Uptown

Zona Morroco, unde stăm noi, e un fel de Rahova a întregului cartier numit pompos International City. Dacă stăteam în flaturile din zona Spain ori France era altă șmecherie. Chiar și-așa, cînd aud de International City piloții fac cel mai urît. Ei oricum fac urît și la 5 stele, ce să mai vorbim de Morroco. Zici că-i trimiți în iad. Nouă ni se rupe. Desigur nu e Melrose Place, dar deocamdată nu sîntem destul de pe picioarele noastre ca să ne căutăm pe socoteala noastră apartamentul visat. Probabil că mai avem de tras în ”baza asta de antrenament” încă vreo șase luni. Atît am prognozat eu, deși nu m-ar deranja dacă s-ar întîmpla mai repede.

Acum sînt în punctul acela în care, după toate dezavantajele pe care ți le oferă cu duiumul țara ta de baștină, încerc să văd numai partea plină a paharului. Pînă cînd ajungi însă în mijlocul Dubaiului, noaptea, că ziua e doar un amalgam de zgîrie-nori (ridicați în ultimii 4-5 ani), o arhitectură amețitoare pe verticală, nu-ți dai seama cît de mărunt ai trăit pînă acum.

burj al arab Acum două zile mă întrebam ce mama dracului caut aici: nu ai voie aia, nu ai voie ailaltă, messengerul e interzis, jocurile de noroc la fel, loterie nu există, la plajă tre să stai îmbrăcat, de băut canci, de îmbrățișat în public e atac la persoană, în malluri ai anunțuri cu ”îmbracă-te decent”, la muncă yahuu e forbidden, skype forbidden, facebook forbidden, rochii vesele forbidden, pantofi roșii forbidden, ironiile și mai forbidden. Îi trimisesem uneia o ejaculare sarcastică pe mail, ceva de genul hai nu mai face pe drama queen cu mine, toată compania a sărit în sus că am un limbaj nepotrivit, cînd eu de fapt nu aveam timp de prostiile nimănui, totul e aiurea, gagica de la resurse umane crede ca smart casual înseamnă o rochie cu pete de leopard pe ea, stewardezele lor sînt pitice, iar cel puțin una inadmisibil de grasă pentru o cabin crew, nimeni nu le ajunge cu prăjina la nas, eu le ignor, mai puțin pe Bandana – c-așa am eu chef – și iar sare în sus compania că ar trebui să fiu mai drăgălașă cu ele. nici acum nu înțeleg ce-ar trebui să le fac?

nush. e cinci dimineața și mi-e foame. și oamenii ăștia nu au legătură cu cine sînt eu. uneori am impresia că nici eu nu mai am legătură cu cine sînt eu. și dacă totul e forbidden aici, mă întrebam de ce au unii așa atracție pentru Dubai, fiindcă eu dacă aș avea mulți bani, adică foarte mulți bani, m-aș duce să trăiesc într-un loc unde chiar mă pot distra și cunoaște oameni interesanți.

dynamic-architecture-dubai apoi după fuga de-aseară în Uptown am înțeles. în primul rînd am înțeles de ce nu le place piloților International City. Apoi mi-am adus aminte că n-am mai stat pe un șezlong, noaptea, în fața mării din 2006, de la lansarea filmului ”Va, vis et deviens” a lui Mihăileanu. Numai că atunci nu aveam un yacht în fața ochilor și nici nu-mi bloca orizontul un ditamai palat din povești. cum au putut construi oamenii ăștia o arhitectură atît de dinamică pe arșițele astea, e un miracol.

oricum ar fi, vă spun eu că banii nu dăunează fericirii. dar absolut deloc. cine spune altfel, sigur nu știe să trăiască.

Advertisements

Persona non grata

Cea mai mare parte din munca mea se bazează pe investigație. Un lucru pe care l-am învățat în 15 ani de jurnalism (on and off) este că oamenii mint. Din diverse motive, dar mint.

Venirea mea aici  fost ca un fel de lansare de rachetă peste confortul unora. În acest context asta înseamnă cheltuieli personale pe banii unei companii. Amenințați că li se va tăia macaroana, unii au format coaliții. Treaba mea e să le sparg și să-i anunț de pildă că orice îmbolnăvire subită cere un certificat medical și orice absență nemotivată o tăiere din salariu, orice farfurie spartă din neatenție înlocuită și orice exagerare asumată.

După ce un an de zile toate facilitățile au curs ca dintr-o fîntînă arteziană, cum dracu să nu le înțeleg ăstora frustrările? Nasol pentru ei. Încercînd să-și acopere bubele, mai rău le descoperă. Îi ascult pe toți și pe urmă mă piș pe ei cu anunțuri și memouri care încep cu ”Dear all, de azi înainte” și se încheie cu ”best regards”, o expresie la fel de fadă ca ”o zi bună” (meaningless) atît de suprafolosită în mailurile corporațiilor românești. Uite-așa: ”de azi înainte taxiurile nu se mai decontează, best regards”. Evident, toată lumea încearcă să-mi explice de ce acel taxi este musai să se deconteze. Arată-mi contractul și unde scrie asta, zic. Bine, dar pînă acum… se încearcă o scuză, două, trei. 

Sigur că risipa asta o văzusem din primele zile. Ajunsesem să mă întreb ce dracu se întîmplă cu managementul ăstora pînă cînd ăl mai mare mi-a zis: da de ce crezi c-am angajat un jurnalist-outsider? fă ce-ai făcut tu pînă acum, verifică și adu-ne probe de dezmăț.

ăsta e doar un draft la tot ce s-a întîmplat în ultimele 5 zile. niciodată însă nu voi reuși să exprim în cuvinte cît de mare plăcere îmi face să opresc robinetul altora. ca faza de nepăsare totală, găsesc într-o zi ușile biroului deschise (așa rămăseseră toată noaptea), banii de la finanțe în sertare descuiate (sumă ca lumea nu firimituri, ai fi putut să-ți ridici din ei o aripă de vilă), iar N. în altă zi descoperă alt bucluc de gen. wtf? nu intru în amănunte că prin google se poate traduce uneori total diferit de ceea ce-ai scris. iar cum indienii au obiceiul să priceapă invers, setați pe dramele și dansul lor din buric, cine știe de ce suspine și vaiete și bocete mai am parte în zilele următoare.

anyway, investigația continuă…

îmi dau seama cît de diferit se întîmplă viețile celor de-acasă, după cele cîteva mailuri normale pe care le primesc. în continuare nu știu cine-i Alistair, deși e vecin cu mine și se pare că e nemulțumit și ăla, nu se știe de ce, dar eu tre să am grijă că are toate farfuriile în dulap și salteaua probabil la fel de curată pe cît a primit-o. stewardezele tunisiene, niște bucăți belea, sînt în alt necaz cu cele indiene, pe care încă nu le-am văzut dar precis sînt niște mustăcioase, după obiceiul lor grațios și sigur sigur mîine o să mă opresc iar în mijlocul grădiniței de copii să mă întreb: should I laugh or should cry?

surprinzător pentru mine este cu cît calm le vorbesc tuturor, încercînd să păstrez o balanță. ajung seara acasă și mă gîndesc la scris unde într-o lume creativă, fantastică, toți ăștia chiar ar putea părea personaje imaginare.

best regards    

Le desert en rose

Cîteodată mă opresc în mijlocul zilei și zic: au trecut abia trei săptămîni de cînd sînt aici și-am intrat într-un iureș de-ăla în care unii nici măcar nu-și dau seama că au devenit turbați.

Nimic neobișnuit față de o zi obișnuită de lucru în Ro. Vor fi probabil nume diferite, cu rezonanțe arabe, pakistaneze, iraniene, filipineze, spaniole, franțuzești si englezești. O lume întreagă adunată într-un singur colț de lume, pe fundul unei foste mări. De ce mă simt totuși ca într-un desen animat cu oameni îmbrăcați în alb și negru, un cartoon cu fantome bine parfumate, care se derulează pe repede înainte sau hardly uploaded și în care mai joacă și europeni scandalizați de căldură și de faptul că uichend nu e decît o zi (și aceea vineri – doar vineri) și asiatici înconjurați de ciurda lor de copii. Sîntem înecați cu toții într-o engleză stricată, missunderstandiguri sau telapatic intuition, auzi un cuvînt, ghicești restul frazei, ce vrei mai mult, oricum nu mi-a plăcut niciodată să explic în 50 de cuvinte un gînd de 3 parale.

În rest, same shit: chestii cu șefii care au împărății de condus și-i doare undeva de viața ta personală, angajați care aleargă pe scări, pe holuri ca nebunii, excepție face Shadab (cel care se ocupă de relația cu media și cu cine mai știe ce) care țopăie 5 minute pe scările dintre et.1 și 2, cu ochii ieșiți din orbite ”just to clear his mind”. Îl văd în pauzele mele de țigară cînd ies din malaxorul hîrtiilor fără sens ca să iau o gură de aer, mă lovește în față explozia luminii, trag două fumuri și mă întorc.

Azi vin montată după o tură în deșert și dau ordine clare: după ora 18.00 să nu mai prind picior de filipineză în firmă, că indienii oricum rup singuri ușile la plecare, iar europenii știu ei mai bine de ce nu trebuie să permită celorlalți abuzul de extra-hours. O lecție pe care am învățat-o și eu tot pt că eram setată pe pilipino pilot automat.

Apropo de asta, cîștigat procesul cu Tritonic. Recursul lor a fost respins în majoritate. Mulțumesc celorlalți traducători care au avut aceleași probleme și m-au ”susținut” în demersul acesta, adică nici unuia. Era o ironie. Urmează probabil executarea silită. Au încercat să aducă probe cum că am tradus prost o carte, n-au reușit că n-aveau cum să existe astfel de probe. Întotdeauna incompetenții vor da vina pe alții, e una din legile naturii umane și editoriale.

Pînă cînd vor apărea banii în cont, pun două poze cu deșertul, singurul loc unde poți găsi vînt. Am tras o fugă aseară cu mașinile printre dune, high speed adrenaline, roller-coaster pe nisip și vînt prin plete și jazz în cd-player. Un amestec nadio-zulesc.

DSC02043

DSC02065

Selam aleykkum and Love Story

îmi place cînd seara ajung acasă și sun la Zahir Grocery să-mi aducă țigări, cola, apă plată sau cafea sau alte porcării de care avem nevoie și pakistanezul de peste drum bate la ușă și zice ”selam aleykkum, fifty dirhams, miss”. dacă nu are să-mi dea rest, vine peste jumătate de oră cu banii ficși. sau îl anunți la telefon ”vezi că am o hîrtie de 500, vino cu bani schimbați ca să nu mai faci două drumuri”. ”no problem, miss”, zice el. e încărcat cu pachete și pungi de dus altor puturoși ca noi.

Zahir-proprietarul, de bucurie că la 404 stă o turcoaică, mi-a pus într-o seară în pungă și un pachet de lame de mestecat, pe care nu le cerusem. Am vrut să le dau înapoi, crezînd că a încurcat comenzile, dar băiatul de alergătură al lui Zahir a zis că ”no mistake, free of charge.” Ca urmare, a doua zi, am făcut baloane toată ziua, prostindu-mă cu Myra și rîzînd pe sub birouri, care, la început, la venirea mea în firmă, a fost foarte recalcitrantă, crezînd c-o să fiu un fel de șefă cu figuri în cap, orice-ar însemna asta. Azi îmi spunea că n-a mai rîs demult așa cu poftă, dar nu din pricina baloanelor gumate, ci pentru că se simte foarte relaxată în prezența mea.

Cred c-am cucerit-o după ce i-am dat să citească Love Story a lui Erich Segall, carte care acum a trecut la Imelda. ”Ai plîns la sfîrșit?” am întrebat-o cu ochii jucîndu-mi în cap. ”Bineînțeles”, a recunoscut ea. ”Hai să vedem dacă o să plîngă și Imelda”. ”Daaa”, s-a amuzat, ”pe urmă i-o dăm lu` Caty” (filipineza nr 3). ”Să plîngă toată firma, ce naiba”, am decis eu.

Într-un fel anume, mă impresionează micuțele filipeneze. Pe cît sînt de ambițioase pe atît de mult bun simț au. Azi îngînau toate trei melodia din Love Story ”where do I begin/to tell the story/Of how greatful love can be
The sweet love story/That is older than the sea”

Știau melodia, dar a fost surpriză pentru ele să afle că e coloana sonoră a unui film celebru de prin anii `70.

Conexiuni

Ceea ce fac eu acum cu oamenii seamănă cumva cu ceea ce făceam (la o editură ca PR) cu cărțile, adică aveam grijă acum 4 ani (ce puțin pare, fir-ar să fie!) de relația cu presa sau mai precis ca presa să fie very aware că există editura respectivă. Am pus atunci bazele relației lor cu mass media, o chestie foarte șucăritoare pentru unii, mai ales cei care cred că totul se face bătînd din palme sau urmărind telenovela preferată.

La modul subliminal (ce-mi mai plac lucrurile “subliminale”) mi s-a spus, după o vreme, că ar fi bine să mă mut în alt departament, fiindcă și-au dat seama nu numai că am făcut legăturile cu presa, dar că le și pot strica la o adică. Atît de boi pot fi unii… Am fost înlocuită cu o o balenă (creață cu părul scurt), gîfîia la fiecare treaptă a celor două etaje din buricul capitalei și abia-și mișca șuncile prin birouri să scrie un comunicat, chestie pe care eu o făceam de trei ori mai repede și nu neapărat că eram mai fîrlifusă. Și nu de-aia nu suport balenele. Nu le suport din principiu, fiindcă le e gîndul numai la mîncare, vorbesc numai despre mîncare și, de altfel, ele în sine sînt niște hălci ambulante de mîncare. Nu poți să mai ai pretenția să aibă și bun simț la atîta osînză.

Deci (că să închei, long story short, cum ar veni), pentru că nu mai era loc în nici un departament, decît la grafică, și cum singurul desen care-mi iese de sub creion e doar o casa cu două ferestre și acoperiș, adică exact ce nu voi avea niciodată în teribila mea viață de călătoare, am preferat să plec, exact în momentul în care mi-ar fi plăcut să rămîn.

Am ajuns în Dubai după alte două slujbe nasoale, șase colaborări (cu bune și rele, mai mult bune), trei cărți publicate, mai multe lansări, un pelerinaj, doi prieteni (pe care-i credeam foarte buni) scuipați în folderul ”mîncătorilor de rahat”, un proces, două mutări dintr-o țară în alta, o căsnicie, iar acum iată, schimbare de continent, integrarea nu într-o singură cultură, ci în mai multe diferite, un singur anotimp în care nu plouă niciodată, reîntîlnirea cu 3 prieteni vechi, după ani de absență, cele nesfîrșite ironii ale vieții, un lanț de cauze și efecte, din nou zeci de responsabilități cotidiene și o nevoie tembelă de pantofi noi, office style.

IMG_0252 Din rahat în rahat, mergem mai departe. Ne amuzăm de data asta, că ce mai contează? Căldură, dezorganizare, aprobări, plîngeri, lupte, nervi, brobleme. băi, ce mi-e dor de España uneori, ăia erau calmi cu toții, chiar și cînd se enervau. Încă îmi place Dubaiul însă, atît cît am văzut din el. Căldura nu prea o simțim fiindcă e peste tot aer condiționat, chiar și în stațiile de autobuz. Arabii ăștia sînt în stare să pună și în aer liber aer condiționat, poate că o vor face într-o vreme.

A început totuși altă nebunie. Cea cu instalarea, vizele temporare care trebuie schimbate în alea permanente, alea permanente în naiba mai știe ce, carnete de conducere UE în carnete de conducere UAE, abonamente de internet, telefoane, conectarea la lume. Probabil că atunci cînd vom termina cu toate, ne vom muta iar în altă parte, haha… plm. de la 17 ani nu mă mai miră oricum nimic.

Rezistențe

cineva m-a întrebat acum două zile de un articol mai vechi și am avut impresia că se vorbește din nou cu persoana nepotrivită.

femeia din stînga, o indiancă voinică, și-a lăsat în țara ei copilul de numai un an. nu a apucat să se bucure de el decît cîteva luni, nu trebuie să îmi dea amănunte că acolo lucrurile stăteau foarte prost și că fiecare dezrădăcinare are în cîrcă tot atîta dramă cîtă motivație. face echipă bună cu cealaltă grasă îmbrăcată în roz. rozu, da, culoarea națională a indiencelor. merge de minune cu șuncile lor.

în dreapta, la două birouri distanță, o filipineză nu și-a mai văzut copilul de un an jumătate și împarte o cameră cu alte trei femei. abia așteaptă concediul. mi se pune un nod în gît. asta da rezistență.

nu știu care e povestea Myrei (pronunțat maiira), tot filipineză (se pare că trebuie să am mereu cîte-o mairă prin preajmă). limba filipinezelor e mult mai dulce decît a indienilor. aceștia din urmă, cînd vorbesc, dau din cap stînga-dreapta exact ca-n filmele cu vandana și o floare și doi grădinari, iado kibara kîlî kîlî tana nanaaa. există riscul să preiei ticul acesta înrădăcinat în cultura lor exact cum se preia bîlbîiala atunci cînd petreci mai mult timp cu un bîlbîit. logic.

vorbesc engleza atît de diferit și fără construcții gramaticale încît uneori mi-e greu să le înțeleg. ieri după-amiază cele două micuțe filipineze împingeau de zor pe covor o cutie plină de dosare și gîfîiau ca nebunele după 2 metri de împins. erau dezmembrate total și gata să rupă cutia, dar nu se lăsau, exact ca Chip și Dale, veverițele din desene animate. le-am ajuns din urmă, am ridicat în brațe maldărul ăla de hîrțoage. au zbierat amîndouă la mine put it down! ”las-o dracu”, le-am spus, ”o să vă rupeți tocurile”. logica lor a fost imediat fracturată, m-au urmat silențioase, una în stînga alta în dreapta, să nu cumva să cad lată pe hol cu dosare cu tot, plus amețite de faptul că o albă, cum le numesc ele pe occidentale, le ajută. pînă la urmă Myra nu s-a mai putut abține și m-a întrebat cum de reușesc să ridic afurisita aia de cutie. ”am cărat multe cărți la viața mea”, i-am spus. stînga-dreapta. sus-jos. încolo-încoace.

mda. mi-a folosit pînă la urmă și asta la ceva. să mă mențin în formă și să intimidez 2 filipineze micuțe. niciodată nu mi-am imaginat asta, în camerele mele de hotel cînd ți-o iau razna scenariile pe întuneric. închipuirile mele se opreau la o masă de lucru încărcată, pe care o veioză gale îmi lumina ideile. 

License to Drink

Am lăsat în urmă Sharjah, îndreptîndu-ne spre Barracuda.

Diferența dintre C. și N., atunci cînd conduc, este următoarea. N. conduce cu un picior sub ea, cu țigara aprinsă, cu geamul lăsat pe partea ei, gesticulează, rîde, dă muzica mai încet sau mai tare, în funcție de cine o sună la telefon, încetinește sau intră brusc în viteză, iar eu din spate am tot timpul tendința s-o trag de cîrlionți pînă-i îndrept sau una după ceafă.

 DSC02026 C. este tăcut, are o viteză constantă, explică locurile prin care trecem, ascultă muzică light, e foarte practic, ne spune lucruri despre care avem nevoie să știm, de la cum să nu aruncăm banii în vînt pînă la cum se face pilaful. Ne spune brusc: ”uite cămile” și trage mașina pe dreapta ca să le fotografiem. Nu că n-ar face și Nadia treaba asta, sau nu ne-ar spune, dar nici nu-i trece prin cap că avem nevoie să știm cît e prețul la benzină sau motorină, sau că pilaful e mai bun așa sau așa. Ea îți dă instrumentele, pe urmă e treaba ta ce faci cu ele. El îți dă cunoașterea sau îți spune cum trebuie să te raportezi la căldură (ar trebui să se inventeze un cuvînt nou pentru vipiile amețitoare din deșert) sau la oamenii care trăiesc în UAE, de orice naționalitate ar fi ei. ”Aveți grijă, nu vă sărutați în public, nu vă îmbrățișați, nu faceți gesturi obscene că riscați închisoarea”, a, da, își aduce aminte N. după trei zile și completează cu povestea unui cuplu care s-a sărutat într-un bar și au făcut trei luni închisoare după aceea.

Astfel de interdicții te pot face ca atunci cînd ajungi în studioul tău (așa se numesc apartamentele în care sînt cazați unii angajați) să sfîșii hainele de pe celălalt.

Cu băutura alte interdicții. Dacă n-ai licență să cumperi alcool (în categoria alcoolurilor interzise intrînd și nevinovata bere) stai pe uscat. Adios paharul de vin de la cină, sau berea de după-amiază sau friendly Jack.

Faptul că ei ne sînt aici, la o tastă distanță sau la o bătaie de ușă mă face să mă gîndesc mai mult la cei care stau în aceeași curte și nu știu unii de alții, trăind drame separate din motive uneori meschine.

DSC02017 Deșertul, privit de la marginea șoselei, cu dunele sale fierbinți de nisip și cu dromaderii care se plimbă liberi pe ele, nu pare așa de periculos pe cît este de fapt. E de-ajuns să pui talpa pe el și să ai arsuri de gradul II. ”Aveți puțină răbdare și corpul vostru își va regla temperatura la clima de aici.” ”Acum înțeleg eu”, zice Vodky în alt context, ”de ce fiii unei verișoare (căsătorită cu un arab) atunci cînd veneau în România, la 24 de grade erau vineți de frig”. Mă trezesc și eu din visare, aruncînd o tîmpenie: ”Cred că un urs polar ar muri aici”.

Schimbarea e de 180 de grade. Părăsit deci țară, părinți, obiceiuri și rutină și intrat într-un mediu în care oamenii nu au grija zilei de mîine. Mă uimesc în continuu schimbările pe care le observ la N., pe care le intuiam cînd îi luam pulsul din mailuri. Sîntem din nou colege (de data asta de Companie, nu de Cancelarie) și partenere de discuții la beri interzise, începînd cu același ”fatăăăă” ca acum nouă ani. E la fel de vulcanică outside the building, pe cît de serioasă și vigilentă inside the building. S-a setat pe un program de insomniacă, care în loc s-o demotiveze, i-a dat o energie debordantă, ieșită de pe axa firescului.

Am fost cam zombie săptămîna asta, a trebuit să ne obișnuim și cu faptul că singura noastră zi liberă e vinerea și că sîmbăta începe la musulmani prima zi din săptămîna lucrătoare. Am cunoscut peste o sută de oameni cu naționalități diferite și probabil că va trebui să lucrez direct cu peste 50. Am reținut doar cîteva nume și pentru că a trebuit să fac un raport preliminar mi s-au trezit iar acele trăsături (pe care le credeam amorțite), care făceau din mine un pivot pe toate terenurile de sport în care mă trezeam mai mereu în fața unei porți goale, în timp ce apărarea, formată numai din adormiți, încerca să înțeleagă ce se petrece sau dacă a mai rămas zahăr în ceai.

cum au reușit oamenii ăștia să construiască asemenea autostrăzi și asemenea clădiri în iadul acesta, este o continuă uimire pentru mine.