Penultima întîlnire cu Etelvina…

Să se consemneze pentru ca cineva, cîndva, să ia seama. Nu de Etelvina, care e o femeie tare de treabă, foarte calmă (lucru pe care îl consider o calitate la un om, am oroare de isterici), foarte înaltă (față de mine) și foarte pricepută în profesia ei. Nici de mine, fiindcă am decis încă de la ciocnirea cu primul pixel că eu nu contez, și oricum îmi trăiesc viața mult înaintea scrisului – numai dzeu știe ce vreau să spun cu asta, poate că în proporție de 95% și eu. Să ia seama în caz că vrea să trăiască în Spania.

În fine, hai la Etelvina Gonzalez, medicul meu de familie. Se sună, se cere o programare, ți se dă un consult de fiecare dată prompt, în aceeași zi, cam la două ore distanță de apelul telefonic. Ajungem, așteptăm, observăm. Încerc să fac un salt într-o dimensiune pe care o cunosc deja: vînzoleală de halate albe spre gri, miros de cafea, asistente care aleargă aiurea pe holuri, învîrtind hîrtii de colo-colo, hîrtii care se pierd, pacienți fără vlagă, obosiți de atîta așteptare, dosind prin buzunare pachete de cafea, ciocolate sau bani, pierzîndu-și răbdarea, patrulînd, oftînd, pereți gălbejiți, tencuială căzută, liniște spartă din cînd în cînd de niște tăvi căzute, uși trîntite, medici care dau ordine asistentelor, asistente care se răstesc la pacienți.

Mă scutur ușor din viitorul coșmar. Realitatea de-aici e formată din oameni care nu așteaptă prea mult, femeile vin doar cu poșetele la doctor, bărbații cu mîinile în buzunare, pereții albi, curați, doctorii păstrează distanța chiar și între asistente, singura lor legătură cu pacienții este recepția care anunță programările pe mail, astfel că Etelvina, par exemple, știe clar cine vine la ce oră.

Acum două zile între 12.00-12.30 două dame coafate (și doar atît), un moșneguț pierdut într-ale lui, o proaspăt mămică ce își ține plodul în brațe, o alta nu chiar așa proaspătă, dar din nou gravidă, două tinere grăsune, țintate în nas (e o modă aici – fiecare grasă cu belciugul ei) și o babă scăpată de pe gîrlă sau nu știu exact de unde. Asta din urmă e volubilă, are pîslari moi dar vechi, ambii găuriți pe șablonul degetelor mari, copitele ei au ieșit zgubilitice să ia aer, se uită la mine de jos în sus, eu mă uit la ele cu ochii măriți de febră, mai are doar doi dinți în gură, unu galben sus și altul ocru jos, se uită la mine de sus în jos, îi văd perfect pentru că s-a postat chiar în fața mea (stau pe scaun), a deschis gura larg în ceva ce a vrut să fie zîmbet pentru unul din pruncii ăi mici din spatele meu. Am avut atît de tare senzația că o să mă înghită că am izbucnit în rîs. Era comică baba. Așa a început hărmălaia.

Am observat că la spanioli e de-ajuns să înceapă unul să vorbească într-un loc public, în cinci minute toți se pornesc peste capetele celorlalți, se pun la curent cu viețile lor și, întrucît sînt un popor de puturoși și cu foarte puține ambiții (adică, mă rog, în afară de ambiția de a demonstra constant că au cojones, altă ambiție n-au, iar astă ambiție e în plus, pentru că oricum n-au și toată lumea știe) cele cinci minute sînt îndeajuns pentru a afla destule, dacă nu chiar tot, despre existența lor. E o generalizare, desigur, dar într-un an și 5 luni nu am întîlnit excepțiile. Ar fi trebuit să apară măcar una pînă acum, totuși.

Iată ce-am aflat așteptînd să intru la Etelvina. Baba în pîslari găuriți avea 76 de ani, 7 nepoți de la 3 feciori, ceea ce o făcea expertă în fața celor două mămici aflate și ele în așteptare. Pe una a întrebat-o direct dacă dă sau nu țîță, iar dacă nu dă, să facă bine să-i dea copilului țîță că știe ea ce știe, iar de la cealaltă a scos imediat detaliul că așteaptă tot un băiețel, a aflat baba și tot salonul. Între timp a ieșit dintr-un cabinet o gagică-bărbat, cu freză punk, machiaj emo, jachetă de motociclistă, mușchi de rocker și tatuaj cu Benito pe brand. Văzînd că e rost de charlas prin salon s-a lansat și aia la ciupit copii de obraji, bolborosind ceva cu o voce baritonală. Totuși, nici unul dintre cei doi plozi nu a izbucnit în plîns, semn că deja au trecut la nivelul doi de toleranță. De la astalaltă, motociclista, lumea s-a pus la curent, așa tam-nesam, că nu are asigurări sociale și că deci nu poate să procreeze fix pe motivul ăsta, plus că n-are nici bărbat stabil, și-apoi, ca să vezi, e nevoie de doi pentru creșterea unui copil, și la o adică ea nici n-ar ști al cui e copilul, că să nu creadă careva că dacă n-are bărbat stabil, duce lipsă de ăia instabili. Și după ce ne-a lămurit pe toți cu asta, a mai tras o ciupitură pe obrajii sărmanului copchil și s-a cărat val-vîrtej, slavă Domnului. 

M-am obișnuit deja cu stilul ăsta indiscret al spaniolilor de a-și scoate ochii sau mațele în văzul lumii. Cîteodată, prin baruri, unde le place atît de mult să se întîlnească, prindeam cu urechea frînturi de conversație, crescendo-crescendo, pînă cînd eram nevoită să plec, mai ales de cînd am început să le pricep limba și cînd mi-am dat seama că ăștia se răstesc unii la alții din senin, fără să se cunoască, dar nu pentru că se ceartă, ci pentru că trebuie să-și facă loc în discuție. Discuție sau conversație e prea mult spus. ”Charlas” li se potrivește de minune. Adică pălăvrăgeală, tată. Pe bune, am ajuns să cred că tre` să ai un talent deosebit să începi să latri ore în șir despre nimicuri, pentru ca în final să te întrebi oare despre ce-am vorbit și cu cine? Hm… Ce contează, mai vorbim și altădată, baruri să fie…

Pe la emisiunile lor televizate, așa zise de entertainment, aceeași harababură. Pe ăștia nu i-a învățat nimeni că nu e omenește posibil să te înțelegi cînd vorbesc cinci persoane în același timp. Poate de-aia au femeile venele de la grumaz cît brandul lui Benito. Incredibil. Oare? (mi-amintește de OTV, Măruță et company). Partea nasoală nu este că fac așa mare tărăboi pentru nimic, ci că numai asta fac și o fac fără umor. Și chiar și rîsul dacă apare e grobian și zgomotos, vine din frustrare și prostie. Sau țîșnește din guri cu doi dinți, unul galben sus, altul ocru jos. O minunăție. Ce dracu e în capul ăstora n-am fost, deci, niciodată curioasă să aflu.

Cînd mi-am auzit numele am țîșnit de pe scaun, mai s-o dărîm pe baba care era încă în picioare gata să mă halească. În contrast, calmul señorei Etelvina era din altă lume. Am scăpat ieftin cu o rețetă, hapuri și McDonalds la pat.

Și iată un fragment cu vedetele Spaniei (alea care fac rocadă pe la televiziuni, numai că în cazul lor sînt toate babe decrepite, nasoale, căzute și… nu știu… vedeți și voi). Nu dați mai multe căutări, că vă iau durerile de cap. De-aia prefer HBO-ul sau compania cărților. 

4 responses to “Penultima întîlnire cu Etelvina…

  1. :))))Zully, eram nervoasa rau si am avut un feeling cum ca, daca voi citi ceva pe-aici, ma mai calmez. Si asa a fost. Ba chiar m-am amuzat. merci, ai facut un bine involuntar, dar tot bine se cheama. :)))

    Like

  2. Natii de badarani. Si astia si grecii. De fapt, nobletea este o iluzie perpetuata de o mina de claustrati care teoretizau despre o societate ideala, utopica. In Romania se pare ca au fost. Care nu a fugit si nu a fost omorit de comunisti sigur il ingroapa ceata de intelectuali cu origini sanatoase. Zero. Vax. Morti. Ingropati. Si improbabil sa se reproduca din starea asta de ingrasamint. Ar trebui sa cauti altceva.

    Like

  3. Super faina expeditia ta la medic!
    Motiv de adanci meditatii intr-ale etnopsihologiei comparative🙂

    Like

  4. andra: la mine nu e nimic involuntar. ma bucur ca te-am relaxat putin🙂

    Ion: stiu perfect ce vreau, dar deocamdata nu se poate. oricum e clar ca timpul aici nu putem sa-l mai pierdem. inainte de asta, nu aveam nici o parere despre ei, atit de neinteresanti mi se pareau, acum am una si nu prea am ce sa schimb la ea. de acord cu ce zici. uneori am impresia ca eroul lor don Quijote e doar o constatare amara a lui Cervantes.

    andrei: sa stii ca am si citeva bile albe pentru Spania, dar sint prea putine fata de astea negre.

    Like