Luni, după zece zile de protest– ”ne-ntîlnim la revoluție?”

am lăsat baltă urmărirea protestelor și m-am apucat de corectura Legendelor Apelor, care va fi trimisă în tipografie la sfârșitul lunii. Va apărea în America, pentru românii din diaspora, cu o copertă nouă. De cărțile publicate până la apariția Legendelor, nu-și mai amintește nimeni în afară de mine și de cei care le-au cumpărat, fiindcă au apărut fără numele autorului pe copertă. Mi s-a spus că sunt turcoaică și că numele meu nu va vinde bine, așa că de ce să mă mai agit măcar să urmăresc protestele astea. Țara asta n-a făcut nimic pentru mine, mă-ntorc însă mereu cu fața spre ea pentru că am prietenii și familia și casa aici. Ce am construit în timp, cărămidă cu cărămidă, carte cu carte, nu datorez nimănui, nici unui sistem, și probabil că de-aici încolo tot așa va fi.

 

aud voci sprințare că unde sunt intelectualii, de ce nu ridică steagurile, de ce nu vin să înghețe și ei acolo, unde le e solidaritatea, de ce stau pe FB și tot așa? sunt câțiva, au fost acolo, dar nu prea i-a văzut lumea, televiziunile nu fac rating cu intelectualii, nu așa au zis de fiecare dată cînd au avut o durere de rostit, acum plîng după vocile lor? nu s-a șters pe jos cu intelectualii ani la rîndul pînă cînd li s-a făcut jenă să mai spună că sînt intelectuali?

ei bine, intelectualii și-au făcut bloguri să scrie despre cărți, fiindcă în ziare și reviste n-au mai avut loc, li s-au tăiat paginile, li s-au scos paragrafele atunci cînd vorbeau despre lucruri dureroase întîmplate în cultura românească, nu i-a băgat nimeni în seamă cînd patronii-editori și-au bătut joc de ei și nu i-au plătit, cînd chiar guvernanții și-au râs de ei și le-au tăiat salariile, au distrus școlile, le-au tăiat posturile, în schimb au ridicat de trei ori mai multe biserici și catedrale întru îndobitocirea populației, nu i-a păsat nimănui cînd traducătorii culturii, acești recreatori de artă, n-au fost plătiți, nu s-a sesizat nici o televiziune să le facă dreptate, sau măcar să atragă atenția asupra furturilor și nedreptăților, și vocile lor au tăcut, s-au retras în carapace, și-au văzut de treburile lor riscante, au plecat să traducă în alte țări pentru un pumn de recunoaștere, nu de dolari, trăind drama dezrădăcinării. au fost ignorați de judecători atunci cînd au vrut să-și facă dreptate, au fost jecmăniți de avocați, futuți și răsfutuți de care cum s-a trezit cu fața la cearșaf sau cu orgasmul pe jumătate.

chiar eu vorbesc acum la persoana a 3-a plural despre ei, despre intelectuali, deși fac parte din rîndul lor, chiar dacă am scris și am publicat mai mult despre sex în ultimii ani, că asta se vindea, că asta cerea piața, să fii miștocar, să fii neserios, și-n neseriozitatea asta să mai faci și educație, sau cel puțin asta am încercat. că și sexul își are rolul lui în educație, mai ales și numai atunci cînd nu distruge căsnicii, nu provoacă la dezmăț, nu ia în brațe curvele, nu zice că e o ok să-ți părăsești copiii pentru alte femei sau pentru alți bărbați, nu saltă în slăvi toate paparudele siliconate în căutare de făcători cu zdrîmba mică și contul baban întru compensare. mi-am asumat munca mea lejer, fără să-mi fie rușine, crezînd în ceea ce scriu, mi-am făcut propria mea revistă online, cu alți nebuni care nu aveau loc în sisteme, și-am încercat să aducem puțină lumină în viața celor cîțiva cititori, fără să urmărim traficul, ci doar informarea despre cum să pleci, despre ce să vezi, despre de ce anume să te ferești atunci cînd ești în lume, și din cînd în cînd am experimentat amuzamentul, hazul de necaz, i-am dat dracu pe toți cei care ne-au încurcat, le-am întors spatele tuturor celor care ne-au încălcat principiile, chiar și prieteni care dădeau din gură că sunt virtuoși și cădeau la primul test al vieții.

intelectualii au fost acolo, printre voi, tot timpul. v-ați pișat pe ei cînd ați vrut, cum ați vrut, de cîte ori ați vrut. ei v-au privit în ochi și și-au văzut de treburile lor cum au putut, unii și-au găsit dosuri de pupat ca să le meargă bine, alții au zbierat pe bloguri, prin reviste, deghizați în fel și chip, luptîndu-se cu viața de zi cu zi, plătind impozite pe contractele lor care n-au fost respectate niciodată. NICIODATĂ! – contracte care nu le-au asigurat nici un CAS, nici o pensie, nici un căcat! despre cît am lătrat eu despre toate astea stau mărturie toate articolele mele, blogul ăsta, modul meu de viață, toată munca mea. sunt sigură că asemenea mie au procedat și alții.

să mai latru acum după ce o tot fac din 2006 încoace, ca să amintesc doar ultimii ani cînd am tras semnale de alarmă că dacă se va continua în halul ăsta vă va muri spiritul? căutați în arhiva mea sau arhivele mele și veți vedea. am avut parte de apelative ca impostoare, nebună, revoltată, teribilistă, cînd am avut ceva expunere ați șters pe jos și cu mine etc.

păi dragilor și dragelor de la tv, nu v-ați adresat voi viermilor și ciumpalacilor, nu cumva chiar termenul de ciumpalac a intrat în vocabularul națiunii – ca o insultă – prin intermedul dlui Badea, nu ați făcut voi emisiuni întru scandalizarea și îndobitocirea oamenilor, nu ați săltat voi toate curvele la rang de zîne, toate paparudele, toți pulifricii și toate scursurile, le-ați mai dat și bani pentru asta. chemați-i pe ei în piață cu extensiile lor de păr sau de sulă să vă dea jos președintele, chemați-o pe zăvoranca și pe pepe cu toți fanii lor, sîntem siguri că vor umple 5 piețe, chemați-o pe moculeasca, pe tanti mama lu zăvo, pe mitoșeru, unde-i oana roman să-și cheme fanii? unde-i ioana popescu să vă mobilizeze mulțimile? unde-i tonciu și sînzi să vă aducă trafic? trafic înseamnă popor, nu? unde-i avocata poporului să-și cheme clienții satisfăcuți? unde-i madam Tatoiu să-și cheme tot Oriflame-u?

plingea domnul badea aseară că sînt puțini români pe străzi. păi dacă aveți atîta rating de ce nu sunteți capabili, dragi oameni de televiziune, să mobilizați și intelectualii? nu pentru că ei n-au existat pînă acum pentru voi?

***

vă rog să mă scuzați deci, mă întorc la corecturile mele. la Legendele apelor, poate citindu-le li se va face românilor din afara țării dor de România și se vor întoarce acasă, dacă nu, măcar voi povesti copiilor lor de apele de-aici, care încă n-au fost vîndute, dar cine știe, poate nu e prea tîrziu. eu am ales să nu scriu pentru proști și tîmpiți, și de-aia am rămas cu cititori-prieteni în viață. dacă le-aș spune ”hai să ne întîlnim la revoluție” am fi acolo în păr cu toții de dragul de a ne întîlni și a face ceva împreună.

am spus oare cuiva că am numai prieteni revoluționari care ar dărîma ei singuri, cu pieptul gol, un întreg sistem?

și poate că dacă aș fi fost în bucurești aș fi lăsat frustrările mele deoparte și le-aș fi spus asta, hai să ne-ntîlnim la revoluție,  și ei la fel, le-ar fi lăsat deoparte pe ale lor, dar, din păcate, nu mai suntem acolo, împrejurările ne-au făcut să ne căutăm motivații și recunoașteri și mai ales liniște în altă parte, să scriem, să pictăm, să cîntăm din alte colțuri ale lumii etc. mi se pare un tupeu fantastic să lătrați acum la noi că nu ne facem treaba.

ar trebui să ne cereți scuze. ar trebui să reparați ani în șir de greșeală, ani în șir de ignoranță. ceva pîlpăieli sunt în acest sens, dar nu cumva e cam tîrziu? nu cumva au plecat toți cei care aveau ceva de spus, ceva coerent, nu zbierători de-ăștia cu foi A4, deși eu am toată mila pentru ei, sunt oameni sărmani, la limita subzistenței, care nu pot, nu mai au cum să aleagă să-și schimbe viața… deci, ce să mai… cred c-ați prins ideea.

Vineri, după Marele Protest

Nu pot să dorm, am visat urît, un vis de-ăsta pe care cred că orice mamă l-a avut la un moment dat, cum că cineva – viața – îi răpește copilul. M-am ridicat brusc din pat și-am aterizat în bucătărie, de la 2 noaptea pînă la 5 dimineața am frecat frigiderul să-mi alung temerea asta, apoi am tăbărît pe mailuri să le aduc la zi că timpul nu stă și nici nu mă iartă.

***

totuși am tras un pui de somn ieri după-amiază, chiar cînd Mazăre a sosit la Arcul de Triumf cu beretele lui roșii și o blondă cu privirea blank care a scos un porumbel pe gură, cică ”jos, băsescu, jos, băsescu, mamă, ce m-am plictisit”. Am ațipit la bîlbîielile lu Mircea Diaconu, pe care-l plăceam ca actor, da acu nu știu ce să mai zic. am zis să dorm că oricum vor fi reluări. dar înainte parcă fusese Crin, floricelul politicii românești, în spatele lui am avut impresia că se strînseseră ulii, lacomi, oportuniști, cu ochii în flăcări. ok, asta era previzibil, dar cred că mă deranjează mai mult că habar n-au să vorbească mulțimilor, speechul lor e doar propagandă și în continuare am impresia că poporul ăsta e desconsiderat pînă la os. or fi mulți proști, dar nici chiar așa. cînd am auzit cuvîntul ”încredere”, mi s-a încrețit pielea, mi s-a făcut poftă subit să mă uit după bilete avion.

***

acum Antena3 să nu se culce pe lauri că lumii i-a păsat de ce se întîmplă la proteste și unul din reporterii ei și-a luat un lanț în cap, ca apoi să umble prin studiouri cu ochiul lui umflat cît un ou de parapopircăriță. sau se împăuneze cu toți răniții, treaba ei, numai să nu facă acum greșeala să bage lumii pe gît favoriții ei politici.

echidistant și imparțial politic mi s-a părut a fi ProTv. de pildă, Antenele n-au spus că cei de la km 0 i-au gonit pe cei de la psd și le-au rupt steagurile, ca nu cumva să se transmită mesajul că lumea s-a săturat de politicieni, deși e mai clar ca bună ziua. Tot Antenele au fost cele care au transmis mesajul ”să se fure mai puțin”, cînd ar fi de preferat ”să nu se mai fure deloc.”

dar on and on, televiziunile și-au făcut treaba, fiecare cum a putut. de discursul lu Baselu n-are rost să am păreri, omu ori e psihopat și nu se lasă, ori chiar știe ce face.

***

numa Vanghelie n-are treabă, nenicule. e îndrăgostit lulea și cică vorbește porcos în pat, el însuși fiind un porc. iaca poveste. io credeam că_creierul e cel mai erotic organ pentru femei, cînd colo trebuia doar să le înjuri cu poftă. ciudată lume… 

nu cred, dar deloc nu mai cred că se va schimba ceva. păcat de rezistențele oamenilor de la km 0. păcat de îndîrjirea lor. dar ce dracu poți să faci în țara asta decît să-nveți să reziști? să reziști la furt, la minciună, la înșelăciune, la desconsiderare, la demotivare, la dezordine și la sictir.

gata pe ziua de azi. am închis taraba. 

Joi, după alte proteste

Ieri am vrut să ies să cumpăr lapte praf, mai aveam doar de o masă și reușisem s-o adorm pe Iris, aveam doar două ore la dispoziție (dacă nu chiar mai puțin) să mă duc și să mă întorc. Bărbati-miu dormea după cîteva nopți la rînd nedormite. Eu sunt obișnuită cu nopțile albe și m-am întors la vechea mea prietenă, cafeaua, așa că… să zicem că rezist mai bine.

Nu rezist însă la frig. Mi-am pus mănuși, fular, căciulă, tot ce trebuie și am ieșit pe poartă. După 5 minute de așteptat un taxi m-am lăsat păgubașă. Era prea frig și la cum se mișcă transportul în Medgidia riscam să fac 4 ore dus-întors de la mini-market și înapoi, că-n farmacii laptele praf are adaos de nu știu cît la sută și m-am gîndit eu, ca o bună gospodină econoamă ce am devenit, că dacă tot merg în Penny sau Lidl să-mi fac și piața pe săptămîna asta. Am înghețat sloi în cele 5 min de așteptare și m-am întors val-vîrtej în casă, la căldură, zorindu-l pe stimabilul domn soț să se trezească, să scoată mașina și să preia el sarcina asta.

Apoi, firește, am urmărit din nou toată ziua protestele, unul din momentele acelea cînd mass media își are rostul, cu prezentările de la fața locului. Lăsînd la o parte exaltările unora, cred că toată lumea a priceput până la ora asta de ce sunt oamenii ăia în stradă de șase zile, și că fiecare dintre ei reprezintă alte zeci, sute, mii de persoane, îndurînd pentru ei acest frig crîncen, crîncen, și strigînd din toate băierile sufletului. asta-mi amintește de acel slogan din perioada comunismului: ”în casă frig, afară frig/deschid fereastra și eu strig/îți mulțumesc partid iubit/ că ne-ai călit”. se făcea haz de necaz în grup. alte vremuri. toți trăiau pe același palier.

Cred că cei care i-au luat la mișto pe cei din stradă, ar trebui să facă o pauză, iar dacă sunt mai deștepți decît cei simpli, care în mod normal n-ar trebui să-și mai poată descleșta fălcile în cancerul ăsta, dar totuși o fac, n-au decît să vorbească ei mai bine, mai coerent. Pe mine mă mișcă oamenii ăștia care pichetează prin piețele mari ale orașelor, cei din fața primăriilor sau sediilor pdl pînă la lacrimi. am văzut un copil de clasa a doua, din nu mai știu ce oraș, cu o pancartă la gît în care-i dădea o mică lecție de matematică Robertei Anastase (cea cu țîța obligatorie pentru copil). așa tată, așa fiică, ce să mai. (propoziția din urmă are sens doar dacă apăsați pe numele Robertei)

eu mi-aș ridica pe umeri din nou bolovanul lui Sisif pe care aș scrie ”EDITURILE dăunează grav SCRIITORILOR și TRADUCĂTORILOR”. dar ăsta e bolovanul meu, nu pot arunca în jandarmi cu el. nu pot și nici nu trebuie. direcția lui e în altă parte. 

Marți, după proteste

Cu protestele astea, mi-am dat seama azi-noapte pe la 2.00 că dacă nu mă apuc de treabă rapid o să rămîn în urmă cu traducerile la telenovela Lale și că mai trebuie să încep (și să și termin, eventual) primul meu articol în Playboy.

acum, cît numără ăștia oamenii din piețele devastate și tot încearcă să dea întregii tărășenii o aură demnă (noroc cu protestele astea – se mai face curățenie infractori prin capitală), cît subiectul este încins spre stingere, atît pe bloguri, cît și pe reviste online cu arome de pamflete, eu știu dinainte ce se va întîmpla cu Lale (singura telenovela de pe planeta asta în care personajul principal moare) și-mi îmbogățesc vocabularul cu alte și alte cuvinte și expresii turcești și mi-e capul la luna martie cum să fiu cît mai gentlemană cu femeile care citesc Playboy. greu, nenicule, greu…

sînt convinsă însă, că oricine ar fi ieșit acum 3 ani, tot aici se ajungea. la proteste, strigăte, urlete, dat drumul furiei refulate. că, indiferent de culoarea politică, să fiți siguri că boșorogul națiunii, Irinel Columbeanu, ar fi divorțat de nevastă-sa, de care brusc și-a adus aminte că i-au plăcut aventurile cu decrepiți ca el de cînd a fost mică, că Sensuala aia, din ce în ce mai parașutată și zburătăcită, ar fi fost luată peste picior și nu și-ar fi dat seama, că vrăjitoarele alea oricum ar fi păcălit-o pe descreierata de Zăvo, iar mă-sa lu Zăvo ar fi ajuns vedeta la Simonica în direct, că ziarele ar fi vuit cu tot felul de subiecte ușurele, iar Becali, oierul națiunii, tot euro-parlamentar s-ar fi numit și ar fi euro-parlamentat de ne-ar fi zburat fulgii și tot așa, tot așa.

previzibil, a apărut Crin ca un trandafiraș, cu ochii lui albaștri bulbucați, la teveu, unde altundeva, încercînd să profite de pe urma acestor proteste. mă-ntreb cîte gentuțe louis vuitton și-a cumpărat madam Urdea ca să-i treacă de stressul provocat de proteste și ce le-o spune Băse fetelor sale despre tot ce strigă oamenii ăia. cred că nimic. suntem niște invidioși cu toții, asta e tot. și cum nu ne-au ieșit ploile în viață, protestăm, ce dracu să mai facem și noi? că ne-am plictisit de-atîta bine.

deci… Lale și Playboy, asta e ordinea de zi pînă se trezesc ai mei. 

Duminica de după proteste

recunosc că sunt unul din tîmpiții care l-au votat pe Băsescu. la vremea respectivă, eram prin Zaragoza și ne-am dus la secția de votare (eu și soțul meu) pe un frig de crăpau pietrele. eram jurnalist acreditat al unui ziar românesc obscur din Spania. am stat de vorbă în ziua aceea cu cîțiva dintre oamenii ăia plecați din România care l-au votat pe alintatul de popor Băse. majoritatea erau speriați de PSD și de filfizonul lor, Geoană, desemnat să-i reprezinte, cu tot cu suportul spa al lui SOV, bașca operațiunile mogulului de zenuire a lu` domn Geoană, că e presiune mare să participi la prezidențiale, n-avem idee noi, prostimea, cît de greu e, cîtă presiune. coada la consulat era imensă, speranțele imigranților că se vor întoarce într-o zi acasă, într-o Românie mai bună, mai curată, cu drumuri mai bune, oameni care-i vor primi cu brațele deschie etc, acum știm, au fost deșarte… sunt sigură că în ziua aceea ar fi avut lucruri mai bune de făcut decît să stea la ușa consulatului. pariu că nu-i va mai prinde nimeni la alegeri de-acum încolo, sunt convinși, în sfîrșit, că oricine vine la putere nu le va urmări interesele, și-au acceptat destinul de ”ai nimănui”. se înțelege că nu vorbesc de panaramele și cerșetorii și infractorii de peste hotare, nici de cei care-și părăsesc copiii pînă aceștia mor de dorul lor, ci despre cei care, pe lîngă faptul că-și văd de treaba lor, mai trebuie să suporte și stigmatul celor care s-au ținut de fărădelegi. ei bine, votanții aceștia, pentru că au făcut greșeala să le pese de viața celor de-acasă și-au primit tot felul de alte înjurături în bot și încă-și mai primesc și nu-i va ierta nimeni pentru că și-au spus și ei părerea.

nu știm ce s-ar fi întîmplat dacă ar fi ieșit exaltatul celălalt, cu timpul ajungi la concluzia că orice-ai alege, e prost ales, dar nici cu indiferență nu poți să tratezi ce se întîmplă, fiindcă orice-ai alege tot pe tine, cetățean de rînd te afectează. ai n-ai treabă cu politica, pînă la urmă ești tîrît în angrenajul ăsta al lor mizerabil, fiindcă viața de zi cu zi e tot mai insuportabilă, în loc să devii un om mai bun și să-ți vezi de ale tale, te meschinărești odată cu ceilalți în socoteli de-astea mărunte și pierzi exercițiul empatiei.

acum, aceeași chestie. pe pariu că dacă se va schimba ceva în țara asta de vină vor fi tot protestatarii? nu va ieși în stradă cel care are o slujbă călduță, un salariu barosan și economii pentru bomboana de pe colivă decît dacă are o conștiință civică și preferă să facă mai puțină gălăgie, sau măcar să-și alinieze gălăgia la fapte.

pot înțelege de ce-au ieșit unii în stradă, acum că una zbiară că n-are bărba-su bani de țigări, altu că nu și-a luat salariul de 3 luni, altu ca să repare votul pe care i l-a dat cîndva lu băselu și acoliților lui, e treaba fiecăruia să se exprime cum îl ducea mintea sau mutra (că acum ești judecat după mutră, mai nou!) Poate nu știați că există mutre valabile și mutre non-valabile, mutre de protestanți, mutre de caralii, mutre de maneliști etc., suntem experți în tot felul de mutre, dar, evident (evident și nu prea) e treaba fiecăruia, dacă unu vrea să stea acasă și să-și numere ouăle din firigider sau like-urile de pe facebook sau altu vrea să se ducă să agațe puicuțe în bamboo.

dar românu filfizon nu înțelege asta. și-aici se produce scindarea societății civile. sigur că ăi mai deștepți și mai volubili în bășcălie vor azvîrli cu altfel de pietre în protestanți. pietrele ”filosofiei de cartier”.

***

mie nu-mi plac aglomerațiile urbane, nici la concerte nu merg din cauza asta, deși îmi place muzica și mor după anumite trupe. există însă momente de furie cînd nu poți sta deoparte și tre` să te aperi că ltfel mori, par exemple, momente de apatie cînd ți se rupe de tot ce se întîmplă, momente cînd simți că trebuie să repari niște greșeli atunci cînd ți se oferă ocazia, momente cînd trebuie să te dezici de niște treburi sau de niște ”preteni” prea cool sau prea exaltați și momente cînd e mai bine să taci. momentele astea se pot încurca în capul oricui, mai puțin în al celor care sînt mereu gîdilați de dorința de a părea tot timpul cool, orice-ar însemna asta în căpățîna lor. de pildă te poți trezi vorbind în momentul în care trebuia să taci, sau să te implici exact în clipa cînd trebuia să stai deoparte. de-aia îmi place mie să mă ghidez după intuiție, dacă stai să raționezi prea mult nu e niciodată momentul potrivit pentru nimic.

încă puțin și ne trezeam cu de-alde Sânzi și Columbeni împânzind primăriile. în țeasta lor goală s-a intersectat un neuron cu o idee ori cineva și-a bătut joc de ei încurajîndu-i. să se combine dreacu și să ne lase în pace. ne-ar lăsa ei, desigur, dacă ar primi ignore de la televiziunile din România. hai că iar deschid paranteze aiurea-n tramvai. ce voiam să spun și-mi mențin poziția e că dacă eram în Buc m-aș fi amestecat și eu printre demonstranții ăia ca să urlu și să mă eliberez de toate lucrurile pe care nu le-am scris pentru că nu era ”diplomatically correct”. aș fi fost doar o anonimă care vrea să scape de prea multele furii potolite care m-au făcut să plec din țară și să mă întorc, să plec iar și să mă întorc… și tot așa… alături de ceilalți anonimi mutilați sufletește nu atît de corupție, băsescu, boc, udrea, nu atît de nesimțirile, aroganțele și de atitudinile lor agresive, nu de dracu sau de lacu, ci de rezistențele de zi cu zi pe care au fost nevoiți să le îndure.

Băseștii (or Black Friday for Mr. President)

Pe mine Băse m-a scos din sărite de vreo două ori, și, ca de obicei, după ce cineva reușește să mă enerveze ca lumea de cel puțin două ori, în niște chestiuni care mă afectează direct, poa să facă după aceea orice, binele suprem, la o adică, de-gea-ba!, părerile mele nu se mai schimbă. 

 

a fost faza cu ”n-aveți decît să plecați din țară, că de-aia am intrat în UE”, fază care i-a pissed off pe mulți, și mi se pare că chiar eram plecată din țară, dar tot m-a enervat. vorbea de parcă se dăduse liber la proștii de pe tarlaua lui, că pe el oricum îl durea la bască de ce se întîmplă cu toți oamenii pe care-i conduce. un astfel de discurs arogant e o greșeală colosală pentru un președinte, nu poți să fii chiar atît de prost și să-i spui neamului tău, printre care și votanții tăi, că n-au decît să plece. pentru că nimeni, de fapt, nu vrea să-și părăsească familia, prietenii, casa, slujba etc. nimeni nu vrea să-și rupă rădăcinile de bine. nimeni nu pleacă de aventurier, ci că nu-i ajung banii, plapuma, e scîrbit de rahatu din țară, de ghioarlele de cîini, de gropile din drum, de munca pe care ti-o fut altii mai smecheri etc., nu le mai enumăr, că le știm bine cu toții, mai puțin unii dintre cei care s-au cărat deja demult și se uită acum la noi de sus, așa, arogant, avînd impresia că problemele din țară există pentru că sîntem noi puturoși și nu vrem să muncim, nu pentru că nu ni se respectă drepturile. da, da, mai sînt de-ăștia care gîndesc așa, m-am lovit de ei, chiar peste granițe fiind, uitînd că și ei au plecat tot de bine ce-o duceau, drept pentru care se poartă ca niște parveniți și nu știu de unde dracu își permit atîta aroganță.

am întîlnit stilul băsist la astfel de oameni, cu ei ar da bine în poză președintele țării. ce-ar fi să se care el de-aici, să se ducă la viena, să se trateze de grandomanie sau să i se facă un implant pe chelie? cum se votează, așa se și dezvotează, domle. de pildă, replica cea mai tare care m-a făcut să renunț la o prietenie de 14 ani, a fost aceea în care o doamnă bine (bine, pe dracu), una din acele doamne bine care la volan fumează musai doar ca să arunce cu chistocul țigării în capul altora, și anume: ”hm, numai cine nu vrea n-o duce bine”. desigur, dar tot atît de adevărat este nu toată lumea vrea s-o sugă sub birouri, ci unii chiar vor să muncească. cam asta e diferența. una destul de mare, zic eu.

a doua și cea mai tare replică, după părerea mea, a lui băsescu a fost cînd la o recentă conferință de presă s-a rățoit, așa cum numai el știe s-o facă, la o reporteră care-l întrebase ce-a discutat cu ciuhodariu despre legea sănătății, spunîndu-i bietei dudui un ”asta-i bună, dar ce, eu te întreb pe tine cu cine vorbești la telefon cu nu știu cine?” și a continuat cu un ”nu vrei să știi și ce-am discutat cu nevastă-mea?”; ăăăă… băh, ești tîmpit? cum poți să compari? gagica aia n-a fost pe fază sau nu știu ce s-a întîmplat, dar io i-aș fi întors-o rapid că nu mă interesează ce comenzi dă el la cină pentru madam băsescu și nici orgiile lui sexuale la telefon cu prima doamnă, în cazul în care ar fi avut impresia că asta m-ar fi interesat pe mine ca reporter (poate ca editorialist FHM m-ar fi interesat, deși răspunsul e mai mult decît evident. dar chiar și-așa tot n-aș fi pus întrebări erotice lu băse, ptiu drace! – în afară de udrea, nu știu cine ar mai fi interesată de ce face în pat băsescu). asta una la mînă. doi e că toți reporterii din toată lumea asta au dreptul să-i pună întrebări de orice fel, chiar și din cele mai incomode, lui băse sau altor președinți, fiindcă asta e meseria lor, iar el, ca un inteligent ce este, ar trebui să știe cum să răspundă presei, și niciunul din răspunsurile lui nu poate începe cu ”asta e culmea”, clar, mr president?

 

corolar:

nu toți care nu emigrează sunt puturoși. nu toți care emigrează sunt harnici.

asta ar contrazice toate știrile despre infractorii din afara țării și despre curvele care nu se mai termină cu produsul. or fi luat drept modele guvernul bok (căcat, în turcă) din fruntea țării. hai sictir!

ps: un articol al lui Bogdan despre Smurd (http://www.mala-hierba.com/pages/editorial/vocile-de-vizavi.php) , cît se poate de valabil, mai ales acum, după un an de la scrierea lui.

Message In a Bottle

3Unul din lucrurile cele mai interesante pe care ți le oferă viața este că nu știi niciodată ce-ți oferă. Un clișeu? Poate aveți impresia că trăiți altfel decît închiși în cîteva clișee.

Cînd eram mică obișnuiam să spun răspicat despre copiii defavorizați că într-un anume fel ei sunt norocoși pentru că au totul de cîștigat și nu mare lucru de pierdut și că uneori echilibrul (ca să nu spun succesul – nu-mi place cuvîntul) vine din dezechilibrele financiare sau sentimentale suferite în copilărie. Și cine n-a avut parte de așa ceva?

Uite, de pildă, vecina mea de peste drum, Negivan, are patru copii, trei băieți și o fată. Doi dintre băieții ei mi-au fost elevi, unuia i-am fost chiar dirigintă, acum zece ani. Tanti Negivan i-a crescut cu foarte mult bun simț. Curajul le-a fost transmis probabil prin genă, nu e lucru ușor să crești 4 copii, rămași fără tată în perioada adolescenței lor. Cînd erau mici primeau în curtea lor pe oricine voia să se joace cu ei, încă unul în plus nu mai conta. Poate că au crescut mai mult cu cartofi prăjiți copiii ăștia, dar mama lor – care habar n-are cît de mult o admir – a știut să le ofere puterea exemplului, o auzeam mereu vorbindu-le despre oamenii cu carte, despre ce bine e să înveți, să fii pe picioarele tale, să nu vorbească de rău pe nimeni etc. De la tatăl lor n-au învățat mare lucru, umbla beat tot timpul și făcea tărăboi. Cu toate astea băieții lui au ales să nu înjure niciodată pe nimeni, indiferent de împrejurare.

Vecinul din stînga, Neazi, are și el un băiat, Eden, de seamă cu copiii lui Negivan. Eden, raiul pe Pămînt cum ar veni. Era un puști frumos, deși taxu din tîmpit nu-l scotea, orice făcea el. Poate că și era, nu știu ce să zic, cădea mereu în cap, probabil o fi rămas cu ceva sechele. Mă-sa, Mirela, îl mai lăsa în grija mea cînd avea ea chef de bîrfe cu vecina din stînga ei. Vara trecută, cînd m-am întors acasă, toți copiii ăștia de care vorbesc erau înalți ca brazii, adevărați bărbați, ce să mai. Lui Eden i-am făcut eu observație de cîteva ori să dea maneaua mai încet – are camera vizavi de dormitorul meu și chiar dacă ne desparte un gard înalt decibelii pe care-i suportă urechile lui nu-i suportă urechile mele. Are și-o gajică, îi spune drăgăstos ”ce pula mea vrei, fă?” și de altfel pula lui e prezentă în toate propozițiile lui simple. Era un puști frumos, simpatic, îl știu de cînd îl hrănea mă-sa cu lapte de păsare și el fugea la noi să-i dăm cartofi prăjiți cu cașcaval ras deasupra. Îmi aduc aminte că Mirela nu-i dădea voie să-i primească în curte pe copiii lui Negivan, că erau prea mulți, prea săraci și trebuia să le-mpartă prea multe prăjituri. 

Acum sunt toți la București cu facultățile terminate, cel mai mare dintre băieți e căsătorit, un altul e traducător pentru o firmă turcească, iar al treilea a ales să fie hoge. Casa lui Negivan se umple aproape în fiecare weekend cînd își așteaptă băieții și nora să se adune la casa părintească.

Eden nu și-a luat bac-ul și sprijină în fiecare seară gardul casei cu alți derbedei care-și bagă și-și scot mădularele care pe unde nimerește. În continuare taxu din tîmpit nu-l scoate, îi zice și acum ”bă, tîmpitule!” Totuși, cînd eu sau mama ieșim la poartă să-i spunem lui Eden să lase gălăgia sau cînd îi dau corespondența pe care poștărița o mai încurcă și o lasă în cutia noastră poștală, privirea lui Eden se înmoaie, devine docilă, iar dacă-i vorbești frumos apare un licăr de recunoștință în ochii lui că lucrurile au rămas tot așa cum le știa, numai să deschidă poarta… poarta aia care nu mai e… pe care i-au luat-o oamenii mari pînă cînd a devenit și el unul dintre ei.

***

1în fine, ce vreau să zic este că niciodată nu știi cum, unde și în ce fel se intersectează drumurile oamenilor, care pe unde ajunge, care pe unde rămîne îngropat, cum trece timpul, cum uiți relele, cum uiți chiar și binele ce ți s-a făcut, cum mor unii în viață fiind, cum trecem unii pe lîngă alții ca umbrele, iar alteori ca oamenii, cum se agață unii de orgoliile lor, fără să anticipeze că le scade cota la bursa valorii, că după colț îi așteaptă următoarea lovitură arogantă, următorul test pe care-l vor pica, că lumea asta e foarte mare și că există doar iluzia că te poți pierde în ea, ceea ce demonstrează în fapt că e mică, e doar o capcană în care suntem prinși cu toții, în care ne ferim să nu cumva să ne lovim unii de alții, ne ascundem în alte capcane pe care ni le creăm singuri, ne ferim, ne ferim, ne ferim, și cu cît ne ferim mai mult cu atît ne apropiem mai mult de ziua cînd nu ne mai putem feri. și lațul se strînge și capcana se micșorează, în timp ce în afara ei, viețile continuă care în meschinăria lor, care în generozitate, unii au impresia că pot face viețile altora un calvar, că pot merge la nesfîrșit cu santajele sentimentale, cu înșelăciunile, cu lipsele lor de respect sau de atitudine, dar capcana aia lucrează nevăzută pentru ei, capcana aia croșetează ironii, pentru ziua în care tot rahatul lor nu va mai conta, tot rahatul lor le va exploda în față, ca un dat, ca un cules de furtună.  

 

Îmi place să stau pe margine și să privesc.

Și cam atît pe ziua de azi. Long life to Negivan!