In memoriam…

De cîteva zile mă tot pun la curent cu lumea de care am luat pauză și la care mă voi întoarce curînd. Aceleași mizerii…

Și deodată, o găsesc mai pustie cu un om, care a avut o mare influență asupra mea în perioada adolescenței și niciodată n-a știut asta. Unul dintre acei oameni a căror prezență era suficientă ca să te inspire, foarte rare asemenea întîlniri, din ce în ce mai rare. E o binecuvîntare să le întîlnești pe parcursul unei vieți. E ca și cum ceva se electrocutează în tine, ceva te resuscitează și te face să vibrezi dincolo de conștiința ta.

Amintirile mele sunt, desigur, ale unei foste adolescente timide, timorate chiar, care la 17 ani lua cunoștință cu desprinderea de casă și nu-și mai găsea locul nicăieri. Liceul de fete era un calvar, viitorul ceva foarte sumbru și îndepărtat (un viitor pe care-l trăiesc acum, oareșcum resemnată). Și-a amintit de mine prin 2008 cînd venisem cu o lansare în Constanța și am dorit să-l invit, apoi am renunțat pentru că mi-am dat seama că ar fi venit, dar mi-am zis că nu se cuvine să-i fur din timp pentru prostiile mele. ”Da, știu, erai copila aia slăbuță și brunetă, prea matură pentru vîrsta ta”, mi-a zis la telefon. Am vrut să mă țină minte așa, o nălucă prea slabă, să nu aibă vreo dezamăgire, să rămîn un copil din mulțimea celor pe care i-a influențat. atît de mulți…

Era o zi de octombrie 1993, eu aveam obiceiul să merg singură la teatru și să stau în primele rînduri, îmi plăcea să văd cum duduie scîndura de sub picioarele actorilor, ca și cum ar fi tropăit de bucuria dăruirii. A apărut pe scenă și vocea lui a umplut sala, a fost pentru prima dată cînd cineva m-a impresionat în așa hal încît n-am putut să dorm toată noaptea. La 17 ani ești repede impresionabil, dar Vasile Cojocaru avea un efect puternic, aproape narcotic asupra oamenilor.

A doua zi aveam să-l revăd ca profesor de actorie la Școala de Arte. A fost una dintre acele întîmplări fericite cînd am simțit că mi-a pus Dumnezeu mîna în cap și cînd viața mea pentru cîteva luni a căpătat un sens frumos.

Îi datorez descoperirea existențialiștilor (Sartre, Camus – care au rămas pînă ziua de azi iubiri constante), descoperirea jocului ca formă de artă, complicitatea anumitor priviri, cînd aveai impresia că zeul de pe scenă îți zîmbește numai ție (avea un zîmbet minunat și știa cum și cînd să îmbrățișeze – o făcea cu o dragoste imensă, nepămînteană), căldura din privirile lui era reală, ne transfigura pe toți, pe el însuși, aerul tremura parcă între noi, eram ca un grup compact în căutarea propriului sine, ne jucam cu noi, de-a noi, astfel că ani mai tîrziu cînd cineva m-a acuzat că fac teatru de provincie și care credea că mă jignește prin asta, am simțit o cumplită milă pentru omul acela… și o imensă și nesfîrșită tristețe, era ca și cum scuipase pe descoperirile mele, pe cea mai frumoasă perioadă a vieții și pe toate pierderile de atunci, perioadă cînd eram sfîșiată pînă la os cînd cineva pleca, se despărțea sau murea, sau intra în amorțire… cînd umblam bezmetică pe străzile Constanței căutînd repere, fericiri, iluzii de-o clipă, mirosuri, istorii, anticariatele de pe străzi lăturalnice, povești de-un spectacol, de o vară (ironia e că tot ce-am găsit atunci a rămas în mine ca prin miracol, chiar dacă lucrurile păreau că se sfîrșesc înainte să înceapă…) 

a murit în ianuarie, anul acesta, la trei zile după ce-a împlinit 60 de ani. iar eu abia azi am aflat și m-a durut asta în fluxuri și refluxuri de păreri de rău, care vin și pleacă, vin și pleacă…urcă și coboară… un om care n-a trăit degeaba. nu pentru ceea ce a făcut neapărat pe scenă, printre cuvinte, ci pentru cît s-a dăruit studenților săi, publicului, celor dragi, cîtă încredere a investit în oameni, cîtă motivația a pompat în ei, deși le cunoștea natura afurisită.

m-a dat peste cap.

Continue reading

Ceva timp din viața unui scriitor

tick tock Dacă un scriitor ar dori să trimită o singură nuvelă (poveste, articol etc) spre publicare la un număr de 50 de publicații (presupunînd că le știe deja targetul și stilul de lucru), iată cam cît timp va pierde pentru fiecare activitate ce implică:

  • Cercetarea celor 50 de reviste literare: (așa ceva nu prea există în România, adică cele zece de pe piață sînt insignifiante ca loc de publicare a tinerilor scriitori, sau deja luate sub aripă de către ”dinozaurii” literaturii – mai mult sau mai puțin buni – care au pus monopol pe ele și nu se vor da nici un centimetru mai încolo pentru tine, mă, mucea cu pretenții de scriitor). Cercetarea se va face, deci, în afara României (cam 2 h/zi, timp de o lună, și deja ai datele necesare să te apuci de lucru. (Presupun aici că deja ai cîteva lucrări scrise și traduse în engleză, dacă nu, ar trebui s-o faci înainte de a te apuca de această cercetare – timpul acela nu l-am pus la socoteală, pentru că variază de la scriitor la scriitor, de la traducere la traducere). De preferat să căutați în afară fiindcă chiar veți fi plătiți (dacă aveți norocul să vă fie acceptată lucrarea).
  • Scrierea unui mail sau a unei scrisori de intenție strategice: ar trebui să-ți ia cam 3 ore, cu tradus cu tot (presupun din nou că știi cum se scrie aceasta, cum trebuie să te adresezi editorului și care sînt lucrurile pe care trebuie să le spui și cele pe care nu trebuie să le amintești – adică nu interesează pe nimeni din prima abordare că ai 3 copii și crampe la stomac, că nu ești Lucian Mîndruță, celebru pentru gherla lui de pe un post național cu ”da` io am copii” – zici că era singurul de pe planetă care se înmulțise – și cred că e la mintea cocoșului că nu trebuie să-ți începi mailul sau scrisoarea cu ”Hei yo, Mr Publisher”).
  • Mai trebuie să mai știi că fiecare scrisoare de intenție trebuie adaptată la publicația respectivă, astfel că presupunem că stai bine și cu abilitățile de adaptare. Trimiterea unei povestiri pentru copii e diferită de trimiterea unei nuvele fantastice. (între 10-15 minute pentru fiecare mail de trimis)
  • Unele publicații nu acceptă înscrierea online, așa că va trebui s-o iei pe calea veche (a poștei), asta înseamnă că va trebui să pierzi vremea cu plicurile (scriere, lipire, timbrare), cu cercetarea de SASE (un fel de plic autoadresat pentru viitorul răspuns pe care-l vei primi de la editura sau publicația la care ai trimis aplicația – nu pentru că n-ar avea ei bani de trimis un plic, ci pentru că au prea multe feedbackuri de dat – pe care de obicei le dau -, dar prioritari vor fi cei care le fac activitatea mai ușoară). Vei mai pierde ceva timp cu statul pe la cozi de poștă (pentru cel puțin jumătate din lista de 50) și cam pe la sfîrșitul lunii vei vedea că ai mai cheltuit și niște bani (pe plicuri și poștă, plus că știm deja cît de bine organizată e poșta – un mare noroc să pleci de la ghișeele acelea cu nervii întregi).

IMGA0026

  • Dezvoltarea unui sistem de urmărire a răspunsurilor primite (ca să nu ai surpriza ca peste 3 luni sau 5 luni sau 8 luni, cînd vei primi un răspuns, să nu mai știi cine sînt oamenii aceia și cu ce se ocupă publicațiile respective (o agendă e numai bună).

baftă!

Am pus-o de mămăligă…

Și la propriu și la figurat.

Acu vrei trei zile, duminica-n amiaza mare ies pe străzi să caut mălai. Chef din senin de-o mămăligă, cu brînză, smîntînă, tot balamucul. Ăștia nu au pe-aici mălai, mai ales duminica, dar zic hai totuși să caut pe la chinezi că ăștia vînd de toate, mai ales duminica. Firește că mălai pentru mămăligă românească nu vei găsi decît la magazinele românești, care sunt închise duminica, sau sînt prea departe de unde stau eu, ca să merite efortul. Iar la Mercadona nu găsești decît un praf foarte fin de făină din porumb cu care poți face prăjituri, dar nicidecum mămăligă.

Chinezul îmi zîmbește de cum îi deschid dugheana, probabil că eram primul client pe ziua aceea. Știu că are nevastă, copil și afacerea lui merge în felul următor. În timpul săptămînii cumpără tot ce prinde de prin Mercadona și vinde la suprapreț în w-end, cînd oamenii mai au nevoie de una-alta, un fel de non-stop românesc, ce să mai… Îl întreb de harina de maiz, el înțelege altceva, îmi arată calendarul și zice că sîntem în iunie, nu în mai. Mă las păgubașă, ce dracu, doar nu intrasem acolo să-l întreb în ce lună sînt. Cîteodată se face așa blank în mintea mea, chiar dacă știu că unele lucruri sînt imposibile eu tot trebuie să le verific, și-atunci îmi spun, ei bine, poate c-am vrut să iau doar o gură de aer, nu să caut mălai în carul cu chinezi.

Peste drum de chinez, magazin de pîine și dulciuri deschis. No mălai for today, s-a făcut, ne îndopăm cu prăjiturici. Rusoaica la datorie, e clar, emigranții lucrează și duminica, restul în siestă. ”Auzi, dar nu cumva aveți și mălai?” o întreb în timp ce-mi împachetează niște foetaje cu mere. ”Pentru ce? Pentru mamaliga?” mă ia ea ca din oală. ”Ești rumana, nu?” ”Da”, spun cu juma de gură. Uite, draci, că-i mămăliga cunoscută de rușii din Spania. ”Am auzit că e ceva foarte bun, dar n-am gustat niciodată”, zice ea cu năduf. Of, m-am liniștit, n-are experiențe neplăcute cu los rumanos.

A doua zi, luni, mă prezint din nou la ”Mi Pan” (făcusem între timp rost de mălai) cu o porție de mămăligă fierbinte umplută cu brînză feta, cașcaval ras deasupra și smîntînă, ca să fie… Fac și eu ca Alin pe Camino (”lasă, mă, să mai întîlnească ăștia și români de treabă” – chiar dacă sînt turci), cu toate că nu cred c-am făcut prea mare lucru decît că m-am împrietenit între 2-10 minute cu o rusoaică veritabilă. Lucia (așa o cheamă pe blonda rusoaică, pronunțat Lusia) e așa de emoționată că fuge în spatele brutăriei și-mi aduce bomboane rusești, facem schimb intercultural, cum ar veni.

bombonica Na mămăliga, na bomboanele… Nerăbdătoare să guste din celebra mămăligă, ia o lingură și hop, eu strig la ea că e ”ardiente”, too late, s-a fript. Rod bomboane rusești și mă-nec de rîs. Aflu că e de zece ani în Spania, dar că ar prefera oricînd să se întoarcă în Rusia. E în principal nemulțumită că în Aragon nu e verdeața de-acasă, că spaniolii au prea multe fieste, dar cu toate astea nu știu să se distreze, nu țin la băutură (ca rușii), nici ca românii măcar (completez eu), dar că sunt oameni buni (destui, zicem amîndouă).

ca să rezum, după un an și jumătate de Spania, singura legătură amicală pe care o leg timp de 10 minute, printr-o mămăligă românească, e cu o rusoaică. Mi-a dat un churros la plecare, se pare că au același obicei de a nu înapoia o farfurie goală.

și-apoi visez că ajung acasă, toată lumea zbiară la mine, mi se pierd bagaje, e haos total pe străzi, iar eu sînt iar nevoită să mă agit printre idioți și nesimțiți… ce mămăliga mea!

Jose Saramago – amintiri din viața lui

  • jose-saramago Nu am fost niciodată o persoană dedicată să-și cultive acel saudade (un foarte frumos cuvînt portughez care exprimă durerea absenței cuiva sau a unui lucru). Am conștiința faptului că timpul trece și știu că și noi trecem cu el. Din pricina asta nu merită să rămînem prizonierii amintirilor.
  • Despre copilul care am fost. Asta e filosofia mea de viață. Dacă ar trebui s-o iau de la capăt, aș alege să fac în același fel cum am făcut și pînă acum. N-aș alege să mănînc mai mult, nici atît să am o bunăstare materială mai mare. N-am fost niciodată o persoană ambițioasă.
  • Casa bunicilor mei nu mai există acum, dar o am atît de vie în memorie, că dacă ar trebui s-o desenez, aș fi capabil s-o reconstruiesc în detaliu: arhitectura, atmosfera… Pot s-o văd cu foarte mare claritate.
  • Acum cîțiva ani am avut o criză de hypo. Poate că pare un fleac, ceva fără importanță, poate un pic ridicol, dar am trecut criza asta cu mare greutate. Medicii mi-au dat medicamente, dar acestea n-au avut nici un efect asupra mea. Am avut cîteva zile oribile, pînă cînd mi-am dat seama că, în astfel de cazuri, zahărul cristalizat poate ajuta. Am reușit astfel să-mi calmez criza, dar nu s-o și vindec. Am petrecut un timp cu Pilar (del Rio, soția sa și jurnalistă spaniolă) la festivalul de Cine din San Sebastian și acolo am rămas fără zahăr. Citisem un anunț în care se spunea că pentru criza biliară ar putea fi bun și oțetul. Am băut un pahar. A fost ca și cum aș fi băut foc, dar criza a dispărut. A fost un remediu magic.
  • O anumită pudoare naturală mă reține să vorbesc cu Pilar tot ce mi-ar plăcea să vorbesc cu ea. Adevărul este că am cunoscut-o la o vîrstă (la 63 de ani) cînd nu mai speram prea multe de la viață. I-am spus atunci: ”Sînt 28 de ani diferență între noi. Destul de mult. Riști să te las văduvă prea devreme”. Ea mi-a răspuns: ”Asta nu mă interesează deocamdată. Mă interesează viața de zi cu zi, cea de-acum în care sîntem vii.” Din această cauză, acești ani care au urmat – care ar fi putut fi anii decadenței mele fizice – s-au transformat în una din cele mai active etape din viața mea. Sîntem trup și suflet inseparabili.
  • Am și un blog: http://cuaderno.josesaramago.org și astfel încerc să umplu și eu acest spațiu infinit care este internetul. El nu-mi va spune niciodată: ”Sînt prea plin. Ajunge cît ai scris”
  • Sînt mereu singur atunci cînd redactez finalul unei cărți. este un moment de foarte mare emoție, în care se amestecă sentimente de bucurie și durere. Nu pentru că în curînd voi înstrăina personajele de mine și le voi trimite în lume, pentru a-și servi scopul, ci pentru că nu voi mai avea acea preocupare constantă a scriitorului. sînt mulți care se întreabă după aceea: ”Și acum? Ce urmează?”
  • Nu cred că s-a spus totul în literatură, că s-a scris totul. Nu este adevărat. Și chiar dacă totul ar fi fost spus, se va găsi mereu o altă manieră de a spune un lucru. În acest context se încadrează literatura.
  • Solidaritatea trebuie să se manifeste într-o formă practică, asta ca să nu se convertească într-o activitate filosofică fără nici un compromis sau fără vreo valoare. Nu spun că trebuie să alergi prin lume în căutarea unor cauze pe care să le aperi, e de-ajuns să reacționezi atunci cînd situația o cere. Asta se întîmplă, de pildă, acum cu Ernesto Cardenal (poet nicaraguan care a fost persecutat de guvernul lui Daniel Ortega. Saramago și alți scriitori au făcut un manifest de sprijin). În cazul lui Juan Gelman (poet argentinian) care căuta resturile fiului și a nurorii sale, dispăruți în Uruguay în timpului guvernului militar, am scris o scrisoare președintelui Julio Sanguinetti. Cred că am reușit să-i ajut (resturile pămîntești au fost găsite, ca și cele ale nepoatei poetului, aceasta din urmă fusese sechestrată de familia unui militar după asasinatul mamei sale).
  • Cînd am avut 8 sau 9 ani am trăit zile importante. M-au marcat foarte mult. Nu încetez să mă gîndesc: ”Oare cum aș putea avea o percepție asemănătoare la vîrsta asta?”
  • Dacă mă întrebi de moarte, o cunosc deja. Cînd am fost internat la spital din pricina unei pneumonii, un poet spaniol, Angel Gonzalez, pe care eu îl admiram foarte mult, a fost internat și el cu aceeași boală. 2-3 zile mai tîrziu a murit. Medicii i-au spus atunci lui Pilar că cel mai probabil că nici eu nu voi supraviețui. Le-am spus: ”Vom vedea dacă voi reuși să termin cartea” (Saramago scria atunci ”Călătoria elefantului”, publicată la Alfaguara). În final am scăpat cu bine. Am ieșit din acest episod cu o senzație de mare serenitate. A fost ca într-un estuar în care ai senzația că apele ar putea veni cu mare forță, dar din fericire, curînd se liniștesc.

(traducerea unui interviu luat lui Jose Saramago de Adriana Carvalho pentru revista Esquire Spania, februatie 2009. Întrebările se subînțeleg.)

Etiquetas de Technorati: ,,

Penultima întîlnire cu Etelvina…

Să se consemneze pentru ca cineva, cîndva, să ia seama. Nu de Etelvina, care e o femeie tare de treabă, foarte calmă (lucru pe care îl consider o calitate la un om, am oroare de isterici), foarte înaltă (față de mine) și foarte pricepută în profesia ei. Nici de mine, fiindcă am decis încă de la ciocnirea cu primul pixel că eu nu contez, și oricum îmi trăiesc viața mult înaintea scrisului – numai dzeu știe ce vreau să spun cu asta, poate că în proporție de 95% și eu. Să ia seama în caz că vrea să trăiască în Spania.

În fine, hai la Etelvina Gonzalez, medicul meu de familie. Se sună, se cere o programare, ți se dă un consult de fiecare dată prompt, în aceeași zi, cam la două ore distanță de apelul telefonic. Ajungem, așteptăm, observăm. Încerc să fac un salt într-o dimensiune pe care o cunosc deja: vînzoleală de halate albe spre gri, miros de cafea, asistente care aleargă aiurea pe holuri, învîrtind hîrtii de colo-colo, hîrtii care se pierd, pacienți fără vlagă, obosiți de atîta așteptare, dosind prin buzunare pachete de cafea, ciocolate sau bani, pierzîndu-și răbdarea, patrulînd, oftînd, pereți gălbejiți, tencuială căzută, liniște spartă din cînd în cînd de niște tăvi căzute, uși trîntite, medici care dau ordine asistentelor, asistente care se răstesc la pacienți.

Mă scutur ușor din viitorul coșmar. Realitatea de-aici e formată din oameni care nu așteaptă prea mult, femeile vin doar cu poșetele la doctor, bărbații cu mîinile în buzunare, pereții albi, curați, doctorii păstrează distanța chiar și între asistente, singura lor legătură cu pacienții este recepția care anunță programările pe mail, astfel că Etelvina, par exemple, știe clar cine vine la ce oră.

Acum două zile între 12.00-12.30 două dame coafate (și doar atît), un moșneguț pierdut într-ale lui, o proaspăt mămică ce își ține plodul în brațe, o alta nu chiar așa proaspătă, dar din nou gravidă, două tinere grăsune, țintate în nas (e o modă aici – fiecare grasă cu belciugul ei) și o babă scăpată de pe gîrlă sau nu știu exact de unde. Asta din urmă e volubilă, are pîslari moi dar vechi, ambii găuriți pe șablonul degetelor mari, copitele ei au ieșit zgubilitice să ia aer, se uită la mine de jos în sus, eu mă uit la ele cu ochii măriți de febră, mai are doar doi dinți în gură, unu galben sus și altul ocru jos, se uită la mine de sus în jos, îi văd perfect pentru că s-a postat chiar în fața mea (stau pe scaun), a deschis gura larg în ceva ce a vrut să fie zîmbet pentru unul din pruncii ăi mici din spatele meu. Am avut atît de tare senzația că o să mă înghită că am izbucnit în rîs. Era comică baba. Așa a început hărmălaia.

Am observat că la spanioli e de-ajuns să înceapă unul să vorbească într-un loc public, în cinci minute toți se pornesc peste capetele celorlalți, se pun la curent cu viețile lor și, întrucît sînt un popor de puturoși și cu foarte puține ambiții (adică, mă rog, în afară de ambiția de a demonstra constant că au cojones, altă ambiție n-au, iar astă ambiție e în plus, pentru că oricum n-au și toată lumea știe) cele cinci minute sînt îndeajuns pentru a afla destule, dacă nu chiar tot, despre existența lor. E o generalizare, desigur, dar într-un an și 5 luni nu am întîlnit excepțiile. Ar fi trebuit să apară măcar una pînă acum, totuși.

Iată ce-am aflat așteptînd să intru la Etelvina. Baba în pîslari găuriți avea 76 de ani, 7 nepoți de la 3 feciori, ceea ce o făcea expertă în fața celor două mămici aflate și ele în așteptare. Pe una a întrebat-o direct dacă dă sau nu țîță, iar dacă nu dă, să facă bine să-i dea copilului țîță că știe ea ce știe, iar de la cealaltă a scos imediat detaliul că așteaptă tot un băiețel, a aflat baba și tot salonul. Între timp a ieșit dintr-un cabinet o gagică-bărbat, cu freză punk, machiaj emo, jachetă de motociclistă, mușchi de rocker și tatuaj cu Benito pe brand. Văzînd că e rost de charlas prin salon s-a lansat și aia la ciupit copii de obraji, bolborosind ceva cu o voce baritonală. Totuși, nici unul dintre cei doi plozi nu a izbucnit în plîns, semn că deja au trecut la nivelul doi de toleranță. De la astalaltă, motociclista, lumea s-a pus la curent, așa tam-nesam, că nu are asigurări sociale și că deci nu poate să procreeze fix pe motivul ăsta, plus că n-are nici bărbat stabil, și-apoi, ca să vezi, e nevoie de doi pentru creșterea unui copil, și la o adică ea nici n-ar ști al cui e copilul, că să nu creadă careva că dacă n-are bărbat stabil, duce lipsă de ăia instabili. Și după ce ne-a lămurit pe toți cu asta, a mai tras o ciupitură pe obrajii sărmanului copchil și s-a cărat val-vîrtej, slavă Domnului. 

M-am obișnuit deja cu stilul ăsta indiscret al spaniolilor de a-și scoate ochii sau mațele în văzul lumii. Cîteodată, prin baruri, unde le place atît de mult să se întîlnească, prindeam cu urechea frînturi de conversație, crescendo-crescendo, pînă cînd eram nevoită să plec, mai ales de cînd am început să le pricep limba și cînd mi-am dat seama că ăștia se răstesc unii la alții din senin, fără să se cunoască, dar nu pentru că se ceartă, ci pentru că trebuie să-și facă loc în discuție. Discuție sau conversație e prea mult spus. ”Charlas” li se potrivește de minune. Adică pălăvrăgeală, tată. Pe bune, am ajuns să cred că tre` să ai un talent deosebit să începi să latri ore în șir despre nimicuri, pentru ca în final să te întrebi oare despre ce-am vorbit și cu cine? Hm… Ce contează, mai vorbim și altădată, baruri să fie…

Pe la emisiunile lor televizate, așa zise de entertainment, aceeași harababură. Pe ăștia nu i-a învățat nimeni că nu e omenește posibil să te înțelegi cînd vorbesc cinci persoane în același timp. Poate de-aia au femeile venele de la grumaz cît brandul lui Benito. Incredibil. Oare? (mi-amintește de OTV, Măruță et company). Partea nasoală nu este că fac așa mare tărăboi pentru nimic, ci că numai asta fac și o fac fără umor. Și chiar și rîsul dacă apare e grobian și zgomotos, vine din frustrare și prostie. Sau țîșnește din guri cu doi dinți, unul galben sus, altul ocru jos. O minunăție. Ce dracu e în capul ăstora n-am fost, deci, niciodată curioasă să aflu.

Cînd mi-am auzit numele am țîșnit de pe scaun, mai s-o dărîm pe baba care era încă în picioare gata să mă halească. În contrast, calmul señorei Etelvina era din altă lume. Am scăpat ieftin cu o rețetă, hapuri și McDonalds la pat.

Și iată un fragment cu vedetele Spaniei (alea care fac rocadă pe la televiziuni, numai că în cazul lor sînt toate babe decrepite, nasoale, căzute și… nu știu… vedeți și voi). Nu dați mai multe căutări, că vă iau durerile de cap. De-aia prefer HBO-ul sau compania cărților. 

Trimis

primele cutii în țară pe un frig de mi-a intrat în oase, plus că m-au prins și niște stropitoare în parc Aljaferia și-acum stau înfofolită în pat, mai ceva ca-n zilele de iarnă. luat pauză de citit cărți, de tradus, de făcut griji.

sînt întrebată de unii, pe diverse tonuri: da de ce te întorci? că e criză.

într-adevăr o mare noutate pentru ei. a început să-i afecteze. și-apoi, na, n-am scris eu pe blog cît de mult detest România (cum e noua tendință), nu mi-am făcut temele, ce dracu, scriu despre cărți, am înnebunit? și ce, de ce nu le-am zis eu din timp? păi cum? eh, ca să ne vedem pentru cîteva amintiri din cocină. e ceva incredibil. I hate this kind of people.  

să scriu despre umflate? să scriu despre campania antigrasa pe care am pornit-o? o să scriu și despre umflate, dar toate la timpul lor, frați ai crizei…

deocamdată o să scriu despre ultimele zile în Zaragoza, un oraș care mi-a amintit întotdeauna de Constanța, orașul sufletului meu. azi noapte pentru prima dată de cînd sînt aici am auzit două feline în călduri spărgînd cu miaunetele lor liniștea nopții.

castelul poate o să-mi lipsească. era la doi pași.

DSC00975

Sigur că…

smulse din context, unele paragrafe pot părea vulgare, iar citite separat ele nu-și au rostul. așa cum anumiți oameni, smulși din cuibul lor cald, moale, confortabil – care sînt apoi nevoiți să trăiască altfel – devin idioți, clachează lamentabil, încep să plîngă după ceaiul mamei, după plăcintele cu răvașe de dragoste și nu-și găsesc rostul nici măcar în sinele lor. de altfel, să trăiești în sinele tău e cel mai dificil, nu?

cred că una din problemele mele este că, de teamă să nu smulg oamenii din contextele lor, le permit prea multe nesimțiri. ce-am învățat însă este că nu există nesimțiri din greșeală și că degeaba cred că oamenii sînt mai mult decît niște paragrafe care se construiesc din ce în ce mai frumos. unii sînt doar propoziții simple care pot fi șterse fără probleme. chiar și eu pot fi o propoziție ștearsă sau un spațiu gol. cîteodată chiar e de preferat.