Apropo de înecat…

sînt în pauza dintre 3 și 4, care e de o săptămînă, așa că am timp să mai consemnez una alta. mi s-a întîmplat de multe ori ca citind din urmă să constat cu cîtă precizie am anticipat unele lucruri. stați liniștiți, nu am puteri paranormale, e pură știință, chestie de algoritm comportamental.

oamenii au o ”logică” interesantă atunci cînd (și zic numai 2, păstrîndu-le pe celelalte pentru alte dăți):
– 1. trebuie să ia o decizie, dar nu știu cum să o îndulcească pentru că oricum ar aduce-o la cunoștință tot cu o scuipătură în obraz seamănă – și de cele mai multe ori chiar așa este;
– 2. primesc ceva din senin de la o persoană cu care nu au prea multe dume și în creierii lor se adună ca norii tot felul de întrebări, dintre care cea mai importantă este ”oare ce vrea de la mine?”

Nu am fost niciodată în aceste două situații (în sensul că nu a trebuit să-mi dau peste cap logicile atitudinale), poate voi fi, cine știe… Asta pentru că în cazul 1 am adus la cunoștință exact motivele pentru care sînt nevoită să fac un lucru care cred eu că-l rănește pe respectivul, oferindu-i însă alternativa și nimeni nu s-a supărat pe mine, pentru că a) nu l-am luat de fraier și b) nu l-am schimbat pe un alt fraier, iar asta a făcut ca relațiile mele să rămînă în zona aceea a respectului reciproc. De obicei, cînd am încredere într-un om, o fac pînă la capăt și tot, de obicei, nu mă dezamăgește. Vorbesc pe plan profesional. De exemplu, merg mai departe cu aceiași trei desenatori cu care am început: Gabi, Mathias și Costin. Nu simt nevoia de alții și nici n-am întîlnit alții mai buni pe feliile lor. Or mai fi, dar nu mă interesează… în șapte ani de zile de cînd îi cunosc pe ultimii doi, și în cinci de cînd îl știu pe Gabi, s-a întîmplat, desigur, s-o mai dăm în bară cu niște încercări de lucrări și nu există unul pe care să nu-l fi trimis măcar odată unde nu trebuie – haha, Mathias și acum ține minte raidul mortal pe care l-a făcut dintr-un capăt al altul al orașului din cauză că am încurcat niște numere de autobuz. în loc de 86 i-am spus 68.

în cazul 2 pot proba astfel lesne că nu sufăr de paranoia, fiindca orice cerere care nu se pupă cu principiile mele e refuzată, indiferent de lingușeala din jur, la care am un radar special. la nivel epidermal, pielea mă avertizează că e ceva în neregulă cu tonalitatea vocii cuiva și-atunci e semn că trebuie să mă ocup de altele.

Și astfel, mizantropia la mine are ca sîmbure o mare dragoste față de oameni. Prea multe dezamăgiri, no good, ca să folosesc întorsătura asta de frază pe care am citit-o într-un mail. Așa cum spun într-un paragraf pe care-l dezvolt în Cafe con leche ”orice furtună mă prinde pregătită, astfel că atunci cînd se dezlănțuie devine apă de ploaie.” acum e și mai și…

poate că cei opt ani de psihologie pe care i-am făcut în liceu si faculta… au folosit la ceva, nu mai mult însă decît interacțiunea directă cu oamenii. mi-a plăcut să ghicesc ce stă cu adevărat în spatele acțiunilor lor care păreau ilogice și chiar dacă am pierdut mai mult timp ascultîndu-i, deciziile pînă la urmă le-am luat după felul în care sînt eu construită, și nu după pretextele pe care le-au inventat alții.

ca disclaimer trebuie să spun că aceasta e o chestiune generală, nu are legătură cu nici un eveniment actual, ci cu mai multe din ultimul an, desigur nu se pot lega prea multe în absența ta, și trebuie să fi tîmpit în ultima vreme de simt nevoia să dau disclaimere, pentru că niciodată nu m-a interesat părerea nu știu cărui neavenit, și n-o să încep acum la 33 de ani.

însă mulți trec pe aici și cîțiva (aceeași la o adică) mereu înțeleg anapoda, iar eu mereu aflu. pentru ca mintea lor să nu fie tulburată mai rău și să nu înceapă iar să facă voodoo sau să ia legătura cu vreun bionergetician psihopat, dîndu-și banii de înghețată pe cai verzi pe pereți, e necesar acest disclaimer.

Am înțeles perfect de ce unele emisiuni aduc atîta publicitate. Collen, de exemplu! Frapant și motivațional. Și mai ales idioțenia la femei. Aia a crezut cînd a semnat un contract de sclavie că nush ce conspirații sînt pe pămînt și a stat 7 ani într-o cutie sub pat. De-aia. Că poveștile cumplite sînt cele mai adevărate. Și dacă ai dovezi nu mai contează ale cui sînt. Ele trebuie arătate și folosite ca terapie prin șoc. De-aici s-a născut ideea Poeziei bormașinei, la care nu știu cînd voi începe să lucrez. Ăsta e crezul meu jurnalistic, să nu-l numim artistic, am oroare la cuvîntul ăsta de cînd m-a întrebat cineva ”aaa, e și el artist?” (adică se înțelege vai de capul vostru).

N. nu se aliniază niciodată, ca planetele, la linia de orizont a gîndirii mele, dar ne înțelegem din priviri chiar și de la distanță, excat ca locuitorii mei din Castelul de lînă, povestioară pe care atunci cînd am scris-o nu m-am gîndit că, de fapt, subconștientul meu vrea astfel de oameni și că numai cu ei voi putea construi ceva durabil.

mai direct de atît nu e nevoie să fii, oricum ai destul de lucru.

altfel, nu mi-au plăcut niciodată știrile de la ora 5, nu pentru că erau violente sau ireale sau absurde, ci pentru că erau prost spuse, erau bîlbîite, bolborosite… ori eu, am certitudinea unui singur lucru. că în mod organizat, cînd am stabilit că e ceva serios, nu mi-am bătut niciodată joc de lucrările mele, chiar dacă era vorba despre literatură pentru copii. vi se pare simplu? bine, poftiți și scrieți! iar dacă cineva începe prea des fraza cu vezi că… mă plictisesc repede și nu mai văd nimic.

altfel, există un echilibru în Univers, dacă nu mai e aia, e ailaltă, dacă nu-s poveștile lui Terente, sînt ale Didinei, dacă nu e Ying, e Yang și dacă nu e valul, atunci sigur e malul.

entonces prisa prisa…

Comments are closed.