Păstrătoarea de secrete

Două săptămîni în care am dublat timpul petrecut pe teren. Ca-n orice redacţie sunt zile mai bune şi zile mai proaste. Alea rele sunt cele care pe la sfîrşitul zilei toată lumea vrea să-şi dea demisia, cele bune sunt cele în care ne iese un jurnal de jumătate de oră fără gherle.

Ca orice proiect, şi proiectul acesta aduce oameni interesanţi în viaţă, pe care altfel nu aş fi avut ocazia să-i cunosc. Bineînţeles, interacţiunea cu colegii şi cu cei pe care-i întîlneşti pe teren te învaţă alte lucruri despre oameni şi-ţi arată ce anume să corectezi la tine, dacă ai chef să faci asta, fireşte. Mai cred că nu eşti niciodată „aruncat” undeva dacă nu ţi se arată prin diverse semne că ai ceva de învăţat de-acolo. Despre lume şi despre tine. Mai ales despre cum să NU te apropii de unii oameni. Vorba lui Ceku „prefer să stau departe de cei care-mi creează o stare de disconfort”. Cît mai departe. Dacă-s mai mulţi, fugi mîncînd pămîntul, lasă-i să moară în furiile lor.

Mă uit şi eu chiondorîş ba la unul, ba la altul şi pe zi ce trece am tot mai clar în faţa ochilor o gaşcă de diletanţi, care nu fac altceva decît să dea vina unu pe altul. Cînd ţi-e lumea mai dragă pe unul apucă deodată furiile şi intrigile, pe alta durerile de ovare sau de măsele, asta cînd n-o sună soacră-sa că n-are pîine sau ulei, şi mamă ce mai aleargă ei pe teren. Unu mă învinovăţeşte că nu l-a salutat pe el altul, crezînd că i-am pus eu o „vorbă bună” lu ăla de n-a fost salutat, alta că i s-a cerut cozonacul cînd nici n-apucase să guste din el, şi tot aşa o lăbăreală de nedescris şi o interpretare proprie şi nesfîrşită după cum îl duce pe fiecare adîncul paranormal şi paralelipiped al frustrărilor şi amatorismului.
Pe de altă parte, sunt sincer uimită că mai există oameni care se miră de francheţea mea. Nici nu-mi imaginam c-ar putea exista atîţia care o dau de gard sau din colţ în colţ, că această francheţe, uneori acidă recunosc, să le dea bătăi de cap. Acidă, pentru că şi-o merită. Acidă, pentru că dincolo de aburelile oamenilor sau dincolo de faptul că eu cred în ei, cîteodată aceştia sar calul, numai pentru că au senzaţia că pot sau că „merge şi aşa.” Chestia cu „merge şi aşa” nu am suportat-o niciodată. Din „mersul şi-aşa” nu prea mai avem pe unde merge. Şi cum nicăieri nu există mai mari îmbîrligători ca în oraşul ăsta, mi se pare mult mai simplu pentru mine să fiu francă.
***
Sîmbătă am avut o emisiune cu numerologul oraşului. Nici nu ştiam că există aşa ceva prin Medgidia. Spune în una din cărţile ei că medgidienii sunt nişte oameni ciudaţi, bizari, care au pretenţia să fie înţeleşi fără să comunice cu adevărat. Are dreptate, dar .. să te ferească Sfîntul să-i apuce pe ăştia comunicarea. Unu se înţelege hăis, altul cea… sub pretenţia că se întîlnesc apoi pe stradă îşi permit să se scuipe în gură în ultimul hal.

Iar mie-mi îmi face pe loc nişte calcule, chiar în mijlocul emisiunii şi-mi spune că sunt o bună păstrătoare de secrete, chestie care mă face să zîmbesc, şi că decît să mă apuc de un lucru şi să-l fac aiurea, mai bine nu mă mai apuc deloc de el şi multe altele. Uite, de pildă, nu ştiam că atunci cînd îţi schimbi numele (prin căsătorie) se produc anumite schimbări de comportament. Cred că am avut un moment de ezitare cînd chiar m-am gîndit dacă e aşa sau nu.

A doua zi îmi spune blonda redacţiei că ea chiar a dat bani la numerologi şi că una i-a spus, aaa, dar tu nu te potriveşti cu bărbac-tu, uite, el număr par, tu impar, sau viceversa, dracu, nu mai ţin minte care era par, care era impar, cert e că din cauza asta s-au despărţit. De ce nu mă mir.

***
Apoi a venit vorba de duritate. Mai exact despre un agent de circulaţie foarte dur. Nu iartă pe nimeni, tată… dar pe nimeni. D-aia a şi avansat. L-a amendat şi pe bărbati-miu. De două ori. Pe bună dreptate. O dată a tăiat faţa unuia, într-o intersecţie de mi-a stat inima în loc. A doua oară pentru că a parcat neregulamentar în faţa unei farmacii, unde, evident, parcarea era interzisă. Asta s-a întîmplat demult, probabil acum juma de an. Ieri în schimb, eram parcaţi de data asta undeva regulamentar, pierdeam vremea la o ţigară. Admiram vremea frumoasă, ne uitam la maşini, la ăia care sunt parcaţi neregulamentar şi deja ne simţeam nişte şmecheri ştiind că nu vom fi noi nefericiţii, pentru că 500 de m mai încolo, maşina de poliţie, cu cel mai dur agent în ea, pîndea. Pîndea, nene, proştii… să fie ordine şi disciplină în oraş, nu aşa, care cum se trezeşte… pîndea o laie. Unu de-asta parcat neregulamentar trece pe lîngă el, agentul, îi face semn cu mîna prieteneşte din maşină, el, şoferul cel parcat aiurea, şi apoi fiecare îşi vede de treaba lui. Care o fi treaba aia, este irelevant. Deci … şi duritatea asta este relativă. În funcţie de prietenii. Eşti dur doar cu necunoscuţii.
Azi, culmea, apare agentul în redacţie. Nu mai era dur. Era liber, iar eu singura care nu-l băgam în seamă. Restul rîdeau şi molfăiau pizza, se aliaseră în jurul ei, se băteau pe umăr şi behăiau unu la altul, nu ştiu pentru ce. Adevărul e că după ce munciseră atît, de li se tociseră creierii, coatele şi ovarele, ce mai era de făcut? Şi în momentul ăla mi s-a rupt filmul.

Comments are closed.