Istanbul 3 – ”Merak etme”

c Hasan Kale

Copyright Hasan Kale

Sunt cîteva zile bune decît ne-am întors de la Istanbul – de data asta am fost cu Iris (copil de 6 ani, care a bătut recordul de mers pe jos, mai mult ca niciodată – 10 km zilnic, timp de 3 zile, că a patra i-am dat o pauză de plimbare), cu stimabilul domn Vodky și mătușa Cici, de profesie poștăriță (important de spus asta, pentru că de-aici se subînțelege că am avut în trupa de acum, o altă campioană de mers pe jos), care nu a mai văzut concediu de nici nu mai ține minte cînd. Trăim cu toții în țara în care atunci cînd trebuie să-ți iei concediul trebuie să muncești dublu sau te gîndești de două ori dacă merită să-ți încarci colegul care rămîne în urma ta să facă el ture duble ca să te suplinească.

De data asta am făcut rezervare în zona Taksim, într-un hotel mai bun decît precedentul, într-un studio imens, cu cel mai bun pat în care am dormit vreodată. L-am ales și pentru că avea sală de fitness, dar la cîți km am mers zilnic, seara am căzut frînți prin paturile noastre și aleluia mișcare. Ei, că eu mai aveam de tradus și am făcut nopți albe și pe la Istanbul.

22901705_10211631101347443_1273635724_nAm fost cazați foarte aproape de Turnul Galata pe care, bineînțeles, l-am vizitat ca să vedem Istanbulul de sus, aproape de podul Galata care lega cele două maluri și pe care am tot trecut dintr-o parte în alta, nelipsita plimbare cu feribotul, de data asta una lungă de o oră și jumătate cît să ne zboare frezele îndeajuns încît să ne săturăm, am prins trecerea de la ora de vară la ora de iarnă în România, o chestie care nu se întîmplă în Turcia, lucru care ne-a făcut să pierdem autobuzul spre casă în ziua de întoarcere.

Dar, în sfîrșit, nu a fost un capăt de țară. De două lucruri sunt foarte mîndră, că Iris a ținut pasul cu noi, fără să se miorlăie, și că turca mea vorbită s-a îmbunătățit. Nu am devenit fluentă, poate că sunt, dar nu știu încă, în orice caz mă descurc de minune să fiu ghid pentru alții. Călătoria de acum m-a făcut din nou să remarc un lucru. Turcii își spun mereu unii altora ”merak etme” (”nu-ți face griji”), ca și cum ar vrea să te liniștească și să te asigure că totul va fi bine. Se întreabă des unii pe alții dacă se simt bine și înainte de a începe o ceartă, pentru că știu deja ce urmează, își spun ”sakin ol” (”stai calm”, ”fii calm” sau ”liniștește-te”). Aș putea traduce toate astea ca pe o grijă imensă pentru confortul psihic al celuilalt, să nu-l supere, să nu-i pricinuiască necazuri, să nu-l enerveze. Pentru iubitorii de filme turcești, veți observa că și în filme se îndeamnă unii pe alții să nu-și facă griji, să fie calmi și să bea ceai.

Poate fi șocant pentru cineva care vine din cultura lui ”lasă că-i arăt eu lui”, ”stai să vezi ce-i fac”, sau ”marș în plm”. L-am înțeles pe turcul ăla aterizat prin Medgidia care după două zile de stat pe la noi a exclamat siderat: ”Doamne, ce urît vorbiți unii cu alții!” Da, pentru că ei se numesc unii pe alții ”viața mea”, ”sultana mea”, ”leul meu”, ”sufletul meu”, ”frumoasa mea”, ”dulceața mea”, ”trandafirul meu” etc. ați prins ideea. Știu, poate suna siropos pentru cei care folosesc apelative de tip ”boule”, sau exprimări gen ”fă, vaco, nu vezi pe unde mergi?”, sau ploi de înjurături de la ”ți-o fac”, ”ți-o dreg” pînă la ”îmi bag și îmi scot”. Ne credem mai șmecheri și mai puternici dacă stropim cu cuvinte prin jur, adevărul e că suntem slabi, patetici și vulgari. Trecem cu toții printr-o abrutizare a spiritului, o trunchiere a compasiunii pe care am putea simți-o unii față de alții, printr-o urîțenie chiar și a chipului, ne împingem și ne înghiontim unii pe alții în diverse moduri. Toți o facem într-un fel sau altul, crezînd că ne apărăm de balaurii din ceilalți, urlăm după liniște fără să fim în stare să oferim un cuvînt frumos, în schimb. Pe mailuri, pe telefoane, pe stradă. O fac și eu, bineînțeles, cînd sar unii calul.

E o chestie la care m-am gîndit îndelung în cele 5 zile cît am stat de data asta în Istanbul, dar nu e nimic de făcut în privința asta, decît să alegi cu grijă cu cine să comunici și cu cine te simți destul de confortabil să-i spui ”draga mea”, ”sora mea” sau ”scumpule” și să ignori pe cît se poate restul de ”boi” și ”vaci”, sau, cel puțin, să stai cît mai departe de ei. Mi s-a întîmplat să nu pot deschide niște mailuri, la un moment dat, din cauza agresivității și prostiei pe care o simțeam dincolo de cuvintele care nu se rosteau și, sincer, nu cred că un om care te face să te simți așa mai are ce căuta în viața ta.

22089828_1955535398018160_593698303164543787_nRevenind la Istanbul, mai sunt multe de văzut și de aflat, dar le lăsăm pentru la anul. N-am ajuns încă la Kız Külesi și nici în Luna Park, două distracții pe care nu vreau să le ratez, dar am mîncat din kumpirul lor mortal, ne-am îndopat cu ceaiuri și cafele, pe unde am prins ocazia, mi-am cumpărat un Pamuk din librărie în limba lui de baștină, ne-am plimbat cu metroul și am admirat curățenia și organizarea și o-hooo, cîte au mai rămas de făcut. Dar, merak etme, data viitoare vom vedea unde, (adică în ce cartier), cînd (la primăvară) și cu cine (avem de unde alege). Mi-ar plăcea să stau în casa unei familii turcești, sau să-mi caut rudele pierdute. Mai știi? Poate că le voi și găsi.

Advertisements

Otra copita de la vida

17155579_1857904887781212_6083854378430457138_nMă uit la un serial pe Protv care se numește ”Lista neagră”, nu înțeleg mare lucru din el, că nu l-am văzut de la început și e cam la sezonul trei. E ceva cu multă acțiune și creieri risipiți, cît să nu mă gîndesc prea mult la ce citesc în subtitrare. Dar după ce mi-au trecut în ultimele luni prin mîini și probabil și prin creier cărți gen ”Învață să te ierți”, în care o autoare ne zice răspicat că suntem răi și nu ne mai facem bine odată, din cauza gîndurilor noastre negre despre alții, un film de genul ăsta, cu oameni care se împușcă fără să stea prea mult la discuții sau să-și pună problema binelui sau a răului, merge de minune. Desigur, chestia cu puterea gîndurilor e ceva ce tot aud și citesc de la 17 ani încoace și degeaba. Pe o ureche îmi intră și pe ambele îmi iese și sunt convinsă că 80% din populație e așa, cu indulgență maximă. 80% din populația care citește astfel de cărți, cînd le mai pică în mînă vreuna, deci, de fapt, dacă stai să te gîndești, foarte puțini oameni ajung să aibă idee de puterea gîndurilor noastre. Restul au liste negre.

Mă întrebam la un moment dat amuzată, oare pe lista neagră a cîtor persoane mă aflu eu? Observați că nu mă întreb ”a căror” persoane, ci a ”cîtor”. Nu mă interesează numele lor, cine sunt și ce rahat au făcut în viață, e de-ajuns că s-au dat în stambă hulindu-mă. Mă mai distrează că încearcă să facă pe nevinovații. E și vina mea că nu-i bag în pizda mamelor lor, dar prefer să-și dea singuri seama că nu mai e cazul să păstreze aparențele. Acum zece ani nici nu aș fi avut liniște dacă nu le-aș fi zis unora verde în față ce cred despre ei, dar asta presupunea că țineam la ei și poate că îmi doream un conflict deschis, ca să ne spunem ce avem de spus și să mergem mai departe. Acum știu că pot merge mai departe și fără să bat obrazul cuiva. Pînă la urmă e treaba fiecăruia cu conștiința lui.

17352024_1864131077158593_3537396416128317403_nDespre a huli – hulire, în altă noapte, acum mai vreau să-mi păstrez forțele pentru o traducere, dar e important să scriu într-o noapte și despre asta. Am studiat și am scris cu exemple despre fenomenul ”hulire” timp de 10 ani. Un rezumat ar conta pentru mai tîrziu. Atunci mulți care au fost în viața mea, sau doar s-au intersectat razant, ar înțelege mai bine unele lucruri care le scapă acum. Cînd zic scris, mă refer la caiete și pixuri cu gel. Dacă nu le va șterge timpul, dacă nu le voi arde, cum am obiceiul, sau nu le voi pierde în urma vreunei mutări, vor fi o moștenire frumoasă pentru Iris.

În sfîrșit, anul ăsta nu mi-am mai luat atîtea proiecte ca anul trecut. Două mari și late. Cartea lui Halit ”cel cu ochii ca diamantele negre” și telenovelele de pe Acasă. Mi-e de ajuns ce am în lucru acum, slavă Domnului că nu am șefi, navete de făcut și salarii de așteptat. Mă simt vinovată doar pentru că nu sunt o bucătăreasă mai bună, să fac ca altele din trei ingrediente o masă copioasă și gustoasă pe deasupra. Și colorată, și sănătoasă. Aia e. Nu le poți avea pe toate.

Flight 23: București-Barcelona

imga0737

Stimabilul domn Vodky

Prin august, cînd lucrurile au început să se precipite și deja se înmulțiseră telefoanele cu tot felul de ziceri (fazele cu ”a zis ăla”, ”a zis ăla” – ceva ce pentru mine e doar zgomot de fond), îi zic stimabilului domn Vodky să intre rapid pe wizzair și să caute bilete spre Spania, via Zaragoza, că m-am săturat de ”ăștia”. Nu a întrebat cine sunt ăștia, că din cînd în cînd mă aude vorbind la telefon și e și el sătul deja.

Mai exact și mai pe larg, formularea a fost: ”să cadă cerul și pămîntul, nu mă interesează ce urmează în octombrie, să primesc cea mai mare pleașcă, să cîștig potul cel mare la loto, să-nceapă cel mai tare sezon la ”Prizoniera dragostei”, ba chiar și să ajung să joc în serialul acesta, treaba e că m-am săturat de ăștia și vreau să ne întoarcem în orașul în care am fost liniștiți și fericiți, în vremea cînd toți ”ăștia” nici nu existau, habar nu aveau cine dracului sunt – nu că ar avea acum, iar eu nu știam de existențele lor mici și mediocre. Ideea e să plecăm”.

Din august pînă în octombrie, ne-am văzut și noi de existența noastră mică și mediocră. Unde trăim și cum trăim, nu poate fi altfel. Nu e vina nimănui și a fiecăruia în parte, în același timp. Dacă ar trăi în altă parte, cu excepția a 2-3 persoane, care sunt iremediabil distruse și oriunde ar trăi, tot alienate mintal și emoțional ar fi, tot într-un handicap social ar trăi, ei bine, cu excepția lor, toți ceilalți nu ar face altceva decît să-și întindă aripile sufletului și să-și revină la calm și echilibru. Așa că eu recomand fiecăruia din jur cît mai multe plecări și întoarceri și contaminări cu lumea largă.

Bagajele le-am făcut în dimineața plecării. Pașapoarte, buletine, haine de schimb, laptopuri, telefoane și încărcătoare, napolitane de ronțăit pe avion și brînzoaice calde pregătite de mama. Am aterizat cu toate în Barcelona, într-o furtună de aplauze, care m-a trezit din reverie. Tocmai îmi rememoram naveta Spania-Romania de acum 6 ani, cînd trebuind să-mi omologhez diplomele, zburam încolo și încoace după acte și tot așa, aplaudau ăștia din avion, pe motiv că n-am crăpat nici de data asta.

picture-001

Călătorului îi șade bine la fereastră

Am ieșit din Prat în aerul rece al Barcelonei, parcă ieri treceam pe aici, fără valize, fără așteptări, ca un fulger printre oameni, grăbită să ies din mulțime și să mă întorc pe Calle Predicadores, să-mi termin al treilea roman.

Fata aia de atunci nu ar fi acceptat în veci unele situații de acum, le-ar fi retezat dinainte de a începe. În Zaragoza, recunosc imediat Peluqueria, Farmacia, parcurile, străzile, stațiile de închiriat bicicletele și mi-o aduc și mai bine aminte pe tipa care mergea cu pași apăsați și învățase spaniola de capul ei. Am luat o decizie bună acum. Am simțit de cînd mi-am văzut socrii așteptîndu-mă în aeroport și pe Iris alergînd în brațele bunicii, deși a văzut-o o singură dată, cînd nu avea nici doi ani. Chiar dacă e pentru cîteva săptămîni călătoria asta, știu că după ce mă întorc începe altceva.

Vara lui 2010 – părăseam Zaragoza.

Toamna lui 2010 – eram deja în Dubai (altă aventură cu sfîrșit neașteptat)

Toamna lui 2011 – apărea Iris a noastră (anul acesta am sărăbătorit-o în două țări și deja e la al treilea zbor cu avionul. Mă gîndesc să-i las moștenire blogul ăsta, să continue să-și numere zborurile)

Exact acum un an părăseam televiziunea din Năvodari.

La anul cine știe pe unde voi/vom mai fi. Deocamdată ne bucurăm de casa bunicii din Zaragoza, de parcuri și cafe con leche-uri.

Ocupația preferată: cotrobăitul prin sertare și ”găsitul de comori”.

Hasta la vista, amigos!

Microfonia dăunează grav paranoiei

12347975_1537962773190942_7470801866446743395_nSă mai scriu și pe blog că-ncep să se-nvechească ședințele.

Cuvîntul de ordine de cînd m-am întors din Italia: monitorizare. Dar una de-aia proastă, cu bruiaje voite. S-au trezit și ăștia să mă monitorizeze cînd eu trăiesc cu microfoane în casă din 2010, de cînd m-am întors din Spania, de fapt. Sunt vremuri în care e mai sigur să trăiești printre străini, decît printre ăștia de-aici, cu toate vacanțele stricate de vreun atentat sau de o lovitură de stat.

Activitatea principală din ultima lună: traduceri, scenariul cu Frozen și o lume diferită cu turiști troglodiți, despre care am scris aici. Dar și pe-acolo erau alte microfoane. O-ho! Trăiesc cu ce-i în gușă și-n căpușă, așa că poftiți!

Nici n-aveți idee cît de tare vi se simplifică viața atunci cînd toți din jur știu exact ce gîndești despre ei. Crește producția de lectură! Dar ei bine, dacă n-ar fi fost politica, fumam mai puțin, citeam mai mult și terminam traducerile la timp. Și probabil că încă mă duceam regulat la cursurile de ghid turistic.

Acum, dacă mă-ntreabă cineva, nu știu de ce și unde s-a dus timpul ăla. Nu pot să pun degetul pe rană, atît timp cît la final, cel puțin de ochii lumii, toți s-au pupat pe obraji și și-au spus: let`s rule the fucking world. Mă rog, city… fiecare înțelege ce vrea de-aici. Unora chiar dacă le desenezi tot degeaba. Și cum nici înainte nu mi-am bătut prea tare capul cu ce crede ăla și ăla despre mine, pesemne că nici de data asta nu voi renunța la scrisul ca sită de cernut.

Îmi salut spiritele vesele de prin viață, iar restul oricum își vor scrînti mintea de unde să mă apuce. Partea nasoală, chipurile, este că politica te limitează. Mîrîia unu în campanie că să mi se retragă sprijinul politic, că nu-i plăcuse lui cuvîntul ”boșorog”, iar eu m-am speriat de o așa pedeapsă că era chiar să leșin de durere. :))

Preambul

12651205_930248813749995_7321875323408366329_nStau și mă uit uneori în monitor și mă-ntreb dacă m-aș desprinde de el ce-aș face. Ce mi-ar mai plăcea să fac. Aș scrie de mînă, desigur, aș umple caiete și poate chiar așa o să fac. Scrisul de mînă, atunci cînd a fost, a făcut altfel legătura dintre creier și mînă. E ca și cum informațiile la care am acces atunci cînd scriu pe laptop sunt altele decît cele la care am acces atunci cînd scriu de mînă.

Dar nu poți să scrii toată ziua, deși multă lume crede că numai asta fac. Dimpotrivă, mi se pare că fac orice în ultimii patru ani, mai puțin să mă ocup cu adevărat de scris. Și nici măcar nu e un blocaj. Și sigur c-aș avea atît de multe de spus încît s-ar împărți iar lumea în două. Iar eu aș trece mai departe, fără să țin cont de nimeni. Cum mi-a fost dat să procedez și pînă acum.

Și desigur, atunci cînd nu ții cont de nimeni, oamenii din viața ta încep să te urască. Sau să se depărteze.  Își fac de lucru și-ncep să se intersecteze cu alte vieți, asta nu înseamnă nimic, decît că timpul se va pierde altfel. Confesiunile sunt aceleași. Măcar ești lăsat în pace. Eu nu mai am răbdare cu sucelile unora, îmi pierd interesul imediat.

Asta seamănă așa… cu o chestie de-aia, te apropii de climax și dintr-odată te sună nevasta că e spanacul gata. Și trebuie să pleci. Între două ezitări primești un șut în fund. Un hai sictir răsunător. Dar îți trece și ăla. S-au uitat ele partide întregi de amor, darămite un orgasm nereușit. Ba ăla s-ar putea să nu fie uitat chiar așa de ușor, ca toate lucrurile neterminate. Te apucă nostalgia după ele, sărutul care n-a fost dat, iubirea care n-a fost împărtășită, demisia care n-a fost dată, călătoria în care n-ai mai ajuns, fata pe care ai lăsat-o să pleci, discuția aceea care ți-ar fi schimbat viața…

Cred însă că nimeni pe nimeni nu poate învăța ce-i aia singurătate în afară de singurătatea însăși. Nimeni pe nimeni renunțarea decît renunțarea însăși… nimeni pe nimeni tăcerea decît tăcerea însăși și lista ar putea continua.

autografPoți să crezi despre un om că este un minunat pînă cînd afli că are o părere diferită de a ta. Sau vezi că se mișcă prin viață într-un fel care nu-ți convine ție. Dintr-o dată simți parcă nevoia să-i dai peste bot, nu-i așa, mă, amărîtule? Să-i clatini puțin soclul să vezi dacă se mișcă. Se mișcă, da… Ai grijă să nu-ți cadă-n cap. Cînd vom învăța să nu mai avem treabă cu alții, atunci vom face un pas înainte. Către noi înșine.

Dacă mai am nevoie de asta? Tot timpul.

În fiecare zi fac exerciții de neavut treabă cu alții, încît cred că, de fapt, m-am născut să-mi văd doar treburile mele. Măcar știu ce vreau. Măcar discuțiile care ar fi trebuit să fie nu le-am evitat, chiar dacă alții au făcut pe ei de frică, măcar am dat toate săruturile pe care am vrut să le dau, am luat tot ce mi-a trebuit astfel încît să nu sufăr de nostalgie sau de spleen intelectual, iar prietenilor le-am dat ce-a trebuit ca să poată merge, la rîndul lor, mai departe, cu trădările lor cu tot. Dar am primit și eu mult, foarte mult. Am întîlnit oameni extraordinari. Mă uitam zilele trecute pe niște poze mai vechi, de pe la lansări & stuff și o lume întreagă a reînviat pe dinaintea ochilor mei. Chiar sunt norocoasă.

Mi-ar plăcea să știu că sunteți bine, că azi n-ați cerut mai mult decît ați dat, n-ați vorbit mai mult decît ați făcut, n-ați schimbat lumea mai mult decît v-ați uitat în oglindă. Și, desigur, mi-e dor tot timpul de prietenii din București, chiar dacă am oroare de București.