Thanks For the Memories

am reușit să termin cu chiu cu vai cartea Ceceliei Ahern, cu toate că după al doilea capitol deja cunoșteam sfîrșitul, exact ca în filmul acela Serendipity, în care două personaje alergau tot filmul unul după celălalt, împinși de așa-zise coincidențe pe care le numeau faith. o carte pink, un chick-lit de toată frumusețea, pe care în mare parte am citit-o în taxiurile de dimineață, cu un ochi pe pagină și cu altul la drum, ca nu cumva driverii s-o ia pe unde au ei chef, deși drumul e drept ca-n palmă. nu pot spune că nu e o carte lucrată, doar ca tocmai pentru că știi din timp cum se termină, parcă abia de-i mai răsucești filele. Justin donează sînge care ajunge la Joyce, care era să-și piardă viața în urma unui misscarriage. rezumatul rezumatului: ai grijă cui donezi sînge că nu se știe ce fel de amintiri vei transmite mai departe odată cu transfuzia ta. din fericire, Justin e atras de Joyce și viceversa și bineînțeles află, tot alergîndu-se unul pe altul, ba în Dublin, ba în Londra, de ce se tot alergau atît. o ficțiune blondină, care a mers de minune în muntele de rahat suportat în ultime săptămîni. oricum, citesc tot ce prind în engleză, doar pentru ca să-mi îmbunătețesc comunicarea orală și scrisă (de la ziare la reviste, nu ratez nici un horoscop macar, haha!). Oricum ar fi, am spart în sfîrșit gheața pe anul ăsta cu cărțile. sper să meargă mai bine la celelalte. 

***

între timp, viața în Dubai merge înainte ca o tiribombă devoratoare de feelinguri și impresii supuse momentului/clipei/secundei și ce alte sinonime mai vreți.

trăiește clipa, dar nu uita că această clipă te poate trage după ea, mi-a scris o dată un om, pe vremea cînd lumea coresponda prin poștă. cînd ții foarte mult la cineva iei aminte la tot ce-ți oferă persoana aceea și te simți recunoscător, nu omului respectiv, ci vieții că a fost atît de generoasă și ți l-a adus în cale. putea să nu se întîmple asta. puteai să fii orb. sau prea ocupat, ceea ce pentru mine e același lucru. în fine… 

***

am fost mult mai fericită (și întotdeauna voi fi așa) cînd am scris despre cărțile pe care le-am citit (cum s-a întîmplat cu precădere în perioada Spania) decît atunci cînd m-am lăsat tîrîtă în dramele altora sau isteriile lor. și pînă la urmă cine ar alege altfel? cine ar alege să fie terorizat tot timpul de interminabilele probleme și buclucuri, de nesfîrșitele frustrări sau chiar făgăduieli rostite sub impulsul momentului? într-o zi obosești. într-o zi alegi să fii mut și orb și surd și să-ți păstrezi simțurile intacte pentru ceea ce cu adevărat contează (pentru tine). pentru că altfel, dacă te lași angrenat în cele catralioane de clipe pe care au tendința să ți le răpească ceilalți cu negativismul lor riști să ajungi la capătul zilei terminat ca o scrisoare de concediere. cred că am pierdut prea multe astfel de clipe ca să mă pot bucura acum (și mai mult) de valoarea unei cărți (nu a ăsteia de mai sus căreia îi dau doar două puncte, zic așa, a unei cărți în general) sau de o conversație nu întotdeauna sclipitoare, cît neapărat sinceră, și să ignor, pentru sănătatea mea mentală, tot ce cred că știu alții despre mine. asta nu mă interesează.

***

sînt mulțumită că de cînd am ales un alt drum (și cu toate celelalte cărări pe care le implică drumul acesta) nu m-am mai lăsat afectată de suspiciuni, lacrimozități, dramatisme, cerneluri pe hîrtii îngălbenite de vreme și pixeli zdrobiți de pumnul așa-zisei dreptăți, în numele căreia toți cad pe spate, dar puțini sînt cei care într-adevăr uită și iartă și aruncă bagajul frustrărilor personale la tomberonul de gunoi, fără să se mai întoarcă înapoi să cotrobăie pe-acolo, să vadă dacă nu cumva a mai rămas ceva prețios de stors din trecutul său: ceva sentimentalism, ceva dramă, ceva iubire de luat cu japca, ceva ură de demonstrat, ceva mușchi ai vanității de gîdilat. pe urmă nu mai recunosc că au făcut asta, că nu dă bine la imagine. fiecare cu treaba lui. treaba mea e să merg mai departe. îmi amintesc că am început o călătorie (care a durat mai bine de o lună) cu 6 sau 7 kg în spinare și am ajuns la capătul ei cu doar 2. practic cu mîinile în buzunare. și că abia atunci am fost pregătită să mă primesc înapoi, dîndu-mi seama că pot fi fericită fără să posed nimic. nu știu de ce scriu asta acum. știu că nu e treaba nimănui.

cu blogul ăsta cred că e ca atunci cînd după o zi de muncă foarte plină simți nevoia să faci imediat un duș ca să dai jos toate energiile altora cu care ai intrat în contact în ziua respectivă, privirile urîte, zbieretele, răcnetele, nodurile din gît, nemulțumirile etc.

zîmbesc numai la cei care, indiferent de toate astea, fac ceea ce trebuie, pentru că nu e în construcția lor să lase treburile neterminate sau să-și permită un moment de neatenție sau de răutate gratuită. de la ei am avut cel mai mult de învățat. cîndva spuneam că sîntem ceva mai mult decît niște mailuri trimise în stînga și-n dreapta, mai mult decît niște etichete puse de alții. sîntem atît de mult și n-avem timp să ne descoperim și abia asta e dramatic pentru fiecare în parte. și pentru ceilalți care pierd poezia din orice suflet, sunetele și mirosurile străzii, cîntecul inimilor, căldura privirilor, bucuria revederilor. cred că mă repet. dar asta e ceea ce eu nu vreau să uit niciodată, ca să învăț în fiecare zi cum să trăiesc. și lîngă cine. cu cine să mă joc nu te supăra, frate. și în fața cui să pierd doar pentru că nu vreau să am victorii care ar putea afecta un om drag, fie și pentru o secundă.

***

despre românia nu am mai scris, nu pentru că am uitat-O, ci pentru că într-o zi mă voi întoarce atunci cînd voi simți că e nevoie de mine. poate nu va fi nevoie niciodată, dar simt că-i aparțin cu fiecare prieten rămas acolo, fiecare om care m-a ajutat să mă înțeleg mai bine și cu care am rîs de toate ironiile vieții, chiar dacă nu era nimic de rîs în ele și neputințele sistemului ni se înnodau în piept. ce mai rămăsese de făcut? să reinventăm absurdul pe care chiar îl trăiam? să tot scriem despre el? pînă cînd? 

***

orice-ar fi sînt curioasă de ziua de mîine, pe care niciodată n-o pregătesc. dar sînt absolut convinsă că n-am nevoie de transfuzia nimănui de sînge amestecat cu rahaturile din viața sa, deși astea cică nu se transmit. doar amintirile bune. yeah right, sîngele are inteligența lui. ca și argintul viu. să fim mercurieni, deci. sau marțieni. bip bip!