Cea mai frumoasă slujbă din lume…

”As a travel writer, your reality is made up entirely of things you
WANT to do. You go where you want to, when you want to, and then write about all of the things you loved, providing an escape for those
people who are still stuck back in “reality.”

Travel Writing really is the best job in the world. You won’t likely
make six figures doing it… and you do have to spend some time
actually writing. But you’re wined and dined wherever you go just to
share a bit of it with the rest of the world.”

(The Travel Writers Life)

E atît de ireală slujba asta că bineînțeles foarte mulți nici n-o consideră slujbă. Cînd mi-am dat seama că finanțele mele merg în continuare fără ca eu să fiu nevoită să fiu legată de un loc, de un birou, sau chiar de o țară, am luat-o și mai mult în serios și mi-am organizat viața în funcție de locurile pe care vreau să le văd și de oamenii lîngă care îmi doresc să fiu. Dar cîștigul meu cel mai mare este timpul pe care-l folosesc doar pentru ceea ce mă interesează, pe care-l pot controla după cum am poftă și în care nu are acces decît cine am eu chef să aibă acces.

Mai mult decît atît, asta mi-a permis – pe vremuri de criză – să renunț la colaborări păguboase, majoritatea din ele venind din țară, unde mentalitatea angajatorilor e încă sub nivelul mării. Și din pricina asta, cred, că nu vor avea niciodată angajați mai răsăriți decît ei. Dacă te lași condus de smintiți, nu ești mai breaz decît ei, ori îți convine să fii masochist, părerea mea. Dar desigur, pînă să ajungi să-ți organizezi viața astfel, va trebui mai întîi să treci prin toate etapele de frustrare și prin toți nervii pe care ți-i fac redacțiile în care nu scrisul, materialul, mesajul sau subiectul contează, ci supunerea și lacheleala în fața unui salariu. Tot ce faci peste asta, devine pericol public. Gîndești, alegi tu ce e de interes public, e clar, ești element negativ. Pe urmă, printre lachei, nu poți fi competitiv, în sensul că n-ai nici ce dracu învăța de la ei, nici parte de o provocare frumoasă, nici motivații intrinsece să devii mai bun. Ba dimpotrivă, ca să scapi de pizme și răutăți gratuite, trebuie să ascunzi toate lucrurile frumoase care-ți ies din mîini sau de sub degete, o altă chestie aberantă, ca și cum tot timpul trebuie să te scuzi că faci ce-ți place. În loc de asta, în ultima vreme am preferat să dau eject tuturor celor care au ceva împotrivă. Scrieți fără să treceți nimic prin filtrul gîndirii și, mai ales, nu seduceți pe nimeni, cu condeiele voastre parazitate de mutații de comportament. Muriți în beznă, deci, ce naiba să vă fac.

Dar să ne întoarcem la treburi mai frumoase. Nu e simplu deloc, ai mai multe responsabilități și trebuie să-ți organizezi timpul cu totul altfel decît te-au obișnuit slujbele de birou. Dar aceste responsabilități sînt strict legate de scrisul tău, de respectarea deadline-ului, a direcției revistei cu care colaborezi, de găsirea celei mai potrivite expresii într-o limbă pe care ajungi s-o iubești, de alegerea celor mai interesante fotografii dintr-un calup de 500 făcute, să zicem, de căutarea ineditului acelor locuri despre care s-a tot scris, de alegerea luminii potrivite și a tonului cu care vrei să-ți îmbrățișezi lucrarea. Pe lîngă toate astea, trebuie să ai un editor care știe ce vrea – n-o să-l prea găsești în România – și să te adresezi unor cititori inteligenți, care iubesc lumea tot atît de mult ca și tine și care urăsc publicațiile de scandal și bîrfele mărunte tot atît de mult ca și tine. După ce ai găsit toate astea, e simplu.

De exemplu, eu scriu acum din luna de miere. După ce ne plimbăm, facem poze și am ajuns să funcționăm precum o echipă (jurnalist-fotograf), ne relaxăm cu momente Fry & Laurie și facem planuri de venit într-o țară crizată, cu oameni crizați. Țara, săraca, nu are nici o vină, iar materialele despre România vor vorbi mereu despre locuri, nu despre oameni. E ceva atît de SF în toate astea pentru unii, că au ajuns să vadă o întoarcere de cîteva luni ca pe un eșec personal. De parcă faptul că ei au familii și prieteni de care nu se pot desprinde, aduce implicit cu sine convingerea că alții, plecați prin lume, nu mai au voie să aibă doruri, familii și probleme de rezolvat. Păi ți-o poate spune și confirma orice român din afara țării, că nu poți umbla teleleu-tănase prin lume dacă nu te-ai responsabilizat în primul rînd față de tine și apoi în fața acestei lumi prin care te învîrți, că nu poți vorbi și, mai ales, scrie relaxat despre toate astea dacă n-ai învățat să ți le asumi și să vezi în fiecare pas pe care-l faci suma celorlalți pași pe care-i vei face.

Și-apoi, da, selecția devine regulă. Timpul e atît de prețios, lumea atît de mare – și atît de interesantă, că bombănitorii sînt așa, ca niște muște, cărora le dai amuzat niște bobîrnace să se ducă dreacu în rahatul lor și să se cultive din el.

5 responses to “Cea mai frumoasă slujbă din lume…

  1. clar tre să învăț să scriu, că poze știu să fac 😀

    și apropos de poze… dacă cine scrie ajunge să aleagă din 500 de poze, you’re doin’it wrong

    cere-i fotografului să-ți dea maxim 20, ajută mult (no, really… când ești începător te întorci de la o chestie cu 1000 de poze și 10-20 sunt ok și poate una bună, pe urmă ajungi ajungi să te întorci cu 100 din care 10 sunt bune și 20-30 sunt ok ;))

    Like

  2. eh, inainte alegeam din 4000 pentru calupuri de cite 10 materiale. cred c-am facut un pas inainte : )

    fa echipa cu cineva care se pricepe la scris. e mai fun.
    am pus linkul ala ca poate e interesat cineva sa se inscrie si sa primeasca ponturi. mai am, dar le dau si eu pe rind. mai intii testez pe pielea mea care-s valabile.

    Like

  3. E meseria perfecta!
    Poze… facem, proze… facem, pozne… facem si d’alea! 🙂
    Timpul… p’asta nu stiu de un’ sa-l iau…
    Imi vine sa dau un anunt: “Pierdut timp (in trecut). Il declar nul.” Gasitorului… ii recomand sa ai mare grija de el. E-atat de-al naibii de scurt. Nici nu stiu cum au trecut atatia zeci de ani peste mine. Cred ca mi s-au urcat pe spate, d’aia ma doare. Si-acum ma si apasa. Timpul…

    Like

  4. eh… nu ne mai ramine decit sa pretuim cit ne-a mai ramas. bine ca nu stim cit si ca totul e aproximativ. atit sau atit, poate chiar miine. deci da, nu e timp de pierdut. : )

    Like

  5. Hello Zully!

    Iti Urmaresc de ceva timp blogul si am citit primele 3 carti publicate de tine care au facut ca ceva sa se “aprinda” inauntru , fapt pt care sunt curioasa cum este si “Al treilea calator” . Prin urmare , vreau sa te intreb unde o pot gasi .

    Mersi

    Like