Delete and Rewind

ImageAm şters, ce să fac dacă nu-mi mai recunosc propriul trecut? E ca o peliculă în care nu ştiu ce căutam, probabil că de aceea cea mai des folosită replică pe-atunci era: ce naiba caut eu aici (în situaţia asta, pe banca asta, în camera asta, pe strada asta de braţ cu boul ăsta etc.)

Şi uite cum mă lasă baltă dulcegăriile exact în momentul în care îmi spun c-a venit timpul să mă calmez. Dar am văzut oamenii calmi ce zîmbete tîmpiţele au şi cum se pierd imediat ce-i chemi la ordine, cum fug ca potîrnichile din faţa greutăţilor, cum cedează la primul semn de interzis. Să-ţi păstrezi calmul nu înseamnă neapărat să fii zen. De pildă, eu. Citesc cărţi zen ca să rămîn calmă, nu ştiu dacă-mi iese tot timpul.

O să mai şterg convinsă fiind că e semn de maturitate conştientizarea anumitor greşeli, ca şi renunţarea anumitor rînduri care nu te mai reprezintă. Bine, ar fi mişto dacă odată cu tine ar creşte şi drăguţii tăi de prieteni, care te fac nebun că eşti împotriva curentului, dar care te felicită atunci cînd, în sfîrşit, îţi iese ceva. Cam cu chiu cu vai în cazul meu, dar mă bucur şi-aşa. În definitiv, nici nu prea ştiu ce s-a întîmplat cu acel “mai bine niciodată decît prea tîrziu”, cu care-i pocneam pe toţi cei care nu-mi veneau în întîmpinare atunci cînd aveam eu chef sau nevoie, dar mai ales pe mine mă pocneam cu treaba asta. jap jap…

Din păcate, vine o vreme cînd pe cei de sus nu-i mai recunoscpe stradă, a trecut prea mult timp de cînd mă tot apăr în faţa lor şi de cînd îmi păstrez convingerile şi prea am vorbit în zadar despre „nu mă judeca, doar fii alături de mine”. Sau dacă nu poţi, nu mă freca la icre. Sau măcar echilibrează-te în aşa fel încît să nu mă calci pe nervi fără motiv. Că am şi eu deadline-ul meu, dar nu prea-l controlez cînd vine. De-aia unii au impresia că mă apucă amocul din senin.

Cred că pun totuşi prea mare preţ pe prietenie, începe deja să mă agaseze şi termenul în sine. Pînă la urmă concluzia tuturor este că mănînc rahat, ceea ce nu prea aş putea spune că nu-i adevărat din moment ce toţi fac asta. Adică eu de ce să rămîn în urmă?

Problema e că înainte de a învăţa termenii corecţi alergăm după mai mulţi iepuri odată: înainte să oferim încrederea cuiva, o cerem; înainte de a ne hotărî să iubim, înşelăm; înainte să aşteptăm rezultatele, emitem pretenţii; înainte să terminăm primul capitol, anticipăm deja sfîrşitul cărţii; înainte de a face ceva, vorbim; înainte de a pricepe ceva, ne grăbim să tragem concluziile, ucigînd din ignoranţă sau lene frumuseţea imprevizibilului. Şi pe urmă ne mirăm că sîntem singuri şi nefericiţi.

Dacă nu eşti pregătit pentru asta, acţionează invers, my friend. 

Totul trece, asta e singura veste bună, dar pe asta o ştiaţi deja. Numai că prea puţini o văd ca pe o veste bună. Ca urmare, ceea ce e îngropat, e definitiv îngropat. Cel puţin pentru mine. Ceea ce am ars, rămîne cenuşă. De pieile jupuite nu mai am nevoie. Nu mă întorc din drum, din superstiţie, dar mai mult din convingere că am făcut tot ce era omeneşte posibil, uneori şi imposibil, ignorînd semne şi patternuri, să rămîn acolo unde am simţit că trebuie să rămîn. Nu că se cere. Dar a trebuit mai întîi să mă conving. Chiar dacă se spune că-ţi cam dispar din vertebrele sufletului. Eh, nu se întîmplă asta chiar aşa de uşor.

PS: O bilă albă pentru primarul care a recunoscut cinstit că e prea beat ca să intre într-o legătură directă prin telefon şi una gri pentru primăriţa care m-a pasat secretarei. Cum să nu fie viaţa frumoasă? Hîc!

 

Delete… and Rewind. Tomorrow is my turn. Again.

Advertisements

Comments are closed.