Curiozitati…

Azi scriu fara diacritice fiindca stau cu un laptop de 5 kile in brate si patul parca e un cimp de razboi, agende, dictionare, carti, reviste si o cana de cafea. Stimabilul la calculatorul lui construieste niste cetati. Pe strazi cad ploi molcome. Noi aici fumam in tacere, de citeva ore bune, fiecare prins in constructiile lui.
trebuie sa marturisesc ca se fac aproape 3 ani de cind n-am mai recitit ¨Strugurii¨, adica de cind am trimis-o in tipografie, si, de fapt, nici n-am trimis-o eu, ci Mike, si n-aveam nici cea mai mica banuiala atunci ca va avea mai mult de 100 cititori, dar Mike cred ca avea. instinctele mele erau la pamint atunci, ca si multe altele, dar ma tineam tare. si ziceam tot atunci ca n-o s-o mai pot reciti niciodata, ca am dat-o lumii si gata, ca nu ma intereseaza ce se petrece, gind de scriitor incepator. n-am mai (re)citit-o, deci, dinainte de a sti ca va fi placuta de atitia oameni, dinainte de a sti ca va fi o carte savurata. am strins intre timp o colectie impresionanta de gesturi si ginduri bune pe care le-am primit de la cititori, multi necunoscuti, si de fiecare data m-am minunat pentru citeva secunde si pe urma m-am intors viteaza la ale mele, ca si cum nu s-ar fi petrecut ceva interesant acolo.

poate ca trebuia sa stau sa ma gindesc citeva minute, citeva ore, dar nu aveam timp de asta, mereu mai era cite ceva de facut, pe-acolo, prin vietile altora. mai stiu ca cineva din cauza (sau datorita) ei – nu-mi dau prea bine seama – a plecat de-acasa. e o carte care a apropiat oameni, in aceeasi masura in care i’a si indepartat de casa. pfffuai… chestia e ca de citeva zile ma tot gindesc la asta. acum trei seri am luat ¨Strugurii¨ din raft si am inceput s-o recitesc, cu ochi de cititor profesionist de data asta. o citeam ca si cum nu eu scrisesem rindurile acelea, am trecut peste pagini cu luciditatea cititorului pretentios, in cautare de greseli si scapari, trecind peste faptul ca pina si eu sint un personaj acolo.

am inchis-o multumita. eram curioasa sa vad daca la sfirsitul lecturii as spune: ¨puteam s-o scriu mai bine¨. n-am facut-o.

acum sint curioasa ce se va intimpla cu ¨Al treilea calator¨. deja o privesc ca si cum nu mi-ar mai apartine. aleg fonturi cu Adi, in functie de scalari si puncte si finetea sau rotunjimea fonturilor. numaram pagini si adaugam anexe.

niciodata nu ma intrebam pina acum un an ce se va intimpla cu mine saptamina viitoare, sau luna viitoare, sau in urmatorii ani. toate erau mijloace si instrumente bune de pus in slujba noptilor si apoi, dupa ce traiesti ani in sir pe muchie de cutit, chiar nu te mai interesezi de tine, ca si cum ai exista doar pentru a scrie carti. si incepe o lunga resemnare pe care unii au numit’o blestem. nu poate fi insa numit blestem ceva ce vorbeste atitor oameni.

am gasit pe facebook dedicatia unui prieten catre o prietena, scrisa pe pagina de inceput a Strugurilor.

sub foto era scris asa: ¨a gift usually made by Bulgarian boys to Romanian girls in pubs around Lipscani¨. the Romanian girl is a beautiful wild one, dupa cum o vad in poze. Elena Iulia (a girl who loves train stations and endless farewells).

ajung peste o saptamina in Ro, si nici nu-mi vine sa spun acasa. fiindca iar va fi o trecere fulgeratoare pe la ministere, tribunale si primarii. si abia daca voi reusi sa-mi vad doi-trei prieteni. numai ca oricit de fulgeratoare va fi, de data asta tot o sa-i prind pe citiva la pozat.

si-acum sa facem liniste din nou. Citelle face al doilea promo Mala Hierba, Nadia m-a scos din minti cu template-urile ei, si desi i-am trimis de 4 ori un articol, tot cu ala vechi si necorectat e in varianta site lucru, dar stiind ce stiu si anume ca s-a apucat de site-uri de-abia acum 4 luni, e incredibil ce-a facut acolo. eu n-am rabdare nici sa ma joc pe youtube. n-am rabdare nici un nasture sa cos cind vine vorba de lucruri mai pamintene. de asa-zisii profesionisti sint satula, ei stiu atit de multe despre tot incit nu numai ca nu ajung sa termine ce au de gind sa inceapa, dar nici nu mai incep vreodata. evident, pentru ca stiu atitea. am nevoie de long term relationship, si n’am chef sa-mi sparg nervii cu toti furiosii, care pe linga asta, mai sint si lenesi. pretextangii, cum ii numesc eu. anyway, ultima luna a fost plina. am ajuns la sfirsitul ei, iata, si odata cu asta pentru a mia oara la convingerea ca numai cine nu vrea sa faca ceva NU face.

in fine, Adi asteapta anexe, ¨Nicule¨ a ajuns pe la Leon probabil, Gabi deseneaza, ca de obicei, cai, si cine stie ce’o mai iesi si din tarasenia asta, dar un lucru e sigur, nu putem spune ca de data asta nu ne-am distrat. nu recunoaste insa nimeni ca am inceput asta ca sa avem pretexte sa fim mai mult timp impreuna. dar lasa ca stiu eu.

Advertisements

Cartea cu titlu…

am găsit o însemnare mai veche, care se numea chiar așa Al treilea călător și era scrisă sub amprenta euforiei plecării. dacă e să facem tot felul de analogii, putem spune că titlul ăsta seamănă și cu al 3-lea Reich și cu nu mai știu ce. dar la fel putem spune despre titlul ”Nopți orientale” că seamănă cu ”Povestiri orientale” a lui Yourcenar, carte pe care am descoperit-o abia după ce primul volum din Nopți intrase în tipografie.

nu mă mai blochez asupra titlului, fiindcă ”Al treilea călător” e cel mai potrivit.
Să trecem mai departe.

în urma experiențelor negative cu editurile și cu editorii, cred că știu cu ce se mănîncă povestea asta în România. nu văd cum s-ar putea îmbunătăți treburile în domeniul ăsta și, oricît de mult, de bine sau de strună ar merge treburile, tot scriitorul va fi ăla care-și va primi pumnii în bot sau i se va arăta spatele cînd se așteaptă mai puțin. degeaba urlă toată lumea la el, adevărul e că prea puțini din stafful unei edituri dă vreun ban pe el. așa că e mai simplu să dea vina. haha! (chiar a apărut cineva pe blogul ăsta căutînd ”corint serv rău platnic”. nu țin minte să fi scris ceva despre corint serv, dar bineînțeles că e rău platnic, poate să fi spus cineva în comentarii asta). ceea ce e foarte bine. dacă știi treaba asta refuzi să-ți mai pierzi timpul și să-ți dai experiența pe nimic. nu din frustrare am scris unele însemnări despre traducători și edituri de care trebuie să te ferești. no, baby, am depășit de mult stadiul ăsta.

oricum ar fi, în România toți sînt rău-platnici. scriitorii, traducătorii, redactorii, desenatorii etc. dau vina pe editori, editorii dau vina pe librari, librarii dau vina pe criza și pe cititorii neinteresați de cărți, dar numai cititorii trebuie să fie (și sînt) buni platnici și nu mai dau vina pe nici o criză, în schimb, e adevărat că devin din ce în ce mai pretențioși. și foarte bine fac! eu sînt cititor în plină criză și nu-mi permit să pierd timpul (și nici banii) pe cărți pe care nu le voi citi în veci. plus că trebuie să mă gîndesc că la o următoare mutare mai trebuie să le și car după mine.

așa că… alo, Editurile, mai jos cu fumurile!

cît despre scriitor, el e ultimul de pe listă cu care vrea cineva să discute. se vor cere păreri tuturor lacheilor dintr-o editură despre coperta cărții lui, despre formatul cărții, despre marketingul de care habar n-are nimeni de acolo, despre lansările pe care de obicei le va organiza ultima PR-iță în vogă, dar nimeni nu va pune întrebări celui care într-adevăr este interesat de asta sau dacă măcar este de acord ca pe spinarea numelui lui să-și construiască ăia balurile mascate. și toți lacheii își vor da cu părerea, crezîndu-se importanți.

de pildă… al doilea volum din Nopți Orientale are cea mai execrabilă copertă care ar fi putut avea-o vreo carte. un kitsch mai mare nu putea să existe. coperta aia nu se potrivește nici cu mesajul pe care am vrut eu să-l transmit, nici cu felul meu de a vedea un produs artistic. nu o să aveți niciodată idee cît am suferit cînd a trebuit să aleg din trei variante și nu vreți să știți cum arătau celelalte două. propunerea pe care am făcut-o eu pentru coperta de-atunci, nici n-a fost băgată în seamă, cu toate că găsisem și soluția costurilor. dar mă rog, nu mai are importanță. deja eram cu gîndul la plecări cînd se întîmplau toate astea și nici nu mai puteam da înapoi din moment ce apăruse primul volum. dar nu-i nimic, că Tritonic a avut grijă să facă marketingul ca și cum ar fi fost vorba de două cărți separate. așa că atunci cînd pe un scriitor îl apucă dracii, de cele mai multe ori are dreptate.

între mine și voi mereu a fost un lanț de editori și librari din cauza căruia treburile au fost tergiversate și pe urmă aduse la lumină din ce în ce mai schimonosit. alteori, a trebuit să mă lupt pentru propriile mele cuvinte, să rămînă așa cum le-am scris, ci nu altfel, la unele întorsături de frază chiar țineam. pe dracu, s-a trecut peste mine, au futut muzicalitate, stil, ori n-au fost în stare să corecteze cuvîntul ”ochi”, care era scris ”cohi”. nu sînt împotriva corecturilor, dimpotrivă, mă bucur cînd cineva îmi atrage atenția unde am greșit, fiindcă nu vreau să ajungă o tîmpenie mai departe, nu sînt nici împotriva tăieturilor, eu sînt prima care taie atunci cînd un paragraf sau o pagină sau un capitol întreg nu-și mai au rostul. sînt împotriva fușărelii și a irosirii inutile de timp. sînt împotriva lipsei de bun gust. nu ascult de cineva care are idei mai puține și mai proaste decît oricare alt prieten de-al meu cu care am lucrat sau vorbit ore în șir, într-o lucrare îi aleg pe cei care se pricep mai bine decît mine la copertă sau corecturi, dar uneori, pentru bunul mers al lucrurilor am cedat ca să nu blochez o editură întreagă și lacheii ei, cocoșați de mii de treburi, și toți credeau că numai ei aveau treabă, scriitorul niciodată. tot ansamblul lui se ivise din senin, din cer, pe aripi de îngeri sau pe cozi de diavol. oricum, cineva îi dictase sigur.

nu vorbesc în necunoștință de cauză. am lucrat cu patru edituri, am colaborat cu alți 7 editori. edituri mari și edituri de apartament. editori bine intenționați, dar depășiți de situație, alții depășiți de propria prostie (vezi Erc Press), și editori-cocalari, gen Viorel Cioabă sau Dumitru Gavrilă, dacă n-ați auzit de ei, mai bine. știu cum se întîmplă treaba și colo și colo. știu pentru că m-am implicat și am încercat să dau tot ce am mai bun. rezultatele sînt așa cum sînt. sînt în așa fel încît am decis să fac să dispară lanțul ăsta dintre mine și voi.

nu mă interesează aparițiile în presă, laudele în reviste, criticile pe la colțuri. știu cu ce se mănîncă și astea. dacă cineva nu face ceva din proprie convingere, nu-mi spune nimic. accept chiar și ura cuiva, atît timp cît e din proprie convingere. nu mă interesează nici lansările organizate de edituri. cele mai mișto lansări au fost tot cele organizate de mine, cu ajutorul cîtorva prieteni buni pe domeniul lor.

amintiți-vă lansarea de la Căpșunici în martie 2007, cea de la Teatrul Ion Creangă, cînd am avut ocazia să ne cunoaștem mai bine și să facem poze și să stăm la palavre de nu mai doream să plecăm într-ale noastre, fiindcă eram deja într-ale noastre. că atmosfera relaxantă pe care reușisem s-o creăm pe bloguri se transferase acolo, numai că ceea ce părea pe bloguri o lume de pixeli prinsese viață în foaierul acela. a fost o lansare organizată de mine și de Adina.

amintiți-vă lansarea de la Greenhours, undeva prin septembrie 2007, cînd ieșiseră ”Strugurii” pe piață. sînt convinsă că nimeni nu venise pentru editura Tritonic, ci pentru că voiam să bem o bere în aer liber și să repetăm experiența din martie și să-i prindem în horă și pe cei care nu apucaseră să vină atunci. și unii dintre voi mi-ați rămas și acum prieteni, iar alții mi-au devenit pentru o scurtă vreme colegi, cum s-a întîmplat cu Edi, pe care l-am cunoscut atunci. iar alții au călătorit tocmai din Iași și numai pentru evenimentul acela ca să bem o cafea sau să ne strîngem mîna. și iar am făcut poze, și dacă mă uit la ele nu văd decît fețe zîmbitoare și ochi luminoși și o reală bucurie a revederii sau emoție a întîlnirii pentru prima dată. și am avut impresia că ne cunoaștem de ani, nu de cîteva însemnări.

apoi lansarea de la Cafeneaua Ideea. nu era numai un prilej să vă cunosc, ci să vă cunoașteți unii pe alții. să puneți întrebări, să căutăm răspunsuri, să discutăm. să înțelegem ceva mai multe. să ne potolim curiozități.

și se întîmplă să știu și cum arată alt gen de lansări. cele cu mutre buhăite și indivizi aduși cu forța, care se uită la tine ca prin zid, fiindcă se gîndesc la ”ce dracu să pun eu pe masă la cină diseară. orez sau ciuperci? mai bine orez cu ciuperci! daaaa! ce zic ăștia aici? cine e, mă, pitica asta? ce-i aia online? ce-i aia blog? și eu stau la bloc. bine că mi-am adus aminte, trebuie să plătesc întreținerea”.

și se întîmplă să știu prea multe pe care ar fi fost mai bine să nu le știu. dar dacă tot le știu o să încerc să iau decizii corecte pentru mine, fără să afectez prietenia cu alții. iar dacă aceasta va fi afectată înseamnă că n-a fost prietenie, deci nici o pagubă.

așa că… să n-o mai lungim. cartea asta, în amănuntele ei esențiale, o fac cu voi. titlu, copertă, lansări (cînd or fi). am mai multă încredere în simțul vostru estetic pe care eu îl traduc cu bun gust decît în cel al angajaților unei edituri din România, nu pentru că ei nu ar fi în stare, ci pentru că prea sînt în stare, nu știu dacă mă fac bine înțeleasă. sînt atît de în stare că uneori nu-și mai văd lungul nasului și uită să întrebe, uită să corecteze, nu au timp, nu au chef, sînt prea multe de făcut.

fotografia pentru copertă am ales-o din portofoliul lui Nicolas, cel pe care eu l-am numit în carte ”Bărbatul de la capătul pămîntului”, iar de partea ei grafică se va ocupa Nicu Darastean, artist plastic din Timișoara, pe care l-am cunoscut la una din lansări și cu care n-am stat atunci (în 2007) de vorbă nici zece minute, pentru că se trăgea de mine de stufful editurii că ”hai să mîncăm”. pe unii îi apucă așa foamea cînd ți-e ție lumea mai colorată, de parcă burțile ar fi siameze și tre să sari în sus la prima ghiorțăitură de stomac a celuilalt.

și pe urmă mai vedem ce se întîmplă. mi-e teamă să intru în gașca Millenium, pentru că sînt prea departe și nu mai cred în mailuri, nu mai cred în contracte și n-am crezut niciodată în ”hai să facem bani”. mi-e teamă, mai ales, să nu stric o prietenie de cinci ani de zile cu niște oameni la care țin și printre care am crescut. prefer să rămîn un outsider, să mă bucur de ce fac ei, să citesc ce scriu ei. ca și pînă acum.

și cam atît pentru azi.

Cartea fără titlu

Mai țineți minte experiența din 2007 cînd nefiind sigură pe titlul primului meu roman am cerut părerea voastră? Ei bine, s-a dovedit că titlul ales atunci de voi a fost bine ales. ”Strugurii s-au copt în lipsa ei” a fost un roman care v-a plăcut.

Am renunțat la titlul ”Cafe con leche” pentru că nu sună românește (dar îl păstrez pentru varianta spaniolă). Am în schimb alte șapte variante de titluri noi și nu mă pot hotărî asupra nici unuia. Iată-le:

1. ”Hai hui prin Spania” (evident de ce)
2. ”Tabăra de vară în 900 de km” (pentru că deși toată lumea venise să se spiritualizeze, la o mai atentă observație, se comportau ca niște puști de 16 ani scăpați pe coclauri :)))
3. Trei minus unu (adică am plecat trei negri mititei și au rămas doar doi, sau doar unu, depinde din ce unghi privești)
4. ”Sfinți și păcătoși” (pentru că toți păcătoșii se îndreptau către cele sfinte și veșnica mîntuire)
5. ”Cu dus-întors” (pentru că toată povestea e cu dus-întors)
6. ”1719 – O chestiune de kilometri” (pentru că atîți km am avut de fapt la bord, cu suciri și răsuciri)
sau
7. ”Al treilea călător” (care am fost eu, ci nu Alin cum credeam la început. adică eu am fost cel în plus, eu am fost cel care s-a desprins de grup, fiindcă normal, eu sînt aia mai căpiată de cap – e titlul la care țin, așa că aveți grijă să nu mi-l faceți harcea parcea :P, dar nici nu țin să vă cramponați de el).

deci… care vă sună cel mai bine??? pînă vineri poate ne hotărîm împreună? zic pînă vineri pentru că vreau să cer un ISBN pentru carte și, desigur, îmi trebuie noul titlu. dacă tot ați participat la crîmpeie din aventura asta, de ce să n-o încheiem tot împreună? și-apoi am încredere în judecata voastră, dacă nu v-ați înșelat prima dată, nu cred că va fi rău nici a doua oară.

aștept păreri și vă mulțumesc anticipat.

Santos e Pecadores.

Quote of the Day

”The minute you get a big head is the same minute that reality smacks you and you realize that you aren’t as cool as you think you are.” folosesc acest citat ca pretext pentru a recomanda blogul celor care au spus asta.

yeah, baby! martie 2007. atunci am învățat asta pe pielea mea. ce-a urmat după aceea au fost doar confirmări cotidiene. sigur că e cam greu să te dezmeticești după ceea ce ți se pare a fi o “lovitură sub centură”, dar măcar o dată în viață trebuie să primești una puternica, chiar cînd credeai că le-ai văzut pe toate. asta te ferește de aroganțe. după ce-ți revii îți zici: ok, ce-ar fi să-mi văd de treaba mea? (nu vorbesc despre oamenii scrisului aici, nici despre mine, nici despre tine).

acum despre citatul de mai sus… poate fi aplicat în realitatea imediată, nu neapărat în munca de scriitor. de obicei, sărmanii scriitori nu prea au de-a face cu aroganțele, deși toată lumea îi suspectează de asta. sigur că pot suferi de ei înșiși mai mult decît majoritatea, dar asta se poate spune și despre o secretară care-și depășește atribuțiunile sau despre un arheolog care face mătănii unei bucăți de zid, crezînd că ține în palme miezul istoriei. singurul talent al aroganților este că reușesc să ne plictisească de moarte cu trăncăneala lor despre ce-or să facă și ce-or să dreagă… asta se aplică și celor care vorbesc despre aroganță (desigur, mi se poate aplica și mie, dacă n-aș fi convinsă că mai mult de 80% din ce-am spus am făcut, restul de 20% fiind doar un joc al hazardului sau mîncatul de rahat al altora).

ce voiam sa zic, de fapt. pe linkul recomandat azi sînt cîteva informații despre quality blogging, despre scris, despre cum să-ți vinzi munca, despre cum să fii un blogger mai bun, mai deștept, mai abil sau mai cuminte etc. am primit pe mail azi dimineață un calup de astfel de articole și le-am tot scrolluit în sus și în jos, căutînd un articol despre ”cum să te ferești să-i pupi în fund pe alții”. n-am găsit, firește.

no, bine… cum informația primită zilnic e prea multă și pînă în ora 11.00 eu trebuie să termin măcar un sfert din treburile zilei, selectez selectez selectez… nenea ăsta mai vorbește despre cum să faci bani din scrisul pe blog. și e urmărit de nu știu cîte sute de mii de bloggeri care vor să facă bani din scris, cum altfel. înseamnă că sînt sute de mii care NU fac și au nevoie de sfaturile lui. știu și eu cîțiva care fac bani din reclame aici, în Romania, dar nici una din scrierile lor nu m-a ridicat vreodată de pe scaun să fac ceva important, ceva care să conteze vreau să spun.

și iată întrebarea mea arogantă de azi: pentru ce scriem cînd scriem pe blog? nu cumva avem nevoie unii de alții ca să nu ne mai simțim atît de … (caut cuvîntul)… atît de goi în viața reală? hm… o să mă gîndesc în seara asta la cursurile de spaniolă. vreau să experimentez măcar o dată cumințenia la ore, dar pentru asta trebuie să am altceva la care să mă gîndesc, nu?

Și iată o clipă care nu merită nici o bătaie de cap…

Update

După definitivarea cărții și a unei reviste online (marca mea, a două prietene și a cîtorva colaboratori) m-am reapucat de cursurile de spaniolă. despre revistă o să vorbesc altădată (încă e la stadiul de bibileală, ultimele amănunte, ultimele updatări), dar ideea e că am început-o anul trecut și am lăsat-o baltă că iar m-am trezit singură în toată șandramaua. am reluat-o acum două luni și a fost evadarea mea între capitolele cărții. că așa v-am făcut capul calendar cu cartea asta că pînă la urmă cred c-o să-i fac un pdf și o pun aici la downloadat.

de la cursurile de spaniolă am lipsit premeditat trei luni și cînd am schimbat orarul (și profesorii) am realizat că n-am pierdut nimic. se bate pasul pe loc acolo la modo grosso. am intrat la noua clasă și i-am reanimat instant și pe profesori și pe ceilalți imigranți cu întrebările mele aparent idioate, la care abia a reușit să-mi răspundă profu delegat. nu că m-aș fi așteptat să știe colegii mei mai multă gramatică decît profesorii specializați, dar am avut surpriza să constat că grupa de după-amiază e mai vioaie, mai ales în așteptarea deschiderii cursurilor. aflu povești despre rasism și înfrunt senină dezamăgirea tuturor cînd află că sînt rumana. ei mă credeau după nume marocană. îi las să creadă ce vor, atît timp cît îmi perfecționez idioma.

în timpul orelor mă cutremură tot felul de epifanii, dar nu le mai dau pe post, că ziceam să povestim treburi interesante și nu avioane ce-mi trec prin minte. dar uite, exemplu 1, profu de după-amiază, băiat de treabă, ca toți mediocrii, ne explică care e diferența dintre morfologie și sintaxă, dar face varză cu muștar părțile de propoziție și ne-o aruncă din zbor (în urma unei întrebări puse de mine, cum altfel) că nu există fraze în gramatica spaniolă. ce???? tresar eu din epifaniile mele. că frazele sînt, de fapt, propoziții, continuă gagiu nestingherit. măi să fie… c-așa e și-n franceză, delirează el mai departe.

lasă, domle, franceza, zic, spune cum e în spaniolă. franceza sigur are fraze cu subordonate și tot ce trebuie. și are și propoziții, deci să nu le încurcăm. pînă la urmă a rămas ca el. spaniolii se exprimă doar în propoziții simple, propozițiile simple la ei putînd avea și cinci complemente, dintre care 3 erau sigur atribute.

exemplu 2. un exercițiu amărît, o întrebare piece of cake. că din cîte ramuri e formată economia? (așa era întrebarea din manual). răspunde tot el că oricum ne crede proști pe toți. cică agricultura, industria și comerțul. bine, vorbesc eu neîntrebată, și turismul ce e? aaa, da, turismul intră la industrie. double măi să fie!!! mă scarpin în cap, unde naiba am nimerit? și transporturile? la comerț, zice el și mai sigur…

bun așa. nu ne mai rămîne decît să ne cotim unii pe alții cu expresii de what a fuck pe chipurile noastre de imigranți. cred că aș putea intra lejer la orice facultate de economie, ba chiar la cîte calcule am făcut în ultima vreme și la cîte minusuri mi-au ieșit, un alt spaniol retardat îmi mai lipsea. nasol, cum scoți nasul din bîrlog, cum dai de ei. dar nu-i nimic, mai am o șansă la cursurile de seară. dacă și ăia sînt bîtă mă las păgubașă, că oricum mă descurc de minune cu ce știu. cît despre finețurile gramaticii lor, e nevoie doar de un curs bun. asta cu schimbatul orarelor și profesorilor pînă cînd dai de ce-ți convine am învățat-o de la Yumiko, o japoneză simpatică, pe care am întîlnit-o în Colchester în 2008. i-a zăpăcit pe toți și a dat toate orarele școlii peste cap, dar nu s-a lăsat pînă n-a dat de grupa potrivită. așa ne-am cunoscut, că și eu tot în căutarea grupei potrivite eram și ne tot ciocneam una de alta prin alte grupe mai slabe. (asta nu înseamnă că noi eram foarte bune, dar nu aveam ce să învățăm de la profesori care ne puneau la ore desene animate cu Simpson Bart).

(Yumiko și Vic)

numai că, desigur, britanicii pot înțelege de ce trebuie să ai ceva provocare în viață ca să evoluezi, la spanioli e mai grav, că ei trăiesc pentru siestă.

n-am văzut putori mai mari ca ei, dar sînt așa de inocenți cînd se întreabă de ce nu se mai termină criza la ei că te umflă și rîsul. se cred bătuți de soartă și de sfinți, a naibii să fie ea de soartă rea! păi mergeți în România, de ce nu? acolo sînt și mai mulți sfinți și cu ce e scris în soartă nu te pui! ca bonus, o să mai dați de cîte un profesor bun. unu din vechea gardă, vreau să zic. sau cred că ăștia ar putea lua lecții de gramatică de la orice licean ceva mai silitor! (îmi plăcea la nebunie cuvîntul ”silitor” cînd eram ciutancă. mereu erau cîteva ”silitoare” de-astea prin școala mea generală care acum vînd pîine în vremuri de criză sau dactilografiază discursuri de politicieni sau dau sfaturi primarului despre ce cravată se potrivește la costum. dar decît ca mine să-mi pierd vremea cu loaze spaniole…) deci da, voiam să spun că e bine să fii ”silitor”, chiar dacă mie-mi sună a ”siluire”.

hai c-am ieșit. mă duc s-arunc niște clătite în aer. poate-mi zboară epifaniile din cap cu tigaie cu tot.

… și o alternativă…

m-am pus azi dimineață la curent cu presa și am găsit, în sfîrșit, timp să catch up the news. am citit si despre ”Scriitorașul cel viteaz” (partea I si partea II), articol(e) scris(e) de Mike. are rezon, desigur, și nu pot spune că nu m-am recunoscut în bucata în care amabilitatea mea față de 2-3 cititori s-a cam dus pe copcă atunci cînd am avut de-a face cu situații ciudate. de pildă, o tipă din Timișoara m-a sunat să mă roage s-o sun pe telefonul lu bărba-su ca să-i spun ăluia nu știu ce, ca să nu se dea ea de gol nu știu cînd, că tot așa făcuse nu știu ce, el sau ea, n-am înțeles nimic, vorbea repede, sacadat, parcă alergată de dulăi. că venind acel nu știu ce, din partea mea, către nu știu cine, era mai credibil. ați înțeles? nici eu. sau tipul care venea și-mi lăsa în fiecare zi cîte un pahar cu apă în fața ușii. ajungeam, deci, frumos de la slujbă și paharul era în fața apartamentului. nelipsitul pahar de plastic. apa vieții, cum ar veni. mai citisem și ”Misery” a lui Stephen King la vremea aceea.

ar fi interesant ca Mike să scrie și despre ”Editorașul cel viteaz”, cu amendamentul că atît scriitorașul cel viteaz cît și editorașul cel viteaz sînt produse ale sistemului editorial românesc.

iată un alt link în care unu se ia de alții și lasă cu limbă de moarte să-i fie publicat manuscrisul după cinci ani de la moartea lui, ca să nu-l mai atingă probabil furtunile create. Polirom mizează pe atare scandal și publică. mda. așa se fac afacerile. și cred că iar voi șterge paragrafe întregi. n-am avut răbdare să citesc comentariile, aceleași luări de gît ale unora și altora. unii au dreptate, alții n-au. cei care au dreptate le vor arăta celor care n-au de ce au, iar cei care n-au, se vor lega de virgule și litere lipsă. nimic nou sub soare.

văd o mare de cititori derutați. noi pe cine cumpărăm? cu cine ținem, bre? că Eliade era ahtiat după publicitate. bravo lui! unii sînt ahtiați după Alina Plugaru și nimeni nu le mai cere socoteală. îmi place cel mai tare titlul articolului din evz ”cartea care a rupt cultura în două” :))))) dacă aflăm că nu-i, ce dracu să mai rupă?

alternativa.

dragi scriitorași, dacă vă țin capacele și credeți în prostiile pe care le scrieți, treceți pe linkul ăsta, înscrieți-vă, trebuie să plătiți lunar 6 dolari și aveți acces la toate editurile, ziarele și revistele, agențiile literare și publisheri serioși (din SUA, Canada, Australia și Anglia) care nu numai că vă publică, dar vă și plătesc, ba unii chiar și în avans. tot ce trebuie să faceți e să citiți cu atenție condițiile, în sensul că n-are sens să oferiți un eseu despre matrimoniale într-o revistă care publică informarții-country. etc. vă dați voi seama, că sînteți băieți deștepți. se plătește pe cuvînt. adică pe cuvinte. 1000 de cuvinte, $ 1000. dacă faci 3 articole pe lună (și faci că ai timp destul să le pritocești și să te gîndești la ele cum să iasă mai bine, chiar și în engleză) nu mai ai nevoie să fii publicat în România. acum… dacă ești scriitor publicat în revistele rom. fă un exercițiu de matematică și vezi unde e problema. nu te culca pe o ureche, să nu crezi că e simplu, ia pisica de coadă și vei vedea de ce. și totuși… decît să împarți zero la zero, poate-i mai bine să intri în cursa celor serioși. pe urmă încearcă să ghicești de ce scriitorii din afară se respectă unii pe alții și abia așteaptă să se întîlnească pentru a împărtăși subiecte și experiențe și discuții despre cărți fără să aibă aere de filfizoni, și de ce ăștia de pe la noi se strîng de gît unii pe alții ca niște pisici în călduri.
a) cei de-afară își respectă contractele
b) nu văd cultura ca pe o feudă personală
c) sînt plătiți și unii și alții la timp
d) au mai puține înjurături în vocabular
e) îi doare în fund de diacritice
f) au doar două anotimpuri
g) au mai multă dragoste
h) mai multe parcuri
i) cred în familie.

Răspunsul corect va fi premiat. Succes!

Ce căutat găsit…

mission accomplished.

gogoși pe care le credeam pierdute, cd 7plus pe care salvasem lista cu bloguri oameni de treabă, trecut pe la ei prin ograda, văzut că rămas în continuare de treabă, continuat viețile liniștit în ciuda crizei, găsit discuții vechi, rîs ca proasta de ce proastă puteam să fiu, găsit imagini, găsit diacritice care fugiseră, amintit voci de prieteni și hlizeli, printre care și o scurtătură de la Tîrgul de Carte la Agronomie care dovedit a fi cea mai lungă scurtătură, primit atunci înjurături de la Vidal, rîs din nou cu poftă acum de cum voit eu să scurtez ceea ce se tot lungea, schimbat titlul blogului în Atelier, că de-acum tre să intrăm în cîmpul muncii, orice-ar însemna asta, emigrat în bucătărie, deschis balcoanele, venit primăvara azi, șters ochelarii de soare, auzit cum madam vecina ascultat muzica zen, frumooos, presupus ca venit iubit la ea, presupus bine, auzit pe scară cum madam vecina pupat obrajii la iubit, mțoc-mțoc, yo te quiero de verdad. plăcut la mine cînd lumea se iubește chiar și zen, chiar și de verdad, nem tudo cum se iubește de mentira. auzit prin perete partida de sex, emigrat dormitor. găsit popîndău modest în jumătatea de pat pe care o vreau și eu.
primit videoclip superb de la uvederonde. dăruit vouă.

găsit toate astea după ce pierdut tot ce trebuia să se piardă. se spune că trebuie pus o dorință după ce ajuns în Santiago. zuli pus dorință la mișto. suna așa: ”să se piardă tot ce trebuie să se piardă din viața mea și să rămînă ceea ce mi se potrivește.” nu crezut vreodată că se va îndeplini.

zuli mulțumit.
scris handicapat. sorry. enjoy the music.