Starea de bine

P2100872Acum 7 ani făceam niște teste SCIO, la îndemnul unei prietene, pe care apropo n-am mai văzut-o de 6 ani. Și nu mergeam dacă nu m-ar fi agățat cu replica “sunt niște analize pe care le fac astronauții înainte de a pleca în spațiu.” Cum la vremea aceea eram destul de aeriană, am zis că de ce nu, pînă la urmă ce-aveam de pierdut?

N-am mai văzut-o nici pe Diana de-atunci (cea care mi-a făcut analizele), dar am ținut legătura și mi-am mai trimis alte prietene la ea. Ca de obicei, cînd sunt încîntată de ceva, fac reclamă în stînga și-n dreapta, și mă gîndesc cam cine ar avea nevoie de anumite servicii sau produse. Nu știu de ce-am fost așa de încîntată, adică știu, dar nu vreau să detaliez aici. De reținut însă că mi-a ieșit la analizele acelea că am o vîrstă metabolică de 53 de ani (aveam 32 în buletin) și că serotonina (hormonul fericirii) trăgea să moară. Avea o valoare de 3 (ca să funcționezi normal trebuie să ai între 50-80, după cum spun analizele astea). A fost un fel de wake up call!

În teorie cam toată lumea știe ce e corect să faci ca să te simți bine, în practică însă nu mîncăm niciodată suficiente fructe și legume, nu ne hidratăm niciodată suficient, nu ne plimbăm pe cît am dori, nu dormim pe cît ar trebui, nu ne purtăm frumos cu ceilalți, muncim mai mult decît e vitejește posibil etc. Mereu găsim pretexte credibile ca să ne sabotăm constant sănătatea, de dragul altora care nu dau doi bani pe noi. E ciudat, nu?

Zilele trecute am făcut iar o evaluare a stării de bine. M-a racolat un tip de pe stradă, într-o zi cînd căscam ochii după autobuze, că dacă vreau, dacă pot, cuvîntul magic “gratuit”. Să n-o lungesc, exact ca în povestea aia a lui Benjamin Button, care pe măsură ce înainta în vîrstă de fapt întinerea (a fost și film cu Brad Pitt – “A Curious Case of Benjamin Button”), așa și eu după evaluarea stării mele de bine (ce fel sună asta!) aveam de data asta o vîrstă metabolică de 46 de ani, cu 7 ani mai puțin decît analizele SCIO, dar cu 8 ani mai mult decît în realitate. Bineînțeles că am ajuns în redacție și am început să spun în gura mare că-s mai bătrînă decît în buletin (again!) și iar un wake up call.

Sigur că treaba cu stilul de viață o știe toată lumea și ar fi foarte simplu de pus în aplicare, dar nu în România. Există oameni care au suferit toată viața de urticarie și cînd au schimbat mediul s-a dus și boala, așa că…. Și eu aș face mai mult sport de pildă, ăsta chiar îmi lipsește, dar nu există o sală adecvată în Medgidia, deși serile trecute primarul măcănea pe la tv că e totul în regulă pe-aici, sunt locuri de muncă – că a venit nu știu ce investitor, a dat fraierilor 120 de locuri de muncă (la 39 000 de locuitori), că profesorii să nu mai aibă pretenții de decont de navetă, că pe urmă vor avea și alții care fac naveta (gen personal medical și funcționari de primărie), de parcă n-ar fi normal asta, mă rog, trageți voi concluziile. A, da, sigur că e o sală de forță, pe o stradă plină de cîini și doar n-o fi vinovat primarul și de asta…

Sigur că e totul în regulă pentru oricine care n-are așteptări de la viață, poți muri liniștit în mlaștina asta.

IMGA0451Mie mi-a rămas gîndul la Anglia încă din 2008, sunt convinsă că în cele aproximativ 2 luni cît am vizitat Londra-Colchester-Cambridge vîrsta mea cronologică și cea metabolică au făcut pace și au intrat într-o simbioză perfectă, doar printr-un singur pocnet de degete. Dintr-o obișnuință (crezusem că uitată, dar nu, că e ca mersul pe bicicletă) am început să caut bilete de avion pentru la anul, Iris a crescut îndeajuns încît să ne putem relua călătoriile. Nu sunt nerăbdătoare, dar are legătură cu starea de bine. La fel și faptul că am reluat scrisul pe blog, un exercițiu aproape uitat și ăsta.

Așa că, săptămîna asta am primit telefoane de la cei pe care i-am trimis să-și evalueze și ei starea de bine și ne-am distrat cu toții pe seama rezultatelor. Distrat, vorba vine. Dar devine și ăsta un fel de a te distra, long shot distance group amusement.

Reminder

karmaMă uit uneori la urangutanii ăștia care se perindă pe la tv, cîteodată trebuie să mă uit, n-am ce face.

Nu mai știu unde citisem că în zilele astea a devenit semn de eleganță să nu mai apari pe la talk showuri. Niște neni și niște tante, care în mod normal nu ți-ar putea ține trează atenția nici măcar 5 minute pentru că n-au și n-au avut niciodată ceva interesant de spus, nici măcar atunci cînd erau puștani și făceau barbă din coji de semințe. Niște buratino care n-ar reuși s-o seducă nici pe tanti Petronela, care totuși e fiartă, săraca, și-ar da cu mopul 24 de h din 24 pentru o oră de amor, doar una, dar care buratino au trecere la trînte ce cad imediat pe spate la replici răsuflate “dacă-ți spun, după aceea va trebui să te omor” gen.

desigur, ăștia n-or să aibă niciodată trecere la mine, dar nici nu mă voi apuca să le arăt ce gîndesc despre asta, de dragul sufletului lor trecut prin experiențe prea ciudate. asta e scuza mea pentru ei.

dar totuși nu mă pot opri să nu mă amuz cum își rostesc ei poezia pe ecrane, ca niște actori care au eșuat de prea multe ori la institut și-acum își cam bagă picioarele, vor să scape și să înregistreze încă un eșec, dar nici o problemă, ei și-au făcut treaba. N-au schimbat repertoriul, n-au progresat cu nimic, dar au mîncat același rahat over and over again. De la an la an, nici o veste bună de la repetenții ăștia cu explozie întîrziată, doar că sunt din ce în ce mai slabi. le-o fi și lor lehamite să se tot scuze atît și să creadă că le-a ieșit și de data asta.

ce să-i faci, n-a zis nimeni că e simplă viața printre proști, trebuie să trăiți chestia asta pe spinările voastre de oligofreni care încă mai credeți că dacă unii nu zic nimic asta înseamnă că vă aprobă sau că într-o zi nu vă vor spune de la obraz ce-a uitat oglinda să dezvăluie. găunoșenia și faptul că vă ratați în fiecare zi șansa de a face ceva pentru alții, și implicit, pentru voi.

***

Fuse și asta și se duse

Au fost o dată ca niciodată redacții în care jurnaliștii pătrunși de microbul fără de care nu și-ar putea face SINGURI meseria erau în competiție unul cu celălalt pentru cea mai tare știre, cea mai bună anchetă și aveau sursele lor pe care le știau de ani de zile și aveau grijă să și le păstreze etc. A fost  o vreme cînd jurnaliștii (nu spun reporterii, ca să nu se simtă jigniți, vezi doamne, unii și alții) nu aveau program de 8 ore, pentru că erau jurnaliști 24 de h din 24. Și erau și fotografi în același timp. Și la nevoie ajungeau la o știre pe jos, cu taxiul, sau cu biletul de tramvai. Sau cu cotiga, dacă era nevoie. Desigur, vremurile s-au schimbat, nu putem cere sare și piper pe știre în secolul vitezei, cînd evenimentele se nasc și mor cu viteza internetului.

A fost o vreme în care ziarele se citeau pentru că descopereai în ele articole-povești și în urma lor se schimbau paradigme și lumi. A fost o vreme cînd jurnaliștii aveau puterea să dărîme un imperiu cu un simplu articol, cînd numele lor avea greutate și erau mai cunoscuți decît un politician, cînd pana lor spunea ceva mai mult decît niște cuvinte.

Au mai rămas cîțiva.

alisson pillAcum e vremea cînd în presă sunt mai mulți slujbași, care au nevoie de directive și dădăceli, să li se spună ce întrebări să pună că ei nu sunt în stare să le formuleze, pentru că nu mai sunt pasionați de subiect, pentru că nici măcar nu se gîndesc la subiect, pentru că n-au coloană vertebrală, pentru că n-au nici măcar personalitate și nici demnitatea lucrului bine făcut, al știrii sub care apare numele lor. Pentru că nu știu ce-i aia o sursă și nici nu mai are nimeni chef să-i învețe. Nici pe cei dinainte nu i-a învățat nimeni, dar au știut cum și au avut și de la cine să fure meserie. Pentru că numele lor nici nu contează, e unul din o mie altele la fel.

newsroom-producingIar pentru cei care se miră că se prăbușesc publicațiile printate, ei bine, angajați-vă dracu oameni buni, care știu săfacă din știri povești, care știu ce-i aia o investigație, angajați-vă jurnaliști care nu freacă mouse-ul pe copy paste-uri, care merg pe teren și nu strîmbă din nas că n-au mașină la dispoziție. Că de-aia v-a picat presa în bot, s-a împiedicat ca o fecioară care poartă pentru prima dată tocuri de 12 și singurul necaz al ei este că n-are cine s-o admire pentru “performanța” asta.

Profit de ocazie și fac reclamă serialului Newsroom, care a ajuns la sezonul 3.

Cărțile lunii septembrie

  1. 100_7929“Părinți străluciți, profesori fantastici”– August Cury (orice părinte ar trebui s-o aibă în bibliotecă. Și orice profesor)
  2. „Papagalul chinezesc” – Earl Derr Biggers (o carte de pe vremea cînd lucram la Corint)
  3. „O supradoză de moarte” – Agatha Christie
  4. „Petrecerea de Halloween” – Agatha Christie

Și cîteva citate la întîmplare:

“În munca la serviciile secrete nu țintești niciodată micii trepăduși, ci pe marii mahări din vîrf, dar ca să ajungi la ei trebuie să ai mare grijă să nu-i alertezi pe micii trepăduși.” (Agatha Christie – „O supradoză de moarte”)

“… iubirea mea pentru deșert nu mai este atît de intensă după lăsarea întunericului”

“nu-mi place deloc ideea de a sta întins după un pat, de unde să nu mi se vadă decît pantofii – mai ales că nu i-am mai lustruit de o săptămînă” (“Papagalul chinezesc” – Derr Biggers)

“un chinez știe bine că nu-i altceva decît un infim grăunte de nisip pe țărmul oceanului eternității. Și cu ce-l ajută asta? El este mereu calm, tăcut și umil. Nu-i nervos și nu țopăie turbat în stînga și în dreapta, așa cum fac albii. Pentru el viața nu e un calvar.” („Papagalul chinezesc” – Derr Biggers)

Life Is the Name of This Game

10559885_665588270187760_1992612270576007443_n“Pătimiri ale femeilor în vremea reginei Margot” (1553-1615) – din cînd în cînd mai răsfoiesc documentare, asta cu pătimirile a fost o perioadă potrivnică femeilor, de parcă acum s-au schimbat prea tare vremurile. O fi dispărut tortura fizică, dar acum există discreditarea și jocul psihologic. Exista și atunci, dar nu la așa nivel mic.

****

Să iubeşti curat devine lux, fraților, să spui “vreau să fii femeia mea” este o teamă atît de mare pentru bieții bărbați ai zilelor noastre, că intri într-un hazard al relaţiilor atît de greşit înţelese că numai să ieşi din ele te duce la balamuc. Vai, dar ce ne facem? Ce ne facem? Ce ne facem, dom`le, ce?

“Love me tender, love me sweet” e ceva ce nu intră în regulile masochiştilor. “All I want is you”, nici nu se pune problema, mai ales în cazul seducătorilor de profesie (dar pe unde-or mai umbla și ăștia că n-am mai văzut demult unul), iar “When You love a woman tell her that she`s really woman” nu se poate povesti nici într-o mie de poveşti cît timp ai ochii în 7 direcții pentru 7 surogate cu chip de porţelan care pozează în și se cred Mata Hari, fără să aibă habar cine a mai fost și curva asta. Rămîne să ne adaptăm, sau să patinăm cum ştim mai bine. La ce… nu se știe.

Dar … să intri în viaţa cuiva, cu buzunarele pline de prejudecăţi, iată cea mai scurtă cale de a o da în bară. Ziceam și eu așa, just in case… Mai devreme sau mai tîrziu, judecăţile de valoare se transformă în certitudini, că tot le cauţi cu atîta sîrguinţă, n-ai cum să te pui nici în cap să demonstrezi contrariul, și e pierdere de vreme, my friend. Mă gîndesc acum la o şleahtă de potăi lezate profund că o femeie nu dă doi bani pe ei, indiferent de catastiful ei sexual.

Sigur că ipocrizia se manifestă docil la cei mai frustraţi de aceste subiecte delicioase, dar dacă sunt doar discuţii şi ăia nici măcar nu se pipăie, atunci chiar este o problemă. Care este motivul? De ce să ai discuţii cu tentă sexuală, dacă tot sunt nevinovate? Ca să-ţi gîdili nişte impulsuri primare şi să sari apoi în braţele iubitului? Neah, ar fi prea simplu… Just for fun? Ca să mai treacă timpul? Trebuie să fii nebun/ă… Nu-i mişto că doar unii pot să vadă mai departe de atît? Păi deja e selecţie. E masonerie. E spălare de creieri. E vînare de vînt…

act likeCa s-o scurtez, judecata de valoare e gata şi o iau unii cu lopata, dar nu pentru a face săpături, ci pentru a se sprijini moral pe ea, de parcă i-ar durea vreun picior sau ar fi betegi. Ditai băţu` înfipt în fund. Stăteau cu ochii în pămînt, io îi scrutam intens să găsesc piatra filozofală din capul lor şi vedeam doar coșurile și jena… aproape că puteam să desenez un gînd, gîndul ăla al lor mofluz, ofuscat, deranjat de propria prostie.

****

O femeie este periculoasă numai cînd a izbutit în viaţă pe barba ei. Nu contează că cicatricea de sub barba va rămîne pe toată viaţa. E semn de bună purtare. Şi mai ştiu că proiecţiile care se fac asupra-i ajung într-o zi să-i facă mai mult bine decît rău. Nimic nu mă va face să rîd în hohote decît propria mea viaţă rostită de alţii. Ultima bîrfa că vreau să-mi fac culcuş în cuibul unei bufniţe. Şi bufniţa îşi ia măsuri de precauţie. Nu înţeleg de ce, fiindcă oricum am chakrele echilibrate.

Life is amazing, just play it.

Cărţile lunii august

100_7928„A treia fată” – Agatha Christie (Nici o vară fără cărţi poliţiste)

„Umbra chinezească” – Georges Simenon

 „Miracolul prieteniei” – Colleen Sell (Iar seria aia cu poveşti adevărate, merge de minune pe navetă, se citeşte repede, încape imediat în geantă si nu cobori din autobuz dorindu-ti sa ai alta viata)

„Noapte bună, blândul meu prinţ” – Pierre Charras (o declar cartea lunii)

„Prea multă fericire” – Alice Munroe (prea mult tam-tam)

„Iubirile croitoresei” – Maria Duenas (croitorie şi spionaj)

„Despre ploaie” – Martin Page (merge pt sezonul toamna-iarna)

„Penelopiada” – Margaret Atwood (dacă vreţi să aflaţi punctul de vedere al Penelopei despre peripeţiile lui Ulise, o să aveţi o mare surpriză :D)

Erase una vez

trandifir de la fereastra Încep să cred că nu va (mai) exista zi liniştită, ci doar clipe furate de linişte, fuga după echilibru şi pînă şi somnul îmi va fi calculat. Dar cînd n-a fost aşa? Din cînd în cînd îmi arunc privirea pe fereastră, oricare, nu contează, dau de atîtea ferestre în drumurile mele, pe care pot evada oricind. Măcar în imaginaţie. Norii au fost fantastici azi, de pildă, în drum spre conacul din vis, al acelui spiriduş cu ochii vioi şi pantaloni trei sferturi, care ne-a tot bătut la cap de vreo cîteva luni, hai la ţară. Asta se întîmpla într-o altă viaţă, desigur, în acea viaţă cînd mai aveam prieteni.

În fine, lăsasem atunci în urmă planurile, trădările, întîlnirile, arţagul altora, răsteala din bojocii frustrărilor, scuipăturile comme ci comme ça, şi printre trandafiri galbeni, roz, roşii, printre aleile zăpăcite de crinii imperiali, în leagănul ăla mare şi moale şi galben cu verde, m-am făcut din nou copil. Mi-amintesc uneori de zumzetele fetelor, zumzete de viitoare dalile, de cîinele Haralamb care avea o atitudine de lord, se plimba lejer prin curte, cu coada în sus, printre ierburi înalte şi zmeură. Alina gătea. Nu vorbeam despre nimic important. Eu tăceam. Beam apă pe şopron şi mă uitam la fete. Mirosea a muşeţel peste tot, de parcă pămîntul fierbea ceai. Special pentru noi. Aburii creşteau în depărtări, tremurînd orizonturile. Era un moment de relaxare din care aveam să mă rup nu peste mult timp. Începusem să realizez că e mult mai bine să fii publicat după moarte. Nu te mai afectează nimic.

Şi pînă atunci viaţa să ţi-o petreci uite-aşa printre petunii şi roze, urmărind un cîine cu aere de aristocrat, sau trîntit/ă pe sofa la umbră, cu o carte în mînă şi înconjurat/ă de prieteni. Şi-n timp ce vorbeam cu Pici despre ceva, cîndva – acum e doar un vis trăit demult, îmi dau seama, căci Pici nu mai există aşa cum ar fi trebuit să fie – deja mă gîndeam la altele, cu mult în avans. Sau aşa cum l-am întrebat pe Harry la o terasă, cu cîteva zile mai devreme: crezi că proza erotică va anula autorul de carte pentru copii? Mai întîi a zis că s-ar putea, apoi că n-ar trebui, apoi cine ştie… nu e absolut, dar absolut nimic sigur. Timpul i-a anulat pe amîndoi.

Pe drumul de întoarcere m-am gîndit la discuţiile din ultima vreme şi la aceasta cruntă, poate teribilă, dar atît de veridică afirmaţie, spusă într-un moment de luciditate, care nu m-a lovit în nici un fel, pentru că deja am simţit-o/conştientizat-o şi acceptat-o demult, pînă la resemnare: ”Nu uita, ai un mare defect! Eşti femeie…” Se vorbea cînd cu voce domoală, cînd trepidantă, iar eu îmi treceam privirea de la unul la celălalt şi urmăream lucidă ce mi se punea pe masă. Un puzzle enorm. O încurcătură. Putea fi şi o ruletă rusească. Dacă unul dintre ei ar fi scos un pistol nu m-ar fi mirat deloc. Dacă un altul ar fi părăsit masa brusc, nici asta nu m-ar fi mirat.

Mă întristează agresivitatea unora. Dar mai mult decît atît, mă întristează trecuta mea agresivitate verbală sau cea viitoare. Să ştergi mai mult decît ai scris, poate e semn de maturitate. Să nu mai scrii deloc, deja mă simt matusalemică. Mai departe să rîzi de cei ce fac bale la gură, să pleci capul într-o parte şi să contempli lumea ca şi cum ai fi în faţa unui trandafir cu ţepi.