Flight 18 and Still In the Game

România-Dubai cu escală la Istanbul.

autobuz, tren-tren, autobuz, avion-avion, mașina Nadiei.

doi ani în urmă, fix pe 22 septembrie, îi spuneam lui Vodky că ”mai bine îți faci și pașaportul că nu se știe pe unde vom ajunge în lume”.

ca să scurtez, sîntem în a patra zi de Dubai și prima zi pe la slujbele noastre, Vodky la  Aerotech Aviation, eu la Eastern Skyjets, am zis asta repede ca să scap de alte explicații și să ard etapele unui presupus interviu care ar putea începe cu întrebarea ”Cum ați ajuns acolo?”, fiindcă voi avea tendința să spun ”cu avionul” și, evident, n-aș minți. 

am ajuns joi dimineața și din toată ziua țin minte doar că lui C. și N. le stătea bine împreună și cred că era prima oară după 9 ani de cînd nu-i mai văzusem așa și era a nu știu cîta oară cînd după o despărțire foarte lungă de anumiți oameni, odată revăzuți, era ca și cum o mare bucată din viața mea (cea în care ei nu fuseseră prezenți) se ștersese definitiv. sau mai simplu spus, de parcă ieri ne despărțisem. avem totuși multe de recuperat, numai că de data asta avem timp. nu mai sînt cafele de o oră între două avioane.

pe C. îmi vine să-l gîdil tot timpul, ca să-l aud cum rîde, întotdeauna mi-a plăcut rîsul lui. iar pe N. îmi vine s-o mușc de obraji ca să-mi spună un pic șucărită: ”fată, tu nu ești sănătoasă la cap”.

al doilea lucru care ne-a lovit din plin a fost căldura, mai degrabă o fierbere de 40 de grade încă de pe la 6 dimineața, cam cînd am ajuns noi după o noapte de zburat. e inutil să încerci să-ți faci vînt cu evantaiul aici, e ca și cum ai încerca să creezi, prin nu știu ce artificiu, puțin aer într-un cuptor. ca să fie treaba bună, prietenii noștri ne ”liniștesc” că e o vreme chiar foarte bună, ba chiar răcoroasă, fiindcă se apropie iarna. 

al treilea lucru pe care l-am observat, a fost că schimbînd meridianul am prins patru nopți cu lună plină. a moon of amber.

(will be continued)

Etiquetas de Technorati: ,,

Ziua 72 – Prezentare de cărți la Cernavodă

invitatie1 Nici nu mai știu cum a zburat vorba în orașul vecin, din bibliotecă în bibliotecă pesemne, dar sigur e că muzica, ceaiul și cărțile (și dansul și fotografia) leagă oamenii mai mult decît crizele de orice fel (economice sau personale). Adică arta, orice formă ar îmbrăca ea. Acea Artă pe care Guvernul Român o suprimă ori de cîte ori se ivește ocazia, prin restructurări, tăieri de salarii, sau ștergerea de pe fața pămîntului a spiritului românesc. Cîtă creație, atîta dramă! În spațiul mioritic, firește.

Dar nu despre asta o să vorbesc acum și nici n-o să intru în dramele artistice ale nimănui, fiindcă îmi place să cred că artiștii sînt oameni puternici (deși au marile lor momente de slăbiciune). Și cînd zic artiști mă refer inclusiv la cei care fac dintr-un colț plin de buruieni un petec de rai. Spre deosebire de cei care au bîrfa și televizorul, oamenii ăștia mai au și altceva de împărtășit, lucru pe care-l voi încuraja oricînd, oriunde, la oricine, chiar dacă unii vor da într-o zi chix ca oameni. Fiecare are dreptul să clacheze și să-și revină, dacă mai are chef.

Buuun. Deci am prezentat cărțile pentru copii dimineața la 10.00 în Biblioteca din Cernavodă, descoperit două învățătoare sensibile, care ar face orice omenește posibil să le transmită puștilor lor dragostea pentru lectură, bibliotecare emoționate și rafturi ticsite de cărți, facem cu toții ce putem să evităm un 1984. Descoperit apoi o terasă umbroasă, tinerească, ”Samsara”, cam cum fusese pe vremuri în Medgidia ”Caisul”, unde eu și Piticot, ne-am tras sufletul la o cafea.

După-amiaza o audiență călduroasă, unde am prezentat ”Strugurii…” și ”Nopțile…”, care nu se mai găsesc în librării. Ieșită de sub ”grija” oricărei edituri, am vorbit liber fără să am parte de rostogoliri de ochi editoriale sau certuri așa-zis amicale, pe marginea speechului meu despre ”fiți independenți, nu acceptați compromisuri și faceți din momentele plăcute ale muncii voastre un mod de a trăi”. Profesorul Neculai Laza (cel care coordonează cenaclul literar al orașului Cernavodă și proaspăt restructurat din funcție) observă o temă comună a cărților mele, inclusiv a celor pentru copii: fuga de spații închise și expunerea la aventură. Mînzdrăvan fuge în pădure, Căpșunile dispar în lume, Ada pleacă în Dubai etc. Reiau observația asta din zbor și explic de ce nu văd plecările ca pe o fugă și de ce călătoriile le privesc ca pe o formă de cunoaștere, poate cea mai completă dintre toate. Expunerea unei ființe la o lume străină, uneori total indiferentă, tocmai pentru că nici ea nu știe nimic despre tine (și tu ești un străin pentru ceilalți și vorbesc mai ales despre cei care pleacă doar cu mîinile în buzunare), te provoacă să-ți depășești limitele și să înțelegi mai multe mai întîi despre felul în care ar trebui să te miști printre întîmplări de toate culorile și apoi cum să te porți cu ceilalți. Partea din urmă mi se pare esențială. Nu vei reuși să manageriezi nici o altă relație pînă nu ai făcut pace cu tine. Întotdeauna sînt două posibilități, amîndouă însă se încheie cu întoarcerea acasă, acel acasă transformat. Fiecare revenire se lasă cu alte detalii, îmbunătățite sau nu, depinde ce ai învățat de la Lume (lumea ca tărîm visat, dorit, ca tărîm de cotrobăit, de umplut cu amintiri ca să ai ce dărui mai departe celor care vin după tine. Niciodată însă nu visezi în copilărie că Lumea asta mai înseamnă și angoasă, și însingurare și risc asumat și diverse pierderi).   

sînt în picioare, vorbesc și în fața acestor oameni cu priviri minunate, cu Piticot emoționată lîngă mine, realizez că în mine e pace și că datorez asta tuturor călătoriilor mele, chiar dacă a trebuit să fac față în fiecare din ele anumitor angoase, anumitor griji, neliniști sau doruri de casă. oriunde mă voi duce știu că există o cană de ceai pentru noi în diminețile reci sau după-amiezile leneșe.

urmează o expoziție foto a unei liceene, în ultimul an, Andreea. e la prima ei apariție în public și-i tremură vocea. lucrările ei sînt demențiale, tot atîtea lumi dezvăluite printr-un click cîtă frumusețe interioară.

și totul culminează cu grupul denumit simplu Chanson, format din funcționarele de la Primărie, care după ce-au lăsat haina seriozității în cui, au repetat luni de zile cu doña Inga, un artist care transmite bucuria muzicii prin toți porii și fibrele (alt post restructurat de la Fantasio). că s-a mai şi falsat pe alocuri, trecem cu vederea. nu eram la nici o competiţie internaţională. îmi pare rău că nu am încă poze, dar o să pun în pagină cîteva imediat ce le voi primi. ce m-a surprins plăcut este că doamna Primar cînta la unison cu colegele domniei sale. așa ceva vezi/auzi mai rar. expunerea în fața unui public care, dacă nu te ridici la pretențiile și responsabilitățile unei slujbe atît de solicitante, te poate amenda fără milă şi uneori chiar o face. tot un fel de călătorie personală, în care temerile devin atuuri, iar seriozitatea devine entuziasm. după song-ul ”Que sera sera”, cernavodenii au izbucnit în aplauze și, credeți-mă, n-au fost de complezență.

păi, așa primari să tot aibă orașele!

am scris la foc aprins să nu se piardă în uitare. sau cum spunea Piticot în drum spre casă: ”dacă aș avea o cutiuță magică, aș păstra întreaga zi în ea, iar cînd nu mi-e bine s-o deschid și să trag cu ochiul acolo”.

yap! și asta a fost ultima ieșire oficială pe anul acesta.

Un moș a”variat” în gară

Gagici, attention aici! Dacă treceți prin gara Medgidia și dați de un boșorog fără dinți în gură, dar vesel nevoie mare și mai dornic decît Costel să-și găsească o Tanță decrepită, feriți-vă de el ca de măgăruș, chiar dacă se laudă că are ditai scula. Și-o fi luat mai multe poșete în cap de-a rămas într-o ureche dar tot nu se potolește.

deci treaba a fost așa. stăteam eu acu două zile cu o cafea într-o mînă (de la dozatoru lu Ema – ”Ema, vino, fată, că ai clienți”), cu o țigară în altă mînă și așteptam să deschidă poșta de la gară. Coletu` de trimis era sub fund (să nu răcesc). Mă uitam la trenuri, trenurile nici nu mă băgau în seamă. Număram vagoanele, în timp ce zburau pe șine, ca să nu mă plictisesc. Apare Jean Valjean ăsta, moșu fără dinți adică, și mi-o trîntește: ”am zece milioane pensie”. Ajunsesem la vagonul 14 și mi-a stricat numărătoarea. Îi zic rapid ”foarte bine, să-ți trăiască!” și continui 15, 16 etc. ”Mi-a murit baba, taică” ”Foarte bine, moșule, vrei o țigară?” 17, 18. (că da, de obicei, ăștia care se bagă așa singuri în seamă sigur vor ceva, nu vă credeți așa repede blagoslovite de conversații sclipitoare) 19. ”Nu fumez.” 20. S`est fini. Sau cum ar spune un rom-tătar din Medgidia: s-a pîtî.

Mă-ntorc. Moșu tot lîngă mine cu gura căscată-n draci și cu ochii plutind pervers, de-ți venea să-i dai un pumn să-l scapi de ultimul dinte rămas. Poate-s io mai violentă în imaginaru meu, dar nu-mi place să aștept. Între două așteptări niciodată nu dau de un om ca lumea. Poate de-aia și O. Paler se simțea așa de singur pe peronul lui. ”Am cunoscut o femeie. De zece ani nu mi-a mai variat o femeie prin cearșafuri”. Hai dă-mă naiba, moșu vrea varietate (nu prea înțeleg de ce tre să știu și eu asta, dar deja sînt obișnuită cu ciudații). Asta e chiar nouă, poate n-am înțeles eu bine. ”Ce să-ți facă, bre?” ”Să-mi varieze cu fetița ei prin cearșafuri”. Clar, am aterizat pe altă planetă. Una avariată rău. ”Și cine-i fetița ei?” mă pomenesc întrebînd dea-mboulea. ”Adică păsărica ei, ce nu-nțelegi”. Mda, cine m-o fi pus să întreb.

old_man1 Mă uit crunt pe deasupra ochelarilor de soare și mă răstesc la el: ”Cîți ani ai, bre?” ”58”, rîde el din singuru-i dinte. (Ah, de-aș fi avut măcar un clește). ”Și avariata aia cîți ani avea?” ”32 și bărba-su în pușcărie de 9 ani din 10”. ”Și te-a găsit pe mata, haidi bre, dispari de-aici”. Mă ridic și dau să plec. Cum ar fi să-ntrebi pe cineva cîți ani ai și să primești răspunsuri de genul acesta: 15 ani și încă nu m-am apucat de fumat, sau 23 plus 3 iubite toate moarte, 54 și 6 pișcături de țînțari. La mine ar suna 34 și prea mulți avariați, dar în sfîrșit nu mă mai enervează nici unu. Totuși, din cînd în cînd aș face pe dentista. Nu mai are sens să povestesc mai departe, moșu o ia razna cu aberațiile. Eu stau și-l ascult năucă. Aflu fără să vreau povestea unei călărășence ajunsă în Medgidia, racolată de moș excitat, dispus să-mi spună pe de-a moca istoria lui de amor cu detalii grămadă, pe care nu le pot povesti pe acest blog devenit deodată sfios. Deci, dragă Adriana din Australia, dacă îți sosește coletul puțin șifonat, cam pe-aici e cauza.

Evident, stimabilul domn Vodky a rîs pe seama mea de s-a prăpădit. ”Făi, da` cum te las singură, cum dai de idioți”.

Las` că povestesc mîine ceva frumos. Pentru variație. Am avut lansare la Cernavodă și-am întîlnit lume bună.

Etiquetas de Technorati:

Puncte de suspensie și alte semne de punctuație

Primul meu fan a fost o nebună, o zăbăucă, folosea foarte multe puncte de suspensie, aveam impresia că se va sinucide sau că oricum nu-i e bine acolo unde e. Era ceva ciudat la punctele astea de suspensie, atîtea tărăgănări și pauze de respirație în scris, te fac să-ți iei de urgență măsuri de protecție împotriva oricui le folosește.

crazy-girl-in-a-graveyard cel mai rău însă este cu femeile care pun aiurea pauza între cuvinte. ceva de genul acesta:  “de ce,oamo , n-ai vrut să ajuți un extraterestru ? de ce n-ai vrut să ajuți o întreagă planetă de extratereștri ? pentru un zîmbet ? doar un zîmbet . ăla potrivit . aham , și sufletul ?eh , lasa , mai vedem noi ” (am luat un fragment dintr-un text mai vechi publicat pe weblog, prin 2006 ”Convorbire cu un extraterestru” și am pus pauze aiurea spre exemplificare). nu cunosc bărbat care să scrie în halul acesta și mi-au trecut destule caiete și scrisori prin mîini. nu neapărat de dragoste sau de sinucigaș, e ceva fascinant la scrisul de mînă, aproape că nici nu mai are importanță mesajul cît desenul creierului pe hîrtie.

în fine… avertisment: gagicile care scriu ca-n halul bolduit de mai sus au nevoie de corecție nu numai în scris, ci și în viața reală. dacă observați așa ceva mai bine puneți biciul pe ele. nu-l vor, dar le va plăcea și alți vreo doi-trei vă vor mulțumi că le-ați adus pe calea cea dreaptă (oricare aveți voi impresia că ar fi aceea).

și cînd ce să vezi, ieri îmi zice un amic: ”băh, toate bune și frumoase, dar ”Sevraj” are prea multe puncte de suspensie.” mă uit, avea dreptate. și nici nu-ți dai seama cum ajung dubioșii să te influențeze pe tine, pe cînd credeai că va fi invers. le-am scos val vîrtej. în exces de zel, le-am scos și pe cele din articolele Roxanei de pe Mala Hierba. te pomenești că devenim și noi dubioase. bine că n-am ajuns să fiu fanul cuiva!

acum de-abia aștept să prind niște puncte de suspensie, le voi dili fără milă. orice, numai să nu părem nebune. :D  ah, da, și faza asta din Seinfeld cu Elaine și semnele ei de exclamație :))

 

Etiquetas de Technorati:

Draft

după cîteva zile din draftul vechi n-a mai rămas decît asta.

|dreptatea nu e pentru amatori. dacă ai început de mic să aperi munca părintelui tău, indiferent cît de ridicolă pare treaba asta pentru unii (pe care eu îi consider lași, comozi și indiferenți), riști să devii profesionist, cînd va fi cazul. e bine că există slugi, te pomenești că altfel ăștia chiar ar fi ajuns artiști|

****

am trăit s-o văd și pe asta… 90 de kile de om refuzînd cu atîta vehemență o brînzoaică, de parcă ar fi fost umplută cu furadan (am învățat cu toții zilele acestea că furadanul este periculos), nu cu brînză. o doamnă. care a dat lumii altă doamnă. de doamne ce sînt colecționează în fața casei rahatul a doi cîini, un morman care devine interesant. ar putea chiar să ne îngroape pe toți.

****

ar putea fi ultima săptămînă în țară. pregătim iar bagaje.

Foșnet

așa e toamna. răsar ca mugurii amintirile atîtor plecări care m-au dus și adus de fiecare altfel, mai aproape de mine, mai departe de alții. cu cît mă văd mai bine, cu atît umbrele lor se pierd în ceață, siluete tremurînde în diminețile din ce în ce mai reci.

mă trezesc pălmuită de o tandrețe-tristețe molatecă, asta e vremea cînd trăiesc cel mai intens în mine, cînd nu mai caut nimic, doar ascult… de preferabil natura, ierburile, cerul răsfrînt. sună așa oareșcum, un fel de rînduri care îi sperie pe unii încît prefer să le sting.

***

de pildă, marți eram într-o editură jefuită de suflet. scaune aruncate alandala, rafturi multe, negre și goale, rupte pe la colțuri, dulapuri lăsate alandala în mijlocul încăperii mari, un tavan pătat de ploi, geamuri cu urme de ploaie, o priveliște dincolo de ferestre în care urlau cîinii. cîteva femei aplecate asupra prafului de pe tasturi, vocea unei șefe care-și striga secretara ”pisi”, o alta care mă tot îmbia ”stați jos, doamnă”, cîtă dezordine, îmi venea mai degrabă să fug… cred că devin obsedată de curățenie. mă întrebam cum se pot face atîtea cărți în asemenea praf și brambureală, un haos enervant… eu nu pot să scriu un rînd, darămite… asociam (și încă o mai fac) atmosfera de lucru cu liniștea, aburul de ceai sau mirosul de castane fierte sau cafea, cu limbile vesele ale focului din vatră, picuri de sunete pe frunze, poate cel mult cu zumzetul unor copii jucînd în legea lor ”nu te supăra, frate” sau ascuțindu-și creioanele colorate. ce fel de oameni lucrează aici, nu te poți abține să nu întrebi… mi se confirmă curînd și mi se ia. pentru ultima oară. românia e un caz pierdut.

***

în tren o fată. cu gene lungi și obraz proaspăt. o voce dulce, neînchipuită. venea de la un examen, făcuse 240 de km pentru o profesoară care nu mai dorise să ajungă la examen și nici nu anunțase pe nimeni. uite-așa, se trezise profa cu fața la cearșaf. irosire. de timp. de kilometri, de ore nedormite. și totuși fata zîmbea celor din jur. peste cîte nesimțiri își va pierde surîsul? cîtă irosire va prinde în genele ei lungi?

lumea asta uneori nu merită atîta grație. 

scriu ca să mai păstrez ceva din fata aceea căreia n-am vrut să-i aflu numele ca să n-o deranjez nici eu mai mult decît tot cu un surîs. știu că uneori derapez.

caut un echilibru și dau de povești și imagini porno.

sex is overrated.

Din București, partea a II-a

prefer să țin minte:

– lunga plimbare în doi prin Cișmigiu, în care am descoperit alei și cotloane neștiute pînă atunci, mirosul pătrunzător de găinaț (la dracu, asta cam rade romantismu`)

– niște coctailuri și înghețata Munții Pădurea Neagră, o mie de munți în paharul meu, imposibil de terminat,

– kebaburile, hamburgării și KFC mîncate fie la botul calului, fie în pat, porcește, în timp ce urmăream ”Lie to Me” cu Tim Roth, un serial nou descoperit,

– cina cu A. pe Lipscani la restaurantul libanez care e, de fapt, turcesc,

– povestirile lui Zan despre gardul bunicii rașchetat ca-n Karate Kid.

am mers pe străzi, fără nostalgii, regrete sau dorința de a mă întîlni întîmplător cu cineva. probabil m-aș fi purtat glacial, ca și cum aș fi fost pusă în fața unor personaje dintr-un film pe care nu mi-aș mai dori să-l revăd. despre unii chiar aveam senzația că au jucat în păpușile muppets. de altfel, și eu. răceala asta de piatră cred că nu o poți avea decît față de oamenii care te-au rănit îndeajuns încît să-i poți privi la o adică drept, fără să te mai impresioneze, răvășească sau amuze măcar. mi-am amintit o seară cînd am țipat fără motiv (singura dată) la A. i-am strîns mîna peste pahare. mi se pare că luam apărarea unui om pe care acum l-aș privi cu indiferență.

am urmărit gagicile cocoțate vertiginos pe tocuri, mergînd cu grijă să nu cadă în bot pe una din străduțele centrului vechi. parfumuri, plete în vînt, tinerețe și cîteva figurante. ora cînd ies farfuzele la agățat.

And for all the roads you followed
And for all you did not find
And for all the things you had to leave behind….

 

Etiquetas de Technorati: ,