Istanbul 2 – cu gîndurile în pămînt și cu pletele în vînt

13466416_863067920504604_1345728455054412275_n

sursă foto: internet, fb

”Ama senin adın ne?” îl întreb pe caligraful de stradă. Zîmbește pe sub mustață și spune: ”Mustafa. Aynen senin gibi.” (Mustafa, ca și pe tine). Îmi ia mai mult decît face, dar nu spun nimic. Sunt obosită de tot ce s-a întîmplat în ultimii 7 ani, ca s-o spun cît mai pe scurt. Și apoi, e vorba de numele meu, pînă la urmă. E important să nu comentez măcar eu. E de-ajuns că o fac alții. El își dă seama că parcă mi-a cerut prea mult și ar vrea să mai vină cu un gest. Too late, nea Mustafa, dar te las să mai scrijelești un nume, ca să dormi noaptea liniștit cu capul pe pernă.

#poeziedestrada

N-am zis mult timp nimic după venirea din Turcia, pentru că în afară de plimbări, curiozități și alte deadlineuri, am avut parte și de o surpriză neplăcută cu final neașteptat. Fază la care, după ce explodează mămăliga, pentru protecția nervilor mei din ce în ce mai sensibili la escroci, dau eject fără explicații celor care se dovedesc a minți fără sens, dar nici asta nu e problema, că nu am nevoie să-mi spună nimeni adevărul, ce mă deranjează dincolo de minciună e tupeul cu care se fac apoi că nu înțeleg, domle, de ce i-ai dat dracu. Acolo se rup relațiile de prietenie și hăhăială. Zilele trecute păreau că stau bine cu inteligența, dintr-o dată nu mai înțeleg nimic. Marș la coteț de unde ai venit. După ce că minți, mai ești și oligofren. Asta e din categoria celor care mă îndemnau să tac, ca să nu am probleme, zic și eu ca John Wayne ”dacă te-am înjurat, să fii sigur/ă că asta mi-a fost intenția”.

#DontShakeItBaby #CuGîndurileÎnPămînt #KungFuPanda

Numai că eram în Turcia și nu doream să pun nicio mămăligă la încins măcar. Hrăneam pescărușii care urmăreau feriboturile ce treceau de la un mal la altul, ducînd cu ele, turiști cu multe doruri de ducă. Mă gîndeam atunci la semnale, cînd apare un Kahraman (așa-l chema) că să-mi dea banii pe ceai înapoi că i s-a părut lui că așa m-ar cuceri. Au și turcii mîrlanii lor. Copilul din mine zice să vă duceți dracu pînă cînd învățați să-l respectați.

Așa că după feribot, am umblat în sus și în jos și am trecut în viteză pe lîngă moschei și topkapîuri, cu gîndul la următorul VOSTRU deadline. Era nevoie de o dezmorțire și o nouă poveste de amor între mine și fetele care merg la petreceri doar pentru a agăța alți fraieri pe care să-i facă de bani și apoi să dispară fără urme. Și-mi amintesc prima replică: ”asta e din altă ligă”. Exact. Liga tristelor rimelate pe care nu dau doi bani.

#DejameVivir #HateMe

16681531_10210606852880867_9020917317060569989_n

În așteptarea unui feribot

Dar Istanbulul – ”oraș blestemat” cum îl numește majoritatea din cele 17 milioane de suflete ce sălășluiesc în el, nu e locul unde aleargă cîini cu covrigi în coadă. Dacă e s-o iau așa, tot mai mult îmi place Londra. E mai adunată. Mai elegantă. Mai sobră.

Să vă spun ce nu mi-a plăcut la turci, că nu m-am îmbătat cu apă rece doar pentru că mirosea frumos pe străzi a mirodenii și zîmbeau turcii pe sub mustață, că altfel nu li se vindea marfa.

M-a enervat că în cartierul în care am stat (și alte trei cartiere în sus și în jos) nu am găsit un magazin de haine ca lumea. Îmi place să-mi cumpăr cîte ceva de pe unde merg. Dar am dat numai de batice și șaluri și fețe de perne colorate. Fix ce-i trebuie unei babe să pregătească de înmormîntare.

M-a enervat chestia cu prețurile. Mă enervează maxim cînd mă duc la supermarket și sunt prețurile amestecate sau deloc, că renunț să mai cumpăr, mă enervează să întreb cît costă orice fleac, oriunde, nu numai în Istanbul. Evident că știu că acolo trebuie să negociezi și pentru un ac de cusut, o chestie inutilă și obositoare după părerea mea. Cum nu existau prețuri pe nicăieri nici nu puteai face o comparație, așa că, practic, habar nu ai dacă ai luat ceva la prețul corect, dacă te-ai păcălit sau ai încheiat o afacere bună.

Și, desigur, frumoșii ăia din telenovele nu există. Foarte enervant. În schimb, a trebuit să-i spun mai arțăgos unuia: ”Abi, git burdan șimdi bir tokat patlatacam sana, görürsün sen.” Apropo de asta, nu e o idee bună să te duci singură în Istanbul, dacă nu ai niște expresii mai tari în buzunar. Altfel, dacă nu te-ai mai privit demult în oglindă, o să-ți vină să crezi că ești iar la 30 de ani, cea mai frumoasă femeie de Univers. Face bine la vanitate, poate, dar nu te agita, știi bine că nu ești sau că e ultimul lucru care mai contează pentru tine.

Advertisements

Starea de bine

P2100872Acum 7 ani făceam niște teste SCIO, la îndemnul unei prietene, pe care apropo n-am mai văzut-o de 6 ani. Și nu mergeam dacă nu m-ar fi agățat cu replica “sunt niște analize pe care le fac astronauții înainte de a pleca în spațiu.” Cum la vremea aceea eram destul de aeriană, am zis că de ce nu, pînă la urmă ce-aveam de pierdut?

N-am mai văzut-o nici pe Diana de-atunci (cea care mi-a făcut analizele), dar am ținut legătura și mi-am mai trimis alte prietene la ea. Ca de obicei, cînd sunt încîntată de ceva, fac reclamă în stînga și-n dreapta, și mă gîndesc cam cine ar avea nevoie de anumite servicii sau produse. Nu știu de ce-am fost așa de încîntată, adică știu, dar nu vreau să detaliez aici. De reținut însă că mi-a ieșit la analizele acelea că am o vîrstă metabolică de 53 de ani (aveam 32 în buletin) și că serotonina (hormonul fericirii) trăgea să moară. Avea o valoare de 3 (ca să funcționezi normal trebuie să ai între 50-80, după cum spun analizele astea). A fost un fel de wake up call!

În teorie cam toată lumea știe ce e corect să faci ca să te simți bine, în practică însă nu mîncăm niciodată suficiente fructe și legume, nu ne hidratăm niciodată suficient, nu ne plimbăm pe cît am dori, nu dormim pe cît ar trebui, nu ne purtăm frumos cu ceilalți, muncim mai mult decît e vitejește posibil etc. Mereu găsim pretexte credibile ca să ne sabotăm constant sănătatea, de dragul altora care nu dau doi bani pe noi. E ciudat, nu?

Zilele trecute am făcut iar o evaluare a stării de bine. M-a racolat un tip de pe stradă, într-o zi cînd căscam ochii după autobuze, că dacă vreau, dacă pot, cuvîntul magic “gratuit”. Să n-o lungesc, exact ca în povestea aia a lui Benjamin Button, care pe măsură ce înainta în vîrstă de fapt întinerea (a fost și film cu Brad Pitt – “A Curious Case of Benjamin Button”), așa și eu după evaluarea stării mele de bine (ce fel sună asta!) aveam de data asta o vîrstă metabolică de 46 de ani, cu 7 ani mai puțin decît analizele SCIO, dar cu 8 ani mai mult decît în realitate. Bineînțeles că am ajuns în redacție și am început să spun în gura mare că-s mai bătrînă decît în buletin (again!) și iar un wake up call.

Sigur că treaba cu stilul de viață o știe toată lumea și ar fi foarte simplu de pus în aplicare, dar nu în România. Există oameni care au suferit toată viața de urticarie și cînd au schimbat mediul s-a dus și boala, așa că…. Și eu aș face mai mult sport de pildă, ăsta chiar îmi lipsește, dar nu există o sală adecvată în Medgidia, deși serile trecute primarul măcănea pe la tv că e totul în regulă pe-aici, sunt locuri de muncă – că a venit nu știu ce investitor, a dat fraierilor 120 de locuri de muncă (la 39 000 de locuitori), că profesorii să nu mai aibă pretenții de decont de navetă, că pe urmă vor avea și alții care fac naveta (gen personal medical și funcționari de primărie), de parcă n-ar fi normal asta, mă rog, trageți voi concluziile. A, da, sigur că e o sală de forță, pe o stradă plină de cîini și doar n-o fi vinovat primarul și de asta…

Sigur că e totul în regulă pentru oricine care n-are așteptări de la viață, poți muri liniștit în mlaștina asta.

IMGA0451Mie mi-a rămas gîndul la Anglia încă din 2008, sunt convinsă că în cele aproximativ 2 luni cît am vizitat Londra-Colchester-Cambridge vîrsta mea cronologică și cea metabolică au făcut pace și au intrat într-o simbioză perfectă, doar printr-un singur pocnet de degete. Dintr-o obișnuință (crezusem că uitată, dar nu, că e ca mersul pe bicicletă) am început să caut bilete de avion pentru la anul, Iris a crescut îndeajuns încît să ne putem relua călătoriile. Nu sunt nerăbdătoare, dar are legătură cu starea de bine. La fel și faptul că am reluat scrisul pe blog, un exercițiu aproape uitat și ăsta.

Așa că, săptămîna asta am primit telefoane de la cei pe care i-am trimis să-și evalueze și ei starea de bine și ne-am distrat cu toții pe seama rezultatelor. Distrat, vorba vine. Dar devine și ăsta un fel de a te distra, long shot distance group amusement.

Evaporated Writers

Acum ceva vreme studiam revistele de literatura din Anglia, ce si cum, de ce, cit, care e treaba si pe acolo. Site-uri, edituri, oferte, preturi. Copyright. Critica. Of course, drepturi de autor. Ce si cum respecta altii toata povestea asta.

La un moment dat, intr-o seara de joi, la cina, a doua gazda la care am fost cazata, madam Myra, divortata si mai sociabila decit un cuib de gaite, dar o bucatareasa dezastru, invita doi prieteni de-ai ei, ambii scriitori. Eva, cealalta cursanta, tipa tare frumusica, 24 de ani, Suedia, dar vadit plictisita, abia-si inghitea cascatul. Mie-mi plac strainii, cad imediat in capcana intrebarilor. Adica nu e de glumit cu eticheta englezeasca de care mie mi se rupe, ca de toate etichetele din lume. Am subit nevoie sa le rup. In fine, nu era cazul aici. Chiar eram curioasa.

Cina s-a servit de data asta in dining-room, nu in bucatarie cum era obiceiul, unde stateam cu ochii in farfurie fiecare, incercind sa pricepem ce e de pigulit in farfurie si ce trebuie inghitit cu noduri ca sa nu jignim gazda ce ne privea cu coada ochiului ca nu cumva sa nu ne placa. Ii distrageam mereu atentia si-o trimiteam ba dupa una, ba dupa alta, ca eu si Eva sa putem scuipa in servetele bine dosite apoi in buzunarele halatelor de casa morcovii pe jumatate fierti, sau cartofii facuti terci, sau cine mai stie. Apoi ii zimbeam Myrei “yummy”, ca asta sa poata dormi linistita ca a scapat cu fata curata.

In seara cu pricina, our desastrous lady si-a dat toata silinta sa-si impresioneze prietenii. Am ajutat-o si eu inainte, facind o tocana de cartofi cu mazare, reteta proprie, n-aveam cum sa ratez dupa ce mai bine de un an l-am intoxicat pe Zan cu asa ceva, cind ramineam in pana de inspiratie, adica mai tot timpul. Am inventat o istorie minunata despre preparatul respectiv, Myra a fost incintata de cum arata si mirosea, iar Eva a rasuflat usurata ca in sfirsit va minca ceva pe saturate. Nu e o lauda, era doar singura mincare gatita pe care pina la ora aceea imi dadusem interesul s-o fac si cu ochii inchisi.

Musafirii erau partenerii de bridge ai gazdei noastre. Hotarisera ca in joia aceea sa tina mai multe partide inainte de masa, lucru care mie mi se parea interesant, ca nu prea stiam persoane peste 60 de ani cu alte preocupari in Romania decit sa faca economie la curent si sa puna bani deoparte pentru inmormintare.

Domnul respectiv in virsta de 80 de ani era foarte vioi, iesit la pensie, avea alura de Fred Astaire si maniere de gentleman. Era proaspatul iubit al celeilalte musafire, Sheila E. Rowe, o doamna incintatoare, care publicase in 2005 cartea “Evaporated Children”, dar nu facea mare caz de asta, cit de faptul ca pierduse la bridge in seara aceea. Printre imbucaturi de tocana si inca un amestec senzational myresc, un fel de supa, in care se aruncasera pliculete de ceai, asa cu totul, cica sa-i dea gust, destul de periculoase, fiindca unul dintre ele nimerise in lingura lui George care tocmai se pregatea sa-l inghita, strig disperata “be careful” si-i dau peste mina. “I think Myra wants to kill me to revange herself” si ridem cu totii. Atmosfera se relaxeaza, iar eu pun intrebari, mai curioasa decit un copil de 5 ani, care tocmai a descoperit lumea.

Cum? Primeste bani de pe carte fara sa trimita mailuri sa intrebe ce e cu vinzarile?
Cum? Lansarile la care participa se platesc? Lecturile publice la fel?
But of course. How come otherwise?

Myra, desi nu i-am dat prea multe puncte pentru gazduire, in fisa pe care trebuia s-o completez de la scoala, este o persoana minunata. Zapacita, ametita, plina de viata, pasionata de bridge si de cei trei copii ai ei, mari acum, petrecareata, ciripea tot timpul ca o vrabiuta, in general numai aberatii, si foarte vanitoasa. Freza de paj, o casa plina de carti, un birou in care toate erau alandala si le dadea la o parte cu cotul sa-mi faca loc la calculator, si un frigider plin cu mirodenii pe care le amesteca total aiurea. Tocmai aiureala asta avea farmecul ei, dar pe de alta parte a fost si principala cauza pentru care am parasit mai repede Anglia. Totul in casa aia parea s-o ia la vale, de la dulapuri, la sertare, la hirtii. Un talmes-balmes greu de descris in cuvinte.

imga0364

(Myra si Eva, la micul dejun)

Poate ca de-aia cind am ajuns acasa, am inceput sa arunc din hirtii si alte lucruri nefolositoare si cred c-am si ramas cu fixul asta pentru toata viata.

Ma rog… voiam sa spun urmatorul lucru: nu poti ajunge nicaieri niciunde in nici un domeniu, fara o sustinere financiara puternica sau fara un suport moral care sa te adune de pe drumuri cind toate par s-o ia razna.

In Anglia totul costa si nimeni nu face un secret din asta. Vrei sa ti se citeasca un manuscris la o editura oarecare? Trebuie sa-l platesti pe cel care iti citeste manuscrisul. De altfel, editurile au cititori profesionisti, angajati sa faca special asta si sa-si dea ok-ul pe manuscrise. Daca esti pe cont propriu, trebuie sa platesti tu cititorul profesionist. O pagina de citit e in jur de 2-3 lire, la un manuscris de 150 de pagini, fa singur socoteala. Dar ai o parere profesionista, nimeni nu-ti da apoi cu pumnul in cap, critica este constructiva, corecta, ti se arata hibele, greselile, unde mai trebuie sa lucrezi si daca trebuie s-o lasi balta. Cititorii profesionisti sint specialisti in literatura, critica literara, cu ani buni pe baricadele unei edituri and so on… aaa, si foarte important, nu simt nevoia sa te pupe in cur chiar daca i-ai platit.

De ce se platesc lansarile. Dupa parerea Sheilei, e vorba de timp si de faptul ca iesirea in public nu face parte din slujba de scriitor, desi ea nu se considera scriitoare. A scris cartea sub forma de reportaj, adunind marturii de la ceilalti oameni, acum batrini si ei, despre experienta razboiului si care au fost mai apoi urmarile in timp. Cu toate astea, nu vine la o lectura in public daca nu este platita, fie si cu o suma simbolica. Ii spuneam ca in Romania nu se intimpla asa ceva, ar fi o nebunie sa-i treaca prin cap vreunui scriitor, mai ales la inceput de drum, sa puna asemenea conditii. Nu am intrat in amanunte pe cind ii spuneam asta. Dar deja vedeam sarind in sus un sir lung de editori romani care si-ar incepe polologhia cu urmatoarele cuvinte: “in loc sa zica mersi ca i-am publicat, mai vor sa mai fie si platiti…”.

“Poate ca din cauza asta nu se citesc scriitori romani in cluburile noastre de lectura, fiindca nu se respecta in primul rind pe ei insisi. Dear, nu e vb de bani aici, nu ma intelege gresit. Ci de faptul ca orice efort in plus trebuie motivat. Un scriitor pe care-l cere publicul, e unul care trebuie aratat, e adevarat, dar nu trebuie sa te simti ca o maimuta dupa aceea. E ultima capcana in care trebuie sa cazi”.

Nu o intelesesem gresit deloc. Dar cuvintele astea m-au lovit ca un pumnal. Atunci i-am strigat lui George: “be careful”, care tocmai voia sa inghita pliculetul de ceai. Dar noaptea, in patul meu, am ascultat ore in sir ploaia care cadea marunt pe geamlicul de pe acoperis. Camera mea era la ultimul etaj.

Les feuilles mortes

Exista un anumit coconet care vorbeste in dodii, in limbi semi-straineze si pline de naduf, un fel de secta de-asta de mocofonite, care au prins din zbor niste titluri si-au tinut minte autori la gramada, dar e asa o balmajeala in capul lor de nu se mai intelege titlu cu titlu, daca le tragi de mineca putin ca te zgiriie o inadvertenta a chintesentei culturii lor (vb lui Dorel) sar paispe metri in sus gata sa ramine agatate cu fustele de un copac si sa ne arate dedesubturile lor sexi (ca de lady ce sint nu suporta blugii, aceasta lucratura a diavolului), desi cataratul intr-un dud nu se compara cu lectura ”femeii la 30 de ani” a lu` Balzac, adica o explicatie e necesara: cataratul intr-un dud e mai beton decit Balzac, la concluzia asta au ajuns pina si anumiti profesori de literatura atunci cind nu le mai ajung banii de piine.

Am invatat mai multe de la cartile pe care le-am dispretuit {(cum sa NU fac asta sau ailalta) nu inseamna ca dispretuiesc romanele lui Balzac} sau de la oamenii care m-au socat cu anumite intimplari sau gesturi (cum sa NU fac asta sau ailalta, fiindca stiu ce efecte au avut asupra mea si mi-am spus, de exemplu: in clipa in care voi scoate pe nas cuiva ca am impartit cu el ultimul iaurt din frigider sa dea dumnezeu sa crap! Atunci inseamna ca am atins pragul cel mai mizer al josniciei). Dar iar m-am indepartat de la subiect…

Pina la urma cred ca ceea ce conteaza este SETEA pe care o ai de cunoastere, iar in spatele ei se afla curiozitatea si mirarea in fata descoperirii. Iar asta este o chestie pur personala, atit de intima, incit parca nu merita sa stai de vb cu toti despre cartile pe care le iubesti si parca nici n-ai vrea sa le recomanzi oricui.

Si daca dam tot balastul de cuvinte la o parte ce mai ramine. Si daca dam tot balastul de intimplari la o parte ce mai ramine. Si daca te despoi de figurile tale arogante ce mai ramine din tine cu care sa mi te prezinti. Si daca nu intelegi ceva poate n-ai toate datele. Pentru asta exista intrebari.

O sa dau doar un singur exemplu. O mare profesoara de franceza si engleza incepuse sa-mi povesteasca despre ”Mizerabilii” lui Balzac, de-aia am si adus vorba mai sus. ”poate ai vrut sa zici Victor Hugo”, am corectat-o eu la vremea aceea, nu cu rautate, doar asa ca fapt divers, ca putea femeia sa greseasca, mi s-a intimplat si mie, fiind cu gindurile in cine stie ce dud, mai ales cind puneam zahar tos in loc de sare in ciorbele mele. S-a burzuluit la mine ca un cocos care n-a calcat gaina de vreo doua saptamini, cum asa, ii dau eu lectii de franceza, ”nici vorba, ma apar eu, dar daca Balzac n-a scris ”Mizerabilii”, ce vina am eu? A scris el multe, dar nu ”Mizerabilii”. Mai bine o lasam sa creada asa, dar era prea convinsa de aberatiile ei si mergea la clasa sa predea literatura franceza, iar pe mine ma pocnise din senin o datorie civica fata de sarmanii copii, care si-asa nu-l inghiteau pe Balzac, si-l confundau cu Sadoveanu (pentru ei ambii fiind mizerabili). Asa o furie o apucase pe madama mea ca imi venea sa chem pompierii sau sa sun la vreun sanatoriu, am preferat sa-i dau dreptatea prostului ca intra la ore si, cine stie, scalpa vreun elev de draci sau il lasa fara masele. Peste o saptamina i-am facut cadou ”Mizerabilii”, i-am pus cele trei volume pe catedra si m-am retras. In pauza a venit la mine sa-mi multumeasca si mi-a trintit-o: ”ai vazut ca era scrisa de Hugo?” asta e una dintre acele faze in care eu simt ca m-am nascut pe planeta gresita.

Sigur ca de vina sint eu, de ce trebuia sa-i arat aleia ca gresea (desi in mintea mea fusese mai mult ceva de genul ”hai sa ingropam securea, sint alte lucruri mai importante in viata, chiar daca suna a slogan”), dar si acum ma oftic.

Nici asta nu e important, desi amuzamentul este fata sublimata a furiei. De exemplu cit ea se gindea cui autor apartine cartea cutare, eu faceam alte conexiuni, de genul cum a trecut asta examenele, daca a citit macar autorul de care e asa sigura, citi copii vor invata gresit la clasa ei, daca a facut sex cu o seara inainte, daca e doar o tocilara oarecare ce si-a ingramadit informatii in cap fara sa le proceseze si de ce nu-mi vad eu de treaba mea. Dar nu ma puteam opri si pace… in timp ce latra, draga, eu n-am facut 4 ani de facultate degeaba (mai cunoastem cazuri de-astea), eu imi imaginam cum ar fi sa ii arunc un pahar cu apa peste machiaj sa se linisteasca, sau sa-i spun ca s-a pus o bomba in scoala si o si vedeam sarind in cap de la etajul I si linistindu-se pe caldarim cit era ea de lata. Am ceva cu aruncatul asta pe fereastra, poate e o obsesie veche, poate doar o atractie bolnavicioasa (sint sigura ca cineva va gasi explicatii plauzibile cindva), in sensul ca atunci cind vad o fereastra deschisa ma atrage pina la aleluia. Sau poate mi se trage de la messenger.

In fine…

Acum orice-ar face sau zice coconetul cultural (dar chiar mi-ar placea sa am o discutie mai interesanta cu acest coconet despre literatura, daca ar sti macar despre ce carte vorbesc, el – coconetul, nu eu – nestiutoarea!, mai ales cu nevasta lui Andi Moisescu as vrea sa vorbesc, sa ramin cu gura cascata, savurind din chintensenta si limitele interpretarilor ei, fara sa-mi vina sa ma ascund iar in dud sau sa ma plictisesc ascultindu-i bilbele), asa deci… orice-ar face si orice-ar zice, spuneam, daca madamele vor calatori in strainataturi, oricit de superbe si cu bun simt ar fi ele, nu vor scapa de prejudecata italienilor, spaniolilor sau englezilor ca ele sint doar niste prostituate materialiste, care si-o trag pe bani, desi sint absolut sigura ca femeile romance sint singurele din lume care, la nevoie, isi intretin barbatii cind acestia trec prin pase proaste, ce pot dura chiar si 4 luni, am auzit si cazuri de un an, nu mai vorbim de sarmanele prostituate care chiar intretin o retea intreaga de pesti, asa ca Balzacul coconetului cultural nici nu mai conteaza in aceste conditii.

Si-atunci incep sa iubesc cu toata forta coconetul cultural roman, cu o patima din aceea de nebun, fiindca stiu ca in timp ce italiencele, spanioloaicele si englezoaicele se chinuiau sa ramina gravide ca sa poate divorta mai tirziu si sa se asigure pe viata cu o renta viajera, plus mii de santaje zilnice, uite copilu` nu-i copilu`, coconetul meu cultural era cu coatele pe masa studiind sau cu lampa aprinsa citind Mizerabilii de Balzac, pardon Hugo, si v-am spus!, se zbateau sa faca din viata lor ceva frumos, ceva fin, ceva parfumat, ceva despre care sa aiba a vorbi prin cenacluri literare, in care romantici poeti, barzi cu fruntea inalta si bretonul aruncat spasmodic pe spate, le-ar scrie scrisori balzaciene, adica interminabile, ca si frazele mele. Si chiar daca uneori o mai si dadeau in bara, din cauza traiului prost si ridicatului din umeri si poate ca se enervau pentru ca pina la urma aveau tot dreptul, eu stiu, fiindca am vazut de prea multe ori si am trait alaturi de fetele astea care mai degraba s-ar lua la harta pentru un titlu, pentru o coperta, sau pentru niste amarite de virgule, decit sa cedeze raminind bortoase, si chiar daca prefera uneori sa vorbeasca in dodii decit sa si-o traga mai des, eu le prefer fara nici o indoiala, fiindca sint animate de o dragoste reala pentru cultura, chiar daca sint facute in fel si chip in afara, adica abroad, si exclus peste Prut, si daca aud de ”deep throat” rosesc de rusine ca nu stiu ce-i aia. Eu n-am stiut pina anu trecut cind mi-a explicat unu ca inseamna ”prajitura git de girafa”, si eu de vaca, nu numai ca am crezut, dar am si vrut sa gust o asemenea prajitura de care nu auzisem. Si-a batut joc de mine… (long story !!!)

Nu conteaza, ma… in afara, adica abroad, dc esti mai smart decit o pizda britanica, esti imediat pusa la punct ca n-ai istorie. Intelegi tu? Si cum sa te scuzi pentru asta? Doar n-o sa te apuci sa-l compari pe ceausescu cu printul charles. E asa o diplomatie in ei de le lipseste bunul simt. O chestie de care se mindresc toti astia care biciuiau negrii cindva, iar acum de teama sa nu para rasisti nu mai folosesc cuvintul ”negru” nici cind probeaza un costum la croitor. Nu c-ar fi costumul roz. Si nu ca in lumea suburbana a italienilor n-ar exista prostituate romance, dar sa spui despre toate romancele de care te lovesti ca sint prostituate, la cinci minute dupa ce-ai facut cunostinta cu ele sau sa le vina numai asta in minte cind te intilnesc, inseamna ca orizonturile lor sint praf si pulbere. Sau cum s-a gasit un suedez sa o pocneasca pe Sona (o tipa din Cehia) ca a auzit el ca sint multe prostituate in tara ei (pesemne ca si Cehia o avea poamele ei), iar Sonia a izbucnit in lacrimi imediat, ca era vorba de tara ei, pe care o iubea cu prostituate cu tot. Si ce stia el despre Sona? Nimic. Nu stia ca fata nu-si dorise ca altele de ziua lor cine stie posete cu fite sau excursii prin Ibiza, ci tinuse expres sa vina sa faca niste cursuri de engleza pentru buna ei educatie, nu stia nici ca Sona facea excursii in fiecare w-end, curioasa sa afle tot si sa-si eficientizeze cit mai mult sederea in Anglia.

”Zi mersi ca nu ti-a zis ca esti chiar tu prostituata”, am comentat eu in timp ce-i stergeam lacrimile cu un servetel (da` cit mai lipsea?), ca eram la sala de mese si nefututul ala se asezase linga noi, iar alta discutie nu putea sa inceapa, desi era mare profesor pe undeva. Dar am si rasuflat usurata ca mai sint si alte tari sub stereotipuri, ca uite mai scapa din cind in cind si Romania de cite un comentariu nefast, dar asta, am aflat mai tirziu, pentru ca unul dintre profesorii suedezi avea o studenta romanca la clasa, ce-i eclipsase pe toti sau cam asa ceva. se mira ca printre atitia tigani (ca da, romania e tara romilor, de fapt) mai e si una care sclipeste.

Acesta e un lucru care m-a scos din sarite in toate cele trei tari pe care le-am vizitat anul acesta si nu stiu de ce dar n-am simtit nevoia sa dau vina pe prostituatele romance, care, spre deosebire de alea italience, nu au succes ca si-o trag mai bine, nici ca sint mai frumoase, ci pentru ca le duce capul si intre doua ”ai ai ai” sau cum or mima ele orgasmul, mai injgheaba si doua fraze cap coada.

Aici nu s-a facut un elogiu al prostituatelor romance, cehe sau de orice origine ar fi ele.

Si-acum, din tot textul acesta o sa extrag doar esentialul (dar dc scriam doar aceste sintagme si fraze nu mai avea farmec):

aceasta lucratura a diavolului
balastul de cuvinte
balastul de intimplari
hai sa ingropam securea
ultimul iaurt din frigider
limitele interpretarilor
se chinuiau sa ramina gravide
femeile romance sint singurele din lume care, la nevoie, isi intretin barbatii
Sonia a izbucnit in lacrimi
si-acum ma oftic.

si peste toate astea va recomand filmul “Je vous trouve tres beau” cu Medeea Marinescu, care interpreteaza o femeie plecata in Franta sa munceasca si… despre ce cred francezii despre romance cum ca ele nu sint altceva decit niste materialiste nenorocite si, desigur, simt nevoia sa le trateze ca atare. Da, ati putea spune, dar iata ca francezii “i-au dat valoare” Medeei. Si iar ne invirtim in jurul cozii…

Modena cu scriitorași și editorași

DSCF5422Da, asa este, mi-am facut reclama si o sa-mi mai fac la toate publicatiile in care scriu, am de gind sa scriu si la toate cartile pe care le voi publica sau am de gind sa le public. Probleme, Gogule?

Bine, daca nu sint, sa trecem mai departe. Trebuie sa incep prin a spune ca am stat departe de grupul cu care am plecat, cu exceptia ultimei zile, cind am fost insotita pe stradutele Modenei de doi barbati, un editor si un tipograf, cu care am trancanit in contradictoriu inca de dimineata si pina cind ne-a prins intunericul intr-o pizzerie. Obositi de atitea discutii in contradictoriu, am sfirsit ziua prin a ne interpela cu “mai scriitorasule”, “mai editorasule” pe voci din ce in ce mai ridicate, pina cind ne-au dat afara cu gentilete, ce-i drept, cei din pizzerie. Citeva ore mai tirziu mi-am dat seama ca noi astia care ne tot contram atit poate ar trebui sa invatam din calmul modenezilor ca pe unele lucruri chiar nu trebuie sa insisti, mai ales ca timpul curge in aceeasi directie pentru toata lumea si ca oricum altcineva le rezolva pe toate mai bine decit am vrea sau am bate noi din picior.

DSCF5411Modena, orasul in care am stat si anul trecut, este unul dintre acele foarte mari orase de provincie in care viata este atit de bine organizata si de linistita incit nu-ti mai ramine altceva de facut decit sa incetinesti ritmul pina aproape de rasfat. sint vreo 180 mii de locuitori dispersati pe o suprafata de doua ori mai mare decit bucurestiul. la un calcul simplu iti dai seama imediat de ce nu exista praf, masini parcate pe tortuar, trafic intens, zgomot de claxoane nervoase sau tipete si racnete de senin. Un oras vechi, fondat inca din 183 aCH. Cladiri vechi, bine conservate, romanice, tacute, cu jaluzele acelea de lemn care se trag peste zi, cu balcoane pline de flori al caror miros explodeaza pe stradutele pietruite, cladiri din caramizi sau blocuri de piatra de culoarea teracotei, cu porti mari, din fier forjat.

DSCF5370

Am mers prin centru fara sa obosesc, doar minunindu-ma de dughenele care pastrau inca atmosfera Renasterii, ma asteptam sa izbucneasca pe strazi actori mascati si bufoni cu palarii verzi cu ciucuri rosii, femei frumoase in fata carora barbatii sa faca reverente, fiindca spiritul acesta de galanterie si jovialitate nu a fost distrus, chiar daca Modena a trecut si ea printr-un holocaust. Oamenii sint calzi si parca tot timpul mirati. Un batrin mi-a povestit intr-un parc in care fotografiam deopotriva pesti si lalele, de parca nu mai vazusem asa ceva, mi-a povestit in limba lui despre sotia sa care a murit de curind. Pentru el nu avea importanta ca abia ii pricepeam spusele, si acelea le intuiam mai mult dupa tonalitatea vocii si umezeala ochilor decit dupa alinierea propozitiilor, ca daca sufera un om, il simti chiar si cind tace, dar batrinul voia sa vorbeasca, desi eu doar sa fotografiez pesti aurii. I-am raspuns in romana, el a continuat in italiana, i-am facut o poza, mi-a zimbit si-a uitat de durerea lui. sau poate ca nici nu-l durea nimic, ci doar voia sa palavrageasca.

DSCF5468

DSCF5457

Apoi mi-a aratat cu un deget noduros Palatul Ducal. De fapt, aveam sa-mi dau seama abia aseara, batrinul imi aratase doar spinarea cladirii. Ssi ma dezamagise atunci ca un palat poate fi atit de mic, cind in toate ghidurile de calatorie se spunea ca era unul dintre cele mai mari. Abia aseara l-am vazut in toata splendoarea lui. Ei da, mi-am zis, asa mai merge. din pacate, la ora aceea era inchis, de fapt a fost inchis in cam toata perioada cit am avut aceasta scurta vacanta. Piazza Roma era deja sub felinare, din centrul ei se ridica palatul maiestuos, cu formele lui baroce, imense, ca un suveran mut peste strazile acelea pe care se auzeau doar pasii oamenilor, oameni pe care ii simteai ca sint in gradinilor lor sau in balcoane, sau in sinul familiei, sau tinindu-si pe genunchi copiii, sau urmarind ultimele stiri, un film, sau facind dragoste. Oameni discreti, atit de discreti incit parca sint umbre.

Italienii pun mare pret pe familia lor. Oriunde sint, oricare ar fi slujba lor, singura data cind par sa se grabeasca este atunci cind se duc spre casele lor. Si parca mereu se grabesc sa mearga spre casele lor. N-ai sa vezi nici un supermarket deschis dupa ora 20.00, nu exista nonstopuri, razlet vreo terasa inca nestrinsa dupa ora 22.00, in rest, totul inchis, incuiat, luminile stinse, lacatele puse, portile mute. Asa cum n-ai sa vezi intre orele 14.00 si 17.30 vreun restaurant deschis, vreo pizzerie oricit de amarita care sa te imbie cu mirosurile ei. Atunci e ora lor de odihna dupa prinz, sa-i pici cu ceara, sa mori de foame si n-o sa-ti faca vreun amarit de ou, sa mori de sete si n-ai de unde sa bei vreun pahar de apa.Foarte frustrant pentru cei care nu sint obisnuiti sa-si respecte orele de masa. N-o sa intilnesti nici un fornetti in plimbarile tale, nici vreun chiosc de merdenea nesanatoasa. Un singur mcdonalds in tot orasul. Sau poate nu m-am plimbat eu destul.

Banci si parcuri la orice pas. Am cautat hirtii, mi-am privit pantofii. Nu tu ciini. nu tu pisici. Liniste si curatenie la orice pas. Și porumbei. Și nici un fir de praf pe botinele mele, si totusi am mers zilnic vreo 8-9 km. poate chiar mai mult.

La Palazzo dei Musei am vazut cea mai impresionanta galerie de pictura si sculptura care mi-a fost dat sa vad pina acum. Am avut acum ocazia să-mi folosesc legitimația internațională de presă și a funcționat. m-au lăsat să intru fără probleme, ba chiar oarecum încîntați că îi vizitează un jurnalist. (Încearcă asta acasă, Z.) Dar acolo in mijlocul picturilor de dimensiuni impresionabile toate problemele mele au devenit simple mizilicuri. O mare parte din istoria Italiei si o si mai mare parte a legendelor lumii cu zeii lor cu tot imi atirnau deasupra capului. Doua etaje mai jos una dintre cele mai vechi biblioteci cu manuscrise rare de pe vremea lui Pius IX, praful galben al pergamentelor, sculpturile din teracota, si la primul nivel sarcofage din sec II si III dCH.

DSCF5435Am iesit ametita pur si simplu si-am intrat in catedrala de alaturi unde am stat ceva vreme parca nevrind sa ma mai clintesc de-acolo. Sa ma fac si eu o ruga muta. Nu e ca si cum deschizind apoi la iesire usa mare a catedralei te-ar fi lovit tumultul strazii, ci parca iesind de-acolo intrai intr-un alt sanctuar: cel al oamenilor. Nu mi s-a mai zimbit demult asa, din senin, doar pentru ca exist printre alti oameni, si pentru ca celebram impreuna trecerile unora pe linga ceilalti.

Iar noaptea, din camera de hotel (acelasi Raffaelo, ca si cel de anul trecut), daca deschizi fereastra si tragi jaluzeaua de lemn vezi muntii, inca plini de zapada.

***

 

acum sunt acasă în Buc. sub balconul meu s-au adunat cîinii și latră de parcă i-a apucat amocul. abia dacă am reușit să mă concentrez să termin însemnarea asta în care trebuia să fie vorba despre liniște.