Chiţăieli

“Eram nişte bieţi năpăstuiţi cu toţii. Lumea întreagă era o biata năpăstuită, nici nu ştiu cum de mai puteam trăi aşa şi nu ne sinucideam în masă să scăpăm de toate grijile şi apăsările.
Mai bine o plimbare cu picioarele desculţe în iarbă.
Seara era plăcută acum.

Zgomotele oraşului se retrăseseră în baruri şi cafenele unde oamenii se strînseseră să vadă meciul decisiv dintre Spania-Germania, în urma căruia una din ţările astea două avea să devină campioană europeană. În rîu încă se mai bălăceau cîţiva tineri cu tricourile rupte. Rîsetele lor urcau pînă la noi. Ne aşezasem cu fundul pe colina domoală, de un verde închis, beam cappuccino din pahare de plastic de un maro incert şi fumam ţigări albe şi interminabile. Stăteam aşa în tăcere, ca două mogîldeţe, din ce în ce mai întunecate, şi era linişte între noi. Simţeam amîndouă vîntul printre degetele picioarelor. Tălpile noastre sprijineau pămîntul, era moale şi răcoros, cald încă, şi muzica rîului curgea parcă printre gîndurile noastre. Priveam în gol, undeva departe drumul ne aştepta a doua zi, şerpuitor şi fierbinte, poate iar plind de mărăcini.

M-am întins cu spatele pe iarbă, căutînd pe cer spuma căii lactee.
– Tu vezi ceva? am întrebat-o pe Mayra care mi-a urmat exemplul.
– Nimic. Doar stele.
Ştia după ce mă uitam. Şi mi-era bine să ştiu că ea ştie. Să ne gîndim una pe alta în aceeaşi limbă.
I-am atins cusătura tricoului şi am zîmbit în întuneric. Nu se pricepea nici măcar să coasă un nenorocit de tricou. A zîmbit şi ea. Trăsesem aceeaşi spaimă amîndouă.
– Să mor şi nu altceva, zici că ai cusut un sac de plastic, de-ăla de gunoi.
A chicotit scurt.
– Dar, mă rog, asta nu e nimic pe lîngă spectacolul pe care l-ai dat pe caldarîm. Dacă nu veneam la timp, poate îţi ieşeau naibii sfîrcurile la soare.
Am început să rîd puternic. Un rîs de-ăla care-ţi umflă fiinţa.
– Acum îi înţeleg pe aurolaci, a spus ea atît de serios încît am luat-o razna.
– Mă gîndesc la bieţii bărbaţi cărora ai fost nevoită să le coşi vreun nasture… Am imaginea deja. Cum bagi tu aţa în ac şi-ţi pică zulufii în ochi, cum îl sufli în sus disperată ca să vezi ce dac[ e culoarea potrivită, cum te lupţi haotic să-nfigi acul în material, cum te înţepi ca proasta şi a doua zi pleacă ăla de la tine cu cămaşa pătată de sînge şi un nasture cîş. Trist, femeie, foarte trist…
– Hai, sictir, chiţăie ea. Te dai mare că eşti fiică de croitori…
Rîdeam isteric acum, susţinîndu-ne reciproc, rostogolindu-ne pe iarbă, să facem mai mult loc valului ăsta de fericire nebună.
– Mai bine uită-te la tine în ce hal ţi-ai tăiat pantalonii, un crac mai lung, altul mai scurt… nu se lasă ea mai prejos.

Cînd Ioghi s-a apropiat de noi, deja loveam inconştiente iarba şi pămîntul cu picioarele, atît de cutremurate eram de cascadele astea.
– De ce rîdeţi? a gîlgîit şi el.
Ne-am oprit o clipă, cu ochii mari, să-l desluşim mai bine printre lacrimi şi umbrele serii. Era şi el în tălpile goale, cu cămaşa descheiată, eliberat de prafurile, leacurile şi alifiile lui. Ronţăia alune, aruncîndu-le în sus şi prinzîndu-le cu gura.
– Mă, tu vezi ce prinzi?
– Alune, da.
– Vezi să nu-ţi intre o muscă în gură.
– Doamne fereşte, după aia tre’ să mă rog la Împăratul muştelor să mă ierte.
Am explodat din nou amîndouă, înnecîndu-ne de-a binelea. Aveam crampe la stomac dar nu ne puteam opri. Şi era aşa, că din cauză că încercam să inspirăm ca să avem destul aer pentru următorul hohot de rîs, se lăsa o tăcere de două secunde sau mai multe, timp în care Alin ne dădea alte motive de chiţăială.
– Bine că nu mi-au rupt şi mie ăştia tricoul că după aia trebuia să umblu mîine ori flămînd, ori fără tricou. De unde atîta buget…
Deliram. Era chinul naibii să ne oprim.
– Mă duc să vă aduc nişte apă, că mi-e că faceţi apoplexie şi nu vreau să merg singur mîine. N-o să am cu cine să mă mai cert.
Ne-am potolit într-un final. El s-a dus să facă rost de apă să ne ude sau să ne dea să bem, cine ştie ce era în capul lui.
– Nici nu mai ţin minte de cînd n-am mai fost atît de fericită, zice ea.
– Fără nici un motiv real… continui eu. Doar pentru că sîntem…
– Aici, acum…
– Departe de toţi…
– Sub cerul liber…
– … ca nişte aurolaci
- vai de capul nostru!

Şi atunci, în clipa aceea, cerul a explodat şi el în focuri de artificii. S-au auzit strigăte, ţipete şi ca un făcut, Nejerrila s-a umplut iar de oameni, beţi de fericire. Cu tricouri sau fără.
– A cîştigat Spania! ne-am dat noi seama.
– A cîştigat Spaniaaaaa… a alergat Alin către noi cu două bidoane de apă în mîini. Mîine vom ajunge înaintea germanilor la oricare albergue vrea muşchiul nostru. Vor fi prea terminaţi să le mai pese unde dorm…
Am continuat să rîdem descrescător pînă s-au terminat alunele lui Alin şi s-au stins focurile de artificii.”

cafe con leche, pp 270-272, subcapitol “Oraşul oamenilor cu tricouri rupte”

Update

Am impresia ca nu se mai termina, in sensul ca ma simt inca prinsa pe drumurile alea, dar s-ar putea sa fie pentru ca refac acum totul din oras in oras, sau din sat in sat.

Introspectie kilometrica.
Cu o bucurie fantastica, chiar si in scenele mai dure.
Asta in timp ce Adina se pregateste sa plece in Turcia, A. sa vina in Romania sa-si vada parintii, bucuroasa c-a terminat cu doctoratul, dar din august se muta in Copenhaga, Nadia se muta si ea in Africa de Sud, parasind definitiv Dubaiul, Ratza e bandajat pe coclaurile de pe Camino, cu doruri aprige de tara, dar are un ritm de 30 km/zi, Edi isi incearca norocul in Oslo, iar Mayra traduce de zor o carte ca sa aiba bani sa traga o vizita in Spania. Ei bine, sper sa si-i primeasca, haha… Oana ma intreaba si ea care sint formalitatile de obtinere a rezidentiatului, cu ginduri de mutat in Bercelona.
Numai eu stau si scriu despre calatorit in loc sa plec cu Vodky next destination Ibizza.
Tin minte ca scriam cindva insemnari cu titlul „destination unknown”.
In sfirsit terminat capitol 1.
Ma astept la multe dupa aia, mai putin la fair play, dar nu conteaza. Acum pot sa ridic din umeri.
In fiecare zi iau decizii fara sa ezit.

Am cumparat ieri cartea prezentatorului german Hape Kerkeling, cel care a facut si el Camino in iunie/iulie 2001, a publicat-o mai intii in Spania, apoi s-a vindut – scrie pe coperta IV – in peste 30 milioane exemplare (a luat si un premiu) si in urma careia incepind de anul trecut Camino era full de germani. L-a ajutat si faptul ca era foarte popular in tara lui datorita emisiunilor sale de divertisment, plus premii de televiziune.
Am cumparat-o ca sa ma linistesc. E cu totul alta mincare de peste. Altfel, ar fi fost pacat, fiindca ar fi trebuit sa renunt la 450 pagini scrise, la naiba, cita rabdare am putut sa am cu cartea asta. Si inca mai urmeaza. Nu mai e mult, dar destul.

O citesc cu dictionarul in fata. Nu merge chiar asa de greu. Se numeste „Bueno, me largo” (s-ar traduce: „Bine, hai ca plec” sau „Ok, e timpul s-o intind”, sa merg mai departe etc.)
O sa vars si saptamina viitoare aici alte pasaje din subcapitole terminate deja si, intre timp, daca se gaseste un traducator romana / spaniola, foarte bun, cu experienta, si dornic sa-si lege numele de cartea mea sa-mi dea de veste. Am adresa de mail pe-aici pe undeva pe blog.

A, si a plouat in sfirsit si pe aici. Asa ca mi-am amintit de scena aceasta. Un film pe care l-as revedea oricind.

ICOANE…

“L-am măsurat din cap pînă-n picioare, că şi-aşa nu aveam ce să fac. Ce-i drept, avea o voce baritonală impresionantă, dar nu înţelegeam ce se întîmplă. (…)Îl priveam contrariată încercînd să descifrez care e şpilul în cîntatul acesta, iar îmi treceau prin cap vîrtejuri de întrebări. Alin era extaziat de întîmplare, Mayra se lăsase moale pe scaun, eu simţeam doar că încep să mă satur de povestea asta cu spiritualitatea.

– Hai ajunge! le-am spus şi le-am făcut semn să ieşim.

N-aş şti să spun acum ce anume mă deranjase, poate figurile tuturor prosternate în faţa altarelor, evlavia asta întrupată în priviri care se lovea doar de nişte obiecte poleite în aur, de pereţii unei biserici mereu mute, cu icoane şi mai mute, crucifixuri reci, biserici ce uneori dădeau prin gurile preoţilor răspunsuri ce nu-mi foloseau la nimic, dar miroseau a ceară şi lumînări stinse. Era linişte acolo, desigur, dar nu ca cea dintre cuvintele mele unde era libertate, nu ca cea din Pirinei, care te înălţa, nu una cutremurătoare de revelaţii care te motiva, nu una care te aşeza în ascultare, care săpa, care-ţi unea părţile întregului numai bine să se rostogolească în tine, nu liniştea din unele muzici pe care le ascultam şi deveneam sunet, deveneam cîntec, deveneam ca apa limpede… era doar o linişte apăsătoare care mă micşora, mă sfîşia. Ochii îngerilor de porţelan erau morţi, nu priveau pe nimeni, nu era pic de căldură în ei, harpele lor erau mute şi ele, absente sub degete care mimau mişcarea, era întuneric, aproape beznă, orbecăiam în pustiu parcă şi-n acel moment vocea lui Gerard care împodobea pereţii cu inflexiunile ei calde, suna absurd, total aiurea. Cînta pentru noi? De ce n-o făcuse afară? De ce îi trebuia un altar poleit pentru asta? De ce nu la hanul lui don Manolo, acolo unde erau mai mulţi oameni ce l-ar fi putut asculta?

Viaţa era afară.
Se scurgea lent şi cald din băşicile mele. Toată religia mea concentrată într-un mers sprinţar, aparent fără sens. Îmi simţeam muşchii lungindu-se şi sîngele meu curgea curat în ele, coapsele se întăreau cu fiecare pas, iar eu mi-l aminteam deodată pe unchiul meu, fratele cel mic al tatei, în jurul căruia se strîngea toată strada Împăratului Traian cînd le cînta la acordeon şi improviza pentru fiecare cîte o melodie şi ochii tuturor erau veseli, iar el avea atîta viaţă în ei încît ne injecta pe toţi cu ceva ce aş putea numi acum „dragoste pentru oameni”. Dragoste care venea de la oaia neagră a familiei. Boxeurul acordeonist. Mort la 36 de ani de tristeţe. Tristeţea de a a-şi vedea fraţii şi părinţii cum se prăpădesc de la an la an şi nici o clapă din acordeonul lui, sau din orga ce i-a fost atît de dragă, n-a putut să-i salveze.

Mai tîrziu cînd am dăruit orga asta unui prieten, pentru că îmi făcea rău s-o mai văd acolo, neatinsă de nimeni, am sperat că sub degetele lui vor reînvia sunetele ei pentru alţi oameni. Poate ar fi trebuit să-i spun povestea lui Ismet, n-ar mai fi zăcut acum plină de alt praf. Unul al indiferenţei. E ironică viaţa, nu? Ştiam asta deja.
Aşa că nu-mi rămînea altceva de făcut decît să depăşesc momentul care nu era durere, ci constatare, observaţie rece, metalică, dură. Poate că Mayra avea dreptate, eram o femeie dură, făcută să supravieţuiesc acestor morţi care-mi răpiseră teama de moarte, încă înainte de a o avea. Tot era ceva… “

(Cafe con leche, pp 251-252, subcapitol “Ciondăneli”)

Scriitorii si refugiile lor

Cabane, case la tara, sanatorii, castele sau turnuri au fost locurile unde fiolosofii si marii creatori de literatura si-au construit operele. Ideea e ca uneori poti sa innebunesti de atita previzibil, de atitea vesti care se duc incolo si incoace, fara sa foloseasca nimanui. Cind eram mica ii vedeam pe scriitori ca niste stinci dure, pe care tot incercau sa le modeleze altii si nu reuseau. Dar aia tot incercau, stincile rezistau. Ii simteam puternici pentru ca aveau de aparat idei fata de ei insisi in primul rind si apoi fata de opera lor. Singuri in turnurile lor de beton armat. Luptindu-se cu constiinta lor (pe-asta sa-l las, pe-asta sa nu, asta are importanta aici, astalalt nu, ce vreau sa spun de fapt, ce vreau sa transmit, cit sa dureze in timp toata nebunia asta). Mi-i inchipuiam vorbind in timp ce se plimbau prin gradini si punindu-si ordine in idei. Desigur, vorbesc despre giganti, desi poate si aia care-si reduceau existenta scriitoriceasca la o carte sau doua, pierdute in praf acum, visau la gradini, case, insule pustii, refugii in care existenta oamenilor sa nu le influenteze deciziile.

Intotdeauna am fost convinsa ca daca imprejurarile nu te ajuta, atunci trebuie sa ti le creezi. Si ca multi n-au ajuns unde trebuie pentru ca au fost prea comozi, le-a fost mai simplu sa renunte, iar mai apoi au trait o viata plina de frustrari si si-au indreptat atacurile cine mai stie impotriva cui.

Nietzsche a evadat din viata lui academica galopanta si si-a gasit refugiul in Sils-Maria in 1881, un loc solitar cu clima uscata, care i-a permis sa lupte impotriva migrenelor. Acolo, in Alpii suedezi elvetieni, afirma el ca “a gasit pamintul promis” si avea impresia ca “asista la nasterea lumii”. Vreme de cinci ani si-a petrecut indelungi perioade intr-o casa rustica. Desi unii au interpretat viziunile sale ca probe evidente ale dementei, in Sils-Maria filosoful si-a convertit intuitia intr-o gindire liberatoare, aici s-a nascut germenele din “Asa grait-a Zarathustra” si numai gindul ca l-ar putea vizita cineva in refugiul sau il imbolnavea. L-am citit in spital, acum 12 ani, nici ca se putea o atmosfera mai buna pentru Zarathustra lui. Stadiul actual: Casa pe care a ocupat-o Nietzsche este acum muzeu si se poate vizita (aici: www.nietzschehaus.ch)

Friedrich Holderlin a trait o viata atit de bogata social ca a dat-o la un moment dat in niste crize de nebunie. In 1806 a fost spitalizat intr-o clinica, iar medicul sau i-a spus ca va mai trai 3 ani. Si aia abia abia. Din fericire, Ernest Zimmer, un timplar de lux, care fusese fascinat de poemele sale l-a invitat la el acasa, de unde n-a mai iesit decit dupa 36 de ani, cind a murit. Timplarul l-a instalat in incaperile din Turnul Tubinga de unde Holderlin putea vedea riul Neckar si culmile muntilor Suabia. In mijlocul familiei Zimmer, Holderlin a gasit dragostea de care avea nevoie sa nu innebuneasca de tot si linistea intrerupta doar de zgomotul penei de gisca pe hirtie. A scris aici sute de versuri pe care le-a semnat cu pesudonimul Scardanelli. Refugiul sau din Tubinga (Germania) a fost atit de bine conservat incit se gasesc acolo, intr-un urcior, firicelele de lalele pe care i le-a daruit un alt poet, Ludwig Uhlan, de ziua lui.

Heidegger si-a construit in 1922 o cabana in Todtnauberg, o localitate situata in partea meridionala a muntilor Padurea Neagra, la o inaltime de 1150 m de nivelul marii. Cabana care s-a transformat imediat in atelierul lui de lucru si intre peretii careia zicea ca a gasit locul perfect de gindire. Filosoful considera ca aceasta cabana ii permitea sa simta miscarile si duritatea, cu sensul de salbaticie, a naturii in toata splendoarea ei. Muntii, schimbarile vremii in functie de anotimpuri, cruzimea vietii rurale, luptele animalelor salbatice pentru teritorii, toate acestea i-au servit lui Heidegger pentru a explora si a-si extinde ideile despre fiinta umana. Arhitectul Adam Sharr in lucrarea sa “Cabana lui Heidegger” spunea ca “avea o dimensiune morala in interpretarea pe care Heidegger o dadea cabanei sale si imprejurimilor. Simtea ca gindurile si reflexiile lui derivau din acest loc”. Cabana exista si acum, dar actualii proprietari ar prefera sa nu fie deranjati cu vizite inoportune.

Michel de Montaigne, cel care a inventat genul “eseu” s-a nascut si a murit intr-un castel din Franta sec. XV, in Dordona, cunoscut sub numele Castelul de Montaigne. Simplu. In 1571, pe la 38 de ani, si-a instalat biblioteca la etajul 2 si si-a facut acolo un atelier de lucru, unde ginditorul se refugia pe timpul iernii, pentru a pacali frigul. Biblioteca avea peste 1500 de titluri. Probabil ca Montagne este scriitorul in a carui opera se reflecta cel mai mult imprejurimile in care a trait. Castelul aluat foc in 1885, dar flacarile nu au atins biblioteca lui Montaigne, care acum este considerata monument istoric si se poate vizita.

Dupa o lunga perioada de sedere intr-un ospiciu din Waldau, Robert Walser a fost transferat intr-un sanatoriu mental din Herisau, unde a ramas pina la moartea sa, 23 de ani mai tirziu. “Nu sint aici pentru a scrie, recunostea el, cit pentru a nu innebuni”. In vederea revenirii sale la literatura, Walser isi dedica orele participind la activitatile personalului sanatoriului. Subordonarea la regulile de acolo, lucru pe care l-a aprofundat mai tirziu in lucrarile sale, i-au readus pacea spiritului pe care nebunia sa i-a rapit-o. Isi petrecea timpul cu ceilalti pacienti si evita contactul cu exteriorul, delectindu-se doar cu contemplarea naturii si lungile plimbari in afara sanatoriului. In una dintre aceste plimbari a fost gasit cadavrul sau in zapada, intr-un 25 decembrie. Locul este in continuare sanatoriu pentru bolnavii mintali.

David Thoreau si-a construit o cabana pe un teren cedat de amicul sau Ralph Waldo Emerson. S-a instalat acolo in 1845 si a abandonat locul doi ani mai tirziu. In toata aceasta perioada a scris doua carti “O saptamina in Concord si pe riul Merrimack” (unde relateaza o excursie la fratele sau) si faimoasa “Walden sau viata in paduri”. De exemplu, Thoreau povesteste aici cum facea curatenie in cabana. Se trezea in zori, scotea mobilele afara, pe iarba, sa le aeriseasca si apoi le baga inapoi inauntru. Haha! Ce tare! Mi-a placut partea asta. Cabana se afla la citiva km de oras unde locuiau familia si prietenii sai, pentru ca pentru Thoreau deconectarea de la viata sociala nu a fost niciodata absoluta. De aceea, Thoreau a explicat de ce a renuntat la refugiul sau “pentru ca mai avea si alte lucruri pentru care sa traiasca”. Asa ca, dupa ce a simtit ca se incheie experimentul sau, acela de a trai exclusiv in natura, s-a intors la familia lui. Cabana Walden nu mai exista, dar Thoreau Society a construit o replica in acelasi loc, unde, daca vrea cineva, se poate duce sa experimenteze viata prin pustiuri.

PS: Mai nou, am inceput sa citesc in spaniola. Ma simt ca un copil de 6 ani care descopera cititul. Sint curioasa in cit timp voi ajunge la 10 ani, sa vad si eu cum se simtea Fat Frumos cind crestea intr-un an cit altii in sapte. Adevarul este ca in ultimul an am primit mai multa informatie de prin calatorii, cursuri si de la oameni noi, decit in sase ani de capitala balamucita. Si lucrurile se tot schimba. Nu ca nu mi-ar fi dor uneori, rareori, de unele lucruri si tot timpul de vechii prieteni, dar timp sa avem, ca prezentele nu sint neaparat necesare. E de-ajuns a fie dorite.

Amintiri din alta viata

“Altfel, ei sînt oameni fini, nu-i atinge nici vîntul, nici ploaia, ei, de fapt, zboară cu aripi de catifea, transparente, ca cele de libelulă, fîl, fîl, I’m so pretty, I’m so pretty, come and hunt me, oameni diafani, dar plini de spume şi venin, nu se obosesc să facă sex că vor mai întîi recunoaştere spirituală, au nevoie de un genunchi în pămînt (Do you marry me?), de băi separate, să nu dispară dragostea, sînt aşa ca o specie rară de căţei aristocraţi, snobi pînă-n vîrful sulii sau lindicului, îţi zîmbesc mieros şi îi vezi cum dau din coadă pe lîngă tine, dar te faci că nu vezi tîrcoalele astea, care sînt atît de evidente, că ar face-o să roşească şi pe vecina mea din copilărie, tanti Veta, bîrfitoarea cartierului.
– Te-ai pornit, nu glumă, observă Mayra.
– Ei bine, şi tu faci hatîrul intereselor lor, mîngîindu-i pe cap cu o vorbă bună, ştii că le place, mai ştii şi cît de repede uită, totuşi o faci cu satisfacţie, nu le dai de înţeles nici măcar o clipă că vezi dincolo de gaura sufletului lor, pe care şi-o acoperă cu vorbe pastelate, mai mult roz-verzui de te ia pişarea cu boltă, şi ştii de ce rînjesc?
– De ce? mă întreabă ea.
– Pentru că nu există satisfacţie mai mare cînd timpul îţi demonstrează că nu te-ai înşelat în privinţa lor.
– Poate pentru tine. Mie mi se pare pierdere de vreme.
– Asta pentru că nu ai de-a face cu mediul ăsta ipocrit în care interesele guvernează principiile. Nu-ţi mai rămîne decît să te joci ca să n-o iei razna.
– Ce fel de interese?
– Să nu subestimezi niciodată foamea omului de a avea cele 5 minute de glorie, de a se duce cu ziarul acasă şi a răcni din poarta casei: “mamă, tată, fiţi mîndri!”
– Nu e nimic rău în asta!
– Nu e, atunci cînd vine de la sine… Cînd cineva te descoperă, îi place ce faci şi-ţi menţionează rezultatele, iar apoi tu îţi continui viaţa de unde ai lăsat-o. Eu vorbeam de ăia care se învîrt ca titirezul pe lîngă tine, sînt insistenţi (ei se consideră delicaţi), numai ca să obţină acele minute de glorie, fără de care nu pot trăi. Sigur că în esenţă şi mie mi se pare pierdere de vreme. Dar din cînd în cînd mai apare cîte unu care vrea palme.
– Şi de ce trebuie să i le dai tu?
– Nu i le dau eu. Îi dau doar minutele alea atît de preţioase de glorie. Palmele şi le dă singur. Cade în plasa propriei aroganţe sau pizme, care e mai mult ignoranţă, fiindcă niciodată nu voi spune cînd şi cum şi cu cine m-am antrenat pe tărîm psihologic. Şi-apoi oamenii funcţionează după tipare, iar ale ăstora de care-ţi spun sînt cel mai uşor de descifrat.
– Acum înţeleg. Dacă nu spui, sau nu arăţi, au impresia că-şi cunosc adversarul.
– Adversarul ăsta e numai în mintea lor. Ei nici nu există pentru mine. Doar dau formă temerilor lor, sau dorinţelor lor atît de transparente, şi numai dacă văd că întind coarda ştiu cum să-i derutez mai tare, astfel încît să reacţioneze.
– Şi de ce vrei să reacţioneze?
– Fiindcă nu-mi place minciuna. Nu-mi place pupincureala. Fiindcă vreau să le văd limitele. Îi provoc pînă cedează. Lucru care, oricît de satisfăcător ar fi, mă întristează. Şi-apoi, în spatele dorinţei de a le vedea limitele, stă mereu speranţa că mă voi înşela.
– Şi???
– Şi nu s-a întîmplat să mă înşel decît de trei sau patru ori. Şi atunci am avut cele mai violente bucurii. Îmi venea să muşc cerul de fericire.

(…)

Nu ştiu de ce după ziua aceasta a opta, cînd discuţiile noastre s-au relaxat în aşa măsură încît eu hotărîsem iar să merg mai departe cu ei, am mai rămas împreună doar alte 3 zile. Nu ştiu de ce ne-am despărţit cînd era să facem moarte de om în alte dăţi una pentru cealaltă.
Ştiu că ce-a urmat a avut un efect devastator asupra mea. Unul care mi-a prins însă bine, am realizat asta după luni bune de la aceste întîmplări. Dar atunci… atunci s-a prăbuşit tot Camino-ul în mine.

(…)

– Mamă, ce mai zi şi azi, zice ea… Mai lipseşte să mă mai sune vară-mea cu vreun scandal sau să mai trimită nepoată-mea alte sms-uri dramatice şi ar fi completă. Mă, ce proastă sînt… făcută grămadă! Să mă doară pe mine prostiile astea.
– Pe oricine ar durea…
– Pe mine mă seacă să mă cert, mă întristează…
– Oamenii au orgolii de apărat, false imagini, secrete idioate… Chiar e penibil!
– Ştiu că e!
–… ca dovadă ce-a ieşit!
– Eu nu pot să înjur şi nici să fac spume. M-am gîndit doar că poate nu ştiu să scriu ce vreau să transmit şi că e cazul să mă opresc, dacă tot mă înţeleg greşit oamenii. Să scriu doar pentru mine, să nu mai las să citească şi alţii. Nu m-am supărat, cînd mi-a scris Sec ăla ce mi-a scris, dar m-a rănit. Nu e vina lui, e vina mea, că mă las rănită. Eu am încercat să fiu altfel… să nu mai răspund la rău cu rău, pentru ca asta în primul rînd îmi face mie rău, după aia, mă simt vinovată, că poate n-am înţeles bine, că poate am zis ceva prea rau, că poate l-am rănit pe celălalt, că poate…o gramada de poate de-ăştia prosteşti. Şi-apoi cînd mă apăram mai mult, spuneam şi lucruri pe care nu le gîndeam cu adevărat, şi cuvinte care dureau prea tare. Calea de mijloc mi-am zis că o să fie cea mai bună.
Se chinuia aiurea. Eu încercam s-o liniştesc. Nu prea mi-a ieşit atunci.
– Aia e cea mai rea. Nu există cale de mijloc. Sau trebuie s-o experimentezi şi pe asta, dacă tu crezi că asta e bună şi-ţi face ţie bine. Eu cred că nu e. Ştiu oameni care se urăsc de moarte, dar în public rar poţi vedea o linguşeală mai mare. Mie abia atunci mi se face rău.”

(Cafe con leche, fragmente din pp. 229-230 şi 239, 242, subcapitolul “S-a terminat cu gogoşile, domnule Sec!” )

P.S.

Nu am fost fan Michael Jackson, dar a fost vreme cind am rearanjat mobila in camera mea ca sa am loc sa dansez pe muzica lui. Daca a stiut să facă ceva cu adevărat foarte bine, în afară de muzică, a fost să ridice lumea de pe scaune. “Come together”, preluata de la John Lennon, varianta MJ. Doi oameni care n-au trăit degeaba.

Un link

pentru cei interesati:

Federatia Internationala a Traducatorilor.

Mai multe nu mai spun ca deja ma doare gura si oricum simt ca mi-o bat de pomana.

Peñiscola

La vreo 300 km departare de Zaragoza se intimplau altele:

“>

Pare ca nu e cine stie ce. Nu statiunea asta, ci ceea ce se intimpla intr-o zi la mare (poate o sa pun mai incolo si alte poze). Adevarul e ca mi-era dor de mare.

Prada cu care am venit acasa: o sacosa de scoici, banderole de pirati, a mea cu scalpuri, a lui Vodky fara, o cirma de vapor in miniatura, cu castelul lui Benedict al XIII-lea (sau Papa Luna), o minge de baschet, carti de joc, nisip peste tot şi o pojghita de bronz. Şi un văr primar (unul dintre cei 21) recuperat din Ibizza (unde lucreaza de vreo 3 ani), cu care n-am mai vorbit/văzut/interactionat de ani de zile.

Concediu placut sau, dupa caz, spor la lucru!

Later edit:
La 3000 de km de capitala, s-a intimplat un tirg si nu i-am simtit lipsa. In schimb, mai am putin si termin cartea lui Jen “Viteza intunericului” care a ajuns la mine cu viteza luminii tocmai din Timisoara, una dintre cartile bune care circula in club. Cu celelalte nu ma grabesc deloc. Am viteza melcului. Motivatie redusa. Si caldura peste toate astea…

Alte poze:

Castelul lui Benedict XIII

Baruri si berarii

“În unele baruri era o mizerie de nedescris, cocoloaşe de pachete de ţigări goale, şerveţele murdare, mucuri, cenuşă, toate în faţa barului, urmele trecerii oamenilor pe acolo. Am aflat tîrziu că acesta este obiceiul spaniolilor. Se simt bine cînd nu se conformează scrumierelor, gazdele nu te lasă să te stresezi din pricina micilor tale gunoaie şi abia apoi am înţeles privirile ciudate pe care mi le aruncau barmanii atunci cînd le ceream o scrumieră, chiar şi cînd fumam pe terasă. Aproape că-i ofensam.

Acum, stînd aşa afară, în faţa berăriei cu rezonanţe caragialiene, aveam o senzaţie de vis în vis, probabil venită din amestecul acesta de nou şi de vechi, de linişte găsită pe coclauri şi de oboseală asumată, de îmbinare a culturii române cu cele spaniole. Nu m-aş fi mirat dacă un don Quijote ar fi descălecat de pe cal şi ar fi cerut un butoi de vin şi l-ar fi băut cu Caragiale într-un colţ întunecat, apoi amîndoi ar fi ridicat halbele şi mi-ar fi făcut cu ochiul.
Era atît de ireal totul…
Totul.
Chiar şi acum cînd le pun cap la cap am din nou aceeaşi senzaţie că pentru o lună am trăit într-o poveste cu zeci de personaje care mi-au ieşit în cale pentru că aveam nevoie de ele, aşa cum eu le-am ieşit altora în cale pentru că ei aveau nevoie de mine. Oricît aş întoarce-o pe toate feţele, oricît mi-aş dori să găsesc o logică a faptelor care s-au întîmplat, pînă la urmă acesta e purul adevăr. Şi numai cei care au mers pe drumul acesta pot înţelege cît de dureros de simplu e adevărul acesta.

De-aceea am decis că e mult mai bine să urmez firul kilometrilor şi al discuţiilor, fără să fac literatură. Poate că pînă la urmă acesta este marele reportaj al vieţii mele. Şi-atunci toate căcaturile pe care le-am înghiţit în redacţiile de dinainte, unde n-am putut să funcţionez normal, orice ar însemna normalul acesta pentru ziariştii români, încep să capete sens.”

(Cafe con leche, cap I. Hai hui prin lume, p. 218, “Porumbeii lui Alin”)

Un om bun

“– Eu ştiam varianta cu pescarul, spun. Se pare că un pescar a găsit mormîntul sfîntului, urmărind strălucirea unei stele căzătoare. Şi ei bine, tot drumul ăsta pe care l-a făcut el urmărind steaua cu pricina e Camino pe care mergem noi acum.
– Da, zice Gerard, e şi asta o variantă, dar nu tocmai cea corectă.
– De unde putem şti care e cea corectă, dacă e o legendă?
– Dar ce importanţă are care e adevărul dintr-o legendă?
– Tocmai ca aceasta să nu mai fie doar o simplă legendă…
– Ai nevoie de fapte ca să crezi?
– Da, spun cu convingere.

El zîmbeşte pe sub mustaţă. Nu-i văd zîmbetul, îi văd privirea. Seamănă zîmbetul ăsta ascuns, pe care-l simt blajin, cu cel al lui Mario atunci cînd i-am spus că drumul acesta nu are cum să schimbe scepticismul meu.

Toţi cred vorbele tuturor. Ăsta e alt fapt. Nu mai spun nimic. Dar discuţia devine obositoare pentru că în acelaşi timp şi mărşăluim. Propun un popas.

Ne aşezăm chiar acolo, în praful drumului îngust, barînd aproape calea celorlalţi pelerini. Ne întindem izoprenele şi Alin începe să scoată din rucsac fasolea, năutul, brînza topită, pîinea, alunele, biscuiţii etc. Gerard înlemneşte şi nu se poate abţine:

– Mergeţi cu atîta mîncare după voi?

Eu izbucnesc în rîs. E de-a dreptul uluit.
– Ce-a zis? întreabă Alin.
– A zis că-i e foame.
– Păi, nu-i nimic, că uite cîtă mîncare avem la noi. Îi dăm şi lui, doar n-o să mîncăm noi şi lui nimic.

De data asta rîde şi Mayra, care e şi ea vorbitoare de franceză.
– Da, mă, nu mai rîdeţi atît.
Şi-i bagă sub nas francezului o bucată mare de pîine în care îndeasă trei bucăţi de brînză topită şi din rucsacul lui mai ies 4 ouă fierte. Aproape zbier la el:
– Pe-astea de unde le-ai mai scos, mă?
– Le-am fiert azi dimineaţă înainte să vă treziţi voi, în bucătăria pensionului. Că rămăseseră de ieri.
– Poate ne intoxicăm, curăţ eu deja coaja unui ou.
– Lasă că nu te intoxici. Şi, în plus, dacă se întîmplă asta, am leac şi pentru dezintoxicare.

Gerard se uită de la unul la altul. Trebuie să ne fi considerat foarte ciudaţi, cine ştie? Ciudăţenia era oricum ceva normal pe Camino. Nu stă prea mult pe gînduri şi începe să mănînce alături de noi, fără fasoane, ba chiar cu poftă. Genul de bărbat care-mi place.
– Ce faci în viaţa de zi cu zi? îl întreb.
– Cînt prin biserici.

Mă întreb dacă asta e meserie. Dacă se cîştigă din aşa ceva, dar nu merg mai departe cu întrebările.
– Bisericile de pe Camino? continuă însă Mayra.
– Sau catedrale, răspunde.
– Interesant.
– Ce slujbă are? ne întreabă Alin.
– Cîntă, zicem amîndouă.
– Aţi avut dreptate, e artist.
– Mda, fac eu.
– Buen Camino! strigă Alin la nişte pelerini chinezi înfăşuraţi din cap pînă în picioare cu valuri albe de pînză, ba unii şi cu mănuşi, să nu-i prindă soarele.Trec pe drum, într-un vîrtej de beţe, vorbe şi praf.
– Buen Camino, îi răspund aceştia, încercînd să nu intre cu totul în mîncarea noastră.

Oricare dintre prietenii noştri de-acasă, dacă ne-ar vedea mîncînd aşa, cu gurile pline, cu mîinile băgate pînă la cot în borcane şi conserve, folosind degetele în loc de tacîmuri, ar spune probabil c-am înnebunit.

Ah, orezurile Alinuţei pentru care ar invidia-o orice chinez cu mănuşi sau fără. Ah, restaurantele în care mîncam la prînz caşcaval pane şi ah, ficăţeii de la Hanul lui Manuc… şi ah, figurile pe care le făceam chelnerilor care ne aduceau pahare nespălate sau limonade cu zahăr, în loc de miere cum cerusem. “

(Cafe con leche, cap I Hai hui prin lume, pp 186/188, “Don Manolo”)

Si pt Ratza:

Cind ajungi in Estella, ar trebui sa fii acolo cam peste 6 zile, daca urmezi traseul pe care ti-l vor da cei din Saint Jean, cauta Albuergue Municipal de pe calle Rua, acolo il vei gasi pe don Manole. Este un refugiu gratuit, nu foarte dotat ca altele, dar vei petrece cea mai frumoasa noapte acolo. O sa vezi maretia unui om simplu, vei minca gratuit la cina, la fel nu cine stie ce, dar va fi una din cele mai bogate mese din viata ta. O sa vezi singur de ce. Sint doua refugii in Estella, dar tu cauta-l pe asta. De asemenea in caietul de oaspeti, de altfel, cred ca singurul pe care l-am semnat pe Camino, o sa vezi scrisurile noastre: al meu, al Mayrei si al lui Alin. Transmite-i salutari lui don Manolo din partea noastra. O sa-si aduca aminte daca ii spui de jurnalista din Romania, careia i-a povestit despre ciinii din Foncebadon. Sa treci pe-aici sa ne spui ce faci, o sa-ti lasam mesaje si/o sa-ti mai dam niste ponturi.)

(don Manolo, cel cu tricou albastru, si Gerard)

Discutii…

De ieri (cu sensul de trecut):

“– Tu cunoşti oameni care încă mai au robinete cu rozetă? întreb din senin pe oricare dintre ei.
– Ce te-a apucat?
– Nimic. Sînt curioasă.
– Bunică-miu avea ditai rozeta la robinet, zice Ioghi.
– Şi eu am avut o pompă de grădină cu cel mai idiot robinet cu rozetă. Avea personalitate. Trebuia să învîrţi de rozetă pînă la refuz ca apa să aibă presiunea necesară pentru udat roşii sau trandafiri.
– Al meu dacă avea presiunea prea mare înnebunea furtunul şi ieşea din robinet încolăcindu-se ca un şarpe negru. Ţipam ca apucata şi alergam cu soră-mea după furtun.
– Le mai aveţi? Că la mine s-a dus şi grădina şi pompa din curte. A mai rămas furtunul… zic cu regret.
– Eu am rămas doar cu rozeta, spune şi Alin.
– Rozeta aia trebuie păstrată cu sfinţenie, presupun…
– Eu am găsit într-o zi, tot în grădină, o bujie. Aveam 13 ani, îşi aminteşte Mayra.
Ştiam povestea cu bujia. Rîd în cafea mînzeşte.
– Ce bujie?întreabă amicul nostru.
– O bujie de Dacie, completez. Dar spune mai departe că e povestea ta.
– Şi ce-ai făcut cu ea?
– Era o zi ploioasă şi mi s-a părut foarte tristă, cum stătea ea aşa în noroi. Şi pentru că eram un copil singuratec am luat-o şi am început să mă joc cu ea. Îi spuneam tot felul de basme. Dormeam cu ea în palmă, o spălam, o îngrijeam. I-am pus şi un nume.
– Ce nume? e nerăbdător Alin.
– Alain Delon, nu mă pot abţine.
Mayra tocmai terminase de ronţăit cotorul mărului şi-l aruncă direct într-un coş de gunoi, nimerindu-l de la o distanţă de 30 m.
– Ce vrei, era cel mai frumos bărbat care apărea în filme la vremea aceea.
– De acord, susţin. Şi eu dacă mă împrieteneam cu o bujie tot Alain Delon i-aş fi pus numele.
– În loc să te joci şi tu cu păpuşi ca orice fetiţă…
– Le jumuleam.
– Eu le decapitam, după ce le scoteam ochii.
– Sper s-ajung întreg la Santiago…
– Speră!
Mi-amintesc după-amiaza cînd m-am mutat cu ea. Şi cînd am început să răstorn sacii cu haine şi cărţi. Şi cînd m-am aşezat pe pat. Şi cînd am simţit sub fund bujia şi cît de derutată am fost, că ştiam sigur că nu din sacii mei căzuse. Şi că chiar am vrut s-o arunc. Şi că poate chiar o făceam dacă nu zbiera la mine ca turbata:
– Las-o în pace! E bujia mea.
Şi cînd am scăpat-o din mîini ca arsă. Şi cum mi-a explicat ea rîzînd că e prietenul imaginar cu care încă mai vorbeşte.
– Şi ce-i spui?
– Diverse.
O aruncase între timp. Avea totuşi 33 de ani. O prietenie rară, am putea spune.
– Tu mai ai rozeta? îl întreb pe Alin.
– Bineînţeles.

Adevărul este că mai bine să te împrieteneşti cu bujii şi cu rozete decît să-ţi pierzi timpul cu unii oameni.

– Dar de ce ai întrebat de pompele alea?
– Am cunoscut odată pe cineva, un tip înstărit, să zicem, de care m-am îndrăgostit la vremea respectivă, să zicem, şi am avut o discuţie despre robinete. Era convins că nu mai există oameni care să aibă pompe în curtea casei şi că pompele alea, oricum ar fi, imposibil să aibă rozete. Zicea că totul funcţionează acum pe clape.
– Ai lasă-mă… Şi pe ce lume trăia ăsta?
– Asta l-am întrebat şi eu. “Băi, tu pe ce lume trăieşti? Încă mai există mori de vînt şi cumpene la fîntînă, cum să nu existe robinete cu rozetă?” “Înseamnă că ăia sînt prea săraci ca să mai conteze”, zice el. “Ete căcat”, izbucnesc – şi-aici individul s-a încruntat, că el mă credea educată. La unii, educaţia se rezumă aşa, doar la cîteva cuvinte frumoase, merg pe ideea că vorba dulce mult aduce, nu contează cîte inepţii se ascund în spatele mierii cuvintelor, plus că era cu opt ani mai mare, şi, natural, mult mai învăţat, mai deştept şi avea şi mai multă experienţă de viaţă.
– Da, dar nu ştia că există încă robinete cu rozete, sau dacă existau, oamenii ăia care aveau dileme mai mari decît ce culoare are rozeta mea, erau cîh, iar ailalţi care aveau robinete cu clapă erau mama mia.
– Ce sisteme de raportare putea să aibă, nu? Din astfel de logici absurde s-a născut hitlerismul.
– Ce să mai…
– Şi?
– Şi ce?! Nimic. Asta a fost povestea.
– Ce s-a întîmplat cu el? Lasă-mă să ghicesc. S-a însurat cu una care aprecia clapele, desigur.
– Nu e vorba despre clape sau rozete aici. Mi se rupe în ce fel curge apa, pot s-o beau şi din palme la o adică, şi pot să-mi bag şi capul sub robinet, la o altă adică. Cînd ţi-e sete n-are importanţă dacă apa curge din stînci, în izvoare repezi sau mai line, sau de sub o afurisită de clapă. Oamenii numesc clapa asta civilizaţie.
– Probabil de-aici şi vorba “i-a tras clapa”.
Scurt şi cuprinzător. Ioghinul mă amuza din ce în ce mai tare.
– Hai să mergem, zice el.
– Aş mai cere un café con leche. E incredibil de bună şi cine ştie dacă mai găsesc pe drum aşa nebunie de cafea.
– Bine, hai că iau şi eu una, dacă zici că-i aşa de bună.
– Eu rămîn la apă, că-i rece.
– Iar eu, dacă găsesc vreo clapetă de robinet prin pădurile astea, jur că mi-o fac amuletă, să am şi eu un prieten imaginar. Ce, numai voi?
– Şi cum îi pui numele?
– O s-o numesc Espinal, în cinstea satului în care am băut cea mai bună cafea din viaţa mea.

Din fericire, n-am găsit nici o clapă. Şi tot din fericire café con leche avea aceeaşi reţetă în întreaga Spanie.”

(Cafe con leche, cap I Hai hui prin lume, pp 109-110, “Miere de albine, bujii şi rozete”)

PS: Primul capitol s-a lungit incredibil de mult, aşa că numerotarea dinainte nu mai e valabila.
PS1: Discutie de azi:
Mayra: – Tu mai ai senzatia ca a fost real? Nu ti se pare acum totul ca si cind ar fi o poveste a ta, pe care o scrii, dar care e doar o poveste? Citesc, mi se pare totul din alt film si ma apuca niste nostalgii pe care incerc sa le reprim.
Raspuns: – De fapt, toate vietile oamenilor sint doar niste povesti, mai bune sau mai proaste, numai ca majoritatea nu mai apuca sa fie spuse.
PS2: Amicul meu Ratza din Medgidia, unul dintre cei cu care bateam cind si cind maidanul, se pune si el pe drumul acesta, incepind de saptamina viitoare, marti, 23 iunie. I-am imprumutat rucsacul si pelerina mea de ploaie, asta din urma n-am folosit-o niciodata. Sper sa-i poarte noroc. Intrucit pina saptamina viitoare nu mai trec pe aici, ii urez Buen Camino! In rest, singurul lucru pe care trebuie sa-l tii minte, amice, e doar ca tre` sa mergi ca boul inainte…

Unii inca dorm…

altii sint inca supercapsati pe ce-am zis acum trei ani, cacat, eu nici nu ii mai tin minte pe aia/alea, cine dracu or fi si, in fapt, nici nu cred ca am vrut sa aflu vreodata ca altfel inca mai interactionam cu ei. dar ma umfla risul cind stiu cum dadeau tircoale ca sobolanii morti de foame, doar doar le pica o bucata de cascaval.
si ce-ati facut, draga, intre timp? s-a schimbat ceva in viata voastra? nu?? probabil am avut dreptate, deci pa inca o data si definitiv.

Un link despre biruri.

Si daca tot am terminat subcapitolul “Cuibul de vulturi” din Cafe con leche, iata cite ceva din viata vulturilor. Cam astea sint sunetele salbaticiei pe care am incercat sa le reconstitui in prima zi de mers pe jos, urcat /coborit Pirineii si primit vintul in fata.

Poate ca aparent linkurile astea nu au nici o legatura intre ele, dar m-au ajutat sa inchei unul dintre subcapitolele de care sint multumita si la care tineam foarte mult. Nu termin pe 21 iunie, dar am un ritm bun. Bine ca n-am facut vreun pariu.

eroticos periodicos caput se acabo

Una dintre deciziile pe care le-am luat in ultima vreme a fost sa renunt la colaborarea cu FHM. Ultimul articol l-am scris acum trei saptamini si va aparea in revista din iulie-august. Nu pentru ca nu-mi facea in continuare placere sa scriu pentru revista care mi-a gazduit pornirile cind misogine, cind umoristice, ci pentru ca simt ca s-a incheiat perioada experimentarii stilului epistolaro-caricaturistic, cu vagi tente erotice.

Ce-am invatat din experienta asta care a durat doi ani si a fost una dintre cele mai frumoase colaborari ale mele:
- ca sexul este important, dar nu CHIAR atit de important,
- ca problemele oamenilor nu sint de natura sexuala neaparat, ci de cautarea/descoperirea unui om in care sa se reflecte si sa-si echilibreze slabiciunile, mai ales,
- ca unii dintre cititorii care au spart gheata si mi-au scris au un incredibil simt al umorului si m-au amuzat mailurile lor, probabil in mai mare masura decit am incercat eu sa-i amuz cu micile mele caricaturi,
- ca la fel, multi dintre ei au o baza solida de principii care-i guverneaza si de-aici dilemele existentiale la care sint supusi (dar probabil ca asta ii face si mai veridici),
- ca o zona oricit ar fi de periculoasa de abordat, trebuie sa ai curajul sa treci si prin asta,
- ca exista si presa fara cenzura si asta depinde foarte mult de cel care impune directia unei reviste, altfel nu as fi scris,
- ca barbatii sint mult mai relaxati decit femeile si nu fac atita harmalaie in jurul unui subiect cind sint alte probleme mai importante de rezolvat,
- dar ca exista femei in fata carora o sa-mi scot palaria oricind si fara nici o problema atunci cind iau o decizie care pare dramatica, dar, care in timp le aduce linistea sufleteasca…
- ca publicul difera de la o tara la alta, la fel si modul de a recepta subiectele sexuale (aici s-ar putea face o intreaga dizertatie)
- ca mai e mult de furca si mult de sapat in stereotipurile si prejudecatile generatiei 30-50 de ani de acum,
- dar ca nu voi eu cea care va face asta.

Pentru mine, sa scriu luna de luna in FHM, din orice colt al lumii as fi fost, sa ma adun la masa de scris, oricare ar fi fost aceea, si sa fac rezumate despre false probleme sau sa sintetizez discutii purtate cu unii sau altii, a fost o superba relaxare si un mare noroc. Datorez asta unui om care a avut incredere in mine de la inceput pina la sfirsit, dar, incredibil chiar si pentru mine, simt ca nu mai am ce spune acolo. Si-atunci am preferat sa ma opresc.

Salutari redactiei de barbati si imbratisari singurei femei care a mai ramas acolo pe baricade. De-acum voi fi si eu doar un simplu cititor. : )

Prietenii…

“La modul cel mai sincer, ţineam la prietenul meu. Era un fel de Huckleberry Finn pentru mine, era Peter Pan şi Tom Sawyer şi unchiul Tom, toţi într-o singură persoană. Puteam să ne jucăm toată viaţa şi singura noastră religie să fie rîsul. Era şi ăsta un reper de raportare la cineva. Tot ce-am învăţat din această extraordinară, aproape de legendă prietenie, a fost că nu trebuie să desconsider niciodată pizma care roade caracterul şi toată şandramaua s-a dus dracului. Apoi rîsul a dispărut fiindcă oricum nu avea baze reale şi prea era doar legendar. Pe cînd eu doream să ştiu că ceea ce pipăisem cu buricele degetelor fusese real. Că din toate lucrurile mincinoase din viaţa mea, din toate trădările îngropate, din toate cadavrele uitate, deja putrezite, numai acest lucru fusese real. Că din toate amneziile mele voite, această întîmplare nu va cădea brutal în uitare. Dar nu simţeam decît că voi pleca mai departe, părăsind şi construcţia asta. Mi se ceruse de prea multe ori asta ca să mai cred că era doar o simplă glumă sau doar o prelungire a jocului. Ştiam ce urmează. Dacă plecam, întrebările îşi găseau în ele însele răspunsuri. Iar singura certitudine pe care o aveam la ora aia era că din nici o călătorie îndelungată nu te mai întorci la fel.

Nu cred că aş fi aflat pe drumul ăsta care era rolul Lilithului în casa XII, asta mă lăsa indiferentă, dar privind podeaua, ca şi cum aş fi putut găsi acolo un răspuns, am văzut doar lemnul. Rece şi tăcut ca un alt mormînt proaspăt. Sau ca o nouă promisiune. “

(Cafe con leche, cap I Hai hui prin lume, p. 46, “Ultimele zile in capitala”)