Pe aceeași lungime de undă

black cat white catCu unii oameni ești și rămîi pe aceeași lungime de undă, chiar dacă au trecut luni de cînd n-ați mai ținut legătura telefonică sau virtuală (sînt singurele modalități deocamdată, pe vremuri de criză nu mai poți călători des, nici nu-ți poți prelungi vizitele mai mult de 3 zile – deși pînă acum, ca să deviez puțin, România a fost într-o falsă criză – de-abia de-acum urmează greul). În fine, să presupunem că nu e nici o criză, că oamenii nu se urăsc pînă la epuizare, că …. (scrisesem ceva dur, vulgar și greu de înghițit de pudibonzi) și că nu există decît depărtări. Nu contează cum l-ai cunoscut pe omul respectiv, să dăm ca de obicei vina pe împrejurări, atît timp cît totuși nu știm niciodată cine creează aceste împrejurări și cît sînt convinsă că nimic nu e la întîmplare.

Ești pe aceeași lungime de undă cu cineva cînd îți completează sau continuă gîndurile, cînd aveți parte de mici coincidențe plăcute (ca de pildă: v-ați gîndit la aceeași carte, ați ascultat în aceeași zi aceeași melodie pe repeat, ați rîs la aceleași glume, v-ați prins în jocul acelorași ironii, v-au iritat aceleași filme etc). pînă la mari întîmplări inexplicabile (acelea despre care nu prea vorbește nimeni de teamă să nu pară nebun într-o lume atît de fucking normală – Sonrisa)) pe dracu!).

Întrerupem legătura. Oana tocmai a adus înapoi lucrurile în casa lui Pepe, inclusiv hîrtia igienică. Declarații, ceva? Oana, de ce te-ai răzgîndit? Dacă ești proastă și obraznică, nu mai răspund la nici o întrebare. Ei, drăcia dracului!

Ce ziceam. Aha. Lungimea de undă o mai traduc prin vibrație. O vibrație ca un cordon ombilical invizibil între două spirite. (we are not human beings having a spiritual experience, we are spiritual beings having a human experience – cine a spus asta oare? frumos a mai spus-o!). Creștem și ne hrănim prin aceste vibrații, ne completăm și ne susținem, avem impresia că putem zbura pînă cînd magia dispare, stelele se îndepărtează în acei ani-lumină, muzica sferelor încetează, vorba unui cîntec uitat, și ca să umpli golul lăsat de plecarea celuilalt/dispariție/moarte/trădare devii trist/disperat/suferi sau ești furios, în funcție de personalitate. vrei răzbunare și pici testul.

care test?

Întrerupem legătura din nou. Monica iese din toaleta pe care o deține acum cu chirie și o gașcă nesimțită de jurnaliști – aceeași care venea de la știrea/scandalul de mai devreme – fac bășcălie de biata femeie și i-au adus hîrtia igienică de la Oana, pe care a refuzat-o Pepe – poate are Monica nevoie. Ce ziariști sensibili totuși… Nu are sens să-i mai pună femeii nici o întrebare pentru că fetița neștutoare de altădată s-a maturizat și și-a dat seama că tăcerea e de aur.

no more magicThe magic is gone, baby, the magic is gone.

Și n-ai putea să spui precis în ce consta asta. Lumea întreagă s-a schimbat, devenind cenușie. Nu mai ai praf de stele, baghete magice și nici cristale Swarovski în păr. Și ai putea supraviețui fără toate astea, dar s-a dus și sclipirea din ochi. Nu contează acum că vorbim despre iubire sau prietenie. Odată sentimentele distruse nu mai pot fi reparate. Și nu înțeleg cum de într-o lume atît de nesigură te lași jefuit de singurele fenomene ale inimii care contează și-apoi mai îndrăznești să te numești un om bun sau complet. Sper să nu sune prea zen ce spun, și chiar dacă, n-ar fi nimic rău în asta, fiindcă știu cealaltă variantă pe toate fețele și din toate unghiurile.

Magia care include echilibru, timing, sincron, disciplină, discreție, complicitate, intimitate, ceva atît de cald încît poate părea inuman versus cei ahtiați după publicitate….

… reflectoare, plus balamucul de comentarii, răceala aia agresivă și răutăcioasă care te lasă lat, dar, într-un fel sau altul, meriți toate astea pentru că acolo ai fost tot timpul, asta ai vrut, asta vei primi.

deci, tu ce ai alege? și lasă asta, că deja știu răspunsul. întrebarea de fapt e cîte jucării mai ai în casă? haha, ce cretină sînt Sonrisa)) adevărul e că dacă înainte mi se rupea de ce cred alții, acum e și mai rău.

but I have my magic back and I`m not afraid to talk about it. 

Advertisements

”Viața bate filmul” și ”Gura bate Curu”…

N-am înțeles niciodată ultima expresie, dar m-am prins că e vorba de ăia care cum aud ceva mor dacă nu transmit mai departe cu inflexiunile de rigoare. Nu e în construcția lor să dea vești bune, chiar dacă veștile (sau hai să spunem alegerile altora) sînt bune. Pentru ei, orice informație se transformă în știre nașpa, pentru că mintea lor e îmbîcsită de negativism așa cum obezii sînt îmbîcsiți de șunci și alte grăsimi nesănătoase. Nu contează că s-a întîmplat ceva mișto, au talentul deosebit de a face orice informație să pară negativă.

image007 - copiaDe fiecare dată cînd ”Gura Bate Curu” se întîlnește cu o vecină/amică/prietenă/colegă o face cu scopul precis de a o trage de limbă, ca mai apoi să transmită informația deformat altora. Asta e plăcerea vieții ei, ce să-i faci, cu toate că mor oamenii în războaie și Orientul Mijlociu fierbe în propriu-i petrol. ”Gura Bate Curu” fierbe în propriu-i suc gastric și are de-obicei o boală seacă pe aceste persoane, deși la rîndul ei se dă vecină/amică/prietenă cu ele etc. Problema nu este că transmite informația corect sau deformat mai departe, ci că o transmite fără rost unor persoane care nici măcar nu sînt interesate de aceste informații despre care aceste terțe persoane nici măcar nu știu despre cine e vorba în propoziție sau, cel mult, au doar o vagă idee confuză. Acum na, nu poți să nu te bagi în seamă cu Gura Bate Curu că dacă se enervează odată poate te ia și la bătaie și nici nu-ți mai răspunde la toată-ziua bună-ziua, deși chiar nu e nici o pagubă pentru nimeni dacă se întîmplă asta. Numai că ea nu trebuie să știe asta și zic ”ea” pentru că de obicei Gura Bate Curu este o femeie între două vîrste, cam nesatisfăcută cu viața ei personală și cam nesărbătorită în toate cele, apropiindu-se vertiginos de menopauză și nemaiputînd dormi de grija altora care nici măcar nu dau doi bani pe existența ei. Pe mine personal meschina rasă Gura Bate Curu mă lasă rece ca o stalactită, nici nu o mai compătimesc ca-n alte dăți, nici nu mă mai obosesc să-i trîntesc o replică acidă care să declanșeze puhoiul ei de blesteme-surogat, cum făceam cîndva. Poate am mai îmbătrînit și-am înțeles cu timpul că tipul ăsta de bîrfitori au prea mult timp de irosit și nu li se pare important (sau nu li s-a părut niciodată) că există alte lucruri care le-ar putea împlini viața stearpă și lipsită de bucurii personale. Nici nu cred că și-au pus vreodată problema astfel, pentru că dacă ar fi făcut-o ar fi înțeles că fericirea mai vine și din binele zis/gîndit despre alții sau făcut pentru alții, doar din simplu motiv că ești om.

Din pricina răutății unor astfel de specimene ajungem la cealaltă sintagmă de ”Viața bate filmu” pe care nu mai știu ce emisiune cretină televizată din trecut a promovat-o. De obicei, atunci cînd se folosește expresia asta, stați liniștiți, că nu se face apropo la filmele de artă cu mesaje subliminale și cu performanțe actoricești de excepție. Nu, nu, nu! Se face referire la telenovelele alea cumplit de proaste la care stau de obicei cu ochii lipiți de sticlă mîndrele/ gospodinele și babele care tre` să-și umple timpul cu istericalele și îmbîrligăturile de pe ecran și după aceea vor și ele așa vieți, așa bărbați, așa copii, așa bucătării, așa macho, așa mariachi sau așa rochii și machiaje, în loc să tragă un pui sănătos de somn sau să împletească ciorăpei pentru nepoțeii care nu vor fi niciodată ca ăia din filme și tot așa, ați prins ideea. Aici e toată șmecheria. ”Viața bate filmul” e sora siameză a ”Gurii care bate curu”, asta din urmă avînd mereu cîte o părere negativă sau cîte-un comentariu răutăcios plasat despre alții. De-aici și pînă la complicarea propriei existențe searbede nu mai e decît un pas, fiindcă toate comentariile negative aruncate în stînga și în dreapta acționează ca un bumerang și deodată te trezești că telenovelele te plesnesc peste față fix în propria realitate. Cînd ești mic și prost și nu știi prea multe despre cît de mic și prost ești, ai o scuză să zicem. Scuza neexperimentării, scuza orgoliului, scuza lui ”ești prea tînăr ca să pricepi că nu ești buricul Universului”, scuza lui ”de ce mi se întîmplă toate mie”.

Păi de-aia! Ciocu mic și joc de glezne e tot ce trebuie să ții minte. Joc de glezne prin bucătărie, joc de glezne la slujbă, la ore, la cursuri, prin viață în general. Nu îți spun să fii diplomat ca o prăjitură, pentru că uneori e nevoie de fermitate în discurs, dar asta numai dacă ai într-adevăr ceva de spus.

În caz contrar, vizionare plăcută!

(P.S. Oricine s-a recunoscut în această descriere, face o mare greșeală. Nu am nici prieteni, nici cititori de categoria asta).

Acomodarea

De fiecare dată cînd mă-ntorc în țară, după vreo perioadă mai lungă de hoinăreală, găsesc o Românie tot mai dezolantă, tot mai prăfuită, tot mai ruginită, mai dezmembrată și cu oameni din ce în ce mai apatici și mai disperați. o disperare mută, resemnată, din care se nasc cinisme și răutăți, dar nu atît de crunte și disperate ca ale ălora care s-au dezrădăcinat de tot. oricum ar fi, tot niște manele de ambele părți.

***

nimeni nu-și mai cere demult drepturile, pentru că oricum nu i se dau, atitudine din ce în ce mai înrădăcinată în mentalitatea românilor. dar libertatea de exprimare nu e un drept care se dă, ci unul care se ia, și nu România e supusă acestei reguli, ci întreaga lume, de-aia s-a înțeles mai mult democrația la alții și deloc la noi. în fine… n-are rost să intru în amănunte.

***

sărmana Autostradă a Soarelui. cîtă mizerie a mai adunat peste balustradele scorojite de iarnă, dacă s-ar fi dat amenzile care trebuie, fără pile sau milă, acum la soare te-ai fi putut uita, dar la dînsa ba… românii sînt gospodari, cum să nu… în Medgidia, spre exemplu, toate coșurile de gunoi de pe strada principală sînt trecute prin furcile ignoranței, iar canalizările șterpelite de țigani, de cine altcineva? pe celelalte străzi, inutil să cauți coșuri de gunoi. umbli cu un cotor de măr juma de zi, pînă cînd îți vine să-l arunci în fața Primăriei. dar… dar cică sînt cei mai buni ginecologi din țară aici, Berecleanu în Medgidia a venit să nască. e bine că avem cu ce ne mîndri totuși. poate peste 20 de ani, spitalul va deveni muzeu în funcție de celebritățile care și-au scos la lumină plozii.

***

frig și umezeală, mai sănătos totuși decît căldură și umezeală.

nu pot înțelege de ce se tot miră oamenii că indienii sînt jegoși și put, asta nu e o ficțiune, dom`le, e cruntul adevăr și o stare de fapt. numai cînd mă gîndesc că fix acum o săptămînă mă trezea din somn mirosul greu al sosurilor ce se strecura pe sub ușă, un miros greu de țigănie amestecat cu cele 40 de grade care se ghiceau încă de dimineață. brrr… prefer Europa.

aer. verdeață. ei bine, și criză. și glume proaste televizate. dar nu ești nevoit să vezi decît ceea ce vrei să vezi. restul ignore. în fiecare zi sun cîte un prieten, azi e rîndul Alinuței. intru fără grabă, dar cu bucurie, în rutinele pe care le aveam cîndva.  cosmeticiana aceeași, manichiurista aceeași. poveștile de la coafor. nu-s cele mai bune din oraș, trec pe lîngă mine ca gloanțele oarbe. cutiile de cărți. biblioteca. nepotul care acum are nouă luni și doi dințișori și nu mai stă într-un loc.

casa-vinului-galati***

dezastrul din Japonia și curvele de-acolo care se gîndesc să se întoarcă acasă de teama radiațiilor. Moni și Iri si toate loazele de la Tv, disperarea prezentatorilor de a-și face meseria de lătrători de duzină, Boc în sus și Boc în jos, sfaturile lu Tatoiu, principala babă a țării, cu păreri despre orice și care încă se mai crede în fața catedrei atunci cînd vorbește cu camerele de filmat, tot atîtea motive de amuzament și  sictiruri matinale. în Galați se vinde pizdulice la grătar, mă-ntreb cîți se ling pe degete după ce halesc așa ceva. și parcă aud hăhăhă-urile unor boschetari fără dinți în gură, puși pe violuri de băbuțe singure. welcome to romania! ne vom distra și de data asta.

***

planific în paralel o scurtă călătorie și o renovare (chiar două, dacă iau în calcul și revista). 

Flight 20 (DXB-TK-RO)

Ce-am citit pe drum:

“Hocus Pocus” a lui Vonnegut. Cîteva pasaje interesante, spuse simplu, presărate ca din greșeală în text:

”Alt defect care face parte din caracterul omului este faptul că fiecare vrea să construiască și nimeni nu vrea să se ocupe de întreținere”.

”În ciuda creierelor noastre enorme și a bibliotecilor înțesate de cărți, nu ne poate cere nimeni, ca niște biete hoteluri de tranzit pentru microbi ce sîntem, să înțelegem absolut totul” (asta apropo și de ce citesc acum ”Ghidul microbilor” – îngrozitor!)

ilustratie din hocus pocus”… cel mai important mesaj al unei crucificări, pentru mine cel puțin, este cît de incredibil de cruzi pot fi oamenii atunci cînd primesc ordine de la o autoritate superioară”

”dacă Mercuțio a existat cu adevărat și dacă Paradisul chiar există, poate că Mercuțio se plimbă acum cu adolescenții înrolați cu forța și deveniți victime și discută despre cum e să mori pentru vanitatea și prostia altora”.

(Hocus Pocus – Kurt Vonnegut) + 1 ilustrație din carte.

 

cam atît despre venire. alte amănunte nu sînt necesare. a început perioada de re-acomodare.

Turiști în Dubai (II)

***

O fază ca-n filmele cu proști. Pe ultima sută de m (o chestie care mă seacă la culme – eu fiind genul care pregătește un eveniment luînd în calcul și cel mai mic detaliu, asta însemnînd că e nevoie de planificare în prealabil) s-a trezit firma lu Pește Prăjit să-mi dea nu mai știu ce beneficii, dar cu nume scris greșit pe CEC, într-o seară de joi cînd toate băncile erau închise și eu plecam vineri seara definitiv (și fără nici cea mai accidentală intenție de a mă mai întoarce înapoi în Dubai), iar vineri după cum se știe musulmanii au liber de la Allah de peste tot. Pe scurt, firma lu` Pește avea intenții bune, numai că nu era musai să le pună în aplicare, ca în filmele cu proști deci, sau cu alte cuvinte, ”io am vrut să te ajut, dar împrejurările au fost nefavorabile”. după un slalom labirintic (bănci, telefoane, parcări) am ajuns din nou la firmă (suma era destul de consistentă și nu merita totuși să o lăsăm baltă – cam 1500 exemplare din ”Al treilea călător” – hard cover – haha!). Agitație mare, ca de obicei, big boșii erau într-o ședință, big Tichei se tot uita prin geamurile lui descoperite poate îi fac niște bezele cu mîna sau un semn de rămas bun. Nici pomeneală, gîndul mi-era pe acoperișul acela Roof Top, mă și închipuiam întinsă pe sofale, cu zeci de perne moi în jurul meu și trăgînd cu nădejde din coctailurile alea de fructe demențiale, cu ochii la lună și stele căzătoare. Tot siropul cu despărțirile nu merge deloc, am o psihologie de turist (veni, vidi, a rivederci) iar treaba cu slujba – dacă nu înseamnă jurnalism – nu mă prinde deloc, oricît aș fi de bună și oricît de bine ar părea că mă adaptez undeva. Fac ce fac și-mi vine să zburd după subiecte mișto și oameni asemenea. Ori ăștia cu ședințele lor interminabile, după care a doua zi nimic nu mai este valabil din ce s-a discutat, pentru că au uitat să se ocupe de detalii (!), m-au iritat la culme timp de 5 luni și mai bine. În fine, faza e în felul următor, Eva – una din cabin crewurile firmei – lovită cu leuca în cap de știrea că plecăm – ne tot ținea de vorbă, urîndu-ne toate cele bune și nu mai termina odată în timp ce noi voiam doar s-o ștergem pe scări și să ne cărăm dracului o dată de-acolo. Unul din acele momente cînd îți vine să-i dai un cap în gură bine-intenționatului ăsta și să i-o trîntești așa, la marea repezeală: ”te-aștept în România”, numai lasă-ne odată să plecăm. de la etajul doi se aude o voce și niște pași coborînd spre etajul 1, unde eram noi și ne tot luam rămas bun de la Eva aia. Disperată că e vocea lu` Văcar – de care nu mai scapi cu orele cînd începe ăla cu God bless you și alte înțelepciuni culese din Pakistan – am tulit-o pe scări, lăsînd-o pe Eva cu jumătate de urare neterminată. Bărbati-miu și el după mine, din aceleași motive, ne e cam plin podul de rămas-bunuri. Cînd credeam că am scăpat se aude o voce mai baritonală așa, strigînd ca din gură de balaur după zuli-care-nu-voia-să-se-oprească: Zuuully, Zuully! Zulllyyyyyyyy!

Care dracu mai e și disperatu ăsta? Big Boss Tichei ieșise special din ședință și venise val vîrtej după mine să-și ia și ăsta rămas-bun, sau, mă rog, să pară pe ultima sută de m băiat de comitet. Ce să-i faci, ne-am oprit ca să mai avem parte de un alt arsenal de îmbrățișări, sînge și lacrimi la Osaka, am dat-o pe fraze diplomatice și fără sens cu ”I didn`t want to disturb you” și alte no hard feelings și lumea e mică, I`m sure we will meet again, but I hope not.

***

DSC00434În sfîrșit în stradă. L-am găsit pe Jamie cățărat în palmier (oh, yeah, baby, that`s the spirit) și Alexandra căutînd cea mai bună poziție de fotografiat. Jamie are 43 de ani, arată de 30 și se poartă ca unu de 23, e pilot de jetstream și între slujbe joacă în filme ca figurant (o chestie interesantă dacă stai să te gîndești că în reclamele la X-men – indoor și outdoor – în poze e corpul lui, dar capul lui Kevin Bacon și toată lumea are impresia că viața de vedetă e dificilă. iată de ce i-am pus tot felul de întrebări despre filmări, atitudinea actorilor, despre figuranți, make-up, costume, efecte speciale etc., lucru care a cam plictisit-o pe Alex, pentru că ea deja auzise toate astea, ni le-a spus la cină, într-un restaurant italian cu pizze servite de filipinezi. după atîtea labirinturi și rămas-bunuri aveam cu toți o foame de lup. Iar Alex, în afară de faptul că e cea mai frumoasă ingineră pe care am întîlnit-o în viața mea, e genul acela de om care, atunci cînd descoperă ceva interesant, moare dacă nu împărtășește acele locuri cu toată lumea care-i iese în cale.

***

Iată deci cum arată o mare șoricăreală:

all together nowsoricareala

roof topsoricareala 2

alexDSC00483

 

Grație oamenilor ăstora, am văzut și noi ceva frumos în Dubai, că altfel am fi ținut minte doar indienismele și frica unora de alții, să-ți bagi picioarele, cu cît mă gîndesc mai mult cu atît mi se pare mai penibil că oameni în toată firea în loc să-și vadă de enjoy life și alte exituri after work stăteau și făceau strategii de toată jena și intrigi meschine, transparente, despre cum să și-o tragă mai tare, alți bine intenționați, desigur, unii de-ăștia care eșuează de fiecare dată lamentabil în faptele lor bune și după aia dau vina pe comunicare.  

Adios UAE! Welcome back in Romania!

Turiști în Dubai (I)

Mi-a venit să-i spun ca Rhet lui Scarlett în ultima scenă a unuia dintre cele mai bune filme văzute vreodată: ”Frankly, my dear, I don`t give a damn”, dar urăsc sms-urile. Ce sens are să butonezi cînd ai deja un blog? Și cine zice că atunci cînd o parte din tine e fericită, cealaltă nu e îngrețoșată? Pentru că chiar nu mai contează nimic, nici principii, nici faceri de bine, nici futeri de mamă, nici ultime discuții, nici răfuieli. Omul ăla nu se va mai schimba în ochii tăi. Niciodată. Deci, sictir. De-acum nu mai rămîne decît să-ți păstrezi emoțiile pentru altceva, și nici măcar nu e o speranță asta. Știu că așa va fi pentru că de fiecare dată cînd am zis că nu mă mai surprinde nimic, peste puțin timp m-a surprins totul (în legătură cu viața, nu cu oamenii).  

***

Am făcut pe turista în ultimele zile care au mai rămas. Nu-mi vine să cred că în toate aceste luni am cheltuit în jur de 2500 de euro pe taxiuri și n-am văzut de fapt nici un Dubai, sau măcar părți interesante din el, sau măcar să nu mor proastă, de ce se face așa mare fîss pe seama lui. Dar trebuie să ai un ghid bun pentru asta. Adică, după ce ți-ai rezolvat toate problemele legate de acte și transport, Dubaiul (pe lîngă ce-am scris în articolul acesta) nu înseamnă numai discotecăreli și vînătoare de bărbați, de unde se culeg povești ieftine sau sîngeroase de amor, un fel de manele otevisto-proteviste cu low profile. Astea sunt peste tot, în toate colțurile lumii, în cele mai triviale și abjecte cotloane. Mereu am fost convinsă că din ”agațamente” de genul ăsta nu se pot naște decît avorturi amoroase cu gust de tequilla pentru ațîțarea dorințelor. De pildă, la prima petrecere la care am fost în Dubai, mai mult din politețe, că nu se cădea să facem mofturi din primele minute, o gașcă de pizdulici se hlizea și făcea poze și hihihi și hahaha, vai tu, ce-am mai rîs.

***

DSC_0057Așa că iată ce descopăr în cele cîteva zile de going out cu Alex și Jamie (despre care trebuie însemnare separată – a jucat în King`s Speech și l-a dublat pe Kevin Bacon în X-men):

1) în fața celui mai înalt turn din lume Burj Khalifa poți găsi o fîntîna arteziană care dansează din jumătate în jumătate de oră. Am prins un ritm arab și o melodie interpretată de Celine Dion. Merită văzut dacă ajungi din greșeală prin Emiratele Arabe. Mai găsești acolo o faleză pe care te poți plimba romantic, de mînă cu consortu/consoarta, pe sub felinare franțuzești, îmbrățișat de mirosuri arabe, bețișoare fumegînde, arome de șișa și flashuit de zeci de camere de fotografiat ale altor turiști nerăbdători să-și pună pozele pe facebook. Locul: Dubai Mall (cel mai mare mall din lume, 1200 de magazine, un imens acvariu etc. – totul la dimensiuni de cele mai cele – semn al grandomaniei arabe);

00012) Buddha Bar, undeva pe lîngă Dubai Marina, are înăuntrul restaurantului-bar-cafenea un imens Budha, of course. asta e ceva pentru snobi, o încărcătură fantastică de roșu și kitsch de-ți vine să-ți faci o minunăție de seppuku. am crezut că e o cafenea simplă în care putem asculta Buddha Bar și sta de vorbă. de unde, alte fițe cu mîncare asiatică, deși e o franciză franceză. de sus, de la etaj, am privit în lounge-ul care era și restaurant. majoritatea mesenilor erau îmbrăcați ca la nuntă și aveau pe mese blackberry-urile lor ultimul răcnet. Am zis pas și-am aterizat în Roof Top, de care o să vă vorbesc în partea a doua că n-am pozele momentan. Alex s-a ocupat de partea cu fotografia.  

3) Văzut și hotelul de șapte stele în care nu se intră decît cu plată dacă vrei să-l vizitezi – un lucru care nu m-a interesat, firește – sau se plătește în jur de 4000 de dolari pe o noapte cu răsfățuri regești, probabil pentru cei care au bani de spălat sau cei foarte foarte bogați care au bani de aruncat cu nemiluita.

100_02624) Atlantis – sau cum spune în ghidul oferit odată cu biletul de intrare – the extraordinary world of 65 000 marine animals. vizitat doar Lost Chambers că altfel am fi stat pînă dimineața (și nu ne-am fi plictisit). Se vrea o recreere a continentului pierdut, o treabă care a costat milioane de dolari. Văzut piranha (pee-ran-ya = dinți-foarfecă în traducere), arapaime, meduze fără ochi și creier, steluțe de mare, pisici de mare, crabi etc etc etc. un loc unde poți face și scubadiving (numai dacă ai certificat de scufundător) printre peștii ăștia și mîngîia pe burtă cel puțin o pisică de mare. Atlantis se află localizat pe insulele acelea artificiale în formă de frunză de palmier.

(continuarea din România, că e mai frumos cînd remember the streets/people etc. gata, hai că am un avion de prins)

Pregătiri de plecare

A venit rîndul meu să împart cărțile primite de la Alistair și Jamil. Probabil o parte din ele o voi da lui Gibbs (fost profesor de literatură engleză-americană, acum director of ground operation, oricum om cu prestanță și experiență de lucru cu oamenii față de debilul ăla de Ash), iar cealaltă parte văd eu cui (amintiri din cocină).

Ieri ne cheamă ăștia pentru final settlements, semnături, predat ID-uri, carduri și alte rahaturi pe care nici n-am apucat să le folosim. Pe noi ne interesau de fapt ultimele salarii, pe Rose o interesa să mai explic o dată Myrei care e treaba cu hotelul Al Bustan (contract, modalități de plată). Păi na, să-i explice aia care a luat creditul pe munca mea și a spus că ea a făcut totul. Dacă a făcut totul trebuie să știe măcar un sfert. Așa fucked-up people mai rar. Totuși stau la fostul meu birou cu Myra alături și mai explic o dată.

Pe ultima sută de m, o discuție interesantă cu Gibbs la cafeneaua din Food Court, unde s-au consumat atîtea drame, în loc să se mănînce liniștit. Am concentrat într-o oră literatura, călătoriile, religia și politica, fără să ne dăm seama. A fost totul atît de spontan încît am uitat de ce venisem pentru așa numita penultima oară. Una din acele discuții neforțate care te relaxează precum o cafea bună. Doar amintirea gustului ei, căci de vreo lună nu mai suport cafeaua și-am renunțat volens-nolens la ea. Așa cum aveai cîndva amintirea unor discuții libere, fără intenția de a acapara sau impresiona pe cineva și de dragul acestor amintiri mai acceptai în preajma ta și pe unii care nu mai terminau cu rutinele lor distruse. oftai, mîncai și plîngeai pe dinăuntru că uite în puii mei ce împrejurări de rahat, tot de terminați psihic dai, terminați de amor, de căsnicii făcute în pripă, terminați de sex prost sau prea puțin, de divorțuri încă neconsumate, de iresponsabilități personale, cînd toate acestea treceau în față, smulgîndu-ți un vaiet prelung și lăuntric de neputință că parcă ar fi putut fi totuși decent trecute sub tăcere, iar noi toți ne-am fi concentrat prezențele asupra a ceea ce cu adevărat contează: un pic de quality time, nu?

ca atunci cînd vrei să ghicești și să vii în întîmpinare, nu ca atunci cînd ți se pune cineva cu păsărica pe față. nu știi cum să reacționezi, să-i dai cu un picior între labii sau să fii flatat de asemenea pleașcă. mai degrabă prima variantă. în fine…

am aterizat pe seară într-un raion de jucării, printre lego și păpuși barbie și tot felul de minuni. m-am trezit vrînd să cumpăr de toate, de la dinozauri la monopolis, de la zaruri norocoase la castele minune, de la trenulețe la ursuleți de pluș. a trebuit totuși să mă potolesc pentru că tot eu le voi căra după mine, așa că am luat doar o cobră, baloane cu heliu și jucării de ronțăit între dinți, numai bune pentru nepotă-miu de doar 8 luni. oricum, nu știm cînd plecăm, încă așteptăm anularea vizelor, acel final settlement cu care-mi sînt încă datori și dracu mai știe ce-o fi. dar cred c-o să răsuflu mai ușurată decît oricînd în viața mea cînd avionul își va dezlipi roțile de solul Dubaiului. și pînă la urmă, oricîte probleme ne-or mai face ăștia, tot vom pleca. nu cred că vrea să aibă cineva parte de isteriile mele, că mi le-am tot stăpînit pînă acum. 

ups, primesc un sms in English de la o gagică româncă. alta care a uitat de unde a plecat. îmi vine să-i răspund în turcă, dar mă rog, nu-mi place să tastez aiurea din butoane. și-așa o fac prea des. și-apoi sînt prea fericită acum ca să-mi mai bat capul cu tîmpenii.