Message In a Bottle

3Unul din lucrurile cele mai interesante pe care ți le oferă viața este că nu știi niciodată ce-ți oferă. Un clișeu? Poate aveți impresia că trăiți altfel decît închiși în cîteva clișee.

Cînd eram mică obișnuiam să spun răspicat despre copiii defavorizați că într-un anume fel ei sunt norocoși pentru că au totul de cîștigat și nu mare lucru de pierdut și că uneori echilibrul (ca să nu spun succesul – nu-mi place cuvîntul) vine din dezechilibrele financiare sau sentimentale suferite în copilărie. Și cine n-a avut parte de așa ceva?

Uite, de pildă, vecina mea de peste drum, Negivan, are patru copii, trei băieți și o fată. Doi dintre băieții ei mi-au fost elevi, unuia i-am fost chiar dirigintă, acum zece ani. Tanti Negivan i-a crescut cu foarte mult bun simț. Curajul le-a fost transmis probabil prin genă, nu e lucru ușor să crești 4 copii, rămași fără tată în perioada adolescenței lor. Cînd erau mici primeau în curtea lor pe oricine voia să se joace cu ei, încă unul în plus nu mai conta. Poate că au crescut mai mult cu cartofi prăjiți copiii ăștia, dar mama lor – care habar n-are cît de mult o admir – a știut să le ofere puterea exemplului, o auzeam mereu vorbindu-le despre oamenii cu carte, despre ce bine e să înveți, să fii pe picioarele tale, să nu vorbească de rău pe nimeni etc. De la tatăl lor n-au învățat mare lucru, umbla beat tot timpul și făcea tărăboi. Cu toate astea băieții lui au ales să nu înjure niciodată pe nimeni, indiferent de împrejurare.

Vecinul din stînga, Neazi, are și el un băiat, Eden, de seamă cu copiii lui Negivan. Eden, raiul pe Pămînt cum ar veni. Era un puști frumos, deși taxu din tîmpit nu-l scotea, orice făcea el. Poate că și era, nu știu ce să zic, cădea mereu în cap, probabil o fi rămas cu ceva sechele. Mă-sa, Mirela, îl mai lăsa în grija mea cînd avea ea chef de bîrfe cu vecina din stînga ei. Vara trecută, cînd m-am întors acasă, toți copiii ăștia de care vorbesc erau înalți ca brazii, adevărați bărbați, ce să mai. Lui Eden i-am făcut eu observație de cîteva ori să dea maneaua mai încet – are camera vizavi de dormitorul meu și chiar dacă ne desparte un gard înalt decibelii pe care-i suportă urechile lui nu-i suportă urechile mele. Are și-o gajică, îi spune drăgăstos ”ce pula mea vrei, fă?” și de altfel pula lui e prezentă în toate propozițiile lui simple. Era un puști frumos, simpatic, îl știu de cînd îl hrănea mă-sa cu lapte de păsare și el fugea la noi să-i dăm cartofi prăjiți cu cașcaval ras deasupra. Îmi aduc aminte că Mirela nu-i dădea voie să-i primească în curte pe copiii lui Negivan, că erau prea mulți, prea săraci și trebuia să le-mpartă prea multe prăjituri. 

Acum sunt toți la București cu facultățile terminate, cel mai mare dintre băieți e căsătorit, un altul e traducător pentru o firmă turcească, iar al treilea a ales să fie hoge. Casa lui Negivan se umple aproape în fiecare weekend cînd își așteaptă băieții și nora să se adune la casa părintească.

Eden nu și-a luat bac-ul și sprijină în fiecare seară gardul casei cu alți derbedei care-și bagă și-și scot mădularele care pe unde nimerește. În continuare taxu din tîmpit nu-l scoate, îi zice și acum ”bă, tîmpitule!” Totuși, cînd eu sau mama ieșim la poartă să-i spunem lui Eden să lase gălăgia sau cînd îi dau corespondența pe care poștărița o mai încurcă și o lasă în cutia noastră poștală, privirea lui Eden se înmoaie, devine docilă, iar dacă-i vorbești frumos apare un licăr de recunoștință în ochii lui că lucrurile au rămas tot așa cum le știa, numai să deschidă poarta… poarta aia care nu mai e… pe care i-au luat-o oamenii mari pînă cînd a devenit și el unul dintre ei.

***

1în fine, ce vreau să zic este că niciodată nu știi cum, unde și în ce fel se intersectează drumurile oamenilor, care pe unde ajunge, care pe unde rămîne îngropat, cum trece timpul, cum uiți relele, cum uiți chiar și binele ce ți s-a făcut, cum mor unii în viață fiind, cum trecem unii pe lîngă alții ca umbrele, iar alteori ca oamenii, cum se agață unii de orgoliile lor, fără să anticipeze că le scade cota la bursa valorii, că după colț îi așteaptă următoarea lovitură arogantă, următorul test pe care-l vor pica, că lumea asta e foarte mare și că există doar iluzia că te poți pierde în ea, ceea ce demonstrează în fapt că e mică, e doar o capcană în care suntem prinși cu toții, în care ne ferim să nu cumva să ne lovim unii de alții, ne ascundem în alte capcane pe care ni le creăm singuri, ne ferim, ne ferim, ne ferim, și cu cît ne ferim mai mult cu atît ne apropiem mai mult de ziua cînd nu ne mai putem feri. și lațul se strînge și capcana se micșorează, în timp ce în afara ei, viețile continuă care în meschinăria lor, care în generozitate, unii au impresia că pot face viețile altora un calvar, că pot merge la nesfîrșit cu santajele sentimentale, cu înșelăciunile, cu lipsele lor de respect sau de atitudine, dar capcana aia lucrează nevăzută pentru ei, capcana aia croșetează ironii, pentru ziua în care tot rahatul lor nu va mai conta, tot rahatul lor le va exploda în față, ca un dat, ca un cules de furtună.  

 

Îmi place să stau pe margine și să privesc.

Și cam atît pe ziua de azi. Long life to Negivan!

Advertisements

8 responses to “Message In a Bottle

  1. “Îmi place să stau pe margine și să privesc.” 🙂 bun observator! Din nimicurile halucinante ale fiecarei zile se extrag problemele fundamentale numai bune de pus pe hartie. E interesant sa vezi traiectoria unor oameni in timp sau dupa o vreme, insa de multe ori cu tristete constati ca ceea ce ai intuit de la inceput s-a adeverit in final.

    Like

  2. Pai da, e mai intelept asa. New Year`s resolution, cum ar veni. ca uneori am vrut sa fac bine si mi-am luat-o in freza. eu sunt cu cuplarile si cu decuplarile, stii tu. fara mine multi ar fi crapat neiubiti :))) ce rea sunt!

    ah, ce voiam sa-ti zic si mereu uit. te cauta multi pe google si aterizeaza pe blogul asta, de parca google ar sti ca ne cunoastem. si cit ai vrut tu sa stai departe, in spatele reflectoarelor si tot esti cautata cu luminarea pixelilor haha! in sfirsit acum te vor si gasi. te pup, femeie frumoasa, suflet minunat…

    sa ne retragem pe margine, deci…

    Like

  3. Ideea “saracie+cartof prajiti+ghete lipite cu clei = reusita in viata” mi se pare un cliseu. Am cunoscut familie de oameni cu stare, insa nu imbogatiti peste noapte, ci de traditie. Injurati pe vremea lui Dej pentru ca se trageau din vechea aristocratie bucuresteana, cu ani de puscarie greu de imaginat, reabilitati pe vremea dezghetului din 60 si ajunsi din nou oameni cu stare pe merite proprii. Dupa revolutie pe cai prin formula pasiune+munca, recunoscuti atat pe la noi cat si in afara. Genul de oameni in compania carora te simti bine, cu o delicatete iesita din comun, ceea ce s-ar putea numi “om subtire”. Copii lor au mostenit aceeasi finete si dezinvoltura care ii face liberi, situati undeva deasupra meschinariilor de zi cu zi. Parerea mea e ca in Romania lupta nu se da intre bogatie si saracie, ci intre bunul gust si prostul gust. Comunismul a intrerupt brutal o socitetate asezata care, cu bunele si relele ei, mergea totusi pe o directie. Nu spun ca aristocratia bucuresteana s-ar fi pastrat ca pe la 1900, dar macar s-ar fi transformat pe cale naturala in ceva.

    Like

  4. draga mihai, eu tot la bun simt ma refeream, nu la cartofi prajiti, care, fie-mi iertat, daca nu erau asa de periculosi pentru colesterol, i-as fi mincat zilnic, indiferent de contul meu in banca.

    eu am declarat oricum un razboi mut pitipoancelor, cocalarilor, ghertoilor si altor specimene neduse prea mult la scoala. e atit de mult prost gust intr-adevar ca daca il bag prea mult in seama risc sa trec drept invidioasa. cu astia nu te pui, pe astia trebuie sa-i tratezi cu indiferenta.
    mersi de comentariu 🙂

    Like

  5. @vale, stai linistit (a), am prins ideea si nu sunt genul care sa caute nod in papura cu stilul vorbirii. dupa cum am mai spus, nu scriu pentru oameni batuti in cap, nici necultivati, nici insensibili. imi place sa cred ca am un mic public ales 🙂 mai absentez eu de la comentarii, dar asta pentru ca nu vreau sa spun ceva ce e evident deja.

    uite un truc de mentionare a faptului ca stii ca ai folosit o cacofonie, dar ori n-ai putut-o evita, ori ai folosit-o intentionat.

    “biserica_catolica”, ”mineca_camasii” ”casa_soră-mii”

    liniuta aceea atentioneaza cititorul ca te-ai prins de cacofonie, dar n-ai avut ce face și nu mai trebuie sa explici nimic. e tot un fel de a spune mult in putine rinduri 🙂 sigur e foarte bine daca reusim sa le evitam, asta dovedeste respect pentru limba pe care o vorbim, dar uneori, daca ne mai scapa, putem spune ca ”face parte din farmecul personal” :d

    Like

  6. Multumesc pt raspuns, nu e vorba de cautat nod in papura, dar chiar ma zgaria pe urechi.
    Dar tu poti sa-ti numesti cacofoniile(daca le faci vreodata)licente poetice 😉

    “stai linistit (a), ” femela sunt.

    Like