Nu, nu e vorba despre vrăjitoarele lui Zăvo, deși similitudinea e evidentă în cele ce urmează, și numai un naiv nu-și poate da seama că escroacele alea mint de îngheață fasolea în cratiță, un naiv care chiar te înduioșează după ce vezi cîtamai țeapa a putut s-o ia și încă să mai suspine apoi după… naiba știe ce, că oricum nu contează. S-a dus caimacu` și glazura de pe tort, să nu creadă careva că ce-a fost și și-a luat zborul se va mai întoarce înapoi. Subiectu mă lasă rece, io oricum nu le înghit pe fustangioaicele alea care umblă prin tramvaie la racolare de fraieri, cu fustele lor nespălate, puțind a transpirație, ca- bancu ăla ce se termină cu ”vai di mine și di mine, ce miros de chizdă vine”, cu ochii ăia ai lor de prădători, cu talentul de a se da pe lîngă tine făcînd pe proastele ”ai sî-ți ghicesc, ai sî-ți ghicesc”. Băi, dacă n-ai văzut o țigancă dîndu-și masca jos și arătîndu-și colții, vă spun eu cum e: te caci pe tine de frică.
Am locuit și locuiesc aproape de cartierul căruia i se spune și acum Ali Baba (ghici de ce), am învățat 14 ani și predat 3 la școala acestui cartier, în copilărie mi-au fost furate căciuli, mănuși, penare, stilouri, duse au fost și nu le-am mai recuperat, ba chiar lui frati-miu i-au fost furate și brînzoaicele făcute de mama pentru bunicu (se ducea el seară de seară ca scufița roșie cu coșul de bunătăți pentru bunicu), nu numai că i le-au furat așa calde și bune, dar i-au mai tras și vreo două după ceafă să se învețe minte să mai umble prin cartier cu brînzoaice aburinde. Așa că scuzați-mă dacă nu prea tolerez țiganii.
Prin 2005 am făcut și-un reportaj despre vrăjitoare, ce palate, ce jeepane, plm, cîți proști trebuie să fi fraierit, că io am lucrat 6 luni în Dubai printre indieni ca să pot să-mi renovez o cameră și să-mi cumpăr un Matiz (de mîna a doua!). Apropo de experiența mea în Middle East, că aici voiam să ajung, n-am învățat nicăieri mai bine despre comportamentul țiganilor decît în Dubai, în alea șase luni de job cu indienii. Diferențele dintre unii și ceilalți sunt aproape inexistente că tot timpul pe la ședințele alea inutile pe care le făceam cu coordonatorii de diferite departamente aveam impresia că mă aflu în cartierul Ali Baba din Medgidia și că una-două mi se vor ciordi brînzoaicele din farfurie și mă întrebam oare de ce a trebuit să zbor atîția km prin văzduh ca să fiu așa de aproape de casă. Pînă cînd am citit un articol scris de Lucian Cueşdean care începea așa: "Limba punjabi, din India, are 2.000 de cuvinte curat româneşti, iar multe altele seamănă foarte mult cu ale noastre. Asta pentru că ei sunt urmaşii unui trib getic, ca şi noi, deşi distanţa dintre români şi punjabi este de 4.500 de kilometri". Și din tot acest articol ce trebuie să reținem cu toții este doar atît: ”Cueşdean spune că triburile getice, sub diferite nume, ocupau o arie geografică vastă, din Europa Centrală până în Asia, aproape de China şi de India. Actuala populaţie punjabi, din nordul Indiei, de pildă, este urmaşa unui trib de geţi localizaţi în Asia Centrală cu peste 2.500 de ani în urmă.”
Am primit acest articol chiar cînd eram acolo, de la aceeași Șeniz care are grijă să mă informeze la timp cu ce crede ea că m-ar putea interesa. A fost ca atunci cînd ți se aprinde beculețul. Nu reușeam să-i pricep pe noii mei colegi de slujbă, se certau pe cuțite și furculițe, pe scaune și meniuri la KFC, își scoteau ochii la ședințe pe tot felul de fleacuri, îi durea în paișpe de cheltuielile nesăbuite pe care le făceau pe spinarea angajatorului (chestie care mă afecta pe mine, că eu eram acolo ca să le reduc), dar aveau de fiecare dată argumente plauzibile, inatacabile și de doi lei (cel puțin în fața angajatorului, care nici ăla nu părea să aibă prea multă minte de permitea așa ceva în curtea lui, pe banii lui) și, deși era haos total acolo din cauza lor, deși erau niște putori clasa întîi și toată lumea știa asta, nimeni nu avea curaj să-i dea afară, cu toate că majoritatea voia să scape de ei, în frunte cu angajatorul. Europenii, mai ales, erau terminați cu nervii din pricina lor.
În schimb, în fiecare zi era cîte-o dramă de-asta indiană, suplineau neprofesionalismul lor cu cîte-o telenovelă, erau niște scenariști convingători (de pildă, cînd le-am spus eu unor stewardeze – și jur că n-am văzut stewardeze mai urîte și mai grase ca-n compania aia și sper să nu mai văd vreodată – ”să facă bine să se descurce cu mutatul dintr-un oraș în altul”, că nu sîntem acolo să le legănăm pe picioare, a ieșit un întreg tărăboi, băi, dar ce tărăboi, că_cum mi-am permis eu să vorbesc așa urît cu stewardezele pulii, că n-am stat drept în fața lor și n-am cîntat imnul Indiei cînd li s-a sculat lor flocăreala la cap, toate niște maimuțe neepilate cu urme de transpirație sub axile, niște inculte a căror singură baftă era că tipa de la HR era rudă sau prietenă sau amică sau promisese unei rude, unui amic sau unei cunoștințe că îi va găsi slujbă în compania lu Pește Prăjit. Drept e că și eu tot printr-o super mega pilă ajunsesem acolo, o pilă bine intenționată, iar eu o nesimțită că n-am apreciat asta. Stau prost la capitolul recunoștință, ori nu e timpul prea generos cu mine. Trebuie să mai recunosc însă că mi se cam rupe filmul cînd trebuie să pup în dos pe cineva, iar indienii mei, șmecheri și bandiți de felul lor – nu te joci cu genetica! – , au profitat din plin de treaba asta și de multe alte slăbiciuni pe care le au oamenii și care nu se studiază la orele de psihologie din liceu.
Am început să-i observ cu mai multă atenție și să încerc să descifrez comportamentul lor, ca să înțeleg cum se mișcă prin Univers, că la cap nu vei ieși niciodată cu ei. Cei mai înțelepți din firmă, oameni trecuți prin viață, le-au dat pace și și-au văzut de treaba lor, nu s-au mai obosit să-și bată gura de pomană, în schimb și-au scos pîrleala ironizîndu-i și amuzîndu-se pe seama lor. Uite, ironia e o chestie pe care țiganii și indienii nu o vor percepe, glumițele acelea nevinovate, semi-sarcastice, un pic sadice. Îmi dau seama acum că n-am avut niciun alișveriș cu oamenii fără simțul umorului – cred că de-aia mi-am și pierdut unele prietenii în ultima vreme. Nu mai rîdeam de aceleași lucruri, ori poate eram eu prea relaxată, ei prea stresați, nu mai percutau cum trebuie – nu știu care avea probleme mai mari.
Să revenim la micuții indieni. Sunt multe de spus, dar o să mă rezum doar la un singur aspect. Deși sunt varză cu ciuperci la minciuni, indienii, ca și țiganii noștri, se jură că nu fură, nu fac, nu dreg, nu, nu, nu, nu-i adevărat nimic, să moară mama, tata și toți puradeii din mormînt, se jură pe cruci, pe cimitire, pe capetele copiilor, se blesteamă să moară în flăcările iadului, în cazanele diavolilor, scuipă în sîn, se rostogolesc, îngenunchează, îți pupă picioarele, mîinile, se bat cu pumnii în piept, smulg cămășile de pe ei, fac totul pentru a fi credibili în ochii celor pe care i-au păcălit, iar aceștia din urmă sfîrșesc prin a fi și mai tare păcăliți. Nu vreau să spun totuși că indienii mei furau sau se tăvăleau pe jos, știți foarte bine că ar fi o exagerare, vreau să spun că instinctul lor de supraviețuire e mult mai mare și și-au dat ei seama că numai uniți își pot îngenunchia inamicii sau competitorii. Ceea ce n-ai să vezi la minunatul popor român, dar o să vezi la minunații rrrrromi. De-aceea nu mă miră pățaniile vedetuțelor noastre. De altfel, cîtă minte îți trebuie ca să fii vedetuță? Nu prea multă, se pare… Cum artiștii au orgolii prea mari și nu pot fi manipulați, vedetă e cel mai simplu să te faci.
Cred că am avut bafta să fiu deja sătulă de toate tertipurile rrrrromilor (să vorbesc politicos) – dacă pot numi baftă chestia asta – de n-au avut niciun efect indienii asupra mea. Întotdeauna am fost indiferentă la teatrul lor – poate că încă mai am imaginea fratelui meu mai mic, care pe la 10-11 ani, fusese altoit cu două după ceafă și trîntit în zăpadă pentru niște brînzoaice. Și chiar dacă pe el l-a motivat asta mai tîrziu să-și ia centura neagră la karate, eu tot nu pot să trec peste imaginea aceea și nici peste cele în care mă uitam eu prostește cum dispar țiganii în zarea Ali-Baba-ului cu căciulile, mănușile, penarele, stilourile mele, etc.
Dacă aș cunoaște sentimentul de milă, l-aș îndrepta către N. care a pus botul la indienii ei, mă întreb dacă C. nu are cumva sînge de țigan, sunt unii oameni care-și fură singuri căciulile și se jură că nu-i adevărat, vechea poveste, de care deja sunt plictisită.
***
Doamne, ce mult am scris, nu-mi vine să cred că am bătut atît cîmpii. Să încheiem totuși optimist. Unii și-o merită din plin, stau și eu și constat că uneori zicerile astea din popor nu degeaba sunt încă en vogue. Asta e, și-apoi dacă toți românii dhăștăpți ar munci in Spania, spaniolii ar fi defavorizați și ar munci în India, săracii, iar indienii n-au decît să parlească în Franța despre la vie en rose, parcă-i și văd, vor înnebuni franțujii să-i vadă pe ăia mîncînd din strachini cu mîinile, iar chinejii deja sunt în România, ce să mai, și uite-așa: homo migratorus calatorus. isn’it!? Same shit în Uk, Olanda, Belgia cu africani, în Middle East full de pakistanezi – tot un fel de indieni, în China au aterizat americanii printre micuții chineji – e prea multi, tu, n-are un’ să se mai ducă 
***
poza 1: Punch in/out pe 25 dec. Anul trecut. Ce mai tărăboi și cu mașina asta! Dăduseră pe ea 15.000 de dolari sau nush cît dracu, undeva pe-acolo, și tot nu puteau ține în frîu absenteismul. Mă-ntreb dacă Sajina i-a făcut setările, că de doi ani se tot spunea prin ședințe că să se facă dracu setările alea, TK, the Big Boss, făcea spume la gură cînd își amintea de asta și nimeni nu se sinchisea. 
)) Normal, doar nu are cineva așteptări de prezențe la fix de la indieni. Întîrziau în continuare în draci)) și plecau mai devreme decît toți, printre care șefa la chiul era chiar Sajina, cum dracu s-o pui pe aia să facă setările, abia se încheia la șireturi.
poza 2: colegi de birou, ten months ago.
***
Revenind în țară, la sfînta noastră realitate aveți grijă la portofele, că e criză, mamă, nu de alta!
acum cît Iris doarme și visează/ că papucii ei dansează 
