Persona non grata

Cea mai mare parte din munca mea se bazează pe investigație. Un lucru pe care l-am învățat în 15 ani de jurnalism (on and off) este că oamenii mint. Din diverse motive, dar mint.

Venirea mea aici  fost ca un fel de lansare de rachetă peste confortul unora. În acest context asta înseamnă cheltuieli personale pe banii unei companii. Amenințați că li se va tăia macaroana, unii au format coaliții. Treaba mea e să le sparg și să-i anunț de pildă că orice îmbolnăvire subită cere un certificat medical și orice absență nemotivată o tăiere din salariu, orice farfurie spartă din neatenție înlocuită și orice exagerare asumată.

După ce un an de zile toate facilitățile au curs ca dintr-o fîntînă arteziană, cum dracu să nu le înțeleg ăstora frustrările? Nasol pentru ei. Încercînd să-și acopere bubele, mai rău le descoperă. Îi ascult pe toți și pe urmă mă piș pe ei cu anunțuri și memouri care încep cu ”Dear all, de azi înainte” și se încheie cu ”best regards”, o expresie la fel de fadă ca ”o zi bună” (meaningless) atît de suprafolosită în mailurile corporațiilor românești. Uite-așa: ”de azi înainte taxiurile nu se mai decontează, best regards”. Evident, toată lumea încearcă să-mi explice de ce acel taxi este musai să se deconteze. Arată-mi contractul și unde scrie asta, zic. Bine, dar pînă acum… se încearcă o scuză, două, trei. 

Sigur că risipa asta o văzusem din primele zile. Ajunsesem să mă întreb ce dracu se întîmplă cu managementul ăstora pînă cînd ăl mai mare mi-a zis: da de ce crezi c-am angajat un jurnalist-outsider? fă ce-ai făcut tu pînă acum, verifică și adu-ne probe de dezmăț.

ăsta e doar un draft la tot ce s-a întîmplat în ultimele 5 zile. niciodată însă nu voi reuși să exprim în cuvinte cît de mare plăcere îmi face să opresc robinetul altora. ca faza de nepăsare totală, găsesc într-o zi ușile biroului deschise (așa rămăseseră toată noaptea), banii de la finanțe în sertare descuiate (sumă ca lumea nu firimituri, ai fi putut să-ți ridici din ei o aripă de vilă), iar N. în altă zi descoperă alt bucluc de gen. wtf? nu intru în amănunte că prin google se poate traduce uneori total diferit de ceea ce-ai scris. iar cum indienii au obiceiul să priceapă invers, setați pe dramele și dansul lor din buric, cine știe de ce suspine și vaiete și bocete mai am parte în zilele următoare.

anyway, investigația continuă…

îmi dau seama cît de diferit se întîmplă viețile celor de-acasă, după cele cîteva mailuri normale pe care le primesc. în continuare nu știu cine-i Alistair, deși e vecin cu mine și se pare că e nemulțumit și ăla, nu se știe de ce, dar eu tre să am grijă că are toate farfuriile în dulap și salteaua probabil la fel de curată pe cît a primit-o. stewardezele tunisiene, niște bucăți belea, sînt în alt necaz cu cele indiene, pe care încă nu le-am văzut dar precis sînt niște mustăcioase, după obiceiul lor grațios și sigur sigur mîine o să mă opresc iar în mijlocul grădiniței de copii să mă întreb: should I laugh or should cry?

surprinzător pentru mine este cu cît calm le vorbesc tuturor, încercînd să păstrez o balanță. ajung seara acasă și mă gîndesc la scris unde într-o lume creativă, fantastică, toți ăștia chiar ar putea părea personaje imaginare.

best regards