Intr-o zi…

… am povestit o întîmplare funny unui grup de oameni despre mine. În realitate, îmi place să fac oamenii să rîdă, să-i binedispun cu tîmpeniile mele, pe care nu le iau niciodată în tragic. Ce-a fost tragic am trecut demult peste, după aceea viața devine suportabilă, ca să zic așa. Cînd ajunge însă terenul tău preferat de joacă, atunci să te ții… te tot dai într-un montagne russe de nu mai știi prin ce nori îți zboară scăfîrlia. Desigur, Zan, amicul meu, mi-a atras dăunăzi atenția faci ce faci și mereu începi o povestire punîndu-te în dezavantaj… Cam așa e, dar pe urmă care ar mai fi farmecul, nu? Există cel puțin o persoană care va deforma înțelesul poveștii, de ce să nu-i dau ocazia de a demonstra cît e de vacă? Așa și atunci, povestisem ceva funny, punîndu-mă pe mine în dezavantaj, cum am stabilit că este regula. Pe scurt, unu se îndrăgostise de una, făcuse sute de km încolo și încoace, luase o superțeapă și îmi ceruse ajutorul, că rămăsese fără bani și trebuia să ajungă acasă. Era leșinat de oboseală și cu inima făcută harcea parcea. Insist pe faptul că eu sînt o superproastă, în sensul că dacă vreunul ar fi făcut și 20 de km pentru mine, aș fi căzut pe spate, nu mi-aș fi tras-o cu el, dar nici nu i-aș fi trîntit chiar așa de la obraz ușa în nas. Adică eu mă simțeam vinovată și pentru timpul pe care-l consumau admiratorii mei să-mi scrie (pe cînd aveam rubrica în FHM) și tot le trimiteam cîteva rînduri, ca semn că exist totuși, nu sînt doar o fabulație a propriului meu creier, așa că atunci cînd o surată de-a mea își bagă picioarele fără probleme rămîn paf de admirație și încerc ca pe viitor să-i urmez exemplul. Eram și mai idioată acum cîțiva ani, am petrecut un revelion prin anul 2001 cu un tip mai mic cu un cap decît mine (iar eu am 1,58) numai pentru că se deplasase ăla vreo 300 de km și a trebuit să-i pun un scaun sub picioare în noaptea pulii de pomină ca să stingă niște lumînări de pe un tort moale ca un căcat. Evident, de căcat a fost și Revelionul acela, dar cînd mă uit în urmă mă umflă rîsul și mai ales cînd mă întîlnesc cu o verișoară care-mi aduce aminte de fiecare dată cum mi-a căzut mutra instant cînd l-am văzut pe gagiu așa pitic și îndrăgostit pînă peste urechi. Deci da, cînd altă tipă procedează altfel o ridic la rang de eroină. Singura mea scuză este că nu e bine să rîzi de sentimentele cuiva lovit de leucă, din simplul motiv că nu se știe cînd te bate și pe tine Universul cu legile compensației lui. Între timp mi-a trecut, dar am rămas cu fixul că trebuie să încerc să fiu măcar prietenoasă și distantă, o treabă dificilă, ce ține de echilibru interior, ori eu la capitolul cumpătare n-am stat niciodată prea bine. În fine…

în timp ce mă dezavantajam pentru a suta oară flecărind cît de idioată sînt, peste ceva vreme, cum era de așteptat, povestea se transmite mai departe deformată total și uite așa se mai fute o amiciție și doi oameni sînt animați de resentimente atunci cînd aud de mine, cu toate că cel puțin unul a ajuns cu bine acasă datorită mie. iar asta mi se pare ironic, niciodată altfel.

și cam asta cu entertainmentul.
am terminat capitolul III. clean and clear.
pe ultima sută de m, dacă nu mă înec eu, sigur se vor îneca altele. după ce stai însă prins mai bine de un an calculînd kilometri, parcă îmi pare rău că vine vremea desprinderii. mai ales că știu că de-abia de-acum începe greul. mă disperă toate discuțiile despre cum să facem să fie bine, pentru că niciodată nu e și chiar sînt optimistă cînd zic asta.

no music today.

Advertisements

One response to “Intr-o zi…

  1. :)) … Hai, chiar aveam nevoie sa rad nitel!M-ai omorat cu tipu’ ala de la 300 de km; nu ti-a cantat ulterior si chestia cu “Da’ tu esti robot? Tu nu te gandesti cum ma simt eu? Dar dupa atata cetuit, credeam ca e ceva intre noi !!!”

    Like