Cărțile lunii septembrie

  1. 100_7929“Părinți străluciți, profesori fantastici”– August Cury (orice părinte ar trebui s-o aibă în bibliotecă. Și orice profesor)
  2. „Papagalul chinezesc” – Earl Derr Biggers (o carte de pe vremea cînd lucram la Corint)
  3. „O supradoză de moarte” – Agatha Christie
  4. „Petrecerea de Halloween” – Agatha Christie

Și cîteva citate la întîmplare:

“În munca la serviciile secrete nu țintești niciodată micii trepăduși, ci pe marii mahări din vîrf, dar ca să ajungi la ei trebuie să ai mare grijă să nu-i alertezi pe micii trepăduși.” (Agatha Christie – „O supradoză de moarte”)

“… iubirea mea pentru deșert nu mai este atît de intensă după lăsarea întunericului”

“nu-mi place deloc ideea de a sta întins după un pat, de unde să nu mi se vadă decît pantofii – mai ales că nu i-am mai lustruit de o săptămînă” (“Papagalul chinezesc” – Derr Biggers)

“un chinez știe bine că nu-i altceva decît un infim grăunte de nisip pe țărmul oceanului eternității. Și cu ce-l ajută asta? El este mereu calm, tăcut și umil. Nu-i nervos și nu țopăie turbat în stînga și în dreapta, așa cum fac albii. Pentru el viața nu e un calvar.” („Papagalul chinezesc” – Derr Biggers)

Life Is the Name of This Game

10559885_665588270187760_1992612270576007443_n“Pătimiri ale femeilor în vremea reginei Margot” (1553-1615) – din cînd în cînd mai răsfoiesc documentare, asta cu pătimirile a fost o perioadă potrivnică femeilor, de parcă acum s-au schimbat prea tare vremurile. O fi dispărut tortura fizică, dar acum există discreditarea și jocul psihologic. Exista și atunci, dar nu la așa nivel mic.

****

Să iubeşti curat devine lux, fraților, să spui “vreau să fii femeia mea” este o teamă atît de mare pentru bieții bărbați ai zilelor noastre, că intri într-un hazard al relaţiilor atît de greşit înţelese că numai să ieşi din ele te duce la balamuc. Vai, dar ce ne facem? Ce ne facem? Ce ne facem, dom`le, ce?

“Love me tender, love me sweet” e ceva ce nu intră în regulile masochiştilor. “All I want is you”, nici nu se pune problema, mai ales în cazul seducătorilor de profesie (dar pe unde-or mai umbla și ăștia că n-am mai văzut demult unul), iar “When You love a woman tell her that she`s really woman” nu se poate povesti nici într-o mie de poveşti cît timp ai ochii în 7 direcții pentru 7 surogate cu chip de porţelan care pozează în și se cred Mata Hari, fără să aibă habar cine a mai fost și curva asta. Rămîne să ne adaptăm, sau să patinăm cum ştim mai bine. La ce… nu se știe.

Dar … să intri în viaţa cuiva, cu buzunarele pline de prejudecăţi, iată cea mai scurtă cale de a o da în bară. Ziceam și eu așa, just in case… Mai devreme sau mai tîrziu, judecăţile de valoare se transformă în certitudini, că tot le cauţi cu atîta sîrguinţă, n-ai cum să te pui nici în cap să demonstrezi contrariul, și e pierdere de vreme, my friend. Mă gîndesc acum la o şleahtă de potăi lezate profund că o femeie nu dă doi bani pe ei, indiferent de catastiful ei sexual.

Sigur că ipocrizia se manifestă docil la cei mai frustraţi de aceste subiecte delicioase, dar dacă sunt doar discuţii şi ăia nici măcar nu se pipăie, atunci chiar este o problemă. Care este motivul? De ce să ai discuţii cu tentă sexuală, dacă tot sunt nevinovate? Ca să-ţi gîdili nişte impulsuri primare şi să sari apoi în braţele iubitului? Neah, ar fi prea simplu… Just for fun? Ca să mai treacă timpul? Trebuie să fii nebun/ă… Nu-i mişto că doar unii pot să vadă mai departe de atît? Păi deja e selecţie. E masonerie. E spălare de creieri. E vînare de vînt…

act likeCa s-o scurtez, judecata de valoare e gata şi o iau unii cu lopata, dar nu pentru a face săpături, ci pentru a se sprijini moral pe ea, de parcă i-ar durea vreun picior sau ar fi betegi. Ditai băţu` înfipt în fund. Stăteau cu ochii în pămînt, io îi scrutam intens să găsesc piatra filozofală din capul lor şi vedeam doar coșurile și jena… aproape că puteam să desenez un gînd, gîndul ăla al lor mofluz, ofuscat, deranjat de propria prostie.

****

O femeie este periculoasă numai cînd a izbutit în viaţă pe barba ei. Nu contează că cicatricea de sub barba va rămîne pe toată viaţa. E semn de bună purtare. Şi mai ştiu că proiecţiile care se fac asupra-i ajung într-o zi să-i facă mai mult bine decît rău. Nimic nu mă va face să rîd în hohote decît propria mea viaţă rostită de alţii. Ultima bîrfa că vreau să-mi fac culcuş în cuibul unei bufniţe. Şi bufniţa îşi ia măsuri de precauţie. Nu înţeleg de ce, fiindcă oricum am chakrele echilibrate.

Life is amazing, just play it.

Cărţile lunii august

100_7928„A treia fată” – Agatha Christie (Nici o vară fără cărţi poliţiste)

„Umbra chinezească” – Georges Simenon

 „Miracolul prieteniei” – Colleen Sell (Iar seria aia cu poveşti adevărate, merge de minune pe navetă, se citeşte repede, încape imediat în geantă si nu cobori din autobuz dorindu-ti sa ai alta viata)

„Noapte bună, blândul meu prinţ” – Pierre Charras (o declar cartea lunii)

„Prea multă fericire” – Alice Munroe (prea mult tam-tam)

„Iubirile croitoresei” – Maria Duenas (croitorie şi spionaj)

„Despre ploaie” – Martin Page (merge pt sezonul toamna-iarna)

„Penelopiada” – Margaret Atwood (dacă vreţi să aflaţi punctul de vedere al Penelopei despre peripeţiile lui Ulise, o să aveţi o mare surpriză :D)

Erase una vez

trandifir de la fereastra Încep să cred că nu va (mai) exista zi liniştită, ci doar clipe furate de linişte, fuga după echilibru şi pînă şi somnul îmi va fi calculat. Dar cînd n-a fost aşa? Din cînd în cînd îmi arunc privirea pe fereastră, oricare, nu contează, dau de atîtea ferestre în drumurile mele, pe care pot evada oricind. Măcar în imaginaţie. Norii au fost fantastici azi, de pildă, în drum spre conacul din vis, al acelui spiriduş cu ochii vioi şi pantaloni trei sferturi, care ne-a tot bătut la cap de vreo cîteva luni, hai la ţară. Asta se întîmpla într-o altă viaţă, desigur, în acea viaţă cînd mai aveam prieteni.

În fine, lăsasem atunci în urmă planurile, trădările, întîlnirile, arţagul altora, răsteala din bojocii frustrărilor, scuipăturile comme ci comme ça, şi printre trandafiri galbeni, roz, roşii, printre aleile zăpăcite de crinii imperiali, în leagănul ăla mare şi moale şi galben cu verde, m-am făcut din nou copil. Mi-amintesc uneori de zumzetele fetelor, zumzete de viitoare dalile, de cîinele Haralamb care avea o atitudine de lord, se plimba lejer prin curte, cu coada în sus, printre ierburi înalte şi zmeură. Alina gătea. Nu vorbeam despre nimic important. Eu tăceam. Beam apă pe şopron şi mă uitam la fete. Mirosea a muşeţel peste tot, de parcă pămîntul fierbea ceai. Special pentru noi. Aburii creşteau în depărtări, tremurînd orizonturile. Era un moment de relaxare din care aveam să mă rup nu peste mult timp. Începusem să realizez că e mult mai bine să fii publicat după moarte. Nu te mai afectează nimic.

Şi pînă atunci viaţa să ţi-o petreci uite-aşa printre petunii şi roze, urmărind un cîine cu aere de aristocrat, sau trîntit/ă pe sofa la umbră, cu o carte în mînă şi înconjurat/ă de prieteni. Şi-n timp ce vorbeam cu Pici despre ceva, cîndva – acum e doar un vis trăit demult, îmi dau seama, căci Pici nu mai există aşa cum ar fi trebuit să fie – deja mă gîndeam la altele, cu mult în avans. Sau aşa cum l-am întrebat pe Harry la o terasă, cu cîteva zile mai devreme: crezi că proza erotică va anula autorul de carte pentru copii? Mai întîi a zis că s-ar putea, apoi că n-ar trebui, apoi cine ştie… nu e absolut, dar absolut nimic sigur. Timpul i-a anulat pe amîndoi.

Pe drumul de întoarcere m-am gîndit la discuţiile din ultima vreme şi la aceasta cruntă, poate teribilă, dar atît de veridică afirmaţie, spusă într-un moment de luciditate, care nu m-a lovit în nici un fel, pentru că deja am simţit-o/conştientizat-o şi acceptat-o demult, pînă la resemnare: ”Nu uita, ai un mare defect! Eşti femeie…” Se vorbea cînd cu voce domoală, cînd trepidantă, iar eu îmi treceam privirea de la unul la celălalt şi urmăream lucidă ce mi se punea pe masă. Un puzzle enorm. O încurcătură. Putea fi şi o ruletă rusească. Dacă unul dintre ei ar fi scos un pistol nu m-ar fi mirat deloc. Dacă un altul ar fi părăsit masa brusc, nici asta nu m-ar fi mirat.

Mă întristează agresivitatea unora. Dar mai mult decît atît, mă întristează trecuta mea agresivitate verbală sau cea viitoare. Să ştergi mai mult decît ai scris, poate e semn de maturitate. Să nu mai scrii deloc, deja mă simt matusalemică. Mai departe să rîzi de cei ce fac bale la gură, să pleci capul într-o parte şi să contempli lumea ca şi cum ai fi în faţa unui trandafir cu ţepi.

Iote ce primar avem!

Primesc un telefon de la musiu primar de MedgiDallas (al doilea telefon de acest gen, despre primul o să vorbesc un pic mai jos) că să şterg nu ştiu ce nu-i convenise lui că scrisesem eu pe Facebooku unui prieten. Băh, voi aţi mai pomenit o aberaţie mai mare ca asta? De fapt, mi-a zis ca de pe blog să șterg. Ete brîu, dar ce, eu i-am spus vreodată ceva despre cum se construiește anapoda în orașul ăsta?

Lăsînd la o parte faptul că nu ştiu de unde are şi ăsta impresia că are monopol pe gîndirea şi scrisul meu – poate pentru c-a participat o dată, din greşeală, ori de jenă, ori împins cu forţa de o împrejurare nefastă (pentru el) la lansarea unei cărţi de’a mele, culmea, una spirituală, semn că n-a înțeles nimic din ce s-a petrecut acolo, nu c-ar fi şi citit ceva scris de mine, în afară de comentariul acela de pe Facebook (cîtă treabă au dom`le, primarii în ziua de azi, ce mai învîrt ei paginile, statusurile şi comentariile pe toate părţile) – tre` să aducem cumva în discuţie un fapt tare simplu, dar tare greu de priceput: şi anume că primarii sunt în slujba cetăţenilor şi a unui oraş (comună, sat, municipiu etc), nu invers (sigur e o utopie, vă dați seama, că doar știu că așa ar trebui să fie, toată lumea speră naiv că așa e, nu că și e) şi, în fine, o dată ce şi-au asumat această funcţie dificilă, orice cetăţean are dreptul să se exprime în orice mod doreşte dacă nu e mulţumit de ceea ce se întîmplă în locul unde s-a născut, chiar dacă nu mai locuieşte acolo. Și-acum o spun la modul general, trebuie specificat, că ăștia se atacă repede. Foarte repede! la o adică, oricine, dacă vrea, se poate exprima și despre ce se întîmplă în Uganda! Sau Paraguay, na!

Dar in Medgidia, cam așa se întîmplă, se înjură unii cu alții și cu nu mai știu cine ca la ușa cortului, apoi sunt prieteni la cataramă ca nimeni alții, ceva mai stupid și mai amuzant în același timp n-ai mai întîlnit nicăieri, totul e dus la paroxism aici. Ăsta e stilul. Cad la pace că nu se știe. Doar pînă la runda a doua.

Constat pentru eternitate două chestiuni (pot mai multe, dar n-am chef decît de două în noaptea asta).

1. Omu e real. Ca mulţi alţi primari care au impresia că dacă l-au ştampilat cîţiva au aşa o aură mai specială şi toată lumea trebuie să tremure în faţa lor, nu contează că pe la colţuri îi înjură de dumnezei şi răniţi. Ce are el impresia că a făcut pentru oraş, nu se justifică şi nici nu se poate scuza în faţa cetăţenilor care trăiesc lîngă groapa de gunoi a oraşului (municipiu, pardon), cetateni care asteapta o solutie de ani de zile, sau a bătrînilor care mai trag şi ei o plimbare prin parc şi cînd să-şi odihnească sufletul pe o bancă, surprise!, toate băncile sunt în soare, iarna mai treacă-meargă, dar cine stă iarna pe bancă, să fim serioşi!, nu se poate scuza nici în faţa mamelor ai căror copilaşi plîng la coadă la leagăne, că-n parcul cel mare atîta sunt: două leagăne (şi alea tot în soare) la hai să zicem, cu indulgenţă, 10 copii (da nu-s 10, sunt mai mulţi).

Şi pentru alea două leagăne s-a făcut un mare tam tam că iaca ce parc se deschide pe 1 iunie, ne-am dus cu toţii ca proştii să vedem care-i treaba, de zici că mergeam la Disneyland şi nu altceva. Mame cu cărucioare pe stradă, copii îmbrăcați frumos, bunicuțe cu pălării, ca pe vremuri, ce mai! Baloane, vată de zahăr etc. Iată însă care era treaba: 2 copii se dădeau în leagăn, 8 aşteptau la rînd la leagăn, mamele celor doi fericiţi din leagăn trăgeau de copiii lor să coboare că aşteaptă şi alţi ţînci (care începuseră deja să orăcăie, printre care şi a mea, bineînţeles) că era coadă la leagăne, domle, ce nu înţelegeţi. Spectacolul l-am ratat că începuse la 8 dimineaţa, pare-se, şi precis cînta iar Mara. Şi asta în ziua în care Vrabie le dădea copiilor din satul Peştera 500 de biciclete, torturi şi fericire fără număr. Aşa că scutiţi-mă cu ce aţi făcut voi pentru un oraş în care simigeriile închid la 17.00, 3 sferturi din populaţie face naveta că n-are unde să muncească, transportul în comun e cam privat şi maşina de gunoi trece doar de 2 ori pe săptămînă.

2. Mi-aduc aminte că prin decembrie 2012, mă sunase tot aşa să-mi ceară nr de telefon al unui artist să-i spună să nu vină în oraşul lui (nici nu-i mai spun numele că poate-mi citește blogul și nu vreau să-i fac sînge rău pentru o istorie apusă), că nu-şi dăduse Iordache ok-ul pe un spectacol (care ar fi fost gratuit, atenţie!) şi că apariţia artistului nostru ar fi deranjat nu mai ţin minte pe cine. Ba țin minte, dar intrăm în alte povești și n-are rost.

Pe bune??? Şi pe un ton de-ăla de zici că era cel puţin moşier şi că eu eram sluga lui. Stă cam prost Iordache la capitolul nervi și diplomație.  Îi deranjasem eu oraşul cu activităţile mele artistice, închipuie-ţi! S-ar fi întîmplat ceva mișto fără știrea lui.

Aceia însă a fost prima altercaţie telefonică pe care am avut-o cu un primar (a doua a fost cea de alaltăieri – același primar), de altfel un primar căruia îi place să se dea cult, îi place să apară printre artişti şi intelectuali, cu cravatele lui oribile, că dă bine în ziua de azi să fii printre intelectuali, chiar dacă, și iar la modul general o spun, îi ia apoi la trei păzeşte orice fraier cînd îl roade mai tare elasticul de la chilot.

Iordache are acelaşi speech la orice lansare, fie că sunt nişte poezii scrise cu curu, fie că e nu ştiu ce ghid, roman sau manual de tractorişti, face act de prezență şi spune “n-am citit cartea, am auzit că e bună, cu prima ocazie o s-o citesc”, ocazie care, bineînţeles, nu se va ivi niciodată, ori poate, cetăţenii oraşului îi vor face totuşi un pustiu de bine în 2016 şi-l vor lăsa la vatră sau la pensie să citească maculatura pe care intelectualii au produs-o şi i-au dat-o moca, din bunul lor simţ provincial.

Aşa că nici n-aveam pretenţii la el! Băh, dar tupeul ăsta e fantastic! Ăştia au impresia că deţin monopolul peste orice, că nu e singurul care are impresia asta! Si în definitiv, cine tu eşti tu, băh, să-i spui unui artist că n-are ce căuta în oraşul tău pe care nici macar n-ai fost în stare să-l modernizezi? Bineînţeles că nu i-am dat nici un număr de telefon şi bineînţeles că nici nu i-am spus aberaţia asta prietenului meu de suflet. Mi s-a părut prea josnică şi mi-a fost ruşine că primarul oraşului meu a putut să gîndească aşa ceva, Iordache fiind un individ cu care pînă atunci nu avusesem nici o treabă, nici o conversaţie, nici o tragere de şireturi. Nu că aș avea acum. Dar, mă rog, nu era nimic de care să mă mir așa tare sau să intru în șoc. Norocul tuturor că în iarna aceea a fost un viscol cumplit și nu s-a mai putut ține nimic, că altfel aș fi fost nevoită să spun adevărul gol-goluț. Îl spun acum că nu mă costă nimic. Și nu dau nume, dacă aș da, ar fi foarte grav. Mă întreb ce ar spune toata presa de scandal dacă ar afla cît de mult iubește Iordache artiștii români.

Poţi să faci orice pentru binele oraşului tău, să scoţi în evidenţă oricît lucrurile bune care se întîmplă, nu contează. Am venit de două ori cu Caravana peste el, i-am aliniat la rînd pe toţi cei care ar fi trebuit să fie aliniaţi, ba pardon, de 3 ori, că am fost şi la Comunitatea tătară, băh, n-a fost de-ajuns. Am dus numele oraşului peste tot, pe unde am fost, am scris un roman care a fost bestsellerul Tritonicului (2007) despre oraşul meu, băh, n-a fost de-ajuns! Acoperi oala, nu e de ajuns! Scoți în evidenţă şi panseluţele din fiecare primăvară (e drept că la modul negativ de data asta) căci unele ştiri ziceau că mii de pansele s-au plantat în centrul oraşului, aşi, erau cred că vreo 50 de răsaduri cu totul, au costat şi alea o grămadă de bani, ce credeţi. Mă întîlnesc oameni bătrîni pe stradă şi mă opresc să-mi povestească despre cum a fost oraşul ăsta odată şi cum au rămas ei aici pentru copiii lor, că li s-a părut că e plin de oportunităţi şi cum n-a mai rămas nimic din el, numai tristeţe şi pustiu, şi copaci tăiaţi cu drujba, nu-i nimic, hai să-l facem noi cum era o dată, să fim alături de liderii noştri, zic, şi pe liderii noştri îi doare în freză. Liderii intre ghilimele. Chiar știu cum arată unul și cu ce se mănîncă. Faptele-s fapte și groapa de gunoi tot acolo.

Ah, şi viceprimăriţa, această femeie bună de uns la rană, care şi-ar da cămaşa de pe ea pentru orice năpăstuit, nu contează că unii dintre năpăstuiţi sunt vicleni, dar care fuge de interviuri ca de naiba şi mimează fericirea unei echipe scindate. Că e emotivă, că n-are chef, că nu vrea, că n-a fost la coafor, că iar a pălit-o timiditatea şi alte chestii de-astea femeieşti. Chestii care cel mai probabil sunt adevărate. Dar, pe bune? Păi nu ştiu, femeie, ia cursuri de înfrîngere a emotivităţii, caută-l pe Deepak Chopra, sau alt ciupai plici de-ăsta, adu-l pe Dan Puric în oraş, pe Oana Pelea, orice, numai ridicaţi vibraţia acestui oraş, faceţi ceva să vă meargă bine şedinţele, comunicarea, echipa, ECHIPA, tată, ECHIPA!!!! ideea e că trebuie să daţi socoteală în faţa presei pentru tot ce spuneţi şi faceţi şi, mai ales, să fiţi din acelaşi film. Altfel, deschideţi-vă nişte ceasornicării, mergeţi la cîmp sau în Armata Salvării, orice, numa nu fiţi floricele, numa nu fiţi panseluţe de primăvară, numa nu vreau să vă spargeți nervii în capul meu, numa nu-mi stricați transferurile energetice, numa nu mă sunaţi pe mine cu intimidari gen te dau în judecată că nu ne tragem de şireturi şi nici n-o să ne tragem vreodată.

Hai şi-acum share la primărie că e vineri şi poate vă ţin din treabă! Așteptăm cu nerăbdare repercusiunile ca să le povestim aici că nu mai fusese adrenalină cam de multișor!

Cărţile lunii iulie

100_77611. Rebecca Skloot „Viaţa nemuritoare a Henriettei Lacks” – am pe Mala Hierba o recenzie mai lungă la cartea aceasta.
2. Michael Newton Phd. „Viaţa dintre vieţi – hipnoterapie pentru regresie spirituală” tot în bookclubu` de pe Mala Hierba găsiţi recomandarea acestei cărţi, apărută la Cartea Daath.

În România există doar doi hipnoterapeuţi şcoliţi la Institutul Newton, care folosesc metoda de regresie a lui Michael Newton, iar unul dintre ei este Andra Iliaş, colega mea de redacţie de mai bine de 7 ani. O puteţi găsi la www.lecabinet.ro şi vă puteţi programa o astfel de regresie.
3. Colleen Sell „Femei singure” (întîmplări reale despre cea mai dificilă slujbă din lume). Face parte din colecţia „Poveşti adevărate”, cam ceea ce ar putea face la un moment şi revista „Povestea mea”, dacă s-ar hotărî să scoată un serial sub formă de carte, cu deosebirea că autoarele la care Colleen Sell a apelat ca să-şi strîngă povestoarele sunt scriitoare consacrate sau în orice caz femei ce au legătură cu domeniul scrisului. Astfel că, deşi întîmplările sunt diferite, nu sună ca şi cum ar fi scrise de aceeaşi mînă, ca în cazul revistei „Povestea mea”, dac-o mai exista aşa ceva. Oricum ar fi, e o cărticică bună de citit pe navetă sau pe plajă.

Si mai am citeva incepute, dar neterminate. Le las pentru luna in curs.

Cărţile lunii iunie

100_7597„Savurează-mă”, Alexandra Antonioni – o mare hedonistă şi cunoscătoare a mîncărurilor (şi a bărbaţilor), italiancă de origine, se plimbă prin lumea întreagă şi dă sfaturi despre cum să mănînci în funcţie de începuturile sau sfîrşiturile relaţiilor tale. Tipa ştie cum să te facă să te simţi bine. Dacă a reuşit asta în scris, îmi închipui ce face în realitate. Recunosc însă că n-am încercat nici una dintre reţetele ei. (Nu e o carte de bucate).

„Mănîncă-mă”, Agnes Desarthe – aşa s-a întîmplat să citesc „Mănîncă-mă” şi „Savurează-mă” în luna în care am început 4 diete şi le-am lăsat baltă imediat. Viaţa e prea scurtă ca să treci anorexic prin ea. Nu?

„Destinaţia sufletelor”, Michael Newton. Această carte merită o atenţie specială.

După „Călătoria sufletelor”, scrisă de acelaşi autor, am vrut să citesc şi despre celelalte 67 de cazuri de regresie din miile pe care dr Newton le-a făcut asupra subiecţilor săi in volumul al doilea al studiului sau. Sunt convinsă că nu există om care să nu se fi întrebat ce se întîmplă cu el după moarte, dacă mai simte ceva, dacă merge în iad sau rai, în lumină sau întuneric, dacă nu se va plictisi pînă la următoarea viaţă, dacă îşi va mai revedea prietenii, rudele, familia, sau la ce bun să tot treacă prin atîtea vieţi, dacă tot nu mai ţine minte nimic din ele, care e rostul etc. cine sunt eu, cine eşti tu, cine suntem noi toţi şi mii de alte intrebari cu tot atîtea posibile raspunsuri. In Destinul sufletelor veti gasi citeva raspunsuri, dar va veti ridica mii de intrebari. Aveti in bookclub-ul de pe Mala Hierba o recenzie mai ampla la aceasta carte.

100_7598Cel puţin pe mine, din cînd în cînd, mai ales atunci cînd dau de o vacanţă sau o perioadă mai lungă de relaxare, sau mă deconectez de la obligaţii de serviciu, sau cînd chiulesc de la responsabilităţi care par copleşitoare, chiar am avut astfel de curiozităţi spirituale, chiar dacă le-am mascat destul de bine. Mi-am facut tot felul de scenarii, fiindcă niciodată nu m-am resemnat cu ideea că totul se termină după moartea fizică. Recunosc că m-a copleşit lucrarea asta şi dacă e aşa cum se spune acolo, atunci să tot murim.

Sigur că cel mai bun mod de a verifica ce se întîmplă dincolo e să citeşti mai multe lucrări care par de referinţă. „Viaţa în lumea de dincolo”, scrisă de Sylvia Brown şi Lindsay Harrison – nu m-a convins. Sunt lucruri care se bat cap în cap şi pe care logica mea, dacă am vreuna, nu le prea poate înghiţi. Este liniştitor să afli că fiecare fiinţă umană are cohorta ei de îngeri, heruvimi, arhangheli şi ghizi spirituali, entităţi care au grijă să nu te abaţi de la drumul tău, cel pe care singur ţi l-ai ales, chiar dacă ţi se pare rău ales sau te întrebi ce-o fi fost în mintea ta de ţi-ai ales un plan al vieţii atît de greu, dar pe de altă parte cînd dai de fraze gen „am greşit ce-am spus în cartea trecută, sper să nu greşesc nici ce spun în cartea asta” rămîi paf!