Continuare…

e foarte complicat de explicat de ce atunci cînd e vorba de prețuri fixe, dosare cu acte de pregătit – alte treburi fixe deci, nu e nevoie de declarații. lucrurile sînt bătute în cuie și n-ai ce să faci. declarația lui Gigel e pleonasm, mai mult decît atît e pretextul tractoristului, e scuza supremă pentru a nu face ceva, mă încurcă, nu-i văd sensul. nu mă interesează scuzele.

e complicat de explicat pentru că e inutil. astfel că unele mailuri rămîn fără răspuns. dead zone. dar trebuie să eliberez demonii undeva ca să nu-mi influențeze manuscrisul. rămîn surdă – e musai asta! – la influențele negative exterioare și folosesc pagina asta ca pretext (doar pt mine) de a scuipa gînduri pe care le voi șterge mai tîrziu, cum fac de obicei.

m-a obosit inactivitatea fizică – cea mai îndelungată de pînă acum – toate aceste energii neconsumate și aiurelile unora care-mi spun că pămîntul e pătrat. oboseală psihică, surmenaj aproape, toată această ”literatură de mișcare”, toți acești oameni de care tre să am grijă să nu-i rătăcesc pe cîmpii și care nu mai ajung odată la destinație.

insomnii.

mi-am dat seama cît sînt de fucked up și că trebuie să iau o pauză de la tot cînd ieri în loc de 1984 (mă gîndeam la cartea lui Orwell) am scris 1408 (deși filmul l-am văzut acum doi ani, dar poate are legătură cu ”Misterele Regelui” a lui Stephen King, pe care o recitesc acum. sinapsele neuronale s-au scurtcircuitat aiurea. mintea are legile ei. am de gînd să mă uit la filme cu multe numere, 23, 7, 9… poate încep să decriptez mesaje ascunse, să compilez date.

să-i dăm deci un shut down pentru cîteva zile și să trecem pe facebook, haha! am cîțiva amici care știu de glumă.

out!

Advertisements

Apropo de înecat…

sînt în pauza dintre 3 și 4, care e de o săptămînă, așa că am timp să mai consemnez una alta. mi s-a întîmplat de multe ori ca citind din urmă să constat cu cîtă precizie am anticipat unele lucruri. stați liniștiți, nu am puteri paranormale, e pură știință, chestie de algoritm comportamental.

oamenii au o ”logică” interesantă atunci cînd (și zic numai 2, păstrîndu-le pe celelalte pentru alte dăți):
– 1. trebuie să ia o decizie, dar nu știu cum să o îndulcească pentru că oricum ar aduce-o la cunoștință tot cu o scuipătură în obraz seamănă – și de cele mai multe ori chiar așa este;
– 2. primesc ceva din senin de la o persoană cu care nu au prea multe dume și în creierii lor se adună ca norii tot felul de întrebări, dintre care cea mai importantă este ”oare ce vrea de la mine?”

Nu am fost niciodată în aceste două situații (în sensul că nu a trebuit să-mi dau peste cap logicile atitudinale), poate voi fi, cine știe… Asta pentru că în cazul 1 am adus la cunoștință exact motivele pentru care sînt nevoită să fac un lucru care cred eu că-l rănește pe respectivul, oferindu-i însă alternativa și nimeni nu s-a supărat pe mine, pentru că a) nu l-am luat de fraier și b) nu l-am schimbat pe un alt fraier, iar asta a făcut ca relațiile mele să rămînă în zona aceea a respectului reciproc. De obicei, cînd am încredere într-un om, o fac pînă la capăt și tot, de obicei, nu mă dezamăgește. Vorbesc pe plan profesional. De exemplu, merg mai departe cu aceiași trei desenatori cu care am început: Gabi, Mathias și Costin. Nu simt nevoia de alții și nici n-am întîlnit alții mai buni pe feliile lor. Or mai fi, dar nu mă interesează… în șapte ani de zile de cînd îi cunosc pe ultimii doi, și în cinci de cînd îl știu pe Gabi, s-a întîmplat, desigur, s-o mai dăm în bară cu niște încercări de lucrări și nu există unul pe care să nu-l fi trimis măcar odată unde nu trebuie – haha, Mathias și acum ține minte raidul mortal pe care l-a făcut dintr-un capăt al altul al orașului din cauză că am încurcat niște numere de autobuz. în loc de 86 i-am spus 68.

în cazul 2 pot proba astfel lesne că nu sufăr de paranoia, fiindca orice cerere care nu se pupă cu principiile mele e refuzată, indiferent de lingușeala din jur, la care am un radar special. la nivel epidermal, pielea mă avertizează că e ceva în neregulă cu tonalitatea vocii cuiva și-atunci e semn că trebuie să mă ocup de altele.

Și astfel, mizantropia la mine are ca sîmbure o mare dragoste față de oameni. Prea multe dezamăgiri, no good, ca să folosesc întorsătura asta de frază pe care am citit-o într-un mail. Așa cum spun într-un paragraf pe care-l dezvolt în Cafe con leche ”orice furtună mă prinde pregătită, astfel că atunci cînd se dezlănțuie devine apă de ploaie.” acum e și mai și…

poate că cei opt ani de psihologie pe care i-am făcut în liceu si faculta… au folosit la ceva, nu mai mult însă decît interacțiunea directă cu oamenii. mi-a plăcut să ghicesc ce stă cu adevărat în spatele acțiunilor lor care păreau ilogice și chiar dacă am pierdut mai mult timp ascultîndu-i, deciziile pînă la urmă le-am luat după felul în care sînt eu construită, și nu după pretextele pe care le-au inventat alții.

ca disclaimer trebuie să spun că aceasta e o chestiune generală, nu are legătură cu nici un eveniment actual, ci cu mai multe din ultimul an, desigur nu se pot lega prea multe în absența ta, și trebuie să fi tîmpit în ultima vreme de simt nevoia să dau disclaimere, pentru că niciodată nu m-a interesat părerea nu știu cărui neavenit, și n-o să încep acum la 33 de ani.

însă mulți trec pe aici și cîțiva (aceeași la o adică) mereu înțeleg anapoda, iar eu mereu aflu. pentru ca mintea lor să nu fie tulburată mai rău și să nu înceapă iar să facă voodoo sau să ia legătura cu vreun bionergetician psihopat, dîndu-și banii de înghețată pe cai verzi pe pereți, e necesar acest disclaimer.

Am înțeles perfect de ce unele emisiuni aduc atîta publicitate. Collen, de exemplu! Frapant și motivațional. Și mai ales idioțenia la femei. Aia a crezut cînd a semnat un contract de sclavie că nush ce conspirații sînt pe pămînt și a stat 7 ani într-o cutie sub pat. De-aia. Că poveștile cumplite sînt cele mai adevărate. Și dacă ai dovezi nu mai contează ale cui sînt. Ele trebuie arătate și folosite ca terapie prin șoc. De-aici s-a născut ideea Poeziei bormașinei, la care nu știu cînd voi începe să lucrez. Ăsta e crezul meu jurnalistic, să nu-l numim artistic, am oroare la cuvîntul ăsta de cînd m-a întrebat cineva ”aaa, e și el artist?” (adică se înțelege vai de capul vostru).

N. nu se aliniază niciodată, ca planetele, la linia de orizont a gîndirii mele, dar ne înțelegem din priviri chiar și de la distanță, excat ca locuitorii mei din Castelul de lînă, povestioară pe care atunci cînd am scris-o nu m-am gîndit că, de fapt, subconștientul meu vrea astfel de oameni și că numai cu ei voi putea construi ceva durabil.

mai direct de atît nu e nevoie să fii, oricum ai destul de lucru.

altfel, nu mi-au plăcut niciodată știrile de la ora 5, nu pentru că erau violente sau ireale sau absurde, ci pentru că erau prost spuse, erau bîlbîite, bolborosite… ori eu, am certitudinea unui singur lucru. că în mod organizat, cînd am stabilit că e ceva serios, nu mi-am bătut niciodată joc de lucrările mele, chiar dacă era vorba despre literatură pentru copii. vi se pare simplu? bine, poftiți și scrieți! iar dacă cineva începe prea des fraza cu vezi că… mă plictisesc repede și nu mai văd nimic.

altfel, există un echilibru în Univers, dacă nu mai e aia, e ailaltă, dacă nu-s poveștile lui Terente, sînt ale Didinei, dacă nu e Ying, e Yang și dacă nu e valul, atunci sigur e malul.

entonces prisa prisa…

Posted in oameni | Comments Off on Apropo de înecat…

Intr-o zi…

… am povestit o întîmplare funny unui grup de oameni despre mine. În realitate, îmi place să fac oamenii să rîdă, să-i binedispun cu tîmpeniile mele, pe care nu le iau niciodată în tragic. Ce-a fost tragic am trecut demult peste, după aceea viața devine suportabilă, ca să zic așa. Cînd ajunge însă terenul tău preferat de joacă, atunci să te ții… te tot dai într-un montagne russe de nu mai știi prin ce nori îți zboară scăfîrlia. Desigur, Zan, amicul meu, mi-a atras dăunăzi atenția faci ce faci și mereu începi o povestire punîndu-te în dezavantaj… Cam așa e, dar pe urmă care ar mai fi farmecul, nu? Există cel puțin o persoană care va deforma înțelesul poveștii, de ce să nu-i dau ocazia de a demonstra cît e de vacă? Așa și atunci, povestisem ceva funny, punîndu-mă pe mine în dezavantaj, cum am stabilit că este regula. Pe scurt, unu se îndrăgostise de una, făcuse sute de km încolo și încoace, luase o superțeapă și îmi ceruse ajutorul, că rămăsese fără bani și trebuia să ajungă acasă. Era leșinat de oboseală și cu inima făcută harcea parcea. Insist pe faptul că eu sînt o superproastă, în sensul că dacă vreunul ar fi făcut și 20 de km pentru mine, aș fi căzut pe spate, nu mi-aș fi tras-o cu el, dar nici nu i-aș fi trîntit chiar așa de la obraz ușa în nas. Adică eu mă simțeam vinovată și pentru timpul pe care-l consumau admiratorii mei să-mi scrie (pe cînd aveam rubrica în FHM) și tot le trimiteam cîteva rînduri, ca semn că exist totuși, nu sînt doar o fabulație a propriului meu creier, așa că atunci cînd o surată de-a mea își bagă picioarele fără probleme rămîn paf de admirație și încerc ca pe viitor să-i urmez exemplul. Eram și mai idioată acum cîțiva ani, am petrecut un revelion prin anul 2001 cu un tip mai mic cu un cap decît mine (iar eu am 1,58) numai pentru că se deplasase ăla vreo 300 de km și a trebuit să-i pun un scaun sub picioare în noaptea pulii de pomină ca să stingă niște lumînări de pe un tort moale ca un căcat. Evident, de căcat a fost și Revelionul acela, dar cînd mă uit în urmă mă umflă rîsul și mai ales cînd mă întîlnesc cu o verișoară care-mi aduce aminte de fiecare dată cum mi-a căzut mutra instant cînd l-am văzut pe gagiu așa pitic și îndrăgostit pînă peste urechi. Deci da, cînd altă tipă procedează altfel o ridic la rang de eroină. Singura mea scuză este că nu e bine să rîzi de sentimentele cuiva lovit de leucă, din simplul motiv că nu se știe cînd te bate și pe tine Universul cu legile compensației lui. Între timp mi-a trecut, dar am rămas cu fixul că trebuie să încerc să fiu măcar prietenoasă și distantă, o treabă dificilă, ce ține de echilibru interior, ori eu la capitolul cumpătare n-am stat niciodată prea bine. În fine…

în timp ce mă dezavantajam pentru a suta oară flecărind cît de idioată sînt, peste ceva vreme, cum era de așteptat, povestea se transmite mai departe deformată total și uite așa se mai fute o amiciție și doi oameni sînt animați de resentimente atunci cînd aud de mine, cu toate că cel puțin unul a ajuns cu bine acasă datorită mie. iar asta mi se pare ironic, niciodată altfel.

și cam asta cu entertainmentul.
am terminat capitolul III. clean and clear.
pe ultima sută de m, dacă nu mă înec eu, sigur se vor îneca altele. după ce stai însă prins mai bine de un an calculînd kilometri, parcă îmi pare rău că vine vremea desprinderii. mai ales că știu că de-abia de-acum începe greul. mă disperă toate discuțiile despre cum să facem să fie bine, pentru că niciodată nu e și chiar sînt optimistă cînd zic asta.

no music today.

Un an.

Trec zile cînd nu mai deschid pagina asta și nu-i simt lipsa. Consemnez doar una și alta, pentru ca după aceea să-mi dau seama la ce-au folosit consemnările astea și cîte puteam să îngrămădesc într-o perioadă scurtă de timp, acum doi ani să zicem – ca întîmplări ieșite de pe fix – și cît de diluat curge totul în zilele noastre, ca un rîu aproape liniștit. Zic ”aproape” pentru că unele socoteli refuză să se încheie. Ca de exemplu, procesul cu Tritonic. Staful insistă că n-am făcut o traducere ca lumea, un nou pretext de a nu-și plăti colaboratorii, desigur – dar am mai scris despre asta, pe cînd eu insist – deși suma e derizorie – să-mi fie apreciat timpul pierdut – tocmai pentru că suma e derizorie. Amănunte mai multe probabil în martie cînd voi ajunge la a patra înfățișare și voi băga la cheltuieli de judecată și biletele de avion.

Asta ca să fac un alt review al evenimentelor din ultimul an. Mîine se împlinește fix un an de cînd am ales să trăiesc în altă țară și singurele lucruri cu care mă pot lăuda e că am lucrat la o carte și am învățat la nivel de conversație seacă o limbă străină care n-a intrat niciodată în interesele mele. Și că mi-am păstrat alături unii prieteni, trăgînd concluzia, pentru a mia oară, că distanțele în kilometri se sapă doar acolo unde e doar fațadă umplută cu bulshit – case de chirpici, cum ar veni.

Tot mîine închei capitolul III (pe care l-am împărțit în două), astfel că la sfîrșitul lunii am gata tot manuscrisul și pe urmă I`ll be freeeeeeeeeeeeeee, baby… Pot să mai spun că pe o distanță de 2 kilometri pătrați cunosc cîteva cafenele ca lumea (unde nu se dau bacșișuri – asta ar însemna jignire pe față) ca de altfel în toată Spania, și unde mă mai duc din cînd în cînd să corectez materiale și să citesc ziarele pînă cînd fumul de țigară al spaniolilor devine insuportabil. Fumează ăștia într-o veselie vecină cu cancerul.

și un articol despre guvernul care nu dă doi bani pe diaspora. yeah yeah! Ce surpriză… guvernul nu dă doi bani pe ăi din țară, darmite pe diaspora. Să fim serioși!

mai bine te uiți la filme te groază și rîzi pînă ți se dau fălcile peste cap, bălării de genul ”Jennifer`s body”, “Zombieland”.

Pînă și melodia din primul film e cu bătaie lungă, dar cred că e mai potrivită cu linkul despre guvern, ha! Imaginile sînt din Cruel Intentions, varianta pentru adolescenți. Cobra Starship a făcut furori printre americani cu melodia asta.

ah, Tarantino a mai făcut-o lată o dată cu Inglourious Basterds. Nu e de groază, dar tot cu mult sînge. Am mereu impresia că Tarantino își face scenariile la o bere, într-o dilimandroșeală artistică ingenioasă. De exemplu, îmi închipui că pune o întrebare la care are, bineînțeles, și răspuns: ”Băi, știți ce i-aș fi făcut eu lui Hitler dacă-l prindeam într-un cinematograf franțuzesc?” ”Ce?”, întreabă Brad Pitt. ”Asta și asta” ”Mișto, vreau eu să fiu Apașul, că și eu am visat să iau scalpuri de germani!” ”De ce nu? Mai vrei o bere?”

altceva nimic important. zău!

Așa deci…

am început un an nou.

Asta sună oareșcum ca acel ”am început un nou caiet” sau ”aceasta este o nouă dietă”, chestii care nu aduc nimic nou de fapt… doar cred că oamenilor le place să înceapă cîte ceva, ani, caiete, diete, cărți, relații, banalități. De-ar investi atîta timp și voioșie atunci cînd încheie cîte ceva.

Cam apatic început. Lent așa. Fără crize. Aceeași lehamite. Pe-aici nici măcar cîinii n-au lătrat. Noroc că stau pe lîngă o piață de-asta mai importantă – cea mai importantă, actually – ca să văd niște focuri de artificii ca lumea de la balcon. Și noroc că peste drum e un albuergue care cazează pelerini din toate colțurile lumii să mă simt internaționalizată cumva, nu și cosmopolită.

Cu bunul simț stăm bine. La capitolul ”prieteni„ tot așa. Love is all around. Cu banii the same shit. Manuscrisul se calmează și el. În timp ce unii s-au bucurat că trece timpul ca anii, eu am numărat 17 deleted scene din el. Din manuscris adică. Puf!!! Și s-a făcut curățenie….

Dar mă gîndesc serios să renunț la așa opere mărețe, it`s not good for my adrenaline. Să mă apuc de cîntat prin baruri ceva. Să-mi fac în sfîrșit propria revistă. Să critic literar pe cineva. No time. Jur că după ce termin cu ”cafeaua” asta nici n-o să mă mai intereseze ce se întîmplă cu ea.

En fin… am mai zis eu multe…. (nu c-aș fi lătrat degeaba…).

O cititoare cu idei năstrușnice a pus un fragment din ”Strugurii” pe tricou. Aici un link cu poze și laude. Mă simt atît de departe acum de timpul acela în care treburile se coceau în lipsa cuiva… încît mă surprinde de fiecare dată cînd cineva își amintește de ele. Și încă într-un mod atît de plăcut! Adino, să-mi păstrezi și mie un tricou pentru cînd oi veni în țară. Vreau să-mi refac cutia cu amintiri plăcute!

O carte poștală și pac! îți amintești o întreagă perioadă a vieții… un tricou și lumea iar cîntă pentru tine… o floare presată și uau, cîndva făceai așa ceva și era o chestie! cîndva culegeai frunze uscate și roșii de toamnă sau colecționai flori-de-colț… unii le mîncau, alții se pișau pe ele. Și vorbesc de oameni acum, nu de animale de la care n-ai pretenții.

Să n-o dau însă în nostalgii, ci să dau mai degrabă bătaie să scap de kilometri ăștia ca să mă apuc de altă trăsnaie. Că de asta m-am plictisit, dar… aia e, îmi place să închei mai mult decît să încep ceva nou. Mda.

Happy, merry, hohoho…. ding dong! bum bum! ciupai plici!

si Drum bun Lhasei pentru totdeauna! Era micuta, avea o privire blinda si trista, dar cind cinta simteai ca zbori si sufletul tau se facea mare, mare, imens, si era fericire si dragoste si amaraciune si toate astea la un loc. Am scris mult pe muzica ei. Que lastima, eh? Avea doar 37 de ani. A murit pe 1 ianuarie.