Oala, tigaia, nea Miai, 150 ml și morala

Tigaia este unul dintre subiectele mele favorite, gagica e senzațională, îți imaginezi? E tigaia ei, cum îndrăznești? Te folosești de ea (de tigaie) și de bunul ei simț (adică ți-a împrumutat-o destul, cu toate că folosiți același aragaz, ouăle sînt diferite). Așa că nu prea înțeleg care-i problema…

tigaia Oricum, ea este o persoană cu simțul proprietății foarte dezvoltat, o capitalistă convinsă. Ce, te crezi la CAP să poți să-ți împarți așa avutul la un loc cu tot satul? Da, asta trebuie să fie explicația și pentru oala cu urechi (aia de 8 l), cum de nu m-am gîndit la asta pînă acum? Futu-le muma lor de imbecili!

Eu nu o să-ți vorbesc decît despre azi – suficient, crede-mă! Deci mă sictiresc și uit să dau un telefon important, hai două. Aterizez la ceea ce numesc eu muncă, acolo și mai mare lenea în departament. Prima pagină scîrțîie, pe a doua o poză ștearsă, de parcă au intrat toate fantomele în capul meu și mi-au șters identitatea. Mi-a luat 15 minute să mă hotărăsc să ajung la nea Miai, unde mi-am propus acum trei săptămîni să nu mai calc vreodată, iată că m-am răzgîndit, semn de inteligență. Și ce fac acolo? Mă apuc să joc table cu D. (tovarășul meu de sictir), după care ne apucăm să jucăm cu toată bodega de 45-60 de ani. Anormal. Avem și noi o satisfacție: i-am bătut măr. Pe toți.

Acum sîntem și noi undeva apreciați: în bodega lui nea Miai. Ne-au făcut cinste cu o combinată, adică 150 ml, compuși din 130 vodcă și 20 liquer de mentă, ansamblul valorează 1 leu, da, ai citit bine. S-a simțit măgulit unul că am uitat-o pe masa lui; aiurea, eu am băut un sfert de pahar și deja mă gîndeam unde dracu să borăsc. Pe bancurile cu greieri, pe alte slogane cu viața e scurtă, n-aveți decît să vă înțelegeți ca frații sau ca iepurii, dragoste, credință, bulibășeală… dă și mie un morcov, nu fi chitros, iepurii sînt vegetarieni, ce, nu știai? De unii nici mișto nu poți să faci, n-ai nici o satisfacție, sînt îndoctrinați cu nemurirea sufletului, țin la tigăile lor, alții se ceartă pe oale de 8l, pe rafturile din frigider, dar nu asta e problema, că se mai ceartă omu, dar ăștia țin minte și după zece ani cîte urechi avea afurisita aia de oală, obiect de porțelan, deci da, rar mă abțin să nu borăsc.

Îmi aprind o țigară, ca să nu dau din mîini aiurea, cine știe pe cine lovesc. Timpu trece, viața-i scurtă, frate, nu mai tace ăla cu viața-i scurtă, îmi vine să-l întreb de ce n-a murit pînă acum dacă e așa scurtă, ori se pregătește, cine știe… refrenuuuu… aoleu, ce mă fac, ăștia care se plîng că-i viața scurtă trăiesc o mie de ani… 

Morala (nu există pentru mine, dar imi place s-o scriu pentru umanitate-pur altruism):

1. nu trebuie decît să întorci capul și oricînd vei găsi oameni care să țină la tine (mă știu și pe nume acum);

2. combinațiile nu e bine să le încerci pe toate – s-ar putea să-ți iasă pe nas (nu e o critică la haleala mea pe care o găsesc chiar bună)

3. taximetristii, moșii de prin parcuri, pe scurt, toți cei pe care tu îi vezi că fut zarurile pe table toată ziua, nu sînt pe departe cei mai buni jucători, cum s-ar părea la prima vedere;

4. de vrei să înveți table, apelează la mine cu încredere;

5. tot atunci am aflat că buldozerul din curte nu s-a simțit niciodată dorit, adevărul e că nu prea am dat doi bani pe el, deși ideea de a dori un buldozer mi se pare cel puțin amuzantă, ca și aceea de a face un copil din răzbunare, o veste pe care o primesc întotdeauna cu veselie. Așa începe orice telenovelă.

6. astea sînt toate lucrurile pe care le-am învățat din superexperiența cu pricina și nu mai sînt altele – lista completă.

M-am simțit ca în copilărie cînd se adunau toți bețivii orașului (aveam vie multă și firește și vin pe care toți îl terminau înainte să se facă), era comunism și nu era decît un bufet nenorocit în ditamai orașul și ăla, din cînd în cînd, se muta la noi în curte.

Și se strîngeau vara ceapiștii, în fața casei sau în spate, după o sapă bună. De la 9-12.00 noaptea toată curtea era împînzită de sticle, pahare și posesori de asemenea obiecte. Oameni cu palmele brăzdate, fără a fi figură de stil, dar ăia meritau să bea după o zi de muncă și mai era și vară. Ca acum. Și erau printre ei și oameni bucuroși, miștocari, veneau cu lăutele, cu acordeoanele, cu tobele, n-aveam cum să ne plictisim. Era viață. Scurtă. Dar se rîdea. Pe cînd ăștia de la nea Miai, parcă așteptau cu toții să moară, canci, nu fuseseră niciodată vii, nici măcar berea nu le mai plăcea (aveau vers marfă cei de la Pasărea Colibri pe tema asta).

mesaj Situația seamănă foarte mult cu oamenii de la Zan din cartier care duminica mereu confundau Mc’Donalds-ul cu vreun loc de promenadă, cînd vine timpul pentru o serie de momente de calitate în familie, doar e duminică, ce dracu, își iau puștiul de mînă, nevasta de gît, se îmbracă cu cele mai frumoase ghiuluri și se reped pe un nenorocit de fast food, ca acolo se întîlnește lumea bună să-și macine potolul. Neapărat stau cu un picior sub cur.

Era totuși o reuniune, atît și nimic mai mult. Pe urmă stînd așa, după ce ne-am uitat pe întuneric la mutrele lor paranoide, că atunci vedem cel mai bine, chiar și fără ochelari, ne-am convins că sînt prea cretini, și ne-am ridicat amîndoi în picioare, într-o mută complicitate, fiindcă dacă mai stăteam mult ne-am fi pus pe un rîs isteric, fără să fi fumat altceva decît un marlboro roșu, s-ar fi sufocat tot ei, ai dreacu imbecili… și poate că la căcăstoare n-ar mai fi făcut cu rîndul fiecare după cum își făcea milă de ei constipația. Că ușa e deschisă, intrăăăă cine vrea, lume lume… dacă se poate totuși cu programare. Descrierea fiecăruia în parte nu are importanță, deși rar mi-a fost dat să văd un loc atît de strîmt împînzit de atîția idioți, dacă nu vorbeau i-aș fi iubit. Pe loc. Pe toți. E nevoie de o întreagă saga, n-are rost acum.

Aș vrea și eu să știu ce mai fac ceilalți: graficianul, pictorul, art designerul, tehnoredactorul, piratul, bibliotecara, distribuitorul, femeia de caritate, ca de gagica aia știu, plînge și acum după tigaie.

Look, beibi, I`m on TV…

in arcadia1 ”Ce ciudați, falși, nepricepuți, lacomi, egoiști și copilăroși devin oamenii cînd sînt filmați, oferind minților slabe iluzia faimei – faima, cel mai puțin cercetat dintre monștri, sirena fabuloasă cea mai înșelătoare, devoratoarea timpului și a vieții adevărate, înșelătoarea, distrugătoarea faimă, cea care concretizează fanteziile. A ceda în fața camerei de filmat și a promisiunii secrete de a-ți schimba viața prin multiplicarea imaginii tale, a ceda ca o prostituată, ca un pervers, ca un exhibiționist, ca o stripteuză, este o mărturisire nerușinată a propriei tale imbecilități. Înseamnă să recunoști că adevărata ta valoare și putere există doar în ochii altora; este recunoașterea faptului că nu exiști decît dacă apari pe ecran. Înseamnă să-ți anulezi propria viață naturală, să te recunoști neputincios, lipsit de realitate, inexistent, un eunuc al timpului, o nulitate în spațiu, o non-persona. (…) Am văzut prea mulți cretini tremurînd de încîntare în momentul în care sînt recunoscuți. Am văzut prea mulți idioți pe jumătate celebri, ai căror ochi cutreierau o grămadă de oameni întrebîndu-se cînd aveau să fie recunoscuți de careva”.

(Ben Okri, In Arcadia – doar un citat că recenzia o voi face în altă parte)

O carte pe care am devorat-o într-o singură noapte. Mare noroc am avut că n-am citit-o cînd scriam ”Călătorul”, sigur m-ar fi influențat.

Duhul din lampă…

Să vedem pe cine am întîlnit azi și ce mai zic/fac/doresc puștii noștri.

IMGA0479     Lavinia (despre care mami spunea că e foarte timidă, dar a fost foarte activă. Plus că este una dintre fetițele care citește foarte cursiv). S-a împrietenit repede cu ceilalți copii și s-a bucurat (era să spun ca un copil hihi) cel mai mult pentru ceaiul cu aromă de tei. Pe la sfîrșit, deja ne spunea povestea cicatricei ei de pe mîna dreaptă.

IMGA0488

Dacă s-ar întîlni cu duhul din lampă și-ar dori să-i îndeplinească următoarea dorință: o căsuță în Deltă, cu grădină, unde să crească multe animale, printre care și un delfin. Este mereu sub atenta supraveghere a mamei, care îi citește povești de cînd Lavinia avea 3 ani. A plecat acasă cu ”Poveștile cu zîne” ale Contesei de Segur.

IMGA0492

   Dani, 9 ani. Îi plac dinozaurii, of course, și cam tot ce ține de știință. A citit cu Lavinia în gînd din aceeași carte, luîndu-se la întrecere pe pagini. Au ținut scorul aproape și ca s-o facă să zîmbească în poză a gîdilit-o pe sub băncuță. Dacă l-ar întîlni pe duhul din lampă, i-ar cere să-l facă un prinț puternic să poată împărți fericirea cui vrea el și nu l-ar deranja nici cîteva animale de care să aibă grijă: cîini, pisici etc. Este client fidel al bibliotecii. De data aceasta a plecat acasă cu ”Fram, ursul polar”, o carte despre ”Corpul uman” (pe care o citise deja, dar ”știți ce mult mi-a plăcut?”) și ”Poveștile cu zîne” (că le-am dat ca temă să citească despre prințesa Rozalia din ”Șoricelul cenușiu”).

IMGA0494  Sedan (abia intră în clasa I), nu știe încă să citească, dar îl duce mintea la năzbîtii. A ascultat cuminte cum citeau ceilalți la partea de ”lectură în lanț” și a desenat lampa lui Aladdin cum s-a priceput el mai bine. Pe I.L. Caragiale l-a descoperit pe coperta unei cărți și-a răcnit ”eu îl cunosc pe băiatul ăsta. E pe niște bani”. Iar duhul din lampă să facă bine ”să-l crească mai repede bine, că vrea să se facă președintele țării și să împartă bani la săraci, ca să nu mai fie așa oameni triști”. Era înnebunit să afle cum se scrie litera H, nici o treabă cu ce făceam noi acolo. Parcă era omulețul din povestea cu biscuitele.

IMGA0496

  Sevil (sora mai mare a lui Sedan), o turco-tătăroaică plină de pistrui, cu ochi lucioși și foarte cuminte. N-a vorbit niciodată neîntrebată, am o bănuială că e mult mai timidă decît Lavinia. Citește fluent și uite că nu-mi mai aduc aminte ce i-a cerut duhului din lampă, dar sigur n-a vrut să fie vedetă. E la a doua întîlnire cu noi și dacă la prima era serioasă, acum s-a simțit mult mai în elementul ei. 

IMGA0497

Denisa (Deni), în schimb, vrea să fie vedetă și nu ar deranja-o ceva animale prin preajmă. (Încep să cred că între animale și copii e un atașament mai mare decît mi-aș fi închipuit.) Deni e cea mai mare din grup (va intra clasa a V-a), firește citește cel mai repede dintre toți și cînd am vrut s-o trec la grupa de vineri (grupa celor mari) a zis că nu vrea să se despartă de prietena ei, Daniela. Bine, fie!

IMGA0501

  Daniela. Am văzut așa o strînsă competiție camaraderească între cele două prietene. Foarte frumos aranjate, aproape cochete, au venit amîndouă, și-au spălat cănile de ceai amîndouă, au plecat amîndouă. Și desigur, dacă Deni va ajunge – datorită duhului din lampă vedetă – Daniela sigur va fi cîntăreață cel puțin. Bine, zic, aveți niște dorințe foarte frumoase, dar – și întrebarea e doar pentru mine – nimeni nu mai vrea în zilele astea să fie învățătoare? (păi nu prea, las răspunsul în baltă, că-ntr-un fel le dau și dreptate, de unde modele?)

IMGA0502Anamaria. O fetiță foarte grațioasă și hotărîtă în același timp. Iată o discuție:

”Dar, tu, ce i-ai cere duhului din lampă?”

”Să fiu vedetă pop și un cățel”

”Crezi că dacă ajungi vedetă-pop o să mai ai nevoie de cățel?”

”Nu renunț la cățel”. Mai spune ceva dacă mai poți. Citește cu intonație și știe cum stă treaba cu semnele de exclamație. Cînd ne mirăm trebuie să ne mirăm și cînd strigăm trebuie să strigăm. Punct.

IMGA0507      Camelia. Very smart. Are o frezură foarte interesantă, nu prea se vede aici în poză. Foarte activă. Foarte rapidă. Ne-a dat nota zece plus la prăjiturile de la ceai. Am rîs împreună la cuvîntul ”deznădăjduit”, pentru că l-am bîlbîit cu toții, inclusiv eu. Și-am găsit tot împreună sinonime la ”mahala”, ”mușteriu”, ”uliță” și ”derbedeu”.

IMGA0509   Daria. Citește greoi, dar e curajoasă. Nu s-a lăsat intimidată ușor, cu alte cuvinte, n-a fost deloc deznădăjduită că-i fugeau literele de sub ochi. După cum spuneam, bucuria mare a fost ceaiul de la pauză, Daria venise cu cana mamei ei de serviciu și-și făcea griji să n-o piardă sau să nu o încurce. Își scrisese numele pe ea. Nu-i așa că sînt simpatici foc?

Nu sîntem singurii cu astfel de activități. Undeva într-o bibliotecă din București, mai exact la filiala Marin Preda a Bibliotecii Metropolitane doamna Mariana Gavrilă împarte bucuria lecturii alături de puștanii ei.

curs_l2_009

Proiectul domniei sale a fost gîndit pentru a face să circule cărțile franțuzești din colecția Elena Văcărescu. Pozele au fost trimise de Angela, fostă bibliotecară, o mare iubitoare de cărți și de oameni.

PS: Doamnele bibliotecare din Medgidia au ținut expres să-i mulțumească lui Mihai Bursesc, cel care a dăruit copiilor atît de aromatele ceaiuri. Pozele cu micii băutori de ceai și marii devoratori de prăjiturele de casă le-am pus pe facebook.  

Medgidia, ziua 14

Pe Alpha tv Medgidia rulează următorul comunicat:

Ore de cultură, ceai și lectură

Cărți plăcute de citești/ Frumos prin lume o să treci…
Biblioteca Municipală din Medgidia și Zully Mustafa vă invită miercuri, 28 iulie, ora 11.00 la Clubul de Lectură.
Intrarea liberă pentru copii cu vârste cuprinse între 7 și 10 ani
Vino și tu să citești cu noi! Bem ceai și stăm la povești… Ia-ți cana preferată de ceai și hai la lectură. Miercurea aceasta vom citi despre ”Aladin și lampa fermecată” etc.

adică ce vom face mîine. uite o zi în care cîțiva oameni știu ce vor face mîine. pe televizorul meu cu purici, că aici cînd plouă, cad toate, internet, cabluri, rețele telefonice, bucăți de ziduri, sau de pămînt. așa e la țară. Sloganul ăla este dintr-un proiect mai vechi, ceva mare, îndrăzneț, de care s-a ales doar un maldăr de hîrtie. Atît a mai rămas din el. Un slogan. Pentru care s-a consumat un maldăr de hîrtie. Sînt unele orașe, cu oameni mulți, dintre care unii cu intenții bune, dar cu papagalul mare, mai mare decît intențiile, sînt țări și continente pe care locuiesc oameni mulți, dintre care unii cu intenții bune, dar… acest ”dar” e ceva în plus care e de fapt un minus… te iubesc dar… voi face asta dar… am să te ajut dar…

mi-e plin podul de dar(uri)…

IMGA0371uite cum închei ”Călătorul”: ”La sfîrşitul călătoriei, vei descoperi că nu te-ai mişcat deloc…” (Lao Tse, Tao te Ching).

dar… între timp s-au întîmplat și lucruri bune, nu? ca de exemplu, cînd crezi că nu mai ai nimic de spus, intri în altă dimensiune și găsești ceva despre care vei putea vorbi mereu. cărțile. 

Ham ham… hm hm…

pot să răspund și să ai impresia că o fac la mișto: ”pentru că toți divorțau sau se gîndeau în fiecare zi la asta, adică să divorțeze și nici asta nu aveau curaj” și noi am zis, fraierii dreacu, nu-s capabili de nimic. așa că ne vom lua fără nunți, bășini și brambureli, rochii albe, papioane, nași, ce-i aia? va fi ceva din mers, ca și cum ne-am opri într-o gară să cumpărăm apă plată, sau un sandviș făcut și ăla la repezeală, îndesat cu varză fleșcăită și doi cartofi congelați și aruncați la marele sictir în ceaunul cu ulei, o bagatelă, ceva de care să nu iei seama, că tot veni vorba aseară…

veni vorba, în sfîrșit, după atîta fărîmat nonsensuri, cif, cillit, gaze, taxe, gunoaie, fier vechi, lemne, flashuri cu proștii care scriu prostii, găsind în asta un sens, o reprezentare, sau poate așa își pipăie ei sufletul, cu cîlții din cap, apoi număratul zilelor pînă la salariu, vine, nu vine, asta e întrebarea de baraj, rîndul, coada la salariu, la bonuri de masă, ochiul camerei de filmat pe tine, nici să agați o proastă pe net nu mai poți, căreia să-i ridici fustele măcar imaginar, prin al cărei păr să-ți treci degetele, cif cillit sau ajax, sau milli vanili, tot aia e, asta e grămada de care nu vreau să știu, care nu există, deși e majoritară, și se tot întinde ca o plagă și tu taci, că vezi, dar dai din umeri, că de-aia ai umeri, să-i ridici cumva, un gest aproape frînt, dus pînă la jumătate, rămîi așa, mirat pînă peste sprîncene. și-apoi iar, numeri zilele în ordine descrescătoare ca să nu rămîi dator societății care te-a expulzat din start, ca și cum chiar ai avea un infinit plus unu de zile la care să tot renunți fără milă. nu-ți mai rămîne decît să-i aduci temenele (societății/sistemului/ sau lui Big Brother) și să te răzbuni pe cel de lîngă tine, la fel de derutat ca și tine. inconștientule…

te recunoști? poate… și chiar dacă, tu nu exiști pentru mine.

deși astea sînt lucruri care se fac din mers, unii le gîndesc pînă la ultima petală din buchetul unei mirese care se trezește peste ani nefericită, dar amintindu-și totuși ce frumoasă i-a fost nunta și ce bine că i-a mulțumit pe toți, și toți au venit, și toți i-au zis, vai ce frumoasă ești, de unde ți-ai luat rochia, de la paris, pentru că merit, chiar dacă acum au uitat-o și nici măcar n-au avut intenția s-o felicite din toată inima, ce rost are, nu trebuia să-i vină și ei rîndul? era normal asta… aliniereaaaa… marsh forțat pentru împlinirea tuturor viselor de ciutancă rămasă fără păpuși.

ce scrii acolo? dracu mai știe… încerc să reinventez vremurile anonimatului cînd ei credeau că sînt furioasă și dau pe dinafară de răutate, iar eu mă prăpădeam de rîs pe sub birou, că uneori cădeam și de pe scaun, pe unde apucam, pe covorul orange sau pe linoleumul verde.

emodog uite ceva funny. un bou, agent imobiliar de meserie, cu freză de lăbuș spre emo sau emo spre lăbuș dă o masă mare să sărbătorească el ceva, o zi de naștere, făcea shauuu 32 de ani, un căcat desigur, dar după cum se spărgea în figuri, zici că doborîse 32 de muște cu pliciul lu bunică-sa. și erau la petrecerea lui alți loseri care nu numai că n-aveau nici o treabă cu el, ba chiar se vedea pe mutrele lui că-l detestau, și stimabililor, ce credeți că primește în dar de la iubițica lui, cuconița blondă din partea dreaptă de masă cum stătea el în capul mesei? un tort? o mașină? o călătorie romantică? niet niet niet! primește dreptul de a împărți o janghină de cîine, o javră de 50 cm – una de-aia pe care vă puteți oftica 50 de ani, că trăiește mai bine decît voi în sensul că nu știu cîți din țara lu Băsescu își permit presopuncturi și acupuncturi ca să nu fie stresați, dar cățeaua asta nemernică avea parte de ele lunar, chiar dacă nu muncea, nu spăla vase, nu era nici măcar stresată de pensie, na, muriți de ciudă. deci nimic nu făcea, dar nimic altceva decît să poarte fundițe la cur, ce viață, ce viață de cîine, niciodată să nu mai folosiți expresia asta cu sens negativ, amărîților. era cîine de hollywood, nu cîine de circ, ca Mihail. în fine… Emo-lăbuș sare în sus de bucurie, spre nedumerirea mesenilor, oh, my God, I can believe it, săriți, aduceți o targă, moare agentu imobilelor de bucurie, mai să facă infarct, îi sar venele de la tîmplă c-a primit în dar dreptul de a împărți o cățea și aia cît un dop. nimeni nu se mișcă de la masă, ba chiar văd pe mutrele unora dorința arzătoare de a vomita peste asemenea dovezi tulburătoare de dragoste… ce nuntă, ce inele de diamante, ce lăutari… hai să-mpărțim un cîine… bietul cîine, la ce viață de circ e supus, că nici nu se mai înțelege în vremurile astea cine e om și ce e ăla pom, mai ales cînd se pișă toți cîinii pe unde apucă…

dacă ai rîs, chiar ești cretin…

Furtună în cana cu ceai…

Trebuie să știți că o bună parte din medgidioți nu pot trăi liniștiți dacă nu-și exprimă părerile tembele. Niște replici de-alea de te lasă mască, de genul ”ceaiurile din plante medicinale sînt nocive”, se înțelege că alea la plic, au contraire, luxul suprem. Zici că vorbim despre specii de ciuperci, nu despre sănătate curată. Mă rog, unii au nevoie de spălături totale de creier. mai bine să nu gîndești deloc, decît să-ți amintești botanica. Refresh and rewind. Asta mă seacă pe mine cel mai mult la unii românași, că după ce că nu sînt în stare să facă un gest de bunăvoință, deodată îi rîcîîie ceva pizme, ceva frustrări și se trezesc vorbind așa de-amboulea, fără să-i întrebe nimeni nimic, dar nu să te învețe ceva ca lumea, că nu știu, și ce dracu, nici pretenții n-ai, ci tot să-ți trîntească o tîmpenie de-asta medgidioată.

din pricina mea acum miroase în Biblioteca Municipală a soc, tei, mentă, cimbrișor, brad uscat și alte cele. mă rog, nu din pricina mea, ci a lui M., care le-a cules de prin Munții Retezat, lăsat la uscat și trimis apoi cu poșta tocmai în Medgidia, ba mi-a dat și ideea cu ceaiurile în clubul de lectură. oricum, am desfăcut cutiile eu și cele două bibliotecare (două femei numai suflet), minunîndu-ne de treaba asta și inspirînd cu nesaț izul de munte păstrat în petalele uscate. am uitat-o pe cucoana cu plicurile de mai înainte, n-are decît să bea ea ceai contrafăcut cu gust de pișoarcă.

***

club de lectura medgidia ziua 1

”și de ce nu te-ai trezit mai devreme cu clubul ăsta de carte?” se rățoiește una la mine, de parcă aș fi de vină că doarme ea în papuci și nu poate ține ritmul cu mine (o problemă într-adevăr pentru mulți alții din viața mea, numai cînd mă gîndesc la toate pretextele care mi s-au dat că nu pot începe ceva, dar că vor, desigur). ”hai că nu te pup că-s transpirată”. aha… io oricum am o mutră care ține oamenii la distanță, nush de ce cred unii că vreau să-i pup așa tam-nesam, mai ales cînd sînt și transpirați. dom`le, ce complicat e în mintea unora. mai sînt, desigur, și medgidieni de treabă, care încearcă să-și facă treaba indiferent de cît au chef să se bage alții în treburile lor, deja căliți cu treaba asta. ar fi de preferat să-i aduc pe ei în discuție, mai ales în vremurile astea cînd e atîta derută, că nu mai știi dacă ceea ce faci faci pentru că ai crezut cîndva că lumea se poate schimba și fără să obții favoruri sau reclamă de ”cel mai bun din oraș” sau ”cel mai tare din parcare”, ci pentru că așa crezi, așa îți vine, așa e datul tău, construcția etc etc etc… și uneori, asta e, termenii se confundă… sau vorba lui Ș. ”aici, dacă faci ceva benevol, imediat apare întrebarea: da ce te-a apucat?” haha, nush, bre, zbang primele semne de dezamăgire…

hai că mă uit la Colombo… că de mutra lu bărbat de Mădălină Manole mi-e silă, așa bovină mai rar… rar, rar, dar e peste tot… suferă și ăsta în draci, să-l exorcizeze vreo babă, vreo moașă, vreo reikistă, vreo ghiocară, ceva… cineva… să-l elibereze…

PS: mmm… ceaiurile sînt un delir…. trăiască Munții Retezat!

Etiquetas de Technorati:

Medgidia, Day 9

Sentimentul că nu prea mai am de spus chestii pe-aici, cred că mă maturizez. Citit America lui Kafka unde întîlnesc un personaj român (care face viața amară unui fochist recalcitrant) și găsesc următorul paragraf: ”Căpitanul va putea angaja numai și numai români, peste tot se va vorbi românește și toate vor fi la locul lor” Sînt amuzată de constatarea asta fictivă.

vizite scurte și dese la Biblioteca Municipală, am început un club de lectură cu cei mici și începe să se contureze ceva plăcut. mîine vom vorbi despre marile legende ale lumii. citesc ”Medgidia, orașul de apoi”, povestioare scurte, care încep să se lege pe măsură ce înaintez cu lectura.

nici unul dintre oamenii cu care mă întîlnesc și vorbesc nu au legături cu online-ul, nici cinele din Constanța care se prelungesc pînă după miezul nopții, nici fostele mele colege de facultate sau fostele mele colege de cancelarie, nici ploile care cad nemiloase devastînd grădina, care oricum arată în ultimul hal, adun, strîng, arunc, ard, fac loc, spațiu, întind rufe pe sîrmă fără amenințarea vreunei amenzi, cîinii latră, caravana trece, boii cheamă preoți la marile întîlniri cu sufletul și deocamdată atît. mă roade gîndul să închid și pagina asta.

Universul conspiră, dom`le. Editurile au ajuns să fie sparte și sechestrate. Curtea Veche devastată. Ce nenorocire…