Două săptămîni în care am dublat timpul petrecut pe teren. Ca-n orice redacţie sunt zile mai bune şi zile mai proaste. Alea rele sunt cele care pe la sfîrşitul zilei toată lumea vrea să-şi dea demisia, cele bune sunt cele în care ne iese un jurnal de jumătate de oră fără gherle.
Ca orice proiect, şi proiectul Media Tv aduce oameni interesanţi în viaţă, pe care altfel nu aş fi avut ocazia să-i cunosc. Bineînţeles, interacţiunea cu colegii şi cu cei pe care-i întîlneşti pe teren te învaţă alte lucruri despre oameni şi-ţi arată ce anume să corectezi la tine, dacă ai chef să faci asta, fireşte. Mai cred că nu eşti niciodată „aruncat” undeva dacă nu ţi se arată prin diverse semne că ai ceva de învăţat de-acolo. Despre lume şi despre tine. Mai ales despre cum să NU te apropii de unii oameni. Vorba lui Ceku „prefer să stau departe de cei care-mi creează o stare de disconfort”. Cît mai departe. Dacă-s mai mulţi, fugi mîncînd pămîntul, lasă-i să moară în furiile lor.
Mă uit şi eu chiondorîş ba la unul, ba la altul şi pe zi ce trece am tot mai clar în faţa ochilor o gaşcă de diletanţi, care nu fac altceva decît să dea vina unu pe altul. Cînd ţi-e lumea mai dragă pe unul apucă deodată furiile şi intrigile, pe alta durerile de ovare sau de măsele, asta cînd n-o sună soacră-sa că n-are pîine sau ulei, şi mamă ce mai aleargă ei pe teren. Unu mă învinovăţeşte că nu l-a salutat pe el altul, crezînd că i-am pus eu o „vorbă bună” lu ăla de n-a fost salutat, alta că i s-a cerut cozonacul cînd nici n-apucase să guste din el, şi tot aşa o lăbăreală de nedescris şi o interpretare proprie şi nesfîrşită după cum îl duce pe fiecare adîncul paranormal şi paralelipiped al frustrărilor şi amatorismului.
Pe de altă parte, sunt sincer uimită că mai există oameni care se miră de francheţea mea. Nici nu-mi imaginam c-ar putea exista atîţia care o dau de gard sau din colţ în colţ, că această francheţe, uneori acidă recunosc, să le dea bătăi de cap. Acidă, pentru că şi-o merită. Acidă, pentru că dincolo de aburelile oamenilor sau dincolo de faptul că eu cred în ei, cîteodată aceştia sar calul, numai pentru că au senzaţia că pot sau că „merge şi aşa.” Chestia cu „merge şi aşa” nu am suportat-o niciodată. Din „mersul şi-aşa” nu prea mai avem pe unde merge. Şi cum nicăieri nu există mai mari îmbîrligători ca în oraşul ăsta, mi se pare mult mai simplu pentru mine să fiu francă.
***
Sîmbătă am avut o emisiune cu numerologul oraşului, ce fel sună asta. Nici nu ştiam că există aşa ceva prin Medgidia. Spune în una din cărţile ei că medgidienii sunt nişte oameni ciudaţi, bizari, care au pretenţia să fie înţeleşi fără să comunice cu adevărat. True, but… să te ferească Sfîntul să-i apuce pe ăştia comunicarea. Unu se înţelege hăis, altul cea… sub pretenţia că se întîlnesc apoi pe stradă îşi permit să se scuipe în gură în ultimul hal. Ţigănie, ce mai…
Iar mie-mi îmi face pe loc nişte calcule, chiar în mijlocul emisiunii şi-mi spune că sunt o bună păstrătoare de secrete, chestie care mă face să zîmbesc cam cinic, şi că decît să mă apuc de un lucru şi să-l fac aiurea, mai bine nu mă mai apuc deloc de el şi multe altele. După ce va fi montată şi urcată pe youtube, o să pun emisiunea şi aici, să vă distraţi şi voi puţin. Dincolo de amuzament, s-ar putea să vi se rupă filmul la un moment dat, mai ales la faza cu primarii isteţi. Recunosc că pe mine de-Acolo m-a pierdut. Definitiv. Şi deşi am spus în emisiune că imediat după o să mă apuc de numerologie, fireşte că a fost o clipă rătăcită de politeţe. (Ca acum 2 săptămîni cînd îi spuneam artistei oraşului că mi s-a zbîrlit ceva după ce mi-a cîntat o strofă de nu ştiu ce, de erau să ne cadă reflectoarele în cap. Vorba aceea, te uiţi în jur ca la maşini străine şi deodată se zbîrleşte la tine o trecere de pietoni.)
A doua zi îmi spune blonda redacţiei că ea chiar a dat bani la numerologi şi că una i-a spus, aaa, dar tu nu te potriveşti cu bărbac-tu, uite, el număr par, tu impar, sau viceversa, dracu, nu mai ţin minte care era par, care era impar, cert e că din cauza asta s-au despărţit. De ce nu mă mir. Ca să-nţelegeţi mai bine, e tipa care nu ştie niciodată cînd se scrie cu doi „i”, îi mai scapă pe la infinitive, să fie ea sigură. De analfabeta aia care corecta netul şi din „ctitor de lăcaşe” făcea „cititor de lăcaşe”, că credea ea că au greşit ăia de pe net, pentru că ea, evident, nu folosise niciodată cuvîntul „ctitor” şi nici măcar nu avusese norocul să-i iasă pe verticală la vreo integramă, nu v-am povestit încă. Să mai rîdem şi noi, ca între oameni isteţi. Nu e timpul pierdut.
***
Apoi a venit vorba de duritate. Mai exact despre un agent de circulaţie foarte dur. Nu iartă pe nimeni, tată… dar pe nimeni. D-aia a şi avansat. L-a amendat şi pe bărbati-miu. De două ori. Pe bună dreptate. O dată a tăiat faţa unuia, într-o intersecţie de mi-a stat inima în loc. A doua oară pentru că a parcat neregulamentar în faţa unei farmacii, unde, evident, parcarea era interzisă. Asta s-a întîmplat demult, probabil acum juma de an. Ieri în schimb, eram parcaţi de data asta undeva regulamentar, pierdeam vremea la o ţigară. Şi eu şi bărbati-miu. Admiram vremea frumoasă, ne uitam la maşini, la ăia care sunt parcaţi neregulamentar şi deja ne simţeam nişte şmecheri ştiind că nu vom fi noi nefericiţii, pentru că 500 de m mai încolo, maşina de poliţie, cu cel mai dur agent în ea, pîndea. Pîndea, nene, proştii… să fie ordine şi disciplină în oraş, nu aşa, care cum se trezeşte… pîndea o laie. Unu de-asta parcat neregulamentar trece pe lîngă el, agentul, îi face semn cu mîna prieteneşte din maşină, el, şoferul cel parcat aiurea, şi apoi fiecare îşi vede de treaba lui. Care o fi treaba aia, este irelevant. Deci … şi duritatea asta este relativă. În funcţie de prietenii. Eşti dur doar cu necunoscuţii.
Azi, culmea, apare agentul în redacţie. Nu mai era dur. Era liber, iar eu singura care nu-l băgam în seamă. Restul rîdeau şi molfăiau pizza, se aliaseră în jurul ei, se băteau pe umăr şi behăiau unu la altul, nu ştiu pentru ce. Adevărul e că după ce munciseră atît, de li se tociseră creierii, coatele şi ovarele, ce mai era de făcut? Şi în momentul ăla mi s-a rupt filmul. Exact ca-n mijlocul emisiunii cu numeroloaga.
Mai…
Trei lucruri care m-au distrat săptămîna aceasta:
- Intru în direct la radio sky să povestesc ce fac locuitorii din Medgidia deosebit de 1 mai, mai precis, acelaşi lucru pe care-l fac de atîţia ani: pădure cu mititei şi muzică la maxim. Adică nimic deosebit. Mă distrează Lavinia, realizatoarea emisiunii, care spune: trebuie să ştiţi că zuli e o poetă. Simt că mă loveşte inspiraţia în direct. Să mă reprofilez sau ceva.
- Mă văd cu R. Pe stradă, îmi plimbam fetiţa şi aproape să-şi înghită limba, văzîndu-mă cu 10 kilograme în plus. Întotdeauna mă amuză reacţiile astea. Cred că dacă mă vedea acum un an cu 20 de kile în plus leşina, bietul de el. Trebuie să mă apuc serios de sport, pînă nu dezamăgesc toată populaţia masculină care citea cîndva poveşti curtezeneşti.
- Şi al treilea lucru care m-a amuzat nu se poate spune pe post. Încă. E una dintre acele întîmplări care-ţi provoacă un rîs nervos, după ce constaţi de fiecare dată cît de meschini sunt unii oameni şi la ce micisme se pot preta doar aşa, de chestie. Treaba lor! Să constaţi însă asta sau să descoperi chiar în săptămîna patimilor că minciuna are picioare scurte e semn că Universul e infinit de mare şi înţelept şi cu atît mai mult aroganţa unora pare un non-sens.
ultimele linkuri sau ceva ce v-ar putea interesa.
4 ani de mala hierba un fel de retrospectivă de ziua mondială a presei libere
pagina de FB a cărţii “Al treilea călător” unde am de gînd să postez pozele şi comentariile cititorilor imediat după lecturare. aici cam am de lucru pentru că trebuie să iau din urmă tot feedback-ul, începînd cu primul cititor al cărţii din 2010 încoace. vă invit să participaţi la aventura aceasta şi să creăm împreună o atmosferă caminandă.
acestea fiind zise, vă urez Paşte fericit şi să ne auzim/ citim cu bine!
Uneori, de cele mai multe ori…
Am primit mai demult de la Gia (să tot fie 6 ani, vezi, fato, ce repede trece timpul?) cîteva rînduri scrise de Andrei Makine (scriitor francez, născut în Uniunea Sovietică, cîştigător al premiilor Goncourt şi Medicis): ”… cunoaşterea celuilalt pare un bun deja cîştigat. Înainte totul ţinea de curiozitate, de mersul pe dibuite, de nevoia de mărturisiri. Foamea de celălalt, atracţia faţă de străfundurile sale. Apoi, odată secretul dezvăluit, intervin cuvintele, adesea pretenţioase şi categorice, care disecă, trag concluzii, clasează. Totul devine uşor de înţeles şi liniştitor. Atunci poate începe rutina unei relaţii sau a indiferenţei. Misterul celuilalt este îmblînzit. Trupul său este redus la o mecanică a cărnii, stîrnind dorinţa ori nu. Inima lui la un inventar de reacţii previzibile. De fapt, în acest stadiu se produce un fel de crimă, pentru că ucidem acea fiinţă nesfîrşită şi inepuizabilă pe care am întîlnit-o. Preferăm să avem de-a face cu o construcţie verbală în locul unui om viu.”
Mi-a plăcut şi mie pentru că :
@ sîntem mai mult decît un nume căruia ne chinuim să-i dăm o aură;
@ sîntem mai mult decît un nick, sub care ne ascundem;
@ sîntem mai mult decît nişte mailuri pe care ni le trimitem sau nu mai apucăm să le trimitem;
@ sîntem mai mult decît nişte bloguri pe care ne jucăm;
@ sîntem mai mult decît etichetele pe care ni le pun ceilalţi din grabă sau indiferenţă;
@ sîntem mai mult decît nişte amărîte de cuvinte, decît nişte amărîte de cărţi pe care le scriem sau pe care le citim sau pe care nu mai apucăm să le citim;
@ sîntem mai mult decît ceea ce văd prietenii noştri, colegii noştri, iubiţii noştri, bărbaţii noştri;
@ sîntem mai mult decît propriile noastre judecăţi de valoare; mai mult decît jocurile în care ne angrenăm din plictiseală sau doar ca să mai treacă timpul;
@ sîntem mai mult decît o sumă de bani, mai mult decît un salariu pe care-l aşteptăm la ziua stabilită, mai mult decît o primă, mai mult decît un principiu, mai mult decît o greşeală;
@ sîntem mai mult decît propriile noastre suferinţe; mai mult decît nişte dorinţe, mai mult decît nişte vise, decît nişte iluzii, decît nişte încorsetări ale minţilor altora, ale propriilor lor judecaţi de valoare şi etichete care-i reprezintă.
Dincolo de acţiunile noastre nu stă nimic altceva decît nevoia de o prietenie reală, nevoie de iubire pur şi simplu. Ucidem în fiecare zi pentru toate motivele de mai sus, prin limitările cu care-i ţintuim pe alţii. Rar oamenii care apreciază faptele, acţiunile, mecanismele din spatele lor. Cred că de-aia am şi aşa puţini prieteni. Spre deloc. În ultima vreme prefer doar să acţionez, ca un făcut însă, sînt judecată pentru că scriu, pentru că-mi scapă un nume, pentru că nu mă ascund după un nick, pentru că fac greşeala să răspund la nişte mailuri, pentru că am blog, pentru că accept pînă şi etichetele, pentru că am ales doar un drum şi stau lipită de el, pentru că refuz jocurile în care ştiu dinainte cîţi învinşi vor fi, pentru că nu mă dau în petec atunci cînd sînt la pămînt, pentru că-mi doresc multe fără să stînjenesc pe cineva, pentru că sînt fidelă iluziilor mele, pentru că refuz pătrăţelele în care sînt îngrădită, pentru că-mi sare muştarul în aşa hal încît cred că dacă intru cu capul într-un zid îl pot dărîma fără probleme. Toţi facem aşa… şi tu şi tu şi tu… şi eu…
Ei bine, sînt exact aşa cum mă priviţi, dar am dreptul să aleg singură modul în care-mi doresc să fiu privită. Fiindcă altfel voi redeveni fiara aia traumatizată de viaţă, fiara aia, care ca orice fiară, nu se mulţumeşte cu resturi.
Azi noapte a fost eclipă de lună. Sau încă mai este. Dar uneori, o eclipsă de lună e doar o eclipsă de lună. Cel care vibrează lîngă tine, la toate nelămuririle şi răcnetele sufletului, e omul viu, care respiră alături de fiecare spasm al tău. Uneori. Iar alteori ne ucidem singuri, cu mîinile goale. Fiindcă putem şi fiindcă măcar aici avem impresia că deţinem controlul.
Aşteptacii
Uneori mă întreb şi eu ce-ar mai fi de făcut pe-aici prin vieţile voastre. Dacă ies la un eveniment am scurte sclipiri cum că aş pricepe sau măcar senzaţia că n-am ajuns degeaba pe aici, sau pe acolo. Oricum, la final de astfel de săptămîni, precum a fost aceasta, îmi doresc să nu ajung din nou la concluzia că mediul în care trăim e cel care-şi pune amprenta asupra formării noastre sau asupra felului nostru de a da din coate prin mulţime.
Pentru prima oară după 5 ani m-am întrebat dacă n-ar fi bine să îmi deschid un alt caiet public, pe care să-l trec sub un pseudonim, adică sub anonimat, ca să pot să vorbesc liber despre cît de laşi sunt unii. Să pot să înjur cum trebuie. Ca la popotă. Să te dau iar cu capul de pereţi, ca să poţi dispărea mai apoi de pe linia orizontului meu, şi să te duci pe strâmba orizontului altora.
Mai citesc uneori cum o lăbăresc unele cu iubirile lor pierdute şi mă umflă rîsul cînd realizez că dincolo de stările de spirit puerile şi tînguierea asta prostească există totuşi un suflet care vrea puţină mîngîiere publică. Un fel de bătaie pe umăr că nu e nimeni singur atît timp cît are blog sau facebook, fără să-şi pună problema atunci cînd începe să abereze despre corason şi alte stări emoţionale labile că există oameni care n-au nici măcar apă. Sau că există femei cu cinci copii in Africa, femei sărace, dar care nu şi-ar abandona copiii pentru nimic în lume. În schimb, în România, da. De parcă abia ar aştepta să treacă printr-o perioadă mai neagră ca să-şi lepede copiii prin spitale sau pe la prietene, ca să fugă în lume după cîinii ăia cu covrigi în coadă. De-abia aşteaptă un pretext sau o scuză ca să-şi acopere vina sau să-şi gîdile conştiinţa. Băi, deci mă înfurie asta. Treaba cu copiii abandonaţi. Dar cum am ajuns la subiectul ăsta, că nu despre aşa ceva voiam să vorbesc.
Nici despre gramatică! N-are rost! De-ar fi asta singura problemă care s-ar putea rezolva. Uite, eu de pildă m-aş îngrijora foarte tare dacă mi-ar comenta un analfabet în acest spaţiu. Nu s-a întîmplat, din fericire! Chiar şi cei care m-au înjurat cîndva erau oameni care aveau, în felul lor, dreptate s-o facă, dar nu erau cretini. Îi provocasem, îi iritasem, era normal să reacţioneze. În fine…
Adevărul este că aş fugi de aici în lume fără să mă mai uit în urmă… măcar pentru o lună de miere, ceva strict popîndesc… aşa, între noi… pentru reinventare şi pînă la urmă avem dreptul de a ne spăla şi de creierul idioţilor care şi-au vărsat excrementele aproape zilnic pe umerii noştri.
Ştiu că e minunat să fii empatic şi bun şi tolerant, să nu judeci, să nu critici şi toate aceste vrăjeli care vin de pe filierele religioase sau din cărţile motivaţionale ale căror învăţături le uiţi imediat după ce le închizi. Le uiţi pentru că viaţa e cu totul altfel. Realitatea e că trăieşti într-o lume care nu-ţi permite să fii bun. Eventual poţi fi bun cu juma de normă, cealaltă juma de normă tre să-ţi iei măsuri de precauţie să nu cazi de fraier, că pe urmă ţi se ia de prima juma de normă, cea care contează. Atunci se cere rapid o anumită prezenţă de spirit şi o şi mai anumită viteză de reacţie. La un moment dat era cineva să-mi spună că ce-ar fi Zully Mustafa fără televiziune. Era, dar n-a făcut-o. L-am oprit la timp. Sau s-a oprit la timp.
Dă-ţi seama ce-aş mai fi rîs după aceea. Cu rîsul cel rău, pe care tot încerc să-l sugrum de cîteva luni şi nu ştiu de ce dracului nu-i dau drumul. Măcar cineva s-ar distra cu adevărat de toate tembelismele pe care le-am oprit la timp de dragul prieteniei dintre popoare. Mi-am amintit azi de anumite şedinţe de redacţie, cînd venea nu ştiu cine şi făcea pe şefu, iar ăilalţi trebuiau să stea ca proştii în picioare şi să asculte nişte idioţenii, despre norme şi reguli, care bineînţeles erau călcate imediat în picioare cum se termina şedinţa. Ăla putea foarte bine să vorbească şi despre ce reţetă de ficat a frecat nevastă-sa acum 5 săptămîni era egal cu zero pentru noi. După 5 minute de aşteptare nu ne mai interesa nimic. Voiam să stăm jos, ca să moţăim în linişte. Să ne scutească.
Aşa că pînă la urmă, peste tot este vorba de aşteptări. Şi dintr-o parte şi din alta.
Un popor de aşteptaci.
Aşteptăm, domle. Să vedem ce se întîmplă. Să vedem ce se mai întîmplă. Vine, nu vine, merge, nu merge, se opreşte, nu se opreşte, se aprinde, nu se aprinde, mă fute, nu mă fute. Izbucneşte, nu izbucneşte, apare, nu apare… pentru că nu-i aşa, crezi că-n altă parte e mai bine? care vorbeşte, care nu vorbeşte, care se întreabă, care nu se întreabă, pică, nu pică, sau curge, sau se strică, laie, bălaie, dar cu adevărat NIMENI NU FACE NIMIC, toată lumea expertă în a face că se face că face.
Asta să fie clar. Totul e lăsat în coadă de peşte, pe principiul merge şi aşa. Bine că s-a despărţit şi tuta aia de Gabi Cristea de papiţoiul ei Mircea Toader ca să vă mai distragă puţin atenţia de la treburile voastre crunte. Nu mai bine vorbim despre celebrităţile astea mucalite, pe care dacă le-ar lua cineva la bani mărunţi n-ar face nici cît o ceapă degerată? Sigur, putem să facem orice. Inclusiv asta.
Problema e că între două aşteptări viaţa ne dă palme. Numai că ne e lene pînă şi să le contorizăm.
Afişul de joi
Red Alert
Pentru cei care mă urmăresc demult, şi nu vorbesc de blogul acesta, ci de foarte demult, din 2005, cînd am hotărît să scriu ŞI online, pentru aceia care ştiu că nu exista zi în care să nu aduc o mărturie scrisă, de obicei tranşantă, de cele mai multe ori enervantă, uneori comică şi foarte rar dramatică, trebuie să vă mărturisesc că încă de-atunci visam să ajung într-o perioadă cînd să pot privi cu detaşare cum scriu alţii, şi mai important, de ce scriu. De ce cred ei că ar avea ceva de spus despre alţii şi despre lumea în care trăiesc, pe care şi-au construit-o, şi dacă forma în care o fac îi dă de gol mai mult decît tăcerile. Dar tăcerea nu prea te dă de gol, deşi se spune că e şi ea un răspuns în sine. Ba chiar dacă taci poţi părea mai înţelept, ceea ce chiar că-i adevărat în cazul multora.
Aşa că iată-mă-s în perioada cînd privesc. (scrisesem „plivesc” – mi-era gîndul iar la grădină).
Aşa. Chestia cu blogul. Erau la un moment dat însemnări în care răspundeam la însemnările altora, ca şi cum de asta ar fi atîrnat viaţa mea. Mă umflă rîsu-plînsu acum. Poate că era vîrsta, sau realitatea mea de-atunci pe care am şters-o cu un simplu click. Delete your account. Ce simplu a fost şi toţi oamenii despre care vorbeam au dispărut, ca şi întîmplările, pe care nu le mai recunosc, de parcă nu le-aş fi trăit eu, dar care sînt acolo, adunate în Sinele meu, şi-mi folosesc doar ca avertisment, ai grijă, ai mai fost odată în situaţia asta, ştii cum se continuă şi cum se termină, atenţie, ai mai cunoscut un astfel de personaj, care ţi-ar putea împuţi realitatea în aşa fel încît să n-o mai recunoşti, sau ia vezi, nu rata întîlnirea cu ACEST om, ai ce învăţa de la el etc. Un fel de RED ALERT.
***
De pildă acum am un altfel de RED Alert pentru mîine, 6 cărţi de tras pe 6 costumaţii diferite şi o emisiune cu Nicotin. Chestia cu emisiunile e în felul următor, mă stresează la maxim că trebuie să mă aranjez pentru ele de parcă ar trebui să merg la vreo nuntă ceva. Ori eu am avut întotdeauna oroare de nunţi şi de împopoţăneală şi de machiajul zilnic. Acum mai am şi grija coafurii. Vorba stimabilului domn Vodky: „nu ştiu cum naiba se face că ne nimerim fix în situaţiile pe care nu ni le dorim.” Cert este că nu ne plictisim, deşi mie mi-e cam dor să ascult muzici şi să am ceva timp numai pentru mine. Timpul ăla cînd fumezi o ţigară cu fundul pe o buturugă şi te uiţi în gol.
***.
Timp să-mi pregătesc discursul pentru joi, să-mi scriu propriile communicate de presă şi newslettere, să-ncerc să nu mai fiu aşa defazată cînd vine vorba de interesele mele (pe care nici acum nu mi le cunosc prea bine), ah, da, timp să-mi găsesc şi eu o bursă de scriitor din circuitul acesta al burselor, văd că e o modă, timp să fac clătite sau tortilla, chestii simple, de om normal, timp să beau apă… că de altfel, îmi fac timp pentru alte prostii sau mi-l las mîncat de alţii. Oricum, Red Alert funcţionează pe toate direcţiile şi simt că vine timpul unei decizii majore. Îmi place însă viaţa mea de-acum, fiindcă orice ar fi, orice s-ar întîmpla, oricine ar dezerta din ea sau cu oricine din trecut m-aş intersecta iar, există o anumită zonă de confort şi pace interioară pe care nu mi-o poate distruge nimeni. Chiar şi atunci cînd citesc ceva scris de alţii, că de-acolo plecasem, lucru pe care îl fac foarte rar, fiindcă toţi scriu aproximativ la fel, încep să văd prin textele lor ca prin gaura unei chei fermecate, aşa cum vezi pe chipul unei femei urmele trecerii botoxului.
Colecţia
Mi se pare incredibil că în tinereţe n-am profitat mai mult de faptul că sunt atît de tînără şi că am avut atîta timp la dispoziţie. Pentru că acum nu mai am timp deloc. . e ca o ceapă imensă, fără sfîrşit… strat în strat, foaie după foaie… de te apuci să decojeşti – îmbătrîneşti pierzind cele mai importante momente ale vieţii: stupiditatea (şi complicitatea în stupiditate) a lucrurilor mărunte.
mai spun că cel mai important şi cumplit lucru învăţat vreodată este aşteptarea, şi chestia asta a împrumutat forme de artă… chestie de mimetism natural… mai ştiu că îmi e suficient un cuvînt ca să cunosc o istorie – asta e chestie de blestem…
de pildă nişte mailuri explicite îmi insultă inteligenţa, mai ales cele în care mă explică alţii, alea îmi plac cel mai mult…
şi colecţia mea ar fi putut fi cinstită, ar fi putut să nu-mi dea mişeleşte pe la spate. cinstea asta se întîmplă însă doar în imaginaţia mea, doar acolo oamenii mei funcţionează cu atributele lor incipiente – prima privire, primul cuvînt frumos, prima credinţă… prima impresie… sfîrşind cu prima dramă sau melodramă… un fel de cerc… să pleci de aici pt a ajunge de unde ai plecat… chestie de viciu atribuit cercului – un perpetuum mobile sentimental şi personalizat…
starea aia în care îţi doreşti să mai calci o data pe unde cîndva te plimbai liniştit…
ai stat vreodata să urmăreşti atent ce e în jur? sunt şi de-aştia rătăciţi care chiar au ceva frumos. hai să rîdem să învăţăm să trecem peste de parcă ne-ar durea pe toţi în cur să ne scărpinăm atunci.
aseară mă uitam la Moby Dick cît de importantă se credea pentru că-i dăduserăm toţi cu şutul în fund. îmi venea să-i vărs bidonul de apă plată în cap să-şi revină.
toată ideea cu “borcanul” poate fi privită religios ca un fel de grădina edenului, perfecţiunea, unde toate lucrurile se află sub control iar lui moby dick îi creşte IQ-ul, ca-n filmele cu proşti.
there are so many hibrizi…
