O floare și mai mulți indieni

Nu, nu e vorba despre vrăjitoarele lui Zăvo, deși similitudinea e evidentă în cele ce urmează, și numai un naiv nu-și poate da seama că escroacele alea mint de îngheață fasolea în cratiță, un naiv care chiar te înduioșează după ce vezi cîtamai țeapa a putut s-o ia și încă să mai suspine apoi după… naiba știe ce, că oricum nu contează. S-a dus caimacu` și glazura de pe tort, să nu creadă careva că ce-a fost și și-a luat zborul se va mai întoarce înapoi. Subiectu mă lasă rece, io oricum nu le înghit pe fustangioaicele alea care umblă prin tramvaie la racolare de fraieri, cu fustele lor nespălate, puțind a transpirație, ca- bancu ăla ce se termină cu ”vai di mine și di mine, ce miros de chizdă vine”, cu ochii ăia ai lor de prădători, cu talentul de a se da pe lîngă tine făcînd pe proastele ”ai sî-ți ghicesc, ai sî-ți ghicesc”. Băi, dacă n-ai văzut o țigancă dîndu-și masca jos și arătîndu-și colții, vă spun eu cum e: te caci pe tine de frică.

Am locuit și locuiesc aproape de cartierul căruia i se spune și acum Ali Baba (ghici de ce), am învățat 14 ani și predat 3 la școala acestui cartier, în copilărie mi-au fost furate căciuli, mănuși, penare, stilouri, duse au fost și nu le-am mai recuperat, ba chiar lui frati-miu i-au fost furate și brînzoaicele făcute de mama pentru bunicu (se ducea el seară de seară ca scufița roșie cu coșul de bunătăți pentru bunicu), nu numai că i le-au furat așa calde și bune, dar i-au mai tras și vreo două după ceafă să se învețe minte să mai umble prin cartier cu brînzoaice aburinde. Așa că scuzați-mă dacă nu prea tolerez țiganii. 

_DSC2280Prin 2005 am făcut și-un reportaj despre vrăjitoare, ce palate, ce jeepane, plm, cîți proști trebuie să fi fraierit, că io am lucrat 6 luni în Dubai printre indieni ca să pot să-mi renovez o cameră și să-mi cumpăr un Matiz (de mîna a doua!). Apropo de experiența mea în Middle East, că aici voiam să ajung, n-am învățat nicăieri mai bine despre comportamentul țiganilor decît în Dubai, în alea șase luni de job cu indienii. Diferențele dintre unii și ceilalți sunt aproape inexistente că tot timpul pe la ședințele alea inutile pe care le făceam cu coordonatorii de diferite departamente aveam impresia că mă aflu în cartierul Ali Baba din Medgidia și că una-două mi se vor ciordi brînzoaicele din farfurie și mă întrebam oare de ce a trebuit să zbor atîția km prin văzduh ca să fiu așa de aproape de casă. Pînă cînd am citit un articol scris de Lucian Cueşdean care începea așa: "Limba punjabi, din India, are 2.000 de cuvinte curat româneşti, iar multe altele seamănă foarte mult cu ale noastre. Asta pentru că ei sunt urmaşii unui trib getic, ca şi noi, deşi distanţa dintre români şi punjabi este de 4.500 de kilometri". Și din tot acest articol ce trebuie să reținem cu toții este doar atît: ”Cueşdean spune că triburile getice, sub diferite nume, ocupau o arie geografică vastă, din Europa Centrală până în Asia, aproape de China şi de India. Actuala populaţie punjabi, din nordul Indiei, de pildă, este urmaşa unui trib de geţi localizaţi în Asia Centrală cu peste 2.500 de ani în urmă.”

Am primit acest articol chiar cînd eram acolo, de la aceeași Șeniz care are grijă să mă informeze la timp cu ce crede ea că m-ar putea interesa. A fost ca atunci cînd ți se aprinde beculețul. Nu reușeam să-i pricep pe noii mei colegi de slujbă, se certau pe cuțite și furculițe, pe scaune și meniuri la KFC, își scoteau ochii la ședințe pe tot felul de fleacuri, îi durea în paișpe de cheltuielile nesăbuite pe care le făceau pe spinarea angajatorului (chestie care mă afecta pe mine, că eu eram acolo ca să le reduc), dar aveau de fiecare dată argumente plauzibile, inatacabile și de doi lei (cel puțin în fața angajatorului, care nici ăla nu părea să aibă prea multă minte de permitea așa ceva în curtea lui, pe banii lui) și, deși era haos total acolo din cauza lor, deși erau niște putori clasa întîi și toată lumea știa asta, nimeni nu avea curaj să-i dea afară, cu toate că majoritatea voia să scape de ei, în frunte cu angajatorul. Europenii, mai ales, erau terminați cu nervii din pricina lor.

În schimb, în fiecare zi era cîte-o dramă de-asta indiană, suplineau neprofesionalismul lor cu cîte-o telenovelă, erau niște scenariști convingători (de pildă, cînd le-am spus eu unor stewardeze – și jur că n-am văzut stewardeze mai urîte și mai grase ca-n compania aia și sper să nu mai văd vreodată – ”să facă bine să se descurce cu mutatul dintr-un oraș în altul”, că nu sîntem acolo să le legănăm pe picioare, a ieșit un întreg tărăboi, băi, dar ce tărăboi, că_cum mi-am permis eu să vorbesc așa urît cu stewardezele pulii, că n-am stat drept în fața lor și n-am cîntat imnul Indiei cînd li s-a sculat lor flocăreala la cap, toate niște maimuțe neepilate cu urme de transpirație sub axile, niște inculte a căror singură baftă era că tipa de la HR era rudă sau prietenă sau amică sau promisese unei rude, unui amic sau unei cunoștințe că îi va găsi slujbă în compania lu Pește Prăjit. Drept e că și eu tot printr-o super mega pilă ajunsesem acolo, o pilă bine intenționată, iar eu o nesimțită că n-am apreciat asta. Stau prost la capitolul recunoștință, ori nu e timpul prea generos cu mine. Trebuie să mai recunosc însă că mi se cam rupe filmul cînd trebuie să pup în dos pe cineva, iar indienii mei, șmecheri și bandiți de felul lor – nu te joci cu genetica! – , au profitat din plin de treaba asta și de multe alte slăbiciuni pe care le au oamenii și care nu se studiază la orele de psihologie din liceu.

Am început să-i observ cu mai multă atenție și să încerc să descifrez comportamentul lor, ca să înțeleg cum se mișcă prin Univers, că la cap nu vei ieși niciodată cu ei. Cei mai înțelepți din firmă, oameni trecuți prin viață, le-au dat pace și și-au văzut de treaba lor, nu s-au mai obosit să-și bată gura de pomană, în schimb și-au scos pîrleala ironizîndu-i și amuzîndu-se pe seama lor. Uite, ironia e o chestie pe care țiganii și indienii nu o vor percepe, glumițele acelea nevinovate, semi-sarcastice, un pic sadice. Îmi dau seama acum că n-am avut niciun alișveriș cu oamenii fără simțul umorului – cred că de-aia mi-am și pierdut unele prietenii în ultima vreme. Nu mai rîdeam de aceleași lucruri, ori poate eram eu prea relaxată, ei prea stresați, nu mai percutau cum trebuie – nu știu care avea probleme mai mari.

_DSC2252Să revenim la micuții indieni. Sunt multe de spus, dar o să mă rezum doar la un singur aspect. Deși sunt varză cu ciuperci la minciuni, indienii, ca și țiganii noștri, se jură că nu fură, nu fac, nu dreg, nu, nu, nu, nu-i adevărat nimic, să moară mama, tata și toți puradeii din mormînt, se jură pe cruci, pe cimitire, pe capetele copiilor, se blesteamă să moară în flăcările iadului, în cazanele diavolilor, scuipă în sîn, se rostogolesc, îngenunchează, îți pupă picioarele, mîinile, se bat cu pumnii în piept, smulg cămășile de pe ei, fac totul pentru a fi credibili în ochii celor pe care i-au păcălit, iar aceștia din urmă sfîrșesc prin a fi și mai tare păcăliți. Nu vreau să spun totuși că indienii mei furau sau se tăvăleau pe jos, știți foarte bine că ar fi o exagerare, vreau să spun că instinctul lor de supraviețuire e mult mai mare și și-au dat ei seama că numai uniți își pot îngenunchia inamicii sau competitorii. Ceea ce n-ai să vezi la minunatul popor român, dar o să vezi la minunații rrrrromi. De-aceea nu mă miră pățaniile vedetuțelor noastre. De altfel, cîtă minte îți trebuie ca să fii vedetuță? Nu prea multă, se pare… Cum artiștii au orgolii prea mari și nu pot fi manipulați, vedetă e cel mai simplu să te faci.

Cred că am avut bafta să fiu deja sătulă de toate tertipurile rrrrromilor (să vorbesc politicos) – dacă pot numi baftă chestia asta – de n-au avut niciun efect indienii asupra mea. Întotdeauna am fost indiferentă la teatrul lor – poate că încă mai am imaginea fratelui meu mai mic, care pe la 10-11 ani, fusese altoit cu două după ceafă și trîntit în zăpadă pentru niște brînzoaice. Și chiar dacă pe el l-a motivat asta mai tîrziu să-și ia centura neagră la karate, eu tot nu pot să trec peste imaginea aceea și nici peste cele în care mă uitam eu prostește cum dispar țiganii în zarea Ali-Baba-ului cu căciulile, mănușile, penarele, stilourile mele, etc.

Dacă aș cunoaște sentimentul de milă, l-aș îndrepta către N. care a pus botul la indienii ei, mă întreb dacă C. nu are cumva sînge de țigan, sunt unii oameni care-și fură singuri căciulile și se jură că nu-i adevărat, vechea poveste, de care deja sunt plictisită.

***

Doamne, ce mult am scris, nu-mi vine să cred că am bătut atît cîmpii. Să încheiem totuși optimist. Unii și-o merită din plin, stau și eu și constat că uneori zicerile astea din popor nu degeaba sunt încă en vogue. Asta e, și-apoi dacă toți românii dhăștăpți ar munci in Spania, spaniolii ar fi defavorizați și ar munci în India, săracii, iar indienii n-au decît să parlească în Franța despre la vie en rose, parcă-i și văd, vor înnebuni franțujii să-i vadă pe ăia mîncînd din strachini cu mîinile, iar chinejii deja sunt în România, ce să mai, și uite-așa: homo migratorus calatorus. isn’it!? Same shit în Uk, Olanda, Belgia cu africani, în Middle East full de pakistanezi – tot un fel de indieni, în China au aterizat americanii printre micuții chineji – e prea multi, tu, n-are un’ să se mai ducă 🙂

***

poza 1: Punch in/out pe 25 dec. Anul trecut. Ce mai tărăboi și cu mașina asta! Dăduseră pe ea 15.000 de dolari sau nush cît dracu, undeva pe-acolo, și tot nu puteau ține în frîu absenteismul. Mă-ntreb dacă Sajina i-a făcut setările, că de doi ani se tot spunea prin ședințe că să se facă dracu setările alea, TK, the Big Boss, făcea spume la gură cînd își amintea de asta și nimeni nu se sinchisea. Sonrisa)) Normal, doar nu are cineva așteptări de prezențe la fix de la indieni. Întîrziau în continuare în draciSonrisa)) și plecau mai devreme decît toți, printre care șefa la chiul era chiar Sajina, cum dracu s-o pui pe aia să facă setările, abia se încheia la șireturi.

poza 2: colegi de birou, ten months ago.

***

Revenind în țară, la sfînta noastră realitate aveți grijă la portofele, că e criză, mamă, nu de alta!

Advertisements

Turiști în Dubai (II)

***

O fază ca-n filmele cu proști. Pe ultima sută de m (o chestie care mă seacă la culme – eu fiind genul care pregătește un eveniment luînd în calcul și cel mai mic detaliu, asta însemnînd că e nevoie de planificare în prealabil) s-a trezit firma lu Pește Prăjit să-mi dea nu mai știu ce beneficii, dar cu nume scris greșit pe CEC, într-o seară de joi cînd toate băncile erau închise și eu plecam vineri seara definitiv (și fără nici cea mai accidentală intenție de a mă mai întoarce înapoi în Dubai), iar vineri după cum se știe musulmanii au liber de la Allah de peste tot. Pe scurt, firma lu` Pește avea intenții bune, numai că nu era musai să le pună în aplicare, ca în filmele cu proști deci, sau cu alte cuvinte, ”io am vrut să te ajut, dar împrejurările au fost nefavorabile”. după un slalom labirintic (bănci, telefoane, parcări) am ajuns din nou la firmă (suma era destul de consistentă și nu merita totuși să o lăsăm baltă – cam 1500 exemplare din ”Al treilea călător” – hard cover – haha!). Agitație mare, ca de obicei, big boșii erau într-o ședință, big Tichei se tot uita prin geamurile lui descoperite poate îi fac niște bezele cu mîna sau un semn de rămas bun. Nici pomeneală, gîndul mi-era pe acoperișul acela Roof Top, mă și închipuiam întinsă pe sofale, cu zeci de perne moi în jurul meu și trăgînd cu nădejde din coctailurile alea de fructe demențiale, cu ochii la lună și stele căzătoare. Tot siropul cu despărțirile nu merge deloc, am o psihologie de turist (veni, vidi, a rivederci) iar treaba cu slujba – dacă nu înseamnă jurnalism – nu mă prinde deloc, oricît aș fi de bună și oricît de bine ar părea că mă adaptez undeva. Fac ce fac și-mi vine să zburd după subiecte mișto și oameni asemenea. Ori ăștia cu ședințele lor interminabile, după care a doua zi nimic nu mai este valabil din ce s-a discutat, pentru că au uitat să se ocupe de detalii (!), m-au iritat la culme timp de 5 luni și mai bine. În fine, faza e în felul următor, Eva – una din cabin crewurile firmei – lovită cu leuca în cap de știrea că plecăm – ne tot ținea de vorbă, urîndu-ne toate cele bune și nu mai termina odată în timp ce noi voiam doar s-o ștergem pe scări și să ne cărăm dracului o dată de-acolo. Unul din acele momente cînd îți vine să-i dai un cap în gură bine-intenționatului ăsta și să i-o trîntești așa, la marea repezeală: ”te-aștept în România”, numai lasă-ne odată să plecăm. de la etajul doi se aude o voce și niște pași coborînd spre etajul 1, unde eram noi și ne tot luam rămas bun de la Eva aia. Disperată că e vocea lu` Văcar – de care nu mai scapi cu orele cînd începe ăla cu God bless you și alte înțelepciuni culese din Pakistan – am tulit-o pe scări, lăsînd-o pe Eva cu jumătate de urare neterminată. Bărbati-miu și el după mine, din aceleași motive, ne e cam plin podul de rămas-bunuri. Cînd credeam că am scăpat se aude o voce mai baritonală așa, strigînd ca din gură de balaur după zuli-care-nu-voia-să-se-oprească: Zuuully, Zuully! Zulllyyyyyyyy!

Care dracu mai e și disperatu ăsta? Big Boss Tichei ieșise special din ședință și venise val vîrtej după mine să-și ia și ăsta rămas-bun, sau, mă rog, să pară pe ultima sută de m băiat de comitet. Ce să-i faci, ne-am oprit ca să mai avem parte de un alt arsenal de îmbrățișări, sînge și lacrimi la Osaka, am dat-o pe fraze diplomatice și fără sens cu ”I didn`t want to disturb you” și alte no hard feelings și lumea e mică, I`m sure we will meet again, but I hope not.

***

DSC00434În sfîrșit în stradă. L-am găsit pe Jamie cățărat în palmier (oh, yeah, baby, that`s the spirit) și Alexandra căutînd cea mai bună poziție de fotografiat. Jamie are 43 de ani, arată de 30 și se poartă ca unu de 23, e pilot de jetstream și între slujbe joacă în filme ca figurant (o chestie interesantă dacă stai să te gîndești că în reclamele la X-men – indoor și outdoor – în poze e corpul lui, dar capul lui Kevin Bacon și toată lumea are impresia că viața de vedetă e dificilă. iată de ce i-am pus tot felul de întrebări despre filmări, atitudinea actorilor, despre figuranți, make-up, costume, efecte speciale etc., lucru care a cam plictisit-o pe Alex, pentru că ea deja auzise toate astea, ni le-a spus la cină, într-un restaurant italian cu pizze servite de filipinezi. după atîtea labirinturi și rămas-bunuri aveam cu toți o foame de lup. Iar Alex, în afară de faptul că e cea mai frumoasă ingineră pe care am întîlnit-o în viața mea, e genul acela de om care, atunci cînd descoperă ceva interesant, moare dacă nu împărtășește acele locuri cu toată lumea care-i iese în cale.

***

Iată deci cum arată o mare șoricăreală:

all together nowsoricareala

roof topsoricareala 2

alexDSC00483

 

Grație oamenilor ăstora, am văzut și noi ceva frumos în Dubai, că altfel am fi ținut minte doar indienismele și frica unora de alții, să-ți bagi picioarele, cu cît mă gîndesc mai mult cu atît mi se pare mai penibil că oameni în toată firea în loc să-și vadă de enjoy life și alte exituri after work stăteau și făceau strategii de toată jena și intrigi meschine, transparente, despre cum să și-o tragă mai tare, alți bine intenționați, desigur, unii de-ăștia care eșuează de fiecare dată lamentabil în faptele lor bune și după aia dau vina pe comunicare.  

Adios UAE! Welcome back in Romania!

Turiști în Dubai (I)

Mi-a venit să-i spun ca Rhet lui Scarlett în ultima scenă a unuia dintre cele mai bune filme văzute vreodată: ”Frankly, my dear, I don`t give a damn”, dar urăsc sms-urile. Ce sens are să butonezi cînd ai deja un blog? Și cine zice că atunci cînd o parte din tine e fericită, cealaltă nu e îngrețoșată? Pentru că chiar nu mai contează nimic, nici principii, nici faceri de bine, nici futeri de mamă, nici ultime discuții, nici răfuieli. Omul ăla nu se va mai schimba în ochii tăi. Niciodată. Deci, sictir. De-acum nu mai rămîne decît să-ți păstrezi emoțiile pentru altceva, și nici măcar nu e o speranță asta. Știu că așa va fi pentru că de fiecare dată cînd am zis că nu mă mai surprinde nimic, peste puțin timp m-a surprins totul (în legătură cu viața, nu cu oamenii).  

***

Am făcut pe turista în ultimele zile care au mai rămas. Nu-mi vine să cred că în toate aceste luni am cheltuit în jur de 2500 de euro pe taxiuri și n-am văzut de fapt nici un Dubai, sau măcar părți interesante din el, sau măcar să nu mor proastă, de ce se face așa mare fîss pe seama lui. Dar trebuie să ai un ghid bun pentru asta. Adică, după ce ți-ai rezolvat toate problemele legate de acte și transport, Dubaiul (pe lîngă ce-am scris în articolul acesta) nu înseamnă numai discotecăreli și vînătoare de bărbați, de unde se culeg povești ieftine sau sîngeroase de amor, un fel de manele otevisto-proteviste cu low profile. Astea sunt peste tot, în toate colțurile lumii, în cele mai triviale și abjecte cotloane. Mereu am fost convinsă că din ”agațamente” de genul ăsta nu se pot naște decît avorturi amoroase cu gust de tequilla pentru ațîțarea dorințelor. De pildă, la prima petrecere la care am fost în Dubai, mai mult din politețe, că nu se cădea să facem mofturi din primele minute, o gașcă de pizdulici se hlizea și făcea poze și hihihi și hahaha, vai tu, ce-am mai rîs.

***

DSC_0057Așa că iată ce descopăr în cele cîteva zile de going out cu Alex și Jamie (despre care trebuie însemnare separată – a jucat în King`s Speech și l-a dublat pe Kevin Bacon în X-men):

1) în fața celui mai înalt turn din lume Burj Khalifa poți găsi o fîntîna arteziană care dansează din jumătate în jumătate de oră. Am prins un ritm arab și o melodie interpretată de Celine Dion. Merită văzut dacă ajungi din greșeală prin Emiratele Arabe. Mai găsești acolo o faleză pe care te poți plimba romantic, de mînă cu consortu/consoarta, pe sub felinare franțuzești, îmbrățișat de mirosuri arabe, bețișoare fumegînde, arome de șișa și flashuit de zeci de camere de fotografiat ale altor turiști nerăbdători să-și pună pozele pe facebook. Locul: Dubai Mall (cel mai mare mall din lume, 1200 de magazine, un imens acvariu etc. – totul la dimensiuni de cele mai cele – semn al grandomaniei arabe);

00012) Buddha Bar, undeva pe lîngă Dubai Marina, are înăuntrul restaurantului-bar-cafenea un imens Budha, of course. asta e ceva pentru snobi, o încărcătură fantastică de roșu și kitsch de-ți vine să-ți faci o minunăție de seppuku. am crezut că e o cafenea simplă în care putem asculta Buddha Bar și sta de vorbă. de unde, alte fițe cu mîncare asiatică, deși e o franciză franceză. de sus, de la etaj, am privit în lounge-ul care era și restaurant. majoritatea mesenilor erau îmbrăcați ca la nuntă și aveau pe mese blackberry-urile lor ultimul răcnet. Am zis pas și-am aterizat în Roof Top, de care o să vă vorbesc în partea a doua că n-am pozele momentan. Alex s-a ocupat de partea cu fotografia.  

3) Văzut și hotelul de șapte stele în care nu se intră decît cu plată dacă vrei să-l vizitezi – un lucru care nu m-a interesat, firește – sau se plătește în jur de 4000 de dolari pe o noapte cu răsfățuri regești, probabil pentru cei care au bani de spălat sau cei foarte foarte bogați care au bani de aruncat cu nemiluita.

100_02624) Atlantis – sau cum spune în ghidul oferit odată cu biletul de intrare – the extraordinary world of 65 000 marine animals. vizitat doar Lost Chambers că altfel am fi stat pînă dimineața (și nu ne-am fi plictisit). Se vrea o recreere a continentului pierdut, o treabă care a costat milioane de dolari. Văzut piranha (pee-ran-ya = dinți-foarfecă în traducere), arapaime, meduze fără ochi și creier, steluțe de mare, pisici de mare, crabi etc etc etc. un loc unde poți face și scubadiving (numai dacă ai certificat de scufundător) printre peștii ăștia și mîngîia pe burtă cel puțin o pisică de mare. Atlantis se află localizat pe insulele acelea artificiale în formă de frunză de palmier.

(continuarea din România, că e mai frumos cînd remember the streets/people etc. gata, hai că am un avion de prins)

Decizia

eram azi într-un autobuz plin de indieni și pakistanezi și probabil cîțiva filipinezi și mă uitam pe geam la tot pustiul ăsta din fața mea, 100_0111că imediat cum ieși din oraș, pe oriunde ai lua-o, dai de pustiu, numai nisip cu pîlcuri răzlețe de tentative de copaci, că nici nu știi cum să-i numești. în aer pulberi greoaie de nisip, rotocoale și vîrtejuri de vreo 60 km la oră. asta in afara orașului, că în centru, mai pe după blocurile înalte, să fi fost o viteza a vîntului, și nu greșim dacă spunem că e și a nisipului, de vreo 30 km pe oră, cam cît să întorci capul după mașini și să te trezești cu un pumn de nisip în ochi, așa de-aiurea. și mă gîndeam că e primăvară acasă, una capricioasă, ca de obicei, dar în vreo două săptămîni cam dau mugurii, cresc zambilele, narcisele, păsări, ciori, vrăbii, ciripituri și croncăneli, pisici întinse după o fărîmă de soare, cîini scuturîndu-se din amorțeală, ziare, dileme vechi, noul val de tineri scriitori, tîrguri de carte, culori, sunete, viață și ce plm caut eu în pustiul ăsta unde nu se întîmplă nimic? 

***

mai încolo intrăm într-un mall, locul preferat de plimbare al dubaioților. nouă ne era foame și, în plus, căutam o husă de chitară. de unde atîtea huse, de unde atîtea parcuri? de unde atîtea terase? și chiar dacă ar fi ceva parcuri, fie faci doi pași, te bate soarele în cap și leșini (iar acum încă e bine, doar vreo 25 grade), fie faci trei pași, te flutură nisipul în cap pînă-ți vine să-ți tai pletele, să-ți smulgi genele și să-ți scarpini pielea la sînge. și chiar dacă ar fi terase, riști să bei o cafea cu nisip.

te adăpostești deci într-un mall, acolo sigur ai aer condiționat, unul de-ăla care te fîlfîie din toate părțile de te nenorocește mai rău decît căldura. dar unde naiba să mănînci? dacă intri în restaurantele indiene, primul lucru pe care-l vezi sînt mîinile tuturor băgate pînă la cot în castroane de inox și hăpăind din blidurile lor orez amestecat cu dracu știe ce sosuri grele, mîncînd de parcă s-ar sfîrși lumea și orezul. îmi închipui că dacă se mănîncă așa soios, de ce nu s-ar și găti tot cu mîiinile în ceaune? al doilea lucru pe care-l simți e mirosul. transpirație amestecată cu mirodenii și ultimul ceaun de pe foc. poftă bună! deci mall! junk food și aer condiționat! flori de plastic. sariuri. abaye. transpirație amestecată cu mirodenii și ultimele ceaune de pe foc. da-ți seama ce înseamnă 30 de bucătării într-un singur loc. mi se face rău, vreau aer. nu condiționat. canci. de unde atîta aer? sau poate voiam ceva răcoare, te pomenești. cum ar spune miss N. ”alta care se plînge”. de civilizație probabil.

***

ăia de la muncă ne sună într-o disperare vecină cu moartea că să predăm pașapoartele, să ni se anuleze vizele, că dacă nu, vine babalau și ne papă cu fulgi cu tot și nu ne vor mai da nu știu ce scrisori ca să ne găsim alte slujbe pe bani mai mulți și în condiții umane. tremură chiloții pe noi de frică, ce să spunem. de parcă altceva n-avem de făcut decît să alergăm după vize și slujbe pe vremurile astea artificiale, cînd hamacul se leagănă singur în grădină, iar eu abia aștept să alerg cu degetele pe tastatură prin lumile mele unde e mereu răcoare. o fi foamea mare, dar nu pentru noi.

***

deci, ne facem bagajele. experiența Dubai e pe sfîrșite.

Doar pentru că poți?

serie1 135”Da”, a zis Gabi super sictirit de întrebarea lui Mihai Petre de la ”Românii au talent”. Petre ăsta nu a înțeles de ce Gabi desena în timp ce cînta sau cînta în timp ce desena, tot aia. Zice vedeta Petre: ”nu înțeleg momentul tău. de ce faci două lucruri în același timp? doar pentru că poți?”

păi na. bine că n-ai cîntat și cu chitara în dinți, băi Gabi, că leșina ăla pe scaun. mă rog. asta cu ”doar pentru că poți” e foarte interesantă, dar cred că mi-ar lua 4 tomuri să explic cît de wrong e să te miri de putirința cuiva, în loc s-o lași să se exprime. io țin pumnii de departe, pînă cînd ne-om strînge la o șuetă de chitări și tobe și alte muzicuțe.

***

ultima zi în aviație. revenim cu picioarele pe pămînt. s-a terminat cu telefoanele, cu transportul altora, cu familiile altora, cu menage a quatre, cu labele triste și speriate, cu bîrfele și alte șmecherii. o experiență interesantă though. pe de altă parte au fost și rîsete și amuzamente și mîncare împărțită cu colegii cînd muream de foame și nu aveam timp nici să ronțăim un biscuite, cu răsturnări de situație, cu ziduri de indieni versus ziduri de români, apoi cu ziduri de români care s-au destrămat, a venit paranoia și le-a luat, s-au aruncat cu cărămizi de poți rîde 3 vieți de atîta șmecherie, în timp ce burtosul ălalalt zbiera după love, love, all I need is love. ironiile astea sînt fermecătoare, numai că puțini le văd în situația dată, nedată sau redată. altfel s-ar chema că ar avea simțul umorului. iar unii NU pot. nu au cum. nu sînt în stare. nu-i duce formația, nu-i ține clădirea, sau temelia e putredă.

au mai fost șoapte, complicități, suspine prin bathroom, ca între fete, deziluziile lor, disperările, mini-ședințele din paintry unde oamenii mă trăgeau cu nodul în gît și-și vărsau necazul, iar eu încercam să găsesc soluții și nu vedeam decît exitul. al lor și al meu.

au fost lupte pe scaune, sau pentru scaune, sau altădată pe sub scaune, sictirelile altora, frica materializată într-o listă cu nume ce trebuiau tăiate, nume ca numerele de la Auschwitz, ăsta e bun, ăsta nu e bun, sfaturile sforăitoare ale celei cu atît de multă ”previous experience” încheiate cu ”God always has a plan”, crezînd că am nevoie de alinare (făi, mă scutești? sînt 15 000 de scenarii posibile pentru o singură situație de viață) cînd de fapt eram dezgustată de atîta diplomație falsă, o altfel de minciună cu mănuși, cea mai jalnică dintre toate. 

dilimacheau fost și priviri calde și sincere, cu ochi umezi, și suflete mari cît toate oceanele lumii la un loc. și oameni mărunți, care după ce-au făcut rahatul praf au vrut să se retragă cu un ”I don`t want to be involved”. Evidemment!

***

“Da”, a zis Gabi. Pentru că pot. Dar la el era vorba de cîntec și inorogi pe hîrtie.

Ceva mingii la fileu și în sfîrșit liniște

jamie3Evenimente nu prea, cărți deloc, doar amintirea unei neliniști sufletești care era creativă și care nu dăuna nimănui, nici măcar mie. Am ajuns într-o seară la turneul de tenis de pe-aici. Juca în seara aceea spaniolul Guillermo Garcia-Lopez cu sîrbul Novak Djokovic. A cîștigat cel din urmă, deși jocul spaniolului a fost mai elegant. (unde poți să-ți dai seama că poți pierde mai mult cînd greșești tu pentru că ții la spectacolul în sine decît atunci cînd greșește adversarul care vrea cu orice preț să cîștige). Plimbîndu-ne prin Irish Village, unde s-a ținut toată șmecheria, am avut la un moment dat senzația că în sfîrșit sînt undeva într-o vacanță binemeritată, iar că treaba asta cu Dubaiul e așa o chestie pe care ne-am sprijinit picioarele și am dat din ele doar ca să nu stăm pe loc. A fost ceva ce mi-a amintit de GreenHours, de Cișmigiu, de oameni ieșiți la plimbare, o plimbare de-aia în care nu știi exact dacă vine primăvara sau începe toamna. Mirosea a shaorme, a cartofi prăjiți, a cafea Sturbucks, a popcorn. berea curgea și ea. potolit, in pahare de plastic. mă așteptam dintr-un moment în altul să-i văd pe Seinfeld, pe Elaine și pe George în tribune. pe Kramer împiedicîndu-se și făcînd un dezastru printre spectatori. Am ajuns acolo cu Jamie și Alex, fără să fi cumpărat bilete înainte, dar ne-am descurcat, ca băieții. felul în care am intrat mi-a amintit de Adriana S. care mereu intra la concerte metalice fără să rezerve sau cumpere bilete. Zîmbea larg și dădea puțin ochii peste cap plus o fluturare de gene.

piublic

 

***

ce înțelegem noi din tot meciul ăsta? că intrările în scenă sînt mai puțin importante decît ieșirile. poate că de-aia Lopez a fost mai plăcut de public decît sîrbul.

17 weeks and 1/2

Cînd nu te aștepți la nimic ai parte de de toate. Am avut totuși o serie cam lungă de deja-vu-uri și încep să cred că iar trăiesc într-un film regizat de alții, unde singura mea grijă (sau datorie) este să nu-mi pierd conștiința sau cumpătul.

Am făcut un pas înapoi în ultimele două săptămîni și am încercat să păstrez o balanță între mine și restul. Din persona non grata am devenit persona grata, iar acest din urmă lucru se poate schimba mîine, bineînțeles, dacă uit să fac ceva, sau să cred că ”scaunul” meu e mai important decît mopul Pushpei, îngrijitoarea celor din J22.

Investigația s-a încheiat. Ce te faci cînd nu-ți place ce-ai descoperit? Probabil cînd o să descopăr că nici așa n-a fost bine, sau că era mai bine la început, sau… sau… sau… o să mă duc să trag un pui de somn și-o să las Matrixul să ia deciziile lui și să-și facă damblaua prin viețile noastre, că oricum nu ne aparțin.

O să te învăț ceva: întotdeauna sînt două versiuni, mai bine să nu dai dreptate nimănui și să păstrezi doar pentru tine concluzia. Așa, pentru oglinda ta personală. Te uiți în ea și fredonezi ”în pădurea cu alune/aveau casă doi pitici/vine pupăza și spune/vreau să stau și eu aici”. Dacă încă mai poți face asta, copilul din tine mai e acolo, încă îi mai poți șopti tot ce vrei fără să crezi că devii stupid. Cînd îți aduci aminte de el, desigur. Deci nu-l sugruma, ascultă tot ca și cum nu ți s-ar întîmpla ție, ca și cum nici n-ai exista.

Încep să cred în forțe supranaturale, în destin, în extratereștrii, în lumi paralele, în triunghiul bermudelor, în monstrul din loch ness și în fîntîna arteziană de la capul patului, care oricum e stricată. Mi-aș fi dorit să cred în tine. Oricine ai fi. Mi-aș fi dorit să despoi pe toată lumea din jurul meu de vanități, de poziții, de costume, de papucii cenușăresei și să vorbim aceeași limbă. Din păcate, nu se poate. Ne-ar fi fost mai ușor, dacă n-am fi fost construiți în așa fel încît să ne facem viețile un calvar și din căcat muștar. Poate chiar am fi comunicat. Avem toate căile deschise în privința comunicării și în continuare nu sîntem în stare de asta. Dăm vina pe tot ce se poate, inclusiv pe internet, dar niciodată pe demonii noștri interiori.

***

What is the thing that you want to change if you could? numai de întrebări cu greutate avem parte zilele astea. Răspund mecanic: Me. Nimeni n-a înțeles nimic. În continuare ei cred că tot ce se întîmplă are vreo importanță. Că amprentele lor sînt mai șmechere decît ale egiptenilor sau ale tuaregilor. Că trebuie să și le lase undeva. Pe un attendence machine sau pe briceagul pe care ți-l împlîntă în spinare cînd cred că nu ești atent. Nu au auzit de ferăstraie, de bormașini sau picamere. Nu au simțit pe pielea lor tăișul cuvintelor.

Ei sau ele cred în continuare că atunci cînd pleci dintr-o firmă, ceilalți ”ei” te vor regreta. Nu, dragă, regula principală și unică e că toți vor da vina pe tine pentru toate căcaturile ce n-au fost în stare să le facă și apoi te vor uita, vor șterge numele tău din memorie literă cu literă. În fine, sînt amuzanți aștia ”noii”, se vorbește despre challenge, despre ”imposibil” și cum îl vor face ei să se întîmple (really? poți da și timpul înapoi și să nu rămîi doar un personaj?), acest imposibil, de parcă ar fi capătul pulii la care n-au mai ajuns odată, cum vor transforma ”nu”-urile în ”da”-uri, între timp am mai numărat trei demisii și alte cîteva umilințe pe care unii își permit să le facă altora. O chestie care-mi face părul măciucă în cap și simt nevoia să acționez. Nimeni nu a plecat din cauza mea, cum se așteptau marii mahări, haha! Prefer să le urez drum bun celor cu exituri fără întoarcere, după o asemenea înfundătură drumul nu mai poate fi decît deschis. Fiindcă știu ce oameni minunați sînt. Un fel de oameni cu care ai putea să termini o călătorie. Un fel de oameni care, atunci cînd întorci capul în altă parte, nu se strîmbă unii la alții, cum face Clănțănitoarea de Cap, actually. Un nor de paranoia deasupra capului unora din care din cînd în cînd se storc jalnic niște averse de căcat. Problema matematică e în felul următor: unu trimite din norul lui niște stropi diareici, jup-jup! – vremea nu cere socoteală și nici nu trebuie explicată -, dar din acest căcat aruncat de alții din gurile lor generoase de căcat, iese la iveală că miss Prada este avocată și a apărat drepturile femeilor în India. Patru ani a stat în fața judecătorilor și a încercat, iar de multe ori reușit, să cîștige cazuri imposibile, iar acum a spus-o așa, din poignet, doar pentru că venise vorba. Concluzia finală e că orice căcat mîncat de alții are valoarea lui, în sensul că după ce-l dăm la o parte – întotdeauna vom găsi o cale – descoperim oameni bătăioși, care cîndva aveau idealuri.

*** 

Hai să vorbim despre vreme acum, la sfîrșitul știrilor despre căcat. Recunosc că ar fi putut fi despre pula-n pizdă, dar pe acelea le păstrez pentru altă zi, depinde cine mă enervează. Englezii au întotdeauna un talent deosebit pentru small talkings, știu ei de ce, sînt pe un teritoriu neutru, nu jignesc pe nimeni, sau cel puțin așa au și ăștia impresia că nu se prinde nimeni de nimic, nici de faptul că e vînt prin munți. Ei bine, nisipul din Dubai e încă în aer, coboară în plămîni, se instalează în oase, se macină printre dinți, intră în nări, time to pick your nose. Drumurile pe care le fac între main office și inside dafza de vreo două ori pe zi (cam 2 km distanță între birouri) sînt cele care îmi amintesc de Camino. Simt grăunțele de nisip cum se depun ca o pojghiță fină pe toată pielea, pe gene, cum se vîră printre firele de păr, printre unghii. E bine. Îmi pun întrebări care încep cu ”dar dacă?” Un Sylvester îngrijorat îmi spune: ”dacă mai umbli mult așa o să-ți dea sîngele pe nas” și nu glumește. Fază la care îmi pică fisa și realizez de ce umblă ăștia pe-aci cu nările acoperite.