obeze și fără bani, fără perspective și la o adică și fără un pulifric pe care să-l violeze precum violatoarea de taximetriști, noua eroină a televiziunilor.

Și-așa cum mamele fac pe eroinele în fața ălora care n-au copii că ele nu pricep ce înseamnă să fii mamă (prima oară cînd mi-am luat-o de la o mamă de-asta eroină că eu nu pricep sacrificiul ei suprem că trebuie să-l suporte și pe bărba-su, dar să-și tragă și amant, toate astea pentru copilul ei, i-am dat eject pentru toată viața), așa și celibatarele astea devin crunt intolerante față de toți oamenii căsătoriți, că-și strică independența (carieristele sulii, ce să zic, fut vremea pe net), că vor trebui să stea la cratiță, că vor patul doar pentru ele, că nu va suporta să știe că ăla o înșeală, că din cauza lui o să-și strice silueta (de 90 de kile, să ne înțelegem), că va trebui să-i suporte mama, că o va pune soacră-sa să-nvețe mîncărurile preferate ale soțului ei etc etc etc, numai cretinități, cînd de fapt ar fi foarte bine dacă le-ar băga cineva în seamă în viața reală. Astea-s genul care și-ar pune poalele în cap după ce le-a făcut cineva cinste cu un suc, în semn de recunoștință, dar să nu intrăm în amănunte. Bineînțeles că nu am pretenția ca toată lumea să fie Coco Chanel sau Sarah Bernhardt, altfel ar rămîne toate femeile de pe planetă în istorie și pur și simplu nu e loc de atîtea dive. Dar de unde atîta intoleranță, tot nu pricep. Probabil că din pricina intoleranței altora am avut eu perioadele mele de mizantropie (pentru binele meu psihic sper să le mai am).

Ar fi ideal să-nvățăm să fim mai indulgenți unii cu alții, cu bune și cu rele, dar așa ceva în România e pur și simplu imposibil. Să-ncepem cu mine de pildă, n-am nimic, dar absolut nimic împotriva oamenilor care n-au simțul ridicolului, mai rîd și eu puțin de ei, ce dracu, din partea mea toată lumea buricul la control atît timp cît nu sunt eu prin preajmă, de asemenea, din partea mea orice bărbat are dreptul să fie violat măcar o dată de o femeie corpolentă, în călduri sau puțin cam singură, mie mi se rupe filmul cînd încep generalizările și cînd simt prea multă frustrare în spatele calculatorului, cînd se dau femei fatale gagici pe care propria lor oglindă nu le înghite.

Well, dacă am sta să despicăm firul în paișpe, fiecare dintre noi are cîte ceva nașpa în istoria lui personală, dar, Ma`am, nu te așeza acum pe norișorul tău de mamă-eroină dacă nu știi cu adevărat ce-nseamnă asta (și nu, nu ești mamă-eroină pentru că ai mîncat morcovi la prînz sau pentru că ai găsit un alt fetus în altă burtă cu care să-ți cuplezi fetusul din propria ta burtă, excusez-moi dacă te consider un pic cam oligofrenă), și mai du-te, tu, Missy, de-aici cu flegmele tale despre singurătate, renunță la shaorma aia și pe urmă mai discutăm.

Dacă vrei te și ajutăm să-ți faci intrarea glorioasă în rîndul omenirii. Dacă nu, probabil faci și tu parte din grămadă.

Plimbări cu întreruperi

Am o verișoară care a fost de nevoie (la o nuntă) în Turcia. Îmi povestea că așa și-a dat seama că nu-i place să călătorească. Nu-i plac străinii, n-o interesează muzeele și cultura altora și n-ar pleca nici moartă din orașul ei, neputîndu-și închipui cum e să mergi pe stradă și să nu întîlnești la fiecare pas cîte-un cunoscut care să te strige pe nume și să te întrebe ce mai faci. Dimpotrivă, mie mi se părea al naibii de agasant să fiu întreruptă din gîndurile mele la orice pas. Una-două trebuie să răspund la salut, să am discuții de complezență, să mai spun și eu ce-am făcut în ultima vreme, adică nimic.

100_3241Nimic în comparație cu ce? Nici nu mai știu. Cresc un copil, ceea ce nu e deloc nimic, mai ales că singurul ajutor pe care-l am este mama, cînd mi-o mai ia pe Iris de prin preajmă să pot respira și eu o oră-două.

Dar pentru c-am fost în perioada cînd am luat pauză de traduceri și Playboyu e în vacanță, Mala Hierba în vacanță, iar eu am trimis pînă și articolul pentru septembrie, m-am trezit cu timp la dispoziție și-am experimentat cîteva plimbări cu întreruperi, așa că acum întrebarea de la sfîrșitul zilei este: azi cu cine te-ai întîlnit? Uitasem cît de mică e Medgidia. Dacă mai stau mult pe-aici o să-mi aduc aminte și cît de trăncănitoare e.

Într-una din plimbări m-am întîlnit cu fosta mea învățătoare (care mi-a fost și colegă de cancelarie vreo 3 ani – kind of weird). În ultimii ani am ținut legătura cu dumneaei prin cărțile mele, pe care i le-am lăsat mereu la biblioteca municipală cu autograf. Și chiar în fața bibliotecii ne-am și întîlnit, că eu voiam să organizez întîlnirea cu publicul (care a și avut loc azi, dar n-am chef să vorbesc acum despre asta), iar domnia sa era în ziua de plătit facturi. În fine, am vorbit despre învățămînt, cum s-a dus naibii, dar că totuși ar fi frumos dacă m-aș întoarce la catedră. Sigur că da, dar nu în România, spun eu hotărîtă, și pe urmă mă salvează de la discuții abrupte Iris cu gînguritul ei.

Altădată mi-a ieșit în cale Lucică, un tip cu care cred c-am stat de vorbă de vreo 4 ori în viața mea, pe vremea cînd el n-avea dinți și se pregătea să se însoare cu o puștoaică de 16 ani, care avea păduchi, și de care s-a despărțit cîțiva ani mai tîrziu. El și-a făcut între timp dantura, ea a plecat în Italia, o fi scăpat și de păduchi, de ce nu? De-ale vieții. De la el am luat expresia: ”sunt sătulă de mine, de ce te-aș mai suporta și pe tine”. Am plagiat, cum ar veni.

În rest, Medgidia este într-adevăr ”orașul de apoi”. De pildă, chiar dacă te duci cu explicații suplimentare, cu desene, cu rame numai bune de măsurat, chiar și din ochi, sau cu reviste de hairstyle, în cazul în care vrei o tunsoare modernă, nici nu se pune problema, ramele nu se măsoară niciodată cum trebuie, tunsorile nu ies niciodată ca în revistă și sincer n-am văzut nicăieri coafuri mai anapoda decît la femeile din acest oraș.

Niciodată cînd sunt în alt colț al lumii și trebuie să văd, să fac, să vorbesc, să vizitez ceva nu am senzația asta de epuizare totală după o oră-două de plimbare prin Medgidia.

Copiatul – plaga societății românești

Pe mulți însă încă mai miră rezultatele slabe la BAC, cînd de fapt ele sunt normale, de parcă societatea e obligată să scoată din toți oamenii ei licențiați pe bandă rulantă. Și cum nu se mai întîmplă asta de vreo doi ani, toate televiziunile urlă din toți bojocii că sunt stresați copilașii din pricina camerelor de luat vederi (anul trecut) sau din cauza subiectelor prea grele (anul acesta), numai cînd își pierd vremea făcînd sex cu profesorii de sex sau religie nu se mai stresează atît că oricum vin la mama Dolores în curte (adică la tanti acces direct) să-și verse minciunile și să dea detalii despre poziții sexuale, violuri de-a binelea consimțite și alte astfel de porcării. Atunci au timp să-și umfle botul cu ruj și să-și înfoaie părul ca să le arate mai apoi cu degetul o țară întreagă. Ba mai vin și cu părinții de mânuță, să treacă împreună printr-un așa mare stres. Iar idioții ăia în loc să le dea o mamă cinstită de bătaie, ca să le intre mințile în cap, cum se întîmpla pe vremuri cu necinstitele adolescente care aveau orice altceva în cap dar nu învățătură, încep cu amenințări patetice împotriva sistemului de învățămînt. În fine… nu despre asta vreau să vorbesc neapărat, treaba lor cum își educă fiecare cinstiții copii.

Țin minte însă că atunci cînd era vorba de BAC, cei implicați în povestea asta nu se vedeau în cluburi în ultimii doi ani de liceu, sau pe la chermezele lui Mazăre, s-o spunem pe aia dreaptă, nici n-aveau timp de messenger sau excursii la munte. În ultimii doi ani de liceu, cine voia să ia BAC-ul învăța, pentru română citea toate operele literare, se împrumutau cărți de la bibliotecă sau se ducea lumea la sălile de lectură, sau se cumpărau ca să le aibă în biblioteca personală. La matematică zbîrnîiau pixurile pe caiete studențești, profesorii erau opriți pe holuri ca să fie întrebați de rezultatele de la o problemă, și era o atmosferă plăcută de lucru, efervescentă și motivantă, cum rar mi-a mai fost dat să întîlnesc apoi în viață.

Și mai era și o chestiune de onoare să nu copiezi la BAC, deși în timpul anumitor lucrări de control unii profesori mai închideau ochii și se făceau că nu văd cînd o disperată de viață își scotea fițuicile din chiloți. Nu sunt eu în măsură să judec dacă greșeau ei, sau greșeau cei care copiau. Dacă aș fi povestit despre o asemenea meteahnă oricărui elev sau student sau profesor din Franța, Spania, Germania, sau orice stat din America, sau orice altă țară nebalcanică, li s-ar fi părut neverosimil, aș fi trecut în ochii lor drept mincinoasă. Nici nu-și pot imagina o clasă de elevi făcînd copiuțe, într-o școală de profesori care se fac că nu văd. Și dacă le-aș mai fi spus și că prost trecea în ochii micii societăți școlare ăla care nu copia (tocilar nenorocit plin de fițe!) cred că n-ar mai fi vrut să afle mai multe și m-ar fi evitat ca pe o leproasă. Fiindcă s-ar fi gîndit, pe bună dreptate, că cineva crescut într-o astfel de societate nu poate fi un om de onoare.

Cum poți rămîne cinstit cînd ești înconjurat numai de hoți? Cam greu, nu? Și mai ales cu grave consecințe. Copiatul e hoție, e drept că paguba ți-o faci ție și că nu se numără printre infracțiunile de luat în seamă, dar faptul că-ți asumi gîndirea altcuiva – și ce ne mai place să ne împăunăm cu mintea altuia! – e tot hoție. Și-n loc să ai încredere în mintea ta, în cuvintele tale, suferi de boala de care suferă orice mucos  copiator la lucrările de control din etapa gimnazială și liceală, că-n facultate nu se mai pune, dacă ai ajuns pe baza notelor copiate de la BAC, va veni o vreme – dacă n-a venit deja – cînd îți vei pune amprenta de hoț frustrat în compania unde lucrezi, nu spun cum, monșer, că ajunge cîtă mură-n gură ți-am dat pînă acum, și ei bine, boala asta se numește ”să fiu cel mai tare din parcare, să am eu cele mai multe ”bibilouri” din vitrină și mașina cea mai bengoasă, să moară vecinii mei și fostele iubite care m-au înșelat, curvele dreacu”, mai pe scurt ”maneaua”. Că mai întîi a fost copiatul, și pe urmă a venit și linia melodică pe măsură, care a îmbrățișat întreg acest fenomen de care nu mai scăpăm odată decît dacă ne unim noi, ăștia, care au făcut școala pe bune și ne-am luat-o în freză în liceu de fiecare dată cînd am citit în plus la literatură și am știut conjugările la franceză, și plecăm în țările calde, acolo unde este normal să se folosească ghilimele atunci cînd se citează o sursă, din respect pentru mintea ta puțină care nu poate exprima în cuvinte potrivite ceea ce simți sau cu ceea ce crezi că ești de acord.

De la simpla copiere la BAC au plecat celelalte anomalii, iar profesorii care au închis ochii și au permis asta, n-au avut destulă viziune sau imaginație să-și închipuie un viitor în care Vanghelie ajunge om de vază, Becali își trage club de fotbal și nu rămîne un simplu cetățean cu staul de oi, Liviu Pop, cu mutra lui de vînzător de pui de la Gostat și buzișoarele lui în formă de fund de găină, parcă special modelate pentru a pupa niscaiva dosuri, devine ministru AL ÎNVĂȚĂMÎNTULUI, chiar și pentru cîteva săptămîni, ca să-i facă loc mai apoi lu tanti Cati, supranumită și Abramburica, asta din urmă, cu vocea ei din fundul gîtului, de bine ce-a pus bazele distrugerii învățămîntului românesc în primul ei mandat – probabil acum are de gînd să-l îngroape definitiv și fără nici o jenă în al doilea mandat luat tot așa, că a știut pe lîngă cine să se dea. Pe toți ăștia dacă-i tragi de mînecă să-i întrebi de sănătate (nu de competențe, nu mă faceți să rîd) te fac invidios pe succesul lor, atît sunt de retarzi. N-au avut destulă viziune, dar se plîng acum de bandele de corectori care în loc să corecteze texte literare, le schinguiesc și mai tare, sau haitele de jurnaliști care, după nenumărate copy-paste-uri, nici nu mai percep definiția cuvîntului ”onoare”, dar acționează în numele ei, într-o veselă ipocrizie.

Și mai țin minte o chestie adînc întipărită în memoria mea. Făceam naveta C-ta – Medgidia și-mi pregăteam lucrarea de licență (care îmi dau seama că nu va fi nicicînd valabilă în românia) și mă ia un vecin cu mașina că avea drum spre C-ța. S-a mirat îndelung că eu chiar citesc bibiografia pentru licența mea și a tras concluzia că sînt idioată ”în loc să ți-o cumperi cu 100 de euro, toată lumea face așa, știu eu pe cineva care vinde lucrări, nu te mai chinui prin biblioteci”. Retrospectiv privind, poate că avea dreptate. La ce mi-a folosit? lucrarea mea necopiată a luat un 7 frumos, în timp ce a celorlalți pentru care n-au mișcat un singur mușchi al minții era plină de 10. Și cu ce îngîmfare mi-au fîlfîit-o prin față.

Ca să se lăfăie alții pe spinarea mea (cărți ”Magie de Crăciun”, reviste ”Bim spiridușul”, articole aici lista e prea lungă și dacă intru în amănunte prea mulți vor fi înțepați (n-are rost), traduceri  – m-am cam săturat). mai nou, au început să mi se copieze și statusuri sau cum spunea unu azi ”păi ce rost are să te citez și să spun că tu ești sursa, că prietenii mei oricum nu te cunosc”. q.e.d.

problema mea e că încep să mă obișnuiesc și că nu-mi mai pasă atunci cînd cineva își asumă vorbitele mele. în definitiv, cine mă pune să vorbesc? să scriu? și să mă visez într-o societate onorabilă?

Printre copii, printre culori

afis 2 iunieSîmbătă am fost invitată la spectacolul Grădiniței 11 din Medgidia. Am descoperit acolo o fostă colegă de liceu, Cristina Burlacu, și o fostă profesoară, Geta Piloiu (eram printr-a 7-a cînd a suplinit un an orele de desen tehnic, am impresia că a trecut un secol de-atunci). Acum am fost invitată să le vorbesc copiilor (și părinților) despre LPC (literatura pentru copii) și văd eu despre mai ce. Nu-mi pregătesc niciodată speechurile înainte, mă inspiră pe loc oamenii și atmosfera.

N-am mai fost printre copii așa de mulți cred că de la lansarea ”Baladei căpșunilor”, adică de prin martie 2007. Ah, ba nu, din vara lui 2010 cînd am ținut clubul de vară (care se numea ”Ceai și lectură”) la Biblioteca din Medgidia. Chiar și-așa, astfel de evenimente continuă să mă ia prin surprindere, datorită oamenilor pe care-i întîlnesc/reîntîlnesc. Cred că de-asta nu voi reuși să mă deprim niciodată. Din curiozitate de ziua de mîine. Sau de evenimentul următor. Altfel, sunt ca un hîrciog, stau în casă, lucrez și mă joc cu fii-mea. Noroc cu evenimentele astea că mai văd și eu lumina lumii. 

Printre altele, mă tot bate gîndul să mă reîntorc în învățămînt, de fapt cred că nu m-a părăsit niciodată gîndul acesta, oricum uneori îmi doresc să fac orice altceva în afară de traduceri și articole, ca să-mi cîștig existența. Așa zic de fiecare dată, dar cu toate evadările mele, ba prin țări străine, ba prin companii aeriene, ba prin presă, tot la traduceri mă-ntorc. E ceva solicitant și liniștitor în același timp. Mă rog, ca orice lucru făcut din pasiune.

Ei bine, o să revin cu poze și întîmplări cu pitici.

Univers ContinueS to Surprise Me

(un mic update înainte de a intra în subiect:

Fat Down Summer: –3kg sau ar trebui să spun mai degrabă – 18 kg din noiembrie 2011 și pînă azi.

Încep drumul spre normalitate mea fizică, dacă mă pot exprima așa. N-am vrut o slăbire drastică, de teamă să nu rămîn cu vergeturi sau mai știu eu ce. Oricum ar fi, chiar nu știu unde a zburat timpul și de ce nu încep odată să scriu serios pentru ceilalți)

De multe ori am descoperit răutăți gratuite printre oamenii care în alte zile (sau concursuri) din alți ani se purtau super-mieros și nu știau ce să facă să se mai bage în seamă. În fine, stilul românesc de construire a relațiilor umane se reduce uneori doar la gramatică, fonetică și alte bijuterii de-astea intelectuale și semidocte. Țin minte că într-o zi am scris despre felul ciudat al unei astroloage renumite (pe net) de a-și alege bărbații cu care se întâlnea, în funcție de cum știau ăia să folosească verbul ”a continua”. Nu conta că individul era bine făcut, sau avea calități umane deosebite, sau că știa să schimbe o butelie sau un bec prin casă, dacă nu zicea corect ”eu continuu”, era anulat ca potențial soț, iubit, amic etc.

How sad! Și ce credeți că se întâmplă? Unul din indivizii cu care trebuia să se întâlnească dă peste istorisirea mea aruncată pe vechiul blog (la începuturile lui din 2006) și se prinde că era vorba de astroloaga lui – culmea e că era unul dintre cei care-l folosiseră corect pe ”a continua” ăsta – și îi trimite amicei mele un mail de adio, ceva gen că nu se aștepta la atîta superficialitate din partea ei și fără alte explicații îi pune link la însemnarea mea. Aia, bineînțeles, vine și-mi cere socoteală că de ce-am scris despre asta. N-am avut puterea să-i spun unei asemenea intelectuale intransigente că era prea de căcat subiectul ca să nu-l pomenesc și altora, deși m-a mîncat limba s-o întreb ce păzeau astrele ei cînd se aliniau planetele în asemenea întîmplări dramatice ce aveau s-o lase fără iubit pentru mult timp. Am preferat să mă-nvălui într-o indiferență de-aia rece, lasînd-o să-și găsească singură întrebările prin univers.

Ce concluzie tragem noi de-aici? Că uneori grammar kill love and friendship. Nasol!

De ce mi-am adus aminte de asta? Zilele trecute am făcut niște dilituri masive prin mailurile oamenilor cu care n-am mai interacționat de vreo 6 ani (printre care și astroloaga asta) și m-am oprit din șters ca să citesc și dramaticul schimb de mailuri din acea perioadă. Sincer îmi părea rău, țineam la ea ca la orice profesionist din oceanul ăsta de incompentenți, și-mi făceam mea culpa că-i stricasem o relație frumoasă, care începuse, ironic!, pentru că verbul ”a continua” fusese conjugat corect la prezent persoana I. Nu s-a mai continuat nimic, căci potential love of her life i-a dat papucii aflînd că asta era singura calitate a lui. Să mori de rîs, nu altceva. Mulți s-au și distrat la vremea aceea pe seama acestui lucru, nu și protagoniștii, se înțelege.

Reamintesc despre Părinții de îngeri, care și-au înălțat iar baloanele duminica trecută către îngerii lor. Asta ca să NU UIT că unele lucruri contează! De obicei, cele discrete.