In memoriam…

De cîteva zile mă tot pun la curent cu lumea de care am luat pauză și la care mă voi întoarce curînd. Aceleași mizerii…

Și deodată, o găsesc mai pustie cu un om, care a avut o mare influență asupra mea în perioada adolescenței și niciodată n-a știut asta. Unul dintre acei oameni a căror prezență era suficientă ca să te inspire, foarte rare asemenea întîlniri, din ce în ce mai rare. E o binecuvîntare să le întîlnești pe parcursul unei vieți. E ca și cum ceva se electrocutează în tine, ceva te resuscitează și te face să vibrezi dincolo de conștiința ta.

Amintirile mele sunt, desigur, ale unei foste adolescente timide, timorate chiar, care la 17 ani lua cunoștință cu desprinderea de casă și nu-și mai găsea locul nicăieri. Liceul de fete era un calvar, viitorul ceva foarte sumbru și îndepărtat (un viitor pe care-l trăiesc acum, oareșcum resemnată). Și-a amintit de mine prin 2008 cînd venisem cu o lansare în Constanța și am dorit să-l invit, apoi am renunțat pentru că mi-am dat seama că ar fi venit, dar mi-am zis că nu se cuvine să-i fur din timp pentru prostiile mele. ”Da, știu, erai copila aia slăbuță și brunetă, prea matură pentru vîrsta ta”, mi-a zis la telefon. Am vrut să mă țină minte așa, o nălucă prea slabă, să nu aibă vreo dezamăgire, să rămîn un copil din mulțimea celor pe care i-a influențat. atît de mulți…

Era o zi de octombrie 1993, eu aveam obiceiul să merg singură la teatru și să stau în primele rînduri, îmi plăcea să văd cum duduie scîndura de sub picioarele actorilor, ca și cum ar fi tropăit de bucuria dăruirii. A apărut pe scenă și vocea lui a umplut sala, a fost pentru prima dată cînd cineva m-a impresionat în așa hal încît n-am putut să dorm toată noaptea. La 17 ani ești repede impresionabil, dar Vasile Cojocaru avea un efect puternic, aproape narcotic asupra oamenilor.

A doua zi aveam să-l revăd ca profesor de actorie la Școala de Arte. A fost una dintre acele întîmplări fericite cînd am simțit că mi-a pus Dumnezeu mîna în cap și cînd viața mea pentru cîteva luni a căpătat un sens frumos.

Îi datorez descoperirea existențialiștilor (Sartre, Camus – care au rămas pînă ziua de azi iubiri constante), descoperirea jocului ca formă de artă, complicitatea anumitor priviri, cînd aveai impresia că zeul de pe scenă îți zîmbește numai ție (avea un zîmbet minunat și știa cum și cînd să îmbrățișeze – o făcea cu o dragoste imensă, nepămînteană), căldura din privirile lui era reală, ne transfigura pe toți, pe el însuși, aerul tremura parcă între noi, eram ca un grup compact în căutarea propriului sine, ne jucam cu noi, de-a noi, astfel că ani mai tîrziu cînd cineva m-a acuzat că fac teatru de provincie și care credea că mă jignește prin asta, am simțit o cumplită milă pentru omul acela… și o imensă și nesfîrșită tristețe, era ca și cum scuipase pe descoperirile mele, pe cea mai frumoasă perioadă a vieții și pe toate pierderile de atunci, perioadă cînd eram sfîșiată pînă la os cînd cineva pleca, se despărțea sau murea, sau intra în amorțire… cînd umblam bezmetică pe străzile Constanței căutînd repere, fericiri, iluzii de-o clipă, mirosuri, istorii, anticariatele de pe străzi lăturalnice, povești de-un spectacol, de o vară (ironia e că tot ce-am găsit atunci a rămas în mine ca prin miracol, chiar dacă lucrurile păreau că se sfîrșesc înainte să înceapă…) 

a murit în ianuarie, anul acesta, la trei zile după ce-a împlinit 60 de ani. iar eu abia azi am aflat și m-a durut asta în fluxuri și refluxuri de păreri de rău, care vin și pleacă, vin și pleacă…urcă și coboară… un om care n-a trăit degeaba. nu pentru ceea ce a făcut neapărat pe scenă, printre cuvinte, ci pentru cît s-a dăruit studenților săi, publicului, celor dragi, cîtă încredere a investit în oameni, cîtă motivația a pompat în ei, deși le cunoștea natura afurisită.

m-a dat peste cap.

Fantezie de jazz

Bateți în tobe, loviți banjouri,

Respirați prin lungile, răcoroasele răsucite saxofoane

Haideți, voi, cîntăreți de jazz,

Zgîriați cu degete alama fericitelor talgere

Și faceți să curgă sudoarea tromboanelor

arar legănați-vă pașii

Șuierînd ca hîrtia de șlefuit

Gemeți ca vîntul de toamnă prin arborii goi

Tînguiți-vă prelung ca și cum v-ar fi dor,

ca și cînd v-ar fi tare dor de-o ființă pierdută…

Țipați ca o mașină virînd în viteză dintr-o dată

Bang! Bang!

Gata! Încetați cu brutalitatea!

E pace! E liniște!

O barcă pe Mississippi urcă fluviul nocturn

Și ritmează tăcerea cu uuuuuuu….

Și o lună mare, roșie, coboară călare pe dealuri domoale

Haideți, voi, cîntăreți de jazz…

(din caietul de actorie)

Etiquetas de Technorati:

5 responses to “In memoriam…

  1. Z, stii experimentul cu pisica in cutie? Asta mi-a trecut prin minte cand am vazut ca.. s-a intamplat in ianuarie. Tu ai deschis cutia azi, ceea ce face ca intr-un fel el sa fi trait aproape jumatate de an in plus:)

    Te imbratisez!

    Like