Ciupitorii, slujbele şi ceva relax

Pentru Laurentiu n-am reușit să strîng decît 300 lei, poate c-ar fi fost mai mulți, dar în timp ce intrau banii într-un cont pe care nu l-am folosit decît pentru această campanie, am aflat că băncile iau comisioane de încasare, chestie care m-a cam pissed off, nu cred că există nicăieri în lume așa ceva. cum nu există nici comisioane că-ți verifici suma din cont la bancomat (în Spania sau în Dubai, de pildă, unde-am avut conturi nu se întîmpla asta), dar în România se ciupește de oriunde și nici un sistem nu se simte bine pînă nu se bucură de mărunțișul altora. Bine c-am mai aflat ceva luna asta. Plus bonusul că se vor mări comisioanele. De ce nu mă mir?

Vă mai dau un link despre slujbele scriitorilor. Apropo de asta era să devin bibliotecară săptămîna trecută, dar pe urmă s-a mutat discuția pe primării, pe alegeri electorale, ceva foarte complicat, chestie care m-a plictisit din start și am renunțat. Mai bine mă uit la filme, deși nici timp de asta nu am. Am pregătit totuși o selecție de 50 de filme tonice cu care v-ați putea umple toată luna aprilie.

Altfel, văd că toată lumea s-a apucat de gătit, ceea ce oricum e mai bine decît să se apuce de bîrfit. Mă-ntreb dacă mai sunt secrete de aflat. Bineînțeles că urmăresc și eu Masterchef, am devenit chiar fan, cel mai mult îmi place partea cînd concurenții dau replica ”dar eu chiar gătesc bine, însă nu știu ce s-a întîmplat”. Eh, ce să se întîmple… under pressure te mai părăsește norocul, asta s-a întîmplat. Şi pe urmă vine partea cu milogeala, ”vă rog, n-o să vă dezamăgesc”.

Cam atît, deci nimic interesant. Am rămas în urmă și cu cititul. Bookclubul de anul ăsta e un fiasco total, nici celelalte din anii trecuți n-au fost cine știe ce, dar anul ăsta am primit niște cărți special scrise pentru a te demotiva să citești. Firește că și recenziile – dacă pot numi rezumatele alea recenzii – mai degrabă părerile acelea strofocate despre cărțile primite mă fac să cred că au fost compuse într-un supersictir. Cele mai hazlii sunt cele în care se amestecă psihologia personală gen ”nu știu alții cum sunt, dar eu…” cu borșul din carte. Ei bine, nu vreau să știu cum ești tu, vreau să știu cum e cartea sau dacă merită să mă apuc de ea.

Totuși am descoperit azi un blog de carte și film. E foarte bun, chiar merită să-l răsfoiți. Pentru partenerii mei de bookclub, dragilor, cam așa ceva voiam, să aflu chestii noi, să-nvăț ceva interesant, să mă seduceți cu cărțile voastre. Așa o apatie față de ele mai rar mi-a fost dat să văd, de parcă ați început treaba asta dintr-o mare obligație, nu într-un mare entuziasm. Asta e, viața e grea, cititul şi mai şi…

I`m out. Mi-ajunge atîta blogăreală pe luna asta.

Advertisements

Un film de Oscar

Performanța ca performanța, dar plictiseala a fost mai mare. O poveste despre un bîlbîit care se întîmplă să fie regele Angliei, monarhul absolut care nu putea să lege două fraze decît dacă se enerva. Ar fi putut fi un film bun, dar este cel mai bun. Oscarurile au decis.

Vă dați seama că acum vor vui toate blogurile de subiectele zilei, filme, actori, fete, băieți. Deci și al meu. Haha. Am timp acum!

Despre ”King`s Speech” s-a zis că e o comedie socială, nu țin minte să fi zîmbit măcar la vreo replică sau o situație prezentată în film. (Britanicii ar spune: nu ne înțelegi umorul). Yeah, right! E mai degrabă o melodramă subțire, orice-ar spune literații care au acum și o statuetă pentru confirmarea criticilor lor din fițuicile ziarelor. Dacă ați plîns la final cînd regele în sfîrșit și-a spus speechul și toată lumea a răsuflat ușurată, eu am murit de rîs cînd scenaristul filmului a mulțumit pisicii sale pentru inspirație sau n-a fost prea clar pentru ce. Britishii au sărit de cur în sus pentru cele cîteva critici negative pe care le-a avut favoritul lor și au început iar discuții de-alea cu ”ești american, nu înțelegi monarhia”, ba tu, ba tu… Sînt sigură că englezoaicele sărite de 40 s-au emoționat pînă la umezeală de scena cu ceaiul, în care Bonham-Carter, ce-o juca pe regina-mamă, s-a servit singură  la masa antrenorului de speech, de ai impresia că toată nația e bolnavă de ceva, una-două, hai la ceai. Asta mi-amintește de un accident petrecut pe o stradă în Colchester, cînd victima a bătut la ușa gazdei mele să ceară ajutor sau un telefon să cheme o ambulanță ceva și deși nenorocitei victime îi curgea sînge din nas și din cap, gazda mea a întrebat-o: Do you want a cup of tea? Nici o legătură cu filmul, e doar un flash al meu.

Un lucru care mă plictisește într-un film (și oriunde în altă parte) sînt clișeele, dar suma clișeelor aristocrate e ceva ce te face să-ți pierzi cumpătul. Sigur e nasol pentru un rege să nu se poată adresa poporului său, dar nu m-a impresionat drama asta, big deal, o dramă trebuia și regele să aibă, pe lîngă altele care nu există, ce altceva avea de făcut decît să-și exerseze discursul? Că altfel drama, pe care orice om normal o poate ghici, din punct de vedere psihologic e slab redată. Mesajul e că poți să fii și bîlbîit că Anglia tot o vei conduce, sau ceva tot vei conduce – o mașină sau o companie – poți să n-ai nici o diplomă de terapist că dacă ai noroc sau așa vrea Allah tot vei antrena un rege cum să vorbească. Hai totuși să nu exagerăm atît cu dramele astea și să fim ceva mai ancorați în realitate, e prea patetică societatea de azi, una două îi curg ochii pentru orice fleac, dar rămîne indiferentă la drepturile omului.

A mai fost o scenă cînd bîlbîitul nostru rege cerea așa ajutor de pe pereți, cu ochii, de la strămoșii lui materializați în tablouri. Total aiurea avînd în vedere că regia acestui moment a fost așa de slabă că nu s-a înțeles dacă își ura strămoșii pentru că nu trebuia să-i facă de rușine în fața mulțimii sau, fixîndu-se pe tablourile lor, își lua puterea de a se bîlbîi în continuare. Chestie care m-a impresionat la Colin Firth, mira-m-aș să nu fi rămas bîlbîit de tot, la cît a exersat să fie unul autentic.

Well… mda! Nu se poate să fim toți satisfăcuți pe deplin, cu toate că mie mi s-a cam rupt de Oscaruri, am văzut ceva pe final și niște poze cu rochii. Că cam asta a ajuns festivitatea asta. Un podium de modă și bîrfe.

Selam aleykkum and Love Story

îmi place cînd seara ajung acasă și sun la Zahir Grocery să-mi aducă țigări, cola, apă plată sau cafea sau alte porcării de care avem nevoie și pakistanezul de peste drum bate la ușă și zice ”selam aleykkum, fifty dirhams, miss”. dacă nu are să-mi dea rest, vine peste jumătate de oră cu banii ficși. sau îl anunți la telefon ”vezi că am o hîrtie de 500, vino cu bani schimbați ca să nu mai faci două drumuri”. ”no problem, miss”, zice el. e încărcat cu pachete și pungi de dus altor puturoși ca noi.

Zahir-proprietarul, de bucurie că la 404 stă o turcoaică, mi-a pus într-o seară în pungă și un pachet de lame de mestecat, pe care nu le cerusem. Am vrut să le dau înapoi, crezînd că a încurcat comenzile, dar băiatul de alergătură al lui Zahir a zis că ”no mistake, free of charge.” Ca urmare, a doua zi, am făcut baloane toată ziua, prostindu-mă cu Myra și rîzînd pe sub birouri, care, la început, la venirea mea în firmă, a fost foarte recalcitrantă, crezînd c-o să fiu un fel de șefă cu figuri în cap, orice-ar însemna asta. Azi îmi spunea că n-a mai rîs demult așa cu poftă, dar nu din pricina baloanelor gumate, ci pentru că se simte foarte relaxată în prezența mea.

Cred c-am cucerit-o după ce i-am dat să citească Love Story a lui Erich Segall, carte care acum a trecut la Imelda. ”Ai plîns la sfîrșit?” am întrebat-o cu ochii jucîndu-mi în cap. ”Bineînțeles”, a recunoscut ea. ”Hai să vedem dacă o să plîngă și Imelda”. ”Daaa”, s-a amuzat, ”pe urmă i-o dăm lu` Caty” (filipineza nr 3). ”Să plîngă toată firma, ce naiba”, am decis eu.

Într-un fel anume, mă impresionează micuțele filipeneze. Pe cît sînt de ambițioase pe atît de mult bun simț au. Azi îngînau toate trei melodia din Love Story ”where do I begin/to tell the story/Of how greatful love can be
The sweet love story/That is older than the sea”

Știau melodia, dar a fost surpriză pentru ele să afle că e coloana sonoră a unui film celebru de prin anii `70.

Antichristul

Subiectul filmului, fără mișto, și dînd la o parte varza religioasă din el, este următorul: o nimfomană isterică, citită, cultivată, costelivă (ca orice isterică) și botoasă ca un cur de cal, nu poate renunța la un orgasm nici cînd își vede copilul de doi ani că se cațără pe fereastră și se aruncă în gol de la nu știu cîte etaje, multe în orice caz, că praful se alege de el. Hai că începe bine, nu? Noi însă nu aflăm decît pe la sfîrșitul filmului că aia în timp ce și-o trăgea cu bărbaxu îl văzuse pe copil luînd calea Edenului. asta nu trebuia să v-o spun nici eu, dar scopul aici nu e să vă țin în suspans, ci s-o dați dreacu de aberație cinematografică, așa de cîntată în slăvi de toți religioșii.

Montajul de la început e o feerie dionisiacă: apă curgînd pe organe genitale, copilul dîndu-se jos din pătuț, ăia aruncîndu-se în patul conjugal, dornici de fricky-fricky, ninsoarea care intră în cameră ca o chemare, copilul atras de magia fulgilor de nea, zborul spre moarte, isterica în orgasm.

Urmează durerea. Ups, a murit copilul! Ce copil frumușel! aia leșină în drum spre cimitir, își revine, chipurile, cu greu, spitale, perfuzii, psihoterapie. urmează niște dialoguri coborîte din copac, un scenariu scîrțîit, în film joacă doar doi oameni, el și ea, ceva tre să facă și ei pe lîngă sex sălbatic, adică să bolborosească despre durere, suferință, anxietate, all that jazz.

pleacă ei într-o pădure de-asta, alegorică, cum spun specialiștii, bărbaxu care era psihoterapeut, își ia nevasta de subiect la analizat, interesat profund de durerea ei, și haida s-o vindece în pădure, unde ea murea de frică, aflăm mai tîrziu de ce. apar niște simboluri super-trase de păr (ceva care să aibă legătură cu titlul filmului, da? nu!) Viziuni cu căprioare pe cale să nască și nu mai nasc, o vulpe rahitică_care-și mănîncă pîntecul și-i spune gagiului pe un ton apocaliptic spre desene animate: ”the Chaos Reigns”, hai dă-mă dracu (io și Ralu cu care vedeam filmul am izbucnit în rîs) și o cioară care nu mai moare, deși i se dau în cap niște bolovani ca lumea. Alegorie, ce vrei… taci că-i bine.

mai departe aflăm că acu ceva vreme gagica lucra la o teză despre genocidul femeilor, în cabana unde-au tras ei (probabil locuința lor de vară de la țară), pe cînd fii-su încă mai trăia, dar era încălțat invers de mă-sa aia denaturată, și stătea de fiecare dată cu picioarele cîș, probabil să nu poată fugi prin natură, în timpul lucrului cultivatei ăsteia, că altă explicație n-am găsit. și la ce lucra? ce studia? ce de zor tot cerceta? niște chestii cu Satan, mda.

din cînd în cînd, plină de suferință, gagica sare din somn în șomoiogul lu bărbaxu, ăla luat prin surprindere o cam dă la o parte într-o noapte, drept pentru care asta iese turbată în pădure și începe să se masturbeze cu furie, să-și potolească fierberile clitorisului. pînă la urmă vine și ăla și o rezolvă, ce băiat bun! se țin de crengi, se freacă de pămînt, vedem un cur de bărbat, (cam lăsat, dar nu avem pretenții, că nu-i al nostru) apar și alte gagici goale printre rădăcinile copacului, păcătoase de-alea moarte demult, faceți-vă că nu le vedeți, că e alegorie.

dintr-una într-alta isterica devine violentă și-ncepe să-și mutileze bărbatu, ba îi arde un lemn în sculă, ba îi bagă un șurub în picior de care îi atîrnă o greutate (cică piatra de moară, explicația nu mai știu cui, gagiu trebuie să preia păcatele tot așa ale nu mai știu cui) și hai ca s-o scurtez, într-un final, nimfomana își taie clitorisu cu foarfeca, năpădită de sentimentul vinovăției, și ca s-o salveze definitiv, bărbaxu o omoară de verdad, no de mentira. acum puteți să vă uitați și voi la film să vedeți dacă nu e așa.

ce mă deranjează cel mai mult este nu că ăștia doi sînt săriți de pe fix, nici că aia se mutilează în draci, treaba ei, clitorisu ei, nici că e filmul crud (există thrillere și mai crude, și dacă vreau cu adevărat fîntîni arteziene de sînge prefer un Tarantino, are umor și cînd își face personajele să se căsăpească între ele), mă deranjează tevatura asta cu religia, pe care, se pare, că deodată o pricep toți și că orice bășină e legată de religie.

regizoru e un șmecher though, se ține de rețeta comercială, sex amestecat cu religie și Ice age, un titlu care i-ar putea atrage și pe sataniști, și cu cît se uită mai mulți, cu atît se vorbește mai mult și numele lui Lars von Trier va fi pe toate buzele. pelicula e dedicată lui Tarkovski, cum altfel, care e regizor de imagine și atît, alt dubios. În general, subiectele acestuia din urmă sînt simple: închipuiți-vă că trebuie să vă uitați trei ore la un tip care pescuiește într-o baltă și altceva nu se mai întîmplă acolo. Cam cît suspans trebuie să fie în prinderea unui pește? Imaginați-vă doar și e de-ajuns. Camerele de filmat ale lui Tarkovski merg în relanti din toate unghiurile ca nu cumva să-ți scape ceva din acțiunea aceasta, operatorii de imagine pot liniștiți să tragă un pui de somn, cînd se vor trezi, balta e tot acolo, punem pariu pe ce vreți. greșit, se aude Zan din off, ”crește iarba”. Tarkovski e bun de studiat pentru fotografi, la fel și von Trier, creează anumite atmosfere, fie bizare, fie baroce, fie gotice, deci merge pentru studiul de fotografie și pentru toate școlile de cameramani, poziționări de unghiuri interesante etc. Pe lîngă asta sînt mulți care nu îndrăznesc să spună că ăștia doi, ca regizori de film sînt varză, în sensul că n-au nici o logică în decupajul unei povești cinematografice, pentru că dacă ar recunoaște că nu i-a impresionat nici Tarkovski, nici Lars, ar cădea de fraieri, cum să nu înțelegi un film de artă? ce, ești prost? n-ai cultură, nu știi religie, nu apreciezi o baltă care e de fapt un simbol, e o alegorie, de fapt balta înseamnă capcana gîndurilor, șurubul înfipt în picior e păcatul preluat de o sculă și tot așa. și muștarul meu din frigider e rahatul mîncat de voi.

îl bănuiesc pe Lars că a făcut special asta ca să-și bată joc de religii, văzîndu-și de treaba lui în crearea unei atmosfere smucite și bizare și făcîndu-și loc printre controversele iscate în lumea plină de hățișuri a cinematografiei, întocmai ca pădurea din filmul lui, acel fucked-up Eden, acest Hollywood și genocidul ideilor, asta ca să dau și eu o interpretare personală și mai puțin simbolică. La întrebarea mea ”de ce-și încălța aia copilul invers”, chestie care mie mi s-a părut esențială pentru psihologia verzei isterice, n-a știut să-mi răspundă niciunu din cei doi regizori școliți ai noștri, a căror părere am aflat-o oareșcum. Știau toate răspunsurile la întrebări pe care nu le pusesem, că nu mă interesau, dar acolo văzuseră ei schepsisul, pe care evident eu nu dădusem doi bani, aveau explicații pentru lucrările satanice ale depravatei ăleia (teza ei se reducea la o coală de hîrtie pe care scrisese și tăiase cuvîntul Satan, mai erau desenate acolo niște stele-constelații cu The Three Beggars (căprioara, cioara și vulpea, tino nino tino nino), dar n-au putut pricepe un fapt evident: că aia era o mamă denaturată și Lars îți dă și indiciul cu pantofii. ca să nu mai vorbim și de faza finală cînd aflăm că nimfomana își văzuse copilul cățărîndu-se pe geam și aruncîndu-se în gol. drept pentru care jart clitorisu! la cîini cu el… și într-un final: mori, fă…

actrița ia în 2009 premiul pentru cea mai bună interpretare feminină la Cannes (cu scăpările de interpretare evidente, ca de exemplu panicile ei fake de pe un pod pe care nu putea să-l treacă, cuprinsă de frici, însă cu vaginul tot în flăcări). La cîtă flocăraie a afișat pe ecran, ce mai contează! nu era de așteptat?

Hai salutări din Tonka. Abia așteptăm să ne întoarcem. București neschimbat. 

 

Sex and the Old Ladies Becoming Stupid

Se iau patru babe, care au fost ”hot” cîndva, hot că aveau bani ca să se îmbrace de la Donna Karan și Cristian Dior, plus pantofi Manolo (după care mor acum toate tinerele hot din liceu, alea care sînt primele la toate – mai puțin la învățătură), plus o armată de make-up artiști, creatori de modă etc etc. și se face un nou film plin de clișee și lipsit total de umor. Luate la rece, despuiate de zidurile machiajului și îmbrăcate de la H&M (de unde și-a cumpărat haine și ultima grasă din viața mea), cele patru grații îmbătrînite Miranda, Charlotte, Carrie și Samantha din filmul pentru puicuțe Sex and the City II, devin penibile cu aerele lor de femei de succes, măritate cu succes, călătoare de succes, îmbrăcate și încălțate cu succes, fidele cu succes (minus Samantha că nah, de la aia nu trebuie, nu e bine și n-are rost să avem pretenții). De la atîta succes mai că ți se face greață… aproape că trebuie să stai cu anti-vomitivele pe lîngă tine ca să reziști pînă la sfîrșit… și probabil că dacă acțiunea nu se desfășura prin Abu Dhabi (că tot vrei să înțelegi și aici cum stă treaba cu cultura arabă, dar degeaba – și nici măcar în Abu Dhabi nu filmau puicuțele noastre oropsite de succes, ci în Marocco, ete fleoșc, ce e una, ce alta, tot aia pentru echipa de filmare), chiar și așa, deci, nici anti-vomitivele nu ar fi folosit. așa că stai și te uiți la psihopatele astea care în afară de rochii, pantofi și bluze cu epoleți și replici răsuflate despre sex, altceva nu mai știu.

old sarah dacă vă așteptați să-i fi intrat mințile în cap lui Carrie după ce s-a măritat, mare greșeală faceți, are aceleași bășini cu libertatea, spațiul, intimitatea, vai, să nu se plictisească Big de ea și să mai lase naibii telecomanda că uite ce frumoasă e ea, deși e interesant stratul de machiaj aplicat peste riduri și fața lungă pînă la buric (cea mai aranjată iapă din cîte mi-a fost dat să văd vreodată) și oricine își poate lesne imagina ce eforturi a făcut echipa de filmare de la luminiști la cameramani să prindă unghiul bun de filmare, în timp ce doamna cu fondul de ten cred că a fost personajul din umbră cel mai important. valabil asta și în cazul celorlalte trei. ei na… asta e situația… SATC, partea II, a stricat tot farmecul celorlalte serii și episoade văzute pînă acum. asta e, Sarah dear, îmbătrînim și-ar trebui să ne împăcăm cu ideea… 

wtf? dacă pe la vreo 30 și ceva de ani, mai poți cocheta cu ideea că încă ești puștoaică în zilele tale bune, după 45 mai dă-o dracu… îngrașă-te, ai grijă la dioptrii, întoarce-ți casa după soare și călătorește cu familia într-o rulotă, dacă vrei aventuri de neuitat! gata, fetelor, v-ajunge, mergeți și culcați-vă, terminați odată cu sexu și miaunismele și extazul la fiecare candelabru arăbesc sau la orice pulete că s-a stricat șmecheria. avem pretenții că pînă la vîrsta asta ați aflat cum stă treaba și că v-ați calmat, e timpul să vă apucați de acte de caritate sau să o luați razna de tot. un divorț nasol, o dramă uriașă, un bărbat cu afacerea în faliment, ieșit la tarabe cu zdrențele voastre să-l salvați de mizerie, să-i fiți alături în nenorocire, ceva, orice, numai să nu vă mai văd așa de plictisitoare… 

pe scurt, subiectul a fost acesta: 4 dame trecute de 40, una chiar de 50, fac eforturi disperate de a rămîne tinere și a încape în haine nepotrivite, replici tembele și fonduri de ten. yeah yeah, it`a just a movie…  

Etiquetas de Technorati: ,

La plăcinte înainte… la înșelat înapoi (?)…

 

placinta 1

le-am facut aseara inainte sa ne uitam la filmul “Infidela” (pe care nu-l văzusem și nici acum n-am reușit să-l văd pe tot, am adormit amîndoi la reclame, imediat după ce Richard Gere l-a omorît pe amant)… ehe, s-au dus vremurile cînd era el American Gigolo și fericea alte femei…

Mi-a spus azi dimineata Vodky continuarea, cică soțul a scăpat cu fața curată și au trăit fericiți în căsnicie pînă cînd s-a terminat genericul. Și iar nu înteleg de ce trebuie sa plătească amantul… “dragă, zice Vodky, e așa o chestie de bun simț să nu te încurci cu măritate și insurati!” “nici dacă se aruncă ei în brațele tale, cum a făcut aia de-aseară?” “Mai ales atunci!”. Sunt curioasă ce va zice după 7 ani de căsnicie.

Totuși, știu din surse sigure că însuraților le place tare mult filmul. Probabil pentru că mereu ar dori să scape cu fața curată ca Richard Gere și niciodată nu reușesc.

Cine a zis că alegerile sînt ușoare?

Carti si filme…

am reusit sa termin, cu greu, cartea lui Kerkeling, cea despre Camino. Dintre toate scrise despre acest pelerinaj, aceasta e cea mai plictisitoare si probabil ca daca nu ar fi fost in spaniola, interesata fiind sa-mi imbogatesc vocabularul, as fi lasat balta demult lectura ei. intr-un fel insa mi-am amintit cum am inceput eu sa citesc, din pura curiozitate, cea mai frecventa intrebare la vremea aceea, dupa ce-am depasit stadiul basmelor, fiind: “dar ce inseamna cuvintul acesta sau expresia aceasta”. Tin minte si-acum explicatia sintagmei “razboiul invizibil”, data de verisoara mea preferata, Elmira, cu noua ani mai mare decit mine.

ma intorc la literatura engleza. dupa 300 de pagini din “Portretul unei doamne” al lui Henry James mi se face dor de ceaiuri si ceturi si ploi si case mari cu odai multe, prin care sa ma pierd si sa pierd timpul cu vizite in familie sau musafiri carora sa le fac prajituri. sa ne luam cu toti micul dejun in gradina si sa-i ascult sporovaind fleacuri sau cum se pun bazele unor casnicii, facindu-se predictii dintre cele mai ciudate. aveam o verisoara experta in cupidoneala, Selvia, a lipit multi cunoscuti intre ei, cu succes. cred ca succesul asta a fost o urmare a lipsei de cinism.

dimpotriva, madam Merle mi se pare ca seamana cu marchiza de Merteuil din “Legaturi primejdioase” (cartea lui Choderlos de Laclos si flimul cu Glen Close si John Malcovich, acestia din urma avind un joc exceptional de replici). interesant e ca acelasi John Malcovich il interpreteaza si pe Osmond, alta figura intunecata, in “Portretul unei doamne”, filme pe care as dori sa le revad.

Scena finala dintre vicontele de Valmont si marchiza de Merteuil:

si un trailer din “Portretul unei doamne”:

deocamdata insa ma distrez cu seria a cincea din Colombo. am pe dvdurile astea optiunea de a-l pune sa vorbeasca in spaniola cu subtitrare in engleza. imi place la nebunie cind Colombo da masca jos, isi ascute privirea si zice: “porque tu eres el criminal”. intelegeti voi!