Furtună de nisip, baba!

nu cred că eroul din basme se simțea erou cînd răpunea zmeul. cred că-l durea la bască mai degrabă și se întreba dacă muierea pentru care era să moară merita asta. poate că el doar voia să scape lumea de carii și povestitorii îi dădeau drept premiu o gagică. so sad!

***

încerc să culeg mici clipe și să le pun la colecție. Abdul supărat că nu știe să scrie în engleză și atent la explicațiile mele. greșise totul în foile lui de drum și credea că-l cert. eu îi repetam ca unui copil că ”nu-i nimic, așa se învață, din greșeli”. Babar – nu am știut niciodată cu ce se ocupă omul ăsta, ceva legat de mașini, asigurări și service – prins de scurtele mele lecții abdulo-englezești mă pune să repet expresii în arabă, nene, fată, ce faci, bine, multumesc. expresiile din hindi deja le-am prins, inclusiv prostiile, că alea m-au interesat primele. araba nu sună rău. hindi în schimb are multe sunete plesnite, îți trebuie exercițiu pentru asta.

***

sand-storm-in-dubaipentru prima dată de cînd sînt aici mi-e frig. s-a pornit mai devreme o furtună de nisip care a smuls copacii din rădăcinile lor semi-artificiale. uneori aici plouă cu nisip peste nisip. o pojghiță fină și murdară a acoperit orașul (cu turnul lui cel mai înalt din lume cu tot) și pentru o clipă am avut senzația că trăiesc într-un coșmar din care trebuie să mă desprind cît mai repede. după aceea mi-au venit iar în minte cei care n-au locuințe sau slujbe sau prieteni buni și m-am potolit. asemenea și furtuna. am rămas cu un gust neplăcut de nisip între dinți. probabil că așa ar trebui să fie gustul dezamăgirii.

***

apoi a început iar șmecheria cu telefoanele. după ce unii au făcut treabă bună într-o parte au venit ordine de sus că de fapt nici nu era nevoie de asta. mda. mai bine îmi pun căștile pe urechi, ascult muzică și să mă scutească toți. dacă o să mă întrebe cineva ”de ce nu știu ce” să-i rămînă cuvintele în gît că io sînt în plină sesiune Ștefan Iordache și acum NIMIC NU E MAI IMPORTANT DECÎT ASTA și decît mailurile superbe ale lui Rox.

***

sandstorm-dubaiam descoperit un magazin de produse românești. cred că e singurul. zacuscă de nu știu ce și mălai, în rest nu mare lucru, cozonaci, pufuleți, eugenii, apă borsec, ăștia-s nebuni, păi cine vrea să mănînce eugenii în plin nisip? aduceți, bre, cîrnați și niște slană. cică așteaptă nu știu ce licențe pentru carne de porc, which is forbidden here. ov cors.

 

***

a mai trecut o zi liberă, la musulmani vinerea e sfîntă, lumea se odihnește și se roagă mai mult decît în orice altă zi a săptămînii. vine w-endul. pentru voi. că eu muncesc. aș fi putut să fiu în Anglia. aș fi putut să… fac orice altceva decît să le permit altora să mă demotiveze în asemenea hal. niciodată nicăieri nu am simțit cum se scurge viața atît de repede și atît de încet în același timp. plm. tre să fac ceva. 

atît!

Advertisements

Despre parșivitate

îi zic: ”bagă o poveste nasoală”. ”definește nasoală”. ”stupidă”, răspund. „așa, ca-n viață”.

*

long story short: deși fiecare dintre noi avem seria noastră interminabilă de povesti nasoale, ca într-un foileton prost și lung, condiție sine qua non, dacă e să te gîndești la un episod să dea dracii dacă-ți amintești vreunul și cine juca în filmul ăla de idioți. asta pentru că toți idioții seamănă între ei atît de mult încît există riscul  să devii și tu unul, chiar dacă nu vrei să recunoști încă.

*

anyway, cele mai nasoale povești sînt cele care nu se spun niciodată. non stop work în plm poți s-o iei razna. bineînțeles că și cele mai frumoase povești au aceeași soartă. nu numai că nu se spun niciodată, dar nici nu există. de-asta s-a născut literatura, ca să te păcălească frumos.

relax, deci! nu ești nici primul nici ultimul care se întreabă da de ce mi se întîmplă numai mie? aiurea, revino-ți mai repede, ești ultimul buric al universului. încheie capitolul ăla, aruncă tot folderul la coteț și mergem mai departe.

*

pe urmă a venit vorba de parșivitate. păi exact ăia care se cred cei mai parșivi sînt proști de bubuie fix în momentele (că-s mai multe) cînd  nu realizează că sînt deja urmăriți de alții, că li s-au aflat scopurile și că li s-a mirosit deja mîrșăvia. or, parșivitatea, si, señor, taman asta înseamnă: să nu te miroasă nimeni, să nu te știe, să nu te afle. uite, Dumnezeu e un mare parșiv, dar nimeni nu poate demonstra asta, nimeni nu poate da vina pe Marele Anonim. ori dacă orice pizdă din universul ăsta se crede de o parșivitate fantastică, vai de pizda ei. am zis! (fată, ce urît vorbești!)

*

_DSC2601 ziua popîndăului principal. șefii lui (că-s mai mulți) au avut ședință pe seama lui. pentru că nu e indian, nu linge în cur pe nimeni și le scuipă tuturor semințe în cap de înalt ce e, astea-s niște chestii foarte rele. cum dreacu să scuipi semințe în capul șefilor? cine-a mai pomenit așa ceva? și-apoi e din ce în ce mai nasol cînd au de spus ceva de sus, niciodată nu reușesc! ori asta le cam taie din virilitate! popîndache, la mulți ani, ești stîlpul meu de rezistență! te-am pus la panou, zi și tu, cine dracu să te suporte cu mutra asta sictirită în afară de mine? hahaha…

*

Fernoșii și-au închis șandramaua. Bravo lor, băieți deștepți! Unora cînd li se ia, li se ia! Iar pe alții cînd îi apucă, îi apucă! de-aia sîntem încă prieteni. Mare filosofie, domle.

*

 

tre să am mintea limpede că m-am reapucat de FHM. subiectul lunii: Danger of Sex! sau mai exact pe unde și-o trag ăștia prin Dubai cînd e interzis peste tot.

 

2010 Books

Aș vrea eu. După 2010 cărți citite cred că îl putem întreba pe cel care a ajuns la performanța asta ce mai caută pe planeta noastră.

Shelfari mă anunță că ”last year you read 26 books, so you are behind your pace”. hm. sună de parcă mi-ar spune loooooser!

era o vreme cînd citeam 26 de cărți pe lună, eram turbată, știu, făceam întrecere cu o gagică din liceu, căreia bineînțeles i-am pierdut urma. nu mi-a trecut niciodată prin cap că trișa. pe la 17 ani mă credeam bătrînă deja și îmi spuneam că sînt atîtea cărți pe lume că nu voi avea timp să le citesc pe toate, deci trebuie să mă grăbesc. unde? naiba știe! era o tragedie în capul meu la vîrsta aia, nu mai pot să mă iau chiar așa de în serios. totuși… fiecare cu listele lui.

new york city national library vom face, vom drege sau a o vom lăbări și anul acesta. în căutarea slujbei perfecte le spun unora, care sînt stresați cu munca lor, că ar trebui să folosească slujba ca instrument de îmbunătățire a propriei vieți, ci nu invers, adică să-și pună viața personală în joc pentru un căcat de slujbă. dacă eu de exemplu nu pot citi măcar 3 cărți pe lună (ceea ce oricum e prea puțin, dar nu mai am nici o nebună prin prejmă cu care să mă iau la întrecere) sau să fac alte activități plăcute, înseamnă că tre să schimb jobu. revistele de modă și sănătate nu se pun.

o scurtă recapitulare a celor mai bune cărți citite în 2010:

Totul e iluminat, Jonathan Safran Foer,

Lentoarea, Milan Kundera

Mă numesc Roșu, Orhan Pamuk

Soarele neamului Scorta, Laurent Gaude

Despre frumusețe, Zadie Smith

Mîndrie și prejudecată, Jane Austen

Bastarda Istanbulului, Elif Shafak

Cărțile și noaptea, Jean Luis Borges

Papillon, Henri Charriere

Lovitura de grație, Marguerite Yourcenar

In Arcadia, Ben Okri

Fetița și țigara, Benoît Duteurtre

Dintre români: Viața pe un peron, Octavian Paler și Sortiți iubirii, Tudor Octavian

L-am pierdut pe Jose Saramago anul trecut. Aici ultimul lui interviu tradus din spaniolă.

Mai avem o bilă albă pentru o donație de cărți necerută și un interviu cu Ismail Kadare despre Scrisul sub dictatură.

Celelalte cărți citite nu au avut prea mare importanță, de-aia nu le mai amintesc, pur informative sau reluări.

 

Happy reading și pe 2011. Sper să fiu ahead of my pace, haha! Cu aviația pe cap slabe șanse!

Unde-mi sînt furculițele?

Vine unu ieri la mine și-mi spune: ”Vreau să-mi dai furculițe!” Mă uit la el năucă și-mi vine să-i spun: ”de unde să-ți dau eu, mă, furculițe? din cur?” dar nu găsesc replica rapid în engleză și tac. îi trîntesc de-acum celebra mea căutătură care nu mai are nevoie de translation. îl întreb totuși ironică: ce model? boul crede că vorbesc serios și zice că de-alea lungi, cu vîrf nu știu de care. mă umflă rîsul și kikif (așa-l cheamă) nu mai știe ce să creadă.

*

(a fork in the road)

furculition mai întîi să explic o treabă că tot m-a întrebat cineva cu ce mă ocup. administrație.

munca cea mai de rahat din tot dubaiul pentru că toată lumea dintr-o firmă, dintr-un oraș ca dubai mai ales, va ateriza în biroul administrativ să ceară ceva. de la locuință, la transport, la acte ca să le ușureze propria lor viață administrativă pînă la… furculițe, baticuri, eșarfe, prosoape, fiare de călcat și alte căcaturi personale, care nu mai țin de administrarea unei companii, ci de gradul de nesimțire al fiecăruia.

acum întoarce-te înapoi în România și imaginează-ți (nici nu e greu, că doar trăiești acolo) că pe lîngă faptul că patronii sau statul român nu-ți oferă nimic, dar absolut nimic, adică ABSOLUT NIMIC, nici nu apreciază dacă faci din rahat bici care să plesneasă. și dumnezeu cu mila. ei bine, ajungi într-o zi să administrezi bunurile unei firme care oferă angajaților nu chiar tot ce le trebuie (adică nu-ți cumpără și chiloți de aur vreau să spun – că asta ar mai lipsi), dar îți oferă destule instrumente cît să începi să te descurci pe cont propriu și să-ți vezi de cheltuielile tale pînă crăpi (de la acoperiș deasupra capului, bilet de avion ca să vii să muncești și să cîștigi un ban fără bătăi de cap, vize care costă și alea o grămadă de bani, uniforme, o primire călduroasă, cursuri si tot felul de traininguri ca să ți se deschidă țeasta sau ca să te profesionalizezi și să fie ceva de capul tău și ce dracu vrei mai mult de-atît?). singurul lucru la care mă gîndesc constant și chiar nu poate să-mi iasă din minte este că știu oameni care ar da orice să beneficieze de condițiile astea și ar face o treabă mult mai bună aici și cu mai multă responsabilitate, ar fi mult mai cool, iar compania asta ar avea și ea un contur mult mai ca lumea.

pe ăsta care mi-a cerut furculițe l-am mutat acum o lună și ceva dintr-un apartament (pe care-l șeruia cu alți doi) într-un studio pe care-l împarte cu nevastă-sa și copilul. are tot ce trebuie acolo de la mașină de spălat pînă la microunde și prăjitor de pîine, oale, crătiți, pături, cearșafuri etc. (totul ca la hotel) dar nu erau destule furculițe, na… că alții au și el n-are. și dacă tot vrea furculițe, de ce nu și un pat nou, dublu dacă se poate, să și-o tragă fără să cadă din el. bă, kikife, îi zic io, noi avem un proverb mișto în țara noastră care zice că dacă-i dai unuia un deget ăla îți ia toată mîna. dispari și cumpără-ți furculițe și ce pat de futut vrei tu, că io nu mai am timp de bălăriile tale. 

kikif s-a cărat cu coada între picioare. nu e obișnuit să fie repezit în halul ăsta. well, el n-a trăit în românia, el vine direct din pakistan, ca detaliu important, ăștia mănîncă din blid cu degetele și apoi se șterg de costumul firmei (dacă nu e al lor li se pare normal și asta) și deodată l-a pălit și pe el civilizația în moalele capului, nu pentru că așa a văzut el la televizor sau a citit în cărți sau așa a fost educat, ci pentru că celălalt coleg al lui de serviciu s-a lăudat că el a primit casa cu furculițe cu tot (șase la număr) și el de ce are dor 3, e setul descompletat și vezi tu, se tot răsucea prin pat de oftică, drept pentru care de-aia voia și pat.

e incredibil cît de mulți plîngăcioși pe cap de locuitor sînt în țara asta. fără motiv precis, doar pt că li s-a dat și mai vor. din cînd în cînd mai apare o nebună ca mine și le taie macaroana.

*

cu europenii mă înțeleg cel mai bine, în sensul că ăstora nu trebuie să le bagi furculița pe gît. acum două săptămîni au fost angajați doi ingineri sîrbi, Zoran și Alexandr (prieteni și colegi). pînă s-au eliberat cele două studiouri care le erau administrate i-am pus mai întîi în Al Nahda, în casa cu așa zisa fantomă, de teama căruia nu puteau dormi disperatele alea de stewardeze. sîrbii s-au distrat pe cinste aflînd că s-ar putea să aibă un oaspete nocturn și invizibil pe deasupra. Alexandr a intrat o dată în baie peste Zoran, cît a putut el de tiptil, și a desenat cu degetul pe oglinda aburită: ”Zoran, I am the ghost, I like you very much”. 

*

pe pașaportul lui Zoran ăștia au scris pe viză Zoran SRB (de la sîrbu) și numele de familie. singura explicație logică ar fi că arabii avînd un cîrnat cu multe nume care se întinde pe 3 paragrafe, li s-a părut anormal ca sîrbu nostru să aibă doar nume și prenume așa că i-au mai băgat și naționalitatea. cum ar fi fost să-mi fi scris și mie pe viză zully ro mustafa? cred că aș fi murit de rîs. 

ieri, cei doi ingineri au aterizat în birou pentru niște hîrtii necesare să-și tragă internet în studiourile lor și mi-au adus padișpan, care în lumea lor tot padișpan se numește. o da, și iată un alt cuvînt comun, unu care-mi place enorm, drept pentru care îl și folosesc des: dilailaaa! așa de puțin le trebuie unor oameni să vorbească aceeași limbă, chiar dacă au crescut în alta.

but anyway, here everybody is dilaila! just enjoy!

Rînduri cu noaptea-n cap

M-am dezabonat de pe forumul românilor din Dubai, e 10 ianuarie și ei încă-și mai urau la mulți ani. get over it, zic eu! își trimit powerpointuri și poze cu cozonaci sau se agită să cheme niște popi în dubai să le sfințească toate cele. a fost mare tam-tam în perioada aia, una răcnea să se strîngă bani să vină odată preoții ăia. colectările se făceau de către  disperata asta care mi-a umplut mailul cu ”hai cu banii odată”. nici nu mai știu ce s-a întîmplat că m-am plictisit să tot urmăresc soarta preoților. vin sau nu mai vin să sfințească bucatele de crăciun? pariez că și preoții au trecut prin aceleași emoții: se strîng sau nu se strîng banii de avion? mult zgomot pt nimic. am avut la un moment 50 de mailuri într-o zi de la forumașii ăștia și n-am aflat nimic interesant. m-am plictisit tot dînd dilit la tîmpeniile lor.

*

din cîte am înțeles din mailurile ălora, la fiecare eveniment important din românia, par exemple ziua națională, se strîng undeva și socializează. bine. socializarea se limitează la tu unde lucrezi, ce fel de viză ai și-apoi diaspora se ia de filipinezi că nu-l pot pronunța pe f. de-aici își amintesc o serie de situații hilare. hă,hă. nu le putem numi discuții totuși. și nici bășcălia nu mai e ce-a fost.

*

ori n-am timp deloc, ceea ce e bine, că nu mă mai gîndesc la ce-aș fi dorit să fac, ori am prea mult timp și nici o motivație. aș dormi și m-aș trezi după vreo 3 luni așa. dacă se poate în altă lume. o lume fără taxiuri.

Feriți-vă de pinguini!

cred că cea mai des întrebare pe care am pus-o oamenilor în viața mea a fost: de unde știi? cu sensul de ”what is your prove?” cu sensul de ”faptele contează”. fiecare să înțeleagă ce vrea de-aici.

*

există două tipuri de oameni care mă inspiră, interesanți în ambele cazuri. cei foarte răi și cei foarte buni. cei mediocri apar ca personaje secundare. de fiecare dată personajele frumoase trec neobservate.

*

theevcat după ce mi-am vărsat ultimele scîrbe în fereastra de messenger a unei prietene, în sfîrșit am realizat că rahatul pe care l-am mîncat nu contează mai mult decît sublimarea lui în niște articole funny. mi-era dor să scriu ore în șir fără întreruperi de sonerii și alte voci care au tot timpul nevoie de ceva: transport în principal. în afara programului de scris sînt doar un observator. am epuizat subiectul pinguinilor, l-am întors pe toate fețele, am deschis o traducere mai veche și m-am calmat. uite unde trebuie să-mi consum eu energia, nu în altă parte.

*

vineri deci, singura mea zi liberă din săptămînă, dacă nu cumva va fi tăiată la salariu pentru prestații off, va fi zi de scris și de salată boeuf. voi putea în sfîrșit să duc la capăt interviul pe care S. îl tot așteaptă și să-mi reiau activitatea literară, departe de lumea crizată.

*

îmi mai place să observ răutățile altora, care vin din temeri și paranoici concrete – scenariul din capul cuiva nu îl poți schimba nici cu binele, nici cu răul, mai bine îl lași în pace să și-l trăiască și să se bucure de el, știe fata –.

*

ziceam că mă interesez de niște cursuri de zdrăngănit la chitară, mi-am pierdut interesul în favoarea petrecerilor în aer liber cu skydiving in menu și prieteni care nu-și scot iaurtul pe nas. pe de altă parte, este interesant ca nimeni să nu știe ce e în capul tău, intotdeauna i-am rejectat pe cei care s-au temut de mine și-au crezut că le voi face un rău cumplit. e mai bine să te dai la o parte și să scrii despre sex. mai ales cînd te afli în orașul tuturor interdicțiilor. prefer să rîd în hohote de toate astea. ce altceva a mai rămas de făcut? doar n-o să ne cumpărăm chiloți de tablă cu lăcățele de oțel. ne-am pierde timpul căutînd iarba fiarelor, o limbă pe care pinguinii oricum n-o pricep. 

Happy New Trips, Folks!

Călătoriile m-au ajutat să-i iubesc pe oameni, asta e clar. Stînd într-un singur loc mai mult timp, mă apropiam prea mult de ei și le vedeam tembelismele. Mă umpleau de spume, ori aveam prea mult timp pentru ei, iar asta îmi îmbolnăvea scrisul. Acum sînt într-un loc unde toți călătoresc, toți cu bagajele la ușă, gata să zboare și să nu se mai întoarcă. Poate fi ultimul lor zbor și asta aduce o nouă bucurie de fiecare dată cînd îi revăd. Îmi place să le spun ”welcome back”. Poate că pt prima dată simt că sînt omul potrivit la locul potrivit, am călătorit destul și m-am mutat și mai destul “cu cortul” dintr-o parte în alta ca să știu cît de importantă este cîteodată o lingură atunci cînd ți-e foame de lup și te stresezi aiurea că n-o găsești printre bagajele tale și trebuie să răscolești prin tot geamantanul, supus legilor lui Murphy. Pînă o găsești supa e rece, ți-a trecut foamea și te trezești peste noapte cu mațele ghiorăind, întrebîndu-te pentru ce mama naibii îți riști viața. 

Acum sînt la sol și știu că oamenii au nevoie de un loc liniștit, sigur, la care să se întoarcă. Îi privesc zilnic cum vin și pleacă și încerc să rămîn acolo, ca un stîlp de rezistență, între necesitățile lor și indiferențele altora.

Zilele trecute am ajutat-o pe Shaima să se mute (o egipteancă foarte frumoasă – toate stewardezele au un ceva al lor, dar eu am o slăbiciune la egiptencele din firmă). M-a năpădit o subtilă compătimire cînd i-am văzut pungile de plastic în care îngrămădise farfurii și crătiți, îi cădeau din brațe, cînd pe o parte, cînd pe cealaltă. Se grăbea ca să nu mă facă să aștept. farfuriile s-au făcut țăndări, iar cana ei de cafea a rămas fără toartă (am ghicit că umblase după ea prin vreun carrefour ca să-și înceapă măcar diminețile bine). Am pus mîna pe geamantanele ei ca s-o ajut și n-a vrut să mă lase, a trebuit s-o potolesc, nu înțelegea de ce fac asta pentru ea. I-am pus mîna pe umăr și i-am zis să tragă aer în piept că nu ne grăbește nimeni, avem timp (eu nu prea aveam, dar ce mai contau încă două pendinguri) și nu are rost să spargă toate farfuriile acum, cînd mai aveam doar două blocuri distanță, cu toate că locuința pe care i-o pregătisem avea farfurii și căni să-și pună și-n cap. I-am promis că n-o s-o las să împartă camera cu nimeni.

Peste două zile Shaima a apărut la birou spunînd că a simțit și ea prezența fantomei din Al Nahda. Moment în care devin neputincioasă, chiar nu știu cum să trimit o fantomă în pizda mă-sii. 

*

La petreceri stau mai bine. Deși n-am fost niciodată sufletul uneia, în sensul că n-am dansat pe mese și nici n-am dat din buric, cînd a fost vorba de organizare, am pus la punct cel mai mărunt detaliu cu o meticulozitate de tiran. Așa că pînă în ultima clipă am fost pe telefoane cu Tom de la Wafi Center (vezi prima poză) și în timp ce toți angajații se cărau pe la casele lor să se pună la patru ace și un bold, eu încă mă luptam cu finanțele să-mi dea restul de bani pentru Spanish Fiesta. N-am avut decît două ore la dispoziție să-mi întind părul și să-mi ard rochia cu fierul de călcat. Partea a doua a durat fix o secundă, m-am trezit cu o bucată frumoasă de voal pe fundul fierului, drept pentru care am rămas cu el în aer încercînd să-mi dau seama dacă mai pot repara ceva. Rochia era nepurtată bineînțeles și umblasem după ea vreo cinci ore cu o săptămînă înainte. A urmat o ploaie de cristoși și dumnezei, am încercat să dreg gaura din voal cu o cusătură butucănoasă și-am pus o crinolină peste. Norocul meu că aveam așa ceva prin cutia cu porcării.   

*

where is the fucking bull în pozele de după apar tot timpul cu țigara în mînă, de zici că sînt atașată la ea, deși nu fumez mai mult decît vorbesc despre faptul că fumez. în fine… Nadia a arătat smashing ca de obicei, nici nu știu de unde a găsit și ea timp să-și găsească outfit spaniol. indienii ca de obicei au venit cu sariurile lor, cele mai bune pe care le-au găsit în dulap, filipinezele nu s-au obosit să apară, au o oroare de socializare. on and on însă, n-au avut niciodată o astfel de petrecere outdoor, în care nebuna de zuli i-a băgat din nou în priză pe toți și i-a făcut să caute pe google țoalele spaniolilor, ca să fie în ton cu tema petrecerii. Ajmal, unul dintre șefi, a fost cel mai curajos și a venit din cap pînă în picioare îmbrăcat a la carte, a fost chiar surpriza serii și toată lumea a vrut să se fotografieze cu el, de parcă ar fi fost Mickey Mouse. Gagicile și-au aruncat șaluri pe umeri, flori în păr, crinoline pe arsuri (cazul meu) și-a fost chiar o șoricăreală binevenită. Toate mutrele astea office în viața de zi cu zi, sau ceilalți care zboară și care nu ies din uniformele lor, au avut cîteva ore un tonus relaxat și fețe zîmbitoare. 

Mai bine punem poze și nu mai vorbim atît. Deci:

Nadia avec moi într-un ”Ole” de zile uitate:

ole

 

Un General Outdoor meeting (stewardeze și cei de la operation):

 

outdoor general meeting

 

fiesta fiesta Total nehotărîtă și amețită de atîtea șaluri, că nici nu mai știam care-i al meu. Nici n-ai crede că fetele din spatele meu au dat bir cu fugiții dintr-o locuință cu stafii. Cred că aici schimbam o privire complice cu soțul meu să ne petrecem o noapte în Al Nahda ca să vedem care e treaba. La cît de răi sîntem amîndoi cînd ni se pune pata, am fi exorcizat locul ăla. Anyway, ca să nu lungesc sarmaua, am ales un apartament în Arabian Park Hotel în care să ne petrecem noaptea dintre ani, asta pentru că n-am avut o lună de miere normală, nici măcar o săptămînă, nici măcar o zi dacă stau să mă gîndesc mai bine. Așa că am hotărît să nu mai pierdem timpul și să întindem luna asta de miere ca o plăcintă pe tot anul 2011. Bun plan, nu?

Back to the party. Sper totuși ca aviația să nu-mi descopere blogul și să-i dea traducere pe google. În eventualitatea unui astfel de scenariu, o să vorbesc frumos despre toată lumea pînă cînd firește îmi va sări muștarul pe cineva de-acolo și-o să-mi amintesc cum e să-ți bagi picioarele. Haha…

 

Una bucată paella gigant la care au salivat toți pînă s-a făcut pe grătar și la care eu mai salivez încă pentru că n-am mai prins mîncare nici la bufet, nici în tava asta, ocupată să fiu gazdă bună.

Am avut la party angajați din Suedia, Scoția, Anglia, Franța (Tapio e cel mai înțelegător first officer), Columbia, Spania, Rusia (Vladimir și Kirill m0au sunat înnebuniți să nu-i las pe dinafară), Bulgaria (Nina e o dulceață), Serbia (noii ingineri sînt încă amețiți și nu știu ce să mai creadă), Croația, Germania (Thomas Exler îmi spune mereu că-s îngerul lui – lasă-l să creadă asta), Texas (sînt angajatul preferat al lui Dan Wood – l-am cucerit cu replica ”marriage is the main cause of divorce”), Indonesia, Nepal (Bandana e o dulceață), Iran, Pakistan și India and more to come all over the world this year. A, da, și România. Nici un arab. Nu avem contact direct cu ei, mai ales in free zone.

Ei bine, m-am gîndit că fiind într-o lume unde toată lumea călătorește, iar cei mai buni prieteni ai mei sînt răspîndiți prin lumea întreagă, fie cu slujbele, fie dezrădăcinați cu totul, să vă urez pentru 2011 un an cu călătorii reușite și descoperiri nemaipomenite.

La mulți ani, Roxana din Canada! La mulți ani Angela din Londra! La mulți ani, Lia! Vă citesc aventurile! La mulți ani, Adriana din Australia! La mulți ani prietenilor din Ro, care-ați mai rămas pe-acolo pe baricadele ignoranței și ale neputinței sistemului! Mult succes și pană ușoară tuturor scriitorilor pe care-i cunosc, inspirație fotografilor, vînzări bune editorilor care merită și care-și plătesc colaboratorii la timp, toate gîndurile mele bune foștilor mei colegi din redacții (oricare ar fi fost ele) și o foto a lui Valentin Tudoran, unul dintre cei mai talentați fotografi pe care-i cunosc.

Toate pînzele sus pentru toată lumea, bine? Vînt bun, copii…

OLYMPUS DIGITAL CAMERA