New Girl In Town

adina Venirea Adinei în Dubai a coincis cu celebrarea primului nostru an de căsnicie. Așa că pe 21 toată gașca de pinguini s-a strîns în studioul din Morroco, după o zi lungă de alergături. Era una din acele zile în care ar fi trebuit să fim liberi, dar am fost chemați de urgență la muncă, una din acele zile care începe la 3 dimineața și se încheie pe la miezul nopții. aeroport din nou, trolley bags, cadouri, pupături, welcome to dubai.

***

Ultima oară cînd am văzut-o pe Adina a fost în București, acum două luni și o săptămînă, cînd ne-am lăfăit la un restaurant libanez pe Lipscani. Nici prin cap nu ne trecea că ne vom revedea așa curînd și încă în Middle East. Life is amazing și trecem mai departe la următoarea povestire.

***

Am încercat s-o cazez în Al Nahda, unde se plîngea toată lumea că ar fi o fantomă cu gînduri malefice și sexuale pe deasupra, care a speriat de-a lungul timpului cîteva stewardeze, ce și-au luat rînd pe rînd papucii și-au plecat de-acolo mîncînd pămîntul. Poveștile cu fantome în Dubai sînt la ordinea zilei, așa că atunci cînd mai aud cîte una zic: ”am și eu una acasă, da a mea e jucăușă. s-ar putea să fie reîncarnarea lui Casper”. Cum în Al Nahda rămăsese o cameră liberă din pricina unei nevricoase gonită de celebra deja fantomă, pe la 5 dimineața, je, Nadia și Adina am bătut la ușă. Ne-au deschis ultimele trei locatare rămase pe baricade. Cele două românce care n-au speriat nici un Vest, fugite din paturile lor calde la ora aceea matinală ca s-o întîmpine pe a treia dată dispărută cu surle și trîmbițe (dar cu acordul Poliției române) din căsnicia ei, au dat de trei indience cu ochii cît cepele, în cămăși de noapte, speriate de toate bombele universului. ”It`s me, Zully, don`t be scared” (a sunat așa aiurea). Indiencele nu dormiseră toată noaptea, chinuite de propria lor imaginație și de zgomotele orașului. O cheie răsucită în ușă le mai lipsea și rîsetele noastre de pe hol. ”Să nu rîdeți de ele”, le-am avertizat eu pe ale mele înnăbușindu-mi propriile chicote, ”dar ele chiar cred în așa ceva”. Apartamentul arăta sinistru într-adevăr, dar nu din pricina cine știe cărei prezențe malefice, ci pentru că nu se mai dăduse cu mătura pe-acolo de vreo lună. La așa trafic de fantome, cred și eu, cine mai are chef de curățenie.

Așa că spre după-amiază am scos-o pe Adina de-acolo și i-am dat un nou sharing accommodation în Bel Rasheed, cu două tunisiene și o nepaleză. ”Deci, madam, ia spune, a venit fantoma pe la tine cît ai stat în partea cealaltă?” ”Ete căcat, am așteptat-o și nu m-a zguduit nici o prezență, deși mi-am dorit măcar o hărțuire din alte spații și universuri”, a rîs ea. (ce dor mi-a fost de ironiile ei ). Adina e în drum spre Afganistan, cu o staționare de vreo 2 sau 3 săptămîni în Dubai, niciodată nu se știe ceva exact în firma asta. Așa că pînă una-alta ne bucurăm de prezența ei.  

***

adina si codrin am împlinit două luni de Dubai și parcă au trecut peste noi doi ani. ne-am obișnuit cu orașul de dincolo, în care avem scurte escapade. din cînd în cînd ne sună ba Nadia, ba Codrin și ne scot din International City pe unde le mai trece lor prin cap. așa am descoperit piața de mătăsuri, în partea veche a orașului. îmi plac denumirile lor, de la cartiere la clădiri. îmi plac tîrguielile din bazarul Deira, unde discountul poate ajunge la 50%. așa ne-am ales cu șaluri din cașmir la prețuri de stai în cap. acel joc de du-te vino, hai mă lași, e prea scump, lasă că mai venim și altădată, nu plecați, treacă de la mine, calitate number one, dă-mi două la prețul ăsta și mai cumpăr și o narghilea. ieșim fericiți pe doc și luăm ultima barcă spre casă. am mai descoperit într-o dugheană timbre pe care scria poșta română, din acelea vechi pe care le colecționam în copilărie în clasoare mari. a fost așa, ceva din altă viață, la fel de surprinzător ca o oază în deșert. 

(to be continued, of course)    

Advertisements

How To Do It

Am decis să vorbesc (sau să scriu) cît mai puțin despre o slujbă pe care oricum o voi schimba ca pe oricare alta în care am făcut lucruri inutile pentru evoluția mea interioară *și mi-a irosit toate provocările imaginate. Oricare alta pe care am trecut-o la experiențe. Dar toate, în definitiv, m-au învățat cîte ceva și, cel mai important, am întîlnit și oameni de treabă, printre care am rămas un român fericit.

living in dubai zilele trecute, în căutarea unei librării, am dat de o ceainărie. în sfîrșit oamenii pot sta pe terase acum. arșița s-a mai domolit. într-un scuar de construcție englezească am avut un fel de girls night out cu ceaiuri și cafele și pungi de cărți în jurul nostru, gîndindu-ne la construirea unui ”bucket list” just for fun, cu deadline de o lună. la sfîrșitul lui decembrie iar vor fi mari schimbări și nu se știe cînd ni se vor mai întîlni drumurile.

”Living in… Dubai” n-am apucat încă s-o răsfoiesc, e un ghid de acomodare la zgîrie-nori, slujbe, vize, licențe, bănci, cum să te muți în trei pași de la etaj 4 la 354 etc. un fel de time-out informativ cu ce să faci ca să te adaptezi la aristocrație and all that glamour life. fiind expați începători nici nu se pune deocamdată problema de glamour life, dar e bine să visezi, ce dracu… iar cele

1000 places to see ”1000 de locuri pe care să le vizitezi înainte de a muri” sună seducător cu condiția sine-qua-non să ai tot timpul din lume și bani să-i arunci în toate colțurile lumii ca să te răsfeți ”porque tu lo vales”. și uite-așa mai băgăm un day-dreaming că ăsta nu costă bani. oricum, cele mai mișto locuri în care am fost nu erau trecute (cu excepția Compostelei, care e celebră), semn că i s-au terminat autoarei banii de sponsorizare sau s-a plictisit de atîta călătorit. tot ce se poate, bănuiesc că după a 50-a călătorie te cam saturi de hoteluri, trenuri și avioane, după a o mia nici nu vreau să-mi imaginez.

librăria sau ce-o fi fost aia avea doar 6 rînduri de rafturi, dintre care vreo 3 despre cum să faci bani, cum să atragi bărbații în cursă fiind o bitch, cum să comunici mai bine și toată colecția de how to do it shit la prețuri de poșete D&G. literatura clasică, îngrămădită pe două rafturi, era cea mai ieftină, că cine naiba o mai citește? am luat un D.H. Lawrence și o Jane Austen, ce-mi mai lipsea din colecție. și o revistă cu coafuri că vreau să-mi mai tai lațele, in order to be as superficial as I could. se poartă… glamouru nu strică niciodată la imagine, evident, se asortează cu zgîrie-norii și de jos lucrurile se văd așa: Dubaiu e grădinița de copii pentru de-alde ”fata și băiatu lu tata.” pentru restu, ca de-alde noi, e doar o etapă. sau așa ar trebui să fie.

încerc să-mi construiesc o viață culturală aici, dar cred că dorința asta a mea e ca Fata Morgana în deșert.

vreau timp.

sau va trebui să mai învăț să vreau și altceva. acel altceva înseamnă o nouă renunțare/resemnare/un nou refuz. un fel de how to refuse yourself and still be happy.

din seria how to do it, cineva va trebui să scrie (și) cartea asta.

Keep On Smiling

Alt titlu în engleză. să-mi aduc aminte că într-o zi (sau într-o noapte) mă voi apuca de tradus.

într-o zi.

sau într-o noapte.

cînd nu voi mai avea nimic de spus. nimic de dorit.

și nu voi mai vedea portocale în fața ochilor.

abdul, șoferul, apare la 3 dimineața în fața ușii în rochia lui de muslim să-i dau bani de benzină și de service. e mic și grăsun și ascultător ca o jucărie de pluș. îmi zice zîmbind inocent selam aleykum. în puterea nopții am senzația că joc într-un film cu final imprevizibil în care personajele secundare sînt singurele care dau ceva farmec acțiunii. cele principale habar n-au ce se întîmplă în jurul lor și cît de rău strică întregul ansamblu. nici nu le interesează atît timp cît avioanele zboară.

magic ball e de-ajuns însă ca unei singure rotițe să-i sară muștarul și s-a dus naibii toată șandramaua. ăia de la jordan vor băutură și internet. moca. și taxiuri la dispoziție. la timp. chiar dacă ei întîrzie. fiul altui bizon portocaliu, un puțoi de 14 ani, sună că vrea la plajă. păi valea îmi vine să-i zic. îngaim un sorry, no driver available și încerc să-mi aduc aminte unde naiba mi-e penseta. șoferii aleargă ca bilele din magic ball cînd se lovesc de ziduri. cînd nu sună ceasurile, sună telefoanele. diminețile găsesc mesaje că ăla se cazează nu știu unde, ălalalt iese de nu știu unde, permisele nu sînt gata, vizele trebuie pregătite, stewardezelor nu le plac uniformele, că nu li se văd picioarele, croitoru e sucărit în orgoliu, inspectorii vor petreceri pe iaht, cel mai mare dintre dinozauri sare de fiecare dată de cur în sus cînd îmi citește mailurile, cică n-am limbaj de business, să-mi fut, pe madam Prada, terminatoarea principală, o doare fix în portocala mecanică și adaugă printre picături de hindi, ”dragă, ar trebui să te obișnuiești să scrii în condiții de stress”, du-te, făi, și împușcă-te habar n-ai ce-s alea condiții de stress și termene limită. nu stau să explic. just keep the voice down, îi zic. era și ea tulburată rău că după o vacanță de o săptămînă acum chiar trebuie să muncească.

  l-am învățat pe Ali ce-nseamnă joder. acum mă sună și-mi zice: ”am dat de un alt joder! joder joder three times joder! iar a fugit unu de la nebuni cu cheia de gît”. bravo lui, altu care a scăpat. Văcar îmi arată pe telefonul lui mesajele altui disperat de viață, ceva de genul ”nu ei mă termină pe mine, eu mă termin.” sună așa kinky, deși ăla care i-a trimis sms, pariu pe ce vrei, în ceața minții lui, nu a realizat cît o să amuze pe cineva (ca mine) disperarea lui. mi l-am închipuit cu bomba legată de brîu ”ce, vrei să mă omori? tu pe mine? NU. EU mă omor”.

în fiecare zi, mai clachează unu. pe sărite, pe apucate. care cum se trezește cu fața la cearșaf. ce dilaila e în spania, bag eu strîmbe cu siesta și porumbeii din parcuri.

niciodată n-o să mai pot călători cu avionul fără să mă gîndesc că ăia de la sol aleargă căpiați, ca în pragul unei apocalipse, pentru ca eu să pot bea un pahar de șampanie la bord sau fără să-mi fac scenarii despre zîmbetul stewardezelor sub care se ascunde drama ciorapilor de plasă neagră care nu se văd prin pantaloni.  

City of Frea(c)ks

Îmi pun ieri un tricou normal, culoare maro, cu o dîră de anchior. fără mîneci. pe corp. naiba să-l ia. încă sînt în jur de 27º C. fusta e lungă pînă-n pămînt. gen clopot. așa îmi place mie să port fustele. deci nimic indecent. să ieși însă în international city cu brațele descoperite și cu tricouri pe corp e ca și cum ai da drumul unui alien pe stradă. îmi dau seama de asta prea tîrziu. nu mai am chef să mă întorc să schimb bluza, să mă îmbrac cu ceva fad, cretin. și-așa mi se pare că de vreo lună mă îmbrac mai fad decît niciodată. ca și cum aș avea corset sau mai rău, uniforme de școală. mai lipsesc cravatele de pionier și bentița. pînă și părul lung, lăsat pe spate, e o indecență. asta e, dă-vă dracu.

îmi aprind o țigară și aștept. niște taxiuri încetinesc. le fac semn cu mîna să se care. la scara blocului, pe la 7.10 dimineața, doi pakistanezi belesc ochii la mine. la 7.20 gașca s-a înmulțit. sînt cinci și toți se benoclează. mai aprind o țigară și mă benoclez și eu la ei. unu și-a încrucișat mîinile sub burtă, altu stă cu ele în șold. al treilea se scarpină în cap, al 4lea și-a băgat mîinile în buzunare și și-a prins capătul sculii între degete, al 5lea e pe jumătate acoperit de ceilalți și încearcă să se așeze mai în față, ca la circ. mă uit în spatele meu să văd ce se vinde sau dacă e vreun accident trei străzi mai încolo. un indian stă cu gura căscată și cu o găleată în mînă. nu știu dacă are gunoi în ea sau apă. trag din țigară și alt gest nu mai îndrăznesc să fac, fiindcă nu știu încă ce mișcare nepotrivită ar putea avea conotații aiurite aici. arunc țigareta neterminată. mă sui în mașină. e o vreme bună de fugit într-o lume logică sau paralelă.

ajung la slujbă cu o oră mai devreme. deschid ușa biroului. aprind luminile și mă reped la revistele mele de modă pe care le-am lăsat acolo cu o zi înainte. au dispărut. una era a Nadiei pe care o cărase din Emirate în Africa și back. asta e. ne-au futut ăștia și ultima evadare.  

poza lu Co. Jebel Ali Creek.

100_4891

City of Broken Hearts

Cînd te hotărești să schimbi macazul ca să nu deraiezi pe panta disperării, conștient însă că ești pe pragul ei, ia-ți rucsacul și vezi tu ce se întîmplă. Am stat aproape 15 minute să fabric bălăria asta de frază. Ce vreau să zic, de fapt, e că nu vei pleca la drum decît dacă cineva ți-a futut direcția. Nu e neapărat adevărat asta, dar important e să crezi tu în momentul acela că cineva e de vină că nu-ți mai recunoști pașii pe străzile orașului, atît de iubite cîndva. Cînd te întorci după o vreme, orașul tău pare mai mic, mai gol, iar oamenii tot mai îndepărtați că nici nu mai știi de ce ai fost fericit cîndva acolo.

***

image001 Uneori, la prînz, intru în Food Court, unde roboțeii (printre care și eu) se adună la orezul din timpul săptămînii și scanez mulțimea. Mă-ntreb de ce naiba ai pleca din Anglia sau din Scoția ca să ajungi aici, că din România răspunsul e prea evident. Unii mănîncă singuri pe la mese, cu privirea în gol, ca și cum ar mesteca din inerție, fără să simtă gustul mîncărurilor iuți și aromate, de-ți ia gura foc și-ți vine după aia să dansezi pe mese. E privirea omului care caută un sens sau care a încetat să mai spere, dar e convins că numai în iad îi e locul. Fiindcă în altă stare de spirit chiar s-ar urca pe mese și ar dansa, ar da din buric, sau ar ridica rochiile lungi pînă-n pămînt ale fetelor sau le-ar da jos maramele negre ca să le vadă chipul.

***

Alteori mă uit pe CV-uri și văd acolo la scopul vieții ”vreau ca numele meu să fie asociat cu o companie puternică”. de ce dracu ar vrea cineva chestia asta? de ce ar trebui ca numele tău să fie asociat cu un bilet de autobuz, cu o firmă de alungat muștele sau cu o fabrică de chiloți de aramă? sau ”vreau să-mi aduc contribuția la valoarea firmei”. cu ce? cred că eu aș fi în stare să angajez un om care ar avea tupeul să scrie: ”I`m really fucked up, so now it`s time to take advantage of me. I will work like a horse”. dar nu fac eu angajările și nici nu cred că există cineva atît de sictirit încît să vadă ca ultima soluție salvare în viața lui sinceritatea brutală. oamenii sinceri sînt cei mai periculoși. ei nu au avut niciodată nimic de pierdut și nici nu le-a trecut prin cap vreodată că o clădire ar da mai multă valoare numelui lor. așa că e cam dificil să angajezi oameni sinceri, pentru idioți e musai să scrii în CV ”I want to give value to your Company”. ete căcat!

***

image014 deci, dacă ai inima frîntă, vino în Dubai. vei crede că trebuie să fii pedepsit cumva într-un fel și ăsta e locul potrivit. locul în care nu poți nici măcar să-ți îmbrățișezi un prieten fără să nu fii luat pe sus și băgat la pîrnaie. locul în care orice efuziune sinceră de afectivitate e trecută sub observație ca și cum ar fi un atac la nemurire. cu toate astea, paradoxal, dacă un soț își bate nevasta în public n-ai voie să intervii, că ăla are drept de viață și de moarte asupra ei și știe el mai bine ce face cu bunul lui. nevasta ca ”asset” și atît. fază în care mă gîndesc că totuși e bine că m-am născut în  altă parte, unde am avut parte de anumite alegeri, oricît de proaste s-au dovedit a fi ele uneori. aici pînă și frații decid dacă să rămîi căsătorită cu bărbatul tău. dacă nu le mai place mutra cumnatului imediat te divorțează, chiar dacă tu încă îl iubești. am citit zilele astea despre cazul mediatizat al unora care de patru ani se chinuie să anuleze un divorț, timp în care femeia cea neascultătoare a stat la închisoare cu copiii din porunca fratelui. să dea dracii! pînă la urmă totul s-a terminat cu bine din porunca șeicului cel sictirit de presă.

***

și peste toate astea Statiunea izvoare maramureș wants to be friend with me on facebook. wtf! 

City of Djinns

una din superstițiile muslimilor este existența djinilor, acele forme de lumină vie care se materializează în imaginație mai mult decît ar trebui. important e să nu ai imaginația prea bogată probabil. cînd ți se aprinde cuptorul cu microunde de capul lui încerci să găsești explicația unei pane de curent, sau te gîndești la un flux de electricitate mai puternic pe fire. dar cînd ți se deschide laptopul fără să fie băgat în priză, hm… începi să te obișnuiești. iar e curios djinul nostru. bine că nu știe parola, poate se apuca să-mi scrie articolele.

oricum, după 4 dimineața, după plecarea lui D. la muncă pun muzică și aprind luminile. Co îmi spune povești despre fostele lui locuințe în care lucrurile cădeau sau se trezeau din amorțeală și că, ce să mai, e un lucru obișnuit aici. după ce vezi filme ca ”Paranormal Activity” sau ”Exorcismul lui Emily Rose”, ultimul lucru pe care ți-l dorești e să crezi că lucrurile astea te înconjoară și pe tine.

merg deci la muncă și îi iau la întrebări pe colegi. a, da, bineînțeles. și eu, și eu, și mie, și mie. devine amuzant. mă gîndesc la halvaua de pe masă, poate n-o mai găsesc, mi-ar părea rău că prea e bună, să nu dea peste ea vreun djin flămînd, ce mă fac.

Ali, administratorul, rîde și el, dar cu jumătate de gură. pe urmă o aruncă: djinii stau liniștiți prin țevi și tuburi, a văzut și el nu știu cîți. mă, frate, ăștia trebuie să stea în povești, nu în tuburi. eu căutam explicații logice și toată lumea mă relaxa mai tare că ei există printre noi, mai ales pe pămîntul blestemat al arabiei saudite. chestie la care mi se măresc ochii a mamă ce mișto, cînd credeam s-o să mă plictisesc mai tare aici că toate sînt interzise, s-a dat drumul la djini pe țeavă. marfă! djini intelectuali atrași de lumina laptopului.

hai că mă duc să-mi fac o cafea. poate mă trezesc din desenul ăsta animat.

Small Song

Nu mi-au plăcut niciodată jocurile mici, cu mize meschine, probabil că de-aia am și rămas fără unii prieteni. ce să zic, mă plictiseam cam repede de căcaturile lor și deodată deveneam cam prea elitistă pentru ipocrizii amicale. hai sictir deci. am alte planuri pentru viața mea și e mai bine să nu ajungi acolo cu mine. muslim pussycat

  • asta e una din însemnările alea din care nu o să înțeleagă nimeni nimic, dar toți se vor simți atacați!
  • iar eu o să zic, dacă voi fi întrebată, că nu despre tine era vorba.

acum urmează o enumerare.

– prima dată cînd am ascultat cap-coadă Lhasa eram la 7plus și cred că țineam la cîțiva oameni care s-au cam evaporat din viața mea. irosirea de-atunci aș fi putut s-o folosesc altfel, de exemplu să-mi constitui studiile sau să mă îndrăgostesc și să fug în lume. acum același lucru, cu deosebirea că mă gîndesc și mai mult la moarte ca la o etapă spre altceva și ăștia de pe-aici, generoșii pulii, nu pricep de ce am curaj să le spun în față chestii, ca de pildă, băi, tăticule, dă-i mai repede pe ăștia afară, ești înconjurat de idioți. e mult mai credibil cînd o spui în spuma nervilor, decît dacă dai explicații de ce. ele există desigur, dar prefer să ard etapele.

– la 6.00 dimineața mă sună un pilot să-mi spună că sînt inteligentă. ”cut the bulshit, zi ce vrei”, l-am repezit. știam ce vrea. un șofer. îți dai seama ce chestie, ditamai pilotul de avioane nu poate zbura dacă nu are un șofer să-l ducă pînă la avion, deși chiar el are mașină.

– altu, care plecase înapoi în Grecia, speriat că nu avea cine să-i calce cămășile, și luase și cheia de la studioul în care-l cazasem, se întoarce duminică. e criză în Grecia, era normal. ”Propolis, să-mi aduci cheia înapoi că te omor”. Grasa de lîngă mine sare în sus, nici nu știu cum reușește. ea fiind o mare ipocrită a învățat că diplomația înseamnă să minți, nu să-i spui omului în față că e nesimțit cînd e nesimțit, că tu reprezinți firma și ăia wannabe future slaves nu tre să se prindă că tu te împiedici de o cheie. ei, cum dreacu. îmi dădea mie sfaturi osînza asta ambulantă care dacă latru o dată la ea face infarct. cu Propolis am fumat niște țigări și știu că nici acum nu va avea pe cineva care să-i calce cămășile, dar se întoarce că-i e foame și lui. așa că să-mi dea cheia înapoi.

image017 – cea mai mare chiulangioacă din firmă era responsabilă cu prezența. să mori de rîs, nu altceva. ieri i-am desconectat attendance-ul din calculator și l-am băgat la mine. a fost așa ca o palmă peste capul ei de bursucă. acum din două-una: ori își revine, ori clachează. oricare dintre variante e posibilă și binevenită. mie mi se rupe oricum.

și orice se decide peste noi în loc să ne îndepărteze, mai mult ne apropie, deși în primele două săptămîni a fost invers. vreți să ne futeți singura zi liberă, haida, poftiți vă rog. vreți să ne futeți somnul? de ce nu? orice veste proastă e primită cu acea poftă ironică de a rîde a nebunului care a trecut deja prin toate astea și știe cum s-au terminat. doar atît puteți?