10 ani de daruri literare şi o nouă aniversare

ImageZiua editurii mele. Ziua în care celebrez şi o prietenie lungă, ce a început acum 7 ani. Una din zilele acelea obişnuite când soarele străluceşte sus pe cer, după o iarnă lungă, iar tu habar n-ai că totul se va schimba în viaţa ta. Desigur, ca toate lucrurile bune, începute firesc, mai întâi a fost prietenia… apoi dintr-una într-alta a urmat şi publicarea. Ca scriitor român care şi-a asumat destinul publicării într-o ţară unde este mai important să dai lovitura şi să fugi, într-o ţară în care cultura nu există pe lista de priorităţi a politicienilor, dar nici a omului de rând, pot spune că publicarea mea la Editura Cartea Daath a venit imediat după ce s-a încheiat aventura literară cu tot ce-a însemnat ea: nopţi nedormite, nervi consumaţi pe taste, editori care nu respectă mai nimic din esenţa unui scriitor (dar nu discutăm despre asta acum), drepturi încălcate, contracte nerespectate, pierderea bucuriei de a scrie, deci tot tacâmul prin care trebuie să treacă orice scriitor, la o adică, până-şi dă seama că e mai important să-ţi scrii poveştile şi mai puţin important să fii publicat. Pentru că, dacă un lucru sau o istorie sau un mesaj trebuie să ajungă la cineva, omul acela îl va primi.

Indiferent cum, se va găsi mereu o cale.

Regăsirea bucuriei de a scrie doar de dragul unei poveşti care trebuie să meargă mai departe în lume, de unde a şi venit este o altă etapă prin care trebuie să treacă un scriitor. Între toate acestea, prietenia mea cu Daniela Maria Marin a fost ca un cerc de lumină în care intrasem fără să ştiu şi ciudat este că n-am privit-o pe această doamnă niciodată ca pe un editor (pentru că e un editor atât de atipic încât îţi vine să te freci bine la ochi ca să vezi dacă există), ci mai mult ca pe un mentor spiritual, ca un far care luminează venirile şi plecările oamenilor, rătăcirile şi bucuriile lor, transformările şi devenirile lor. Cred că de-aceea, atunci când a venit cu propunerea publicării celui de-“Al treilea călător”, mi s-a părut ceva firesc. Ceva corect. Ceva ce nu mi se mai întâmplase, dar care visasem tot timpul să se întâmple. Devenisem spirituală. Mai mult decât atât, mă încadram cu ultima carte în zona spirituală. Acm îmi dau seama că oricum s-ar fi întâmplat transformarea aceasta, pentru că mere am căutat-o.

Şi pentru prima dată, punând interesul cărţii deasupra tuturor intereselor mele, mi-am dat seama că oricât de riscant ar fi, cu Daniela Maria Marin nimic nu poate fi o pierdere. Nici măcar o pierdere nu este niciodată pierdere, darămite acum, când omul din spatele cărţilor aduce atât de multă dragoste în lumea lor.

Este singura editură dintre cele 5 cu care am lucrat de-a lungul a 11 ani care-şi câştigă existenţa mai mult dăruind. O stare de spirit fără măşti comerciale, unde editorul caută mai mult fineţe şi subtilitate în cititorii cărţilor sale, a căror valoare culturală şi spirituală îmbogăţeşte orice casă şi orice bibliotecă şi unde bucuria reîntâlnirii cu oamenii a fost mereu dusă la rang de artă. O artă de a iubi, de a dărui şi de a trezi din amorţeala spiritului până şi pietrele. Nu puteam să fiu în altă parte. La mulţi ani, la multe cărţi interesante şi la bună citire, Cartea Daath Publishinghouse!

Aşa că voi, cei din Bucureşti, cei de care mi-e atât de dor, luaţi-vă prietenii de braţ, mergeţi la librăria Eminescu, spargeţi cât v-a mai rămas din salariu pe cărţi şi veniţi să-mi povestiţi cât de bine v-aţi simţit acolo. Oricum ar fi, nu mai e mult până la şezători literare şi ceaiuri cu arome de poveşti.

Despre bunătate. Cu dichis şi organizare

Această însemnare e pentru trafic. De influenţă. Şi pentru prieteni, hai să nu le mai spun colegi.

Km parcurşi săptămîna aceasta: 680 şi ultima Caravană. Ultima la care am participat eu. Restul prietenilor merg mai departe. A fost bine că tocmai ultima mi-a dat aşa un bobîrnac, un zvîc de speranţă. Am stat de vorbă, printre altele, cu doamnele de la asistenţa socială din Albeşti, femei care au văzut multe şi care încearcă, aşa cum pot, să-i ajute pe alţii. Enumăr aici comunele unde-am întîlnit asistenţă socială dedicată slujbei în sine şi oamenilor aflaţi (unii şi din vina lor) în pragul sărăciei: Peştera, Albeşti, Cumpănă, Năvodari.

4 din 22 de comune şi oraşe prin care am trecut. Doar 4.

Restul e cam praf, îmi pare rău s-o spun. Nu e de glumă cu bunătatea, generozitatea şi ştiinţa de a-ţi face meseria. În numele bunătăţii unii vor avea pretenţia să le sugi mizeria dintre degete, pentru un pachet de făină îţi pot scoate ochii toată viaţa, aşa că nu e de joacă deloc cu faptele bune. Dacă le faci, uită-le, dacă însă ai de gînd să îi pomeneşti unui om (căruia i-ai întins o mînă de ajutor sau ai dat un telefon pentru el) din 5 în 5 zile că „ştii foarte bine ce-am făcut pentru tine”, mai bine renunţă, du-te şi fă altceva. Fii mai bine rău de-a dreptul, măcar vei fi un ticălos autentic, nu doar cînd te strînge nodul de la cravată sau cînd ai alergie. Treaba asta cu ajutatul oamenilor n-ar trebui s-o facă oricine, pentru că nu oricine e capabil de intuiţii extraordinare şi nici nu e timp de verificat cine pe cine minte, sau dacă nu cumva făcînd un bine, faci de fapt un rău, sau îţi faci un rău (de-aici vb românului: „facerea de bine…” ştiţi continuarea).

Iată de ce cred c-ar trebui să existe oameni specializaţi în bine. Plecînd de la această idee, văd în asistenţa socială a unui popor (luată la modul general) o necesitate şi o importanţă mai mare decît a politicenilor, de pildă. Nu cred că reuşeşte nimeni să-şi dea seama la ce folosesc politicienii ţării ăsteia, dar cred că ne putem da seama cu toţii că fără asistenţa socială ar fi haos în sărăcie. Măcar amărîţii mai au o şansă. Sau nu. Dacă doar 4 din 22 de localităţi s-au remarcat prin implicare în acest domeniu, cel puţin din ce-am văzut/observat eu, cum o fi în restul ţării?

Eu nu aş putea să fac o astfel de meserie pe termen lung. Ici-colo, mici gesturi de impulsivitate (aşa numesc eu bunătatea mea, probabil că de-aia am şi memorie scurtă în privinţa lor). Trebuie să recunosc că mă scot din sărite cei care cerşesc cu agresivitate şi disperaţii. Nu vreau să mi se zbiere în faţă disperarea, nu vreau detalii multe, nu vreau să-mi torni în cap găleata sau cisterna necazurilor tale, îmi pot închipui şi singură că din 350 de lei/lună 4 suflete n-au cum să trăiască. Vreau doar să simt că eşti la ananghie şi doar aşa pot sări în ajutor, dacă mă tragi de mînecă mă retrag. Poate că e absurd, dar vreau mai întîi să fiu liberă să rezonez cu tine, să am chef, să am dispoziţie, că pe urmă se găsesc şi soluţii.

Iată de ce pot să spun că nu sunt un om 100% bun. Aş vrea să fiu, dar nu întotdeauna îmi permit.

Ca să dau un exemplu clar: la un moment dat mă sună o mamă cu 8 copii, pe care un grup de oameni o ajutase cu destule ca să iasă din iarnă, să-i dau… chiar aşa s-a şi exprimat, daţi-mi şi mie 1000 de euro ca să plec în Spania să muncesc. „Şi copiii cui îi laşi? Toţi ăia 8 copii cu cine rămîn?” „Cu ta-su”. Un răspuns scurt, butucănos, de mamă cu prea mulţi copii. „Păi de ce nu se duce el să muncească în Spania şi tu să stai cu copiii, că din cîte ştiu unul din ei are 2 ani.” Pauză.

Nu cred că mai are sens continuarea. I-am dat flit. Mai bine să moară de foame, dar să stea alături de copiii ei. Dar aşa gîndesc eu, de-aia spun că nu mă dă bunătatea afară din casă.

De-aia spun că dacă e să fii bun, trebuie să-ţi permiţi să fii bun.

Şi cam despre această asistenţă socială vorbesc. Una care să fie în stare să depisteze cazurile reale de amărîţi, una capabilă să se ferească de cei care vor să profite de ea, aşa cum profită de copiii lor. Oamenii ăştia trebuie trimişi la muncă este adevărat, numai că e mult mai simplu să joci teatru, să-ţi numeri copiii şi să-ţi închipui că poţi trăi din alocaţia lor. Aceştia sunt soiul acela de inconştienţi de care e plină România şi singura lor specializare este să-şi spună povestea cît mai veridic şi mai disperat cu putinţă ca să agaţe pe cineva în haosul din viaţa lor. Oameni cărora nu le place să muncească. Trebuie să ai nervi tari pentru aşa ceva. Cred că prefer să am nervi tari pentru altceva.

Zvîcul de speranţă este că mi-e bine să ştiu că undeva mai există oameni care îşi fac meseria aşa cum trebuie. Poate că asta e misiunea lor.

Misiunea mea, cea pe care mi-am ales-o sau cea care mi s-a dat, e alta. Şi anume să dau seamă, să observ şi să scriu. Eventual, din cînd în cînd să vorbesc. Dar şi să am grijă la ce scriu şi la ce vorbesc. La ce transmit mai departe. Ori pentru asta e nevoie de timp şi de un alt soi de dedicaţie. Un alt fel de dragoste pentru oameni. Una mult mai greu de înţeles, chiar şi petru mine. Nu am pretenţii să înţeleagă cineva. Important este că în sufletul meu lucrurile au sens.

9 martie lin coboară/ pe aripi de primă-iarnă

Kilometri parcurşi săptămîna trecută: – 595 / 4 zile

Vineri: eram zombie. Mi-am revenit după trei ore legate de somn, ceea ce nu-mi prea iese pentru că de obicei îmi sună telefoanele.

Nu mă laud cu nimic, decît cu refuzul unei lucrări care mi-ar fi adus nişte bani frumoşi. Dar nu mai am răbdare cu shizofrenicii şi paranoicii şi nici cu păpuşelele al căror singur neuron trebuie să-l explic tot eu. Ştiu că ar fi bine să iubesc pe toată lumea ca lumea să fie minunată, dar pînă la urmă fiecare să-şi ducă, aşa cum ştie mai bine, crucile şi morile de rîu.

Şi a fost ziua femeii. Ca de obicei, urări din suflet din partea unora, stropşiri de enervare din partea altora. Zilele astea de sărbătoare scot din oameni ce-au mai bun şi ce-au mai rău. E bine, ne dăm în petec şi apoi ne reechilibrăm.

Am un respect deosebit pentru mame şi doctori. Şi aş vrea să-mi readuc respectul în suflet pentru doamnele profesoare. Atît am de spus cu privire la 8 martie. Şi că mă pricep la cadouri, numai că nu prea am bani să fac atît de multe cadouri cîţi oameni aş vrea să bucur. Visez la ziua cînd o voi face de-adevăratelea, pînă atunci le îmbrăţişez pe fetele mele cu cuvinte. Nu pentru că la început au fost cuvintele, ci pentru că fiecare din ele au iubit mai întîi cuvintele, iar faptele lor, întîmplările lor îşi trag izvorul, seva, esenţa de-acolo. Aşa că nu e mare diferenţă între fapte şi cuvinte. Cu anumite femei, desigur.

Pentru celelalte, uite mi-a plăcut paragraful de mai jos.

 „Dacă îţi plac oamenii sinceri şi doreşti să nu fii minţită, îţi doresc să devii deschisă la a cere şi primi cu eleganţă feed-back-ul, mai ales cel referitor la defectele tale. Cât despre feed-back-ul neelegant, arta de a-i trata pe alţii cu inteligenţă chiar şi când eşti tratată neinteligent va umbri orice defecte pe care le-ai putea avea, pentru că adesea contează mai mult cum reacţionezi la greşeală decât greşeala în sine.”

Întreg articolul îl găsiţi aici.

Blogul meu a împlinit 6 ani. În 2008, chiar de 8 martie îmi făceam cadou o altă lume, lăsînd-o în urmă pe cea în care doar mă jucasem. Nu prea frumos, dar poate că nu mă învăţase nimeni altfel. 

Şi apropos de cuvinte, iată articole scrise din suflet pentru oricine e dispus să le primească în suflet. Despre “mamele de poveste”, care n-au cum să nu-ţi înmoaie inima, despre aceste “fiinţe minunate, femeile”, care au în fiecare zi şansa de a demonstra asta (şi nu întotdeauna reuşesc, apoi se miră că minus cu minus nu dau plus ca la mate) şi-apoi “noblesse oblige, n`est pas?”, cum ar spune franţuzoaicele. Avem şi un material pentru mamele rebele cărora le plac lecturile suplimentare .

Până data viitoare, aveţi grijă să fiţi iubite!  

Purtătorii de cuvînt

ImageNu mă miră deloc faptul că purtătorul de cuvînt al asistenţei sociale din Iaşi are aşa derapaje comportamentale şi verbale la adresa unor oameni pe care nu-i cunoaşte. Nu mă miră nici că e analfabet sadea. Minune mare dacă ar fi educat şi profesionalizat pentru funcţia lui sau dacă a depăşit vreodată stadiul compunerilor de clasa a 2-a! Trist este că a ajuns acolo şi că face de rîs toată tagma, şi-aşa destul de şubredă, a purtătorilor de cuvînt.

De fapt, nu mă mai miră nimic din partea nici unui “purtător de cuvînt”. Rar am întîlnit oameni care ştiu ce presupune slujba asta, un fel de PR pe domeniul instituţiilor de stat, dar cu o responsabilitate mult mai mare. Dar nu cred că fişa postului şi responsabilităţile de acolo au vreo legătura cu slugoii din ziua de azi care nu ies de sub lesa şefilor care i-au pus în funcţii, care aşteaptă cu gura căscată, ca nişte broaşte prinse în cîrlig, ordinele, că nu pot gîndi şi lua decizii singuri. Ce să mai vorbim despre iniţiative! Nu contează că e greşit ce fac mai-marii lor acolo, pe scaunele lor călduţe, sau că nu se pupă acţiunile cu funcţia pe care o au, nu contează că văd unele nereguli, una din obligaţiile nescrise de serviciu este să închidă ochii. Timpul trece, leafa merge, proştii mor.

În legătură cu cap pătrat ăsta de care pomenesc acum, s-a apucat el să scrie pe facebook despre copiii pe care “ia fătat Nicoleta Luciu şi că cu cine rămîn ei”. Îl rode ape el pipota că nu ştie cîte bone are aia sau de ce are 4 copii şi nu mai ştiu ce problem avea cu copilul lu Răduleasca. În fine…

Dar, prostovane, ştii că azi a mai murit un copil de un an pentru ca nu i-a dat mă-sa de mîncare? Că autorităţile ştiau că părinţii acestui copilaş trăiau într-o sărăcie cruntă şi într-o mizerie şi mai cruntă, dar au închis ochii, că pînă nu se întîmplă o tragedie nu-şi mişcă nimeni curu de pe scaun? Că asta e treaba asistenţei sociale: să stea pe facebooku` lu peşte prăjit în loc să-şi mişte hoitu pe teren şi să facă anchete sociale.

Efectele? Se ştie că în Moldova sunt cele mai dramatice cazuri sociale, cei mai neglijaţi copii, cei mai maltrataţi, cei mai abuzaţi şi cei mai lihniţi de foame. Are acum logica de ce? Pentru că pe analfabetul ăla, care n-a auzit de cratimă în toate cele 8 clase pe care le-a frecventat, că la mai multe nu se califică (şi încă chiar 8 e deja prea mult), îl interesează cu cine rămîn copiii Nicoletei Luciu cît timp asta îşi smulge bubele de pe faţă cu tratamente care mai de care.

Pe cei de la asistenţa socială din Medgidia i-am rugat într-o luni oarecare să ne dea cazuri de familii nevoiaşe ca să le aducem pachete. Abia vineri au catacdisit să răspundă, cînd deja filmam prima emisiune şi găsisem nişte cazuri fără ajutorul lor.

Purtătoarea de cuvînt de la Cogealac, sau ce naiba era fiinţa aia, că nici pînă acum nu mi-e clar, şi cred că nici ei, dar oricum se dădea asistentă socială, cu studii de psihologie, numai cuvinte n-a purtat, adică numai informaţiile nu le-a transmis mai departe celor care trebuiau să vină la Caravană. Cînd i-am zis să vorbească despre cazurile de care voiam să ne îngrijim a sărit în sus că_cum să facă ea aşa ceva, că are hîrtii de completat şi tre să meargă să dea rapoarte la Constanţa, probabil celeilalte purtătoare de cuvînt, că astea altceva nu ştiu, decît să stea cu nasul în hîrţoage şi să doarmă pe ele că dacă le întrebi ce e în dosarele alea habar n-au. Nişte habarniste. Ca să aflăm mai tîrziu care a fost treaba cu cazurile din Cogealac, erau rudele primarului, femei în haină de blană şi cu telefoane ultimul răcnet, care-şi apostrofau copilele cu „hai, fă, mai repede”.

Mai vreţi exemple?

E vreunul pe-aici care vrea un drept la replică? NU, nu e. Pentru că dacă ar dori un drept la replică ar însemna să le pese de imaginea asistenţei sociale, ori să-ţi pese înseamnă să te deranjeze atunci cînd ceva e în neregulă. Ori acolo la ei nu e nimic în neregulă. E TOTUL în regulă.

De altfel, purtătorii de cuvînt sunt inexistenţi în România, au o mare oroare de presă şi nu înţeleg care e rostul acestei slujbe într-o instituţie de stat. Ar trebui să le spună totuşi cineva. La telefoanele presei nu răspund, la sms-uri nici atît, la mailuri nu se obosesc să scrie nici un „mulţumesc, am primit, vă răspundem imediat”, cum e obligaţia de serviciu şi de fişă de post, şi cînd se trezesc aşa dintr-o hibernare mai lungă, mai trîntesc un comunicat de presă în amarul stil funcţionăresc şi-ntr-un trist limbaj de lemn grotesc, plin de şabloane şi greşeli gramaticale şi gata, după aceea, iar dai de ei abia peste o lună, cam atît le ia să-şi adune scamele putorii de pe trîndăveala funcţionărească, şi deja nu te mai interesează că între timp au apărut alte cazuri sociale şi alţi copii au mai murit de foame sau bătuţi sau arşi de vii în casă.

Aseară în emisiunea Telefonul de noapte, pe când dezbăteam subiectul „neglijenţa părinţilor”, Enache Tuşa, care a simţit nevoia să intervină în direct, şi-a amintit de purtătorul de cuvînt al asistenţei sociale din Constanţa, de care a trebuit, efectiv, să ne rugăm să primească o dubiţă de haine pentru un orfelinat. Mai că nu ne-am tăvălit pe jos să ne recomande un orfelinat. Haine oferite de alţi copii care s-au gîndit la copiii fără părinţi. Că stai aşa, nu primise mailul, după ce-am verificat pe senturi, stai aşa că nu-l citise, după ce l-a citit că nu scria ora, după ce a mai verificat o dată şi era şi ora, stai aşa că ei nu primesc haine nesortate, după ce s-au sortat şi hainele, stai aşa că aceşti copii orfani au fiţe şi nu primesc chiar orice, numai contre de-astea…

O asemenea opoziţie din partea unui asistent social n-am mai pomenit din 2001, de la un examen de psihologie, cînd o anume doamnă psiholog, care s-a dovedit a fi o psihopată social mai tîrziu, ajunsă nu ştiu prin ce minune românească în comitetul de admitere, a încercat să mă convingă de faptul că rîma are creier.

Opoziţiile acestei prutătoare de cuvînt, pe Constanţa, atenţie!, vin dintr-o indiferenţă totală şi dintr-o indignare reală că îndrăznisem s-o deranjăm cu asemenea rugăminţi, rugăciuni sau fapte eroice, luaţi-le cum vreţi. Pentru noi, cei care organizăm Caravana LTV, este o datorie civică, iar încăpăţînarea asta stupidă dublată de minciuni, două „calităţi” esenţiale ale oricărui eşuat social pe plaja incompetenţei profesionale, nu numai că ne înfierbîntă mai tare să mergem mai departe, dar ne şi motivează să nu renunţăm la nimic din ceea ce ne-am propus, şi anume aducerea la cunoştinţa publicului a unei realităţi necosmetizate, exact aşa cum este, mai pe înţelesul purtătorilor de cuvînt, unii dintre ei foşti împărţitori de pliante prin staţiunea Mamaia, puşi acum în funcţii cu telefoane la care nu răspund decît dacă-i iei în măciuci, o realitate românească expusă pe toate căile cu tot cu aberaţiile ei profesionale şi încrengăturile sociale.

Iar asta se va întîmpla pînă cînd vom învăţa cum să colaborăm unii cu alţii sau, cel puţin, să comunicăm, că de-aia suntem purtători de cuvinte.

Lista dintr-o miercuri oarecare

ImageV-am spus că-mi plac listele?

Iată 37 de lucruri pe care le pot face la 37 de ani şi nu puteam sau nu-mi trecea prin cap să le fac la 27.

1. Să gătesc o cină decentă. Chiar dacă rar, cînd m-apucă, îi dau de cap cu brio.
2. Să fac o cafea bestială. Mare, tare, neagră-tăciune, cu variaţiuni de arome. Vanilie, scorţişoară sau pura y dura.

3. Să spun adevărul.

4. Să am o relaţie sănătoasă.

5. Să nu mă intereseze trecutul altora. Aici a fost simplu că nici nu m-a interesat vreodată.

6. Să nu mă intereseze trecutul meu, doar din cînd în cînd să-mi permit nostalgii.
7. Să-mi petrec Revelionul acasă şi să nu mi se pară asta un capăt de ţară.
8. Să-mi plătesc facturile.
9. Să ies în lume fără machiaj.
10. Să preţuiesc oamenii din viaţa mea, indiferent de slăbiciunile lor, sau tocmai de-aceea.
11. Să nu mă iau în serios.
12. Să vorbesc în public unui grup de străini.
13. Să cumpăr un vin bun.
14. Să nu sufăr de pe urma unei respingeri.
15. Să citesc “Săptămîna financiară” în loc de Cosmo.
16. Să mă bucur pentru alţi oameni, în loc să fiu invidioasă.
17. Să ignor moda (inclusiv blugii de slăbănoagă) şi să port doar ce-mi stă bine.
18. Să ignor muzica lui Beyonce, Rihanna, Bahama, sau orice altă celebritate a zilei.
19. Să nu mai reacţionez la comentariile obraznice ale oamenilor.
books20. Să ignor un ex.
21. Să-mi apăr drepturile.
22. Să-i apăr pe cei dragi.
23. Să port căciulă atunci cînd e frig afară. Şi şosete groase.
24. Să nu mă mai îngrijorez dacă mă plac sau nu oamenii, dacă sunt îndeajuns de frumoasă sau îndeajuns de slabă pentru standardele impuse de societate.
25. Să fiu eroina fiicei mele.
26. Să fiu un om liber ca ea să copieze modelul unui om liber.
27. Să redescopăr natura şi frumuseţea ei prin ochii copilului meu.

28. Să renunţ la prietenii toxici.
29. Să evit dramele altora şi mai ales pe ale mele.
30. Să folosesc mai des crema de ochi.
31. Să fiu interesată mai mult de oamenii buni în loc de cei inteligenţi.
32. Să spun “nu”.
33. Să sar peste orele de fitness şi să aleg în locul lor plimbările în aer liber.
34. Să nu mai vreau perfecţiune, pentru că ştiu că nu există perfecţiune.
35. Să nu mai am aşteptări de la nimeni, nici măcar de la mine.
36. Să mă adaptez schimbărilor din viaţa mea cu bucurie

37. Să fiu convinsă că de-abia de-acum încolo vine tot ce-i mai bun în viaţa mea.

Danga-langa, langa-danga… sună pe tv talanga

ImageIniţial am vrut să scriu despre purtătorii de cuvînt, aceşti lingăi ai instituţiilor de stat, care nu sunt în stare să răspundă la telefoanele de serviciu, pentru că de fapt asta ar însemna să explice şi să se explice ori să-i explice pe alţii, o treabă foarte ingrată, foarte dificilă, deci nasoală. Dar n-am timp acum de ei. Rămîne pe altădată…

Sinistrată fiind prin Medgidia, deşi ştiu că pare incredibil, mai ales pentru cei care n-au avut treabă cu Medgidia decît aşa el fugitivo şi, mai ales, pentru cei care au citit primele ştiri ale dimineţii cu hoţii care au jefuit poşta oraşului (of, bine că mi-am scos coletele pe săptămîna asta), mi-am pierdut timpul citind o carte despre „prietenii esenţiali” şi, vrînd-nevrînd am dat şi peste aberaţiile Veronicăi Cara care se producea pe la tv-uri, sărea din sticlă în sticlă, cum am spune într-o emisiune înregistrată cu Monique. Remember, Monique? Cara asta, ba era într-o seară la Brancu, ba a doua seară la Mărunţă. Femeia este o cacofonie din cap pînă-n picioare, başca obsedată de fosta ei prietenă, care, după ce-a mucificat-o cu alte ocazii în alte emisiuni neterminate, acum pare a regreta şi a-i simţi lipsa, altfel nu ştiu ce mai are de zis.

Sigur că pentru lumea mondenă şi facilă a Bucureştiului gagica asta poate părea o femeie deşteaptă, săraca, dar pe cît e de penibilă, pe atît e de inutilă în show-bizz şi uite că începe lumea să se cam prindă. E ca un ţînţar aşa care vrea şi el să înţepe pe cineva şi nu mai reuşeşte, ba e psiholog, ba e confident, ba e prietenă, în mod evident nimic din toate astea pentru nimeni, doar o oportunistă care i-au cam scăpat muşteriii printre degete, pentru simplul motiv că a făcut greşeala să-i creadă pe toţi mai proşti decît sunt în realitate. Acum a ajuns măscăriciul perfect al altora mai cinici decît ea. O invită unii pe la emisiuni doar ca să-şi mai bată puţin singură joc de ea.

Ei bine, individa asta mi-a adus aminte de un bou, a cărei cultură se reducea la un raft de cărţi pe care avea pretenţia că le şi înţelesese. Zic „bou” pentru că nu s-a dovedit altceva, în ciuda faptului că ar fi putut fi un om de seamă, dacă n-ar fi citit raftul cu pricina. Unde se vede cît de important este totuşi să ai prieteni care să-ţi facă ceva recomandări pe măsura caracterului, personalităţii şi a micului tău creier. Unde se vede şi cît de important este să ai prieteni care să nu-ţi recomande totuşi nimic. Ei bine, ce făcea individul… începea să-ţi laude, chipurile, pe cineva… era plin de „ce”-uri… Ce gazelă! Ce picioare! Ce suflet măreţ! Ce talent! Şi pe urmă te plesnea cu alte imagini, ce gazelă… dar păcat că şi-a pătat odată pantalonii de ciclu la sport! Ce picioare, numa că avea păr pe degete, ăla o strica… Ce suflet măreţ, dar păcat că se culca cu cine apuca, iar acum are 20 de kile în plus (de parcă sufletele măreţe ar trebui să stea înghesuite doar într-un pachet de 45 de kile)… Ce talent, numa că eu îi făceam textele… Lăuda pe toată lumea doar ca să spurce 2 secunde mai tîrziu.

Şi la ce bun atîtea recomandări dacă sfîrşeşti ca Cara aia, care, orice-ar face, va fi urmărită toată viaţa de cacofonii. Unde se vede cît de important este totuşi să ai nişte părinţi măcar decent analfabeţi, să nu-ţi plesnească aşa un căcat în propriul nume chiar de cum ai făcut ochi, că după aceea nu mai scapi de căcat toată viaţa ta, oricît te-ai feri de el tot acolo nimereşti. În cocină. Să te mănînce porcii.

În fine… purtătorii ăştia de danga-langa, langa-danga, gen Cara, care nu spun nimic urît, dar insinuează tot ce-i mai rău, apelînd la imaginaţia celorlalţi, sunt cei mai de rahat oameni pe care i-am întîlnit vreodată. Mi se face efectiv rău fizic cînd întîlnesc pe vreunul aşa. Ştiu din proprie experienţă că ăştia nu stau prin preajma ta decît ca să te denigreze mai tare. În faţă îţi arată cea mai profundă prietenie, tu poate ai treabă şi n-ai timp să verifici toate tîmpeniile pe care ţi le spune celălalt, şi de ce-ai face-o, nu? Ai ceva dubii cînd auzi cum vorbeşte despre ceilalţi şi ştii că nu vei fi nici tu sărit, la o adică, dar îl laşi în pace să abereze, bazîndu-te cumva pe inteligenţa celor din jur pe care el îi crede deja atît de proşti.

ImagePe urmă te trezeşti că, de fapt, ăla te urăşte de o veşnicie nu pentru că eşti mai frumos, mai deştept sau mai al dracu decît el, şi ai oi mai cornute, ci pentru că nu-i cînţi în strună.

Iată un exemplu à la Veronica Cara: „de ziua mea mi-a adus Bianca 2 perechi de pantofi, cu toate că erau numărul meu şi erau foarte frumoşi, nu am vrut să-i accept şi am rugat-o să-i returneze şi să-mi aducă alţii, mai acceptabili” (citat aproximativ). „Nu cred că mi-i cumpărase – că nu cred că a cumpărat Bianca vreodată cadouri cuiva” bla bla… unde vrea să ajungă această prietenă neesenţială în viaţa oricui cu această mărturisire idiosincratică? Pînă şi pe Brancu l-a făcut în seara aia de cap, nu c-ar fi prea greu cu Brancu, mă rog… ăla pune botul la orice bîrfuliţă şi fix ca o băbuţă curioasă întreabă: „şi ce-a făcut? I-a returnat?” „Nu, zice prietena dezamăgită, i-a dăruit altcuiva” „Vaaaai, se oripilează Brancu, şi-a găsit altă proastă”…

No, bine că sunteţi voi nişte deştepţi. Să mor io dacă n-am rămas hipnotizată de atîta zbucium sufletesc, Brancu stătea şi el cu gura căscată şi cu ochii beliţi aşteptînd continuarea, ce se întîmplă, domle, aşa grav mi-am zis încercînd să pricep despre cine vorbeau aceste persoane la oră de vîrf. Cînd colo, ce crezi, Bianca Drăguşanu… aia fusese prietenă cu paparuda astalaltă, îi dăduse nişte pantofi de ziua ei, aia nu-i primise şi tot ea era acum şucărită că îi dăduse mai departe altei femei. Ce tragedie! Ce dramă! Ce teatru ieftin! Ce pizdă de bărbat şi Brancu ăsta! Ce prietenă neesenţială şi aia! FUCK! Ce cretini! Orice adolescentă de 16 ani are discuţii mai productive la un ceai cu prietenele ei decît pitecantropii ăştia bîrfitori…

Danga-langa, langa-danga… sună-n asfinţit talanga!

De ce-aş ţine minte toţi nebunii?

Mă întreba ieri o colegă de ce nu cunosc pe nu ştiu cine din politica cea pestriţă a României, că e nume sonor, că s-a remarcat prin nebunie sau prin delirurile verbale sau cum de-am confundat-o pe funcţionara X (o vită, fie vorba între noi) de la primăria y etc. Sigur, după ce am auzit funcţionara lătrînd ca un buldog am rămas marcată pe viaţă şi chiar furioasă că există astfel de specimene care fac de rîs în toate modurile posibile şi imposibile sexul frumos (şi neplastifiat), dar c`est la vie, nu le poţi avea pe toate şi oricum, cred că tragedia e mai mare pe capul ei, deşi nu conştientizează asta, ca de altfel toate funcţionarele cu apucături de Cerber şi priviri rătăcite de singuratice care se agaţă de funcţie ca de un colac de salvare. Se numeşte carieră, ma cherie…

Nu-mi încarc memoria nici cu politicieni, nici cu numele unor funcţionari care au o perioadă de valabilitate direct proporţională cu valoarea lor ca oameni. Mi-am antrenat memoria să-i ţin minte doar pe acei oameni cu adevărat excepţionali, aşa că n-am înţeles de ce se făcuse gaură în cer că nu îmi filaseră lămpile atunci cînd un alt ratat îşi anunţase candidatura la glorie.

Dacă ar fi să-i iau la banii mărunţi ai scriiturii, singurul motiv pentru care m-ar interesa un personaj de-ăsta ar fi doar pentru a-l ţintui ironic în istorie. Dar de la o vreme însă, nici asta nu simt că ar mai avea vreun sens să dac. Sunt toţi la fel. Cînd scrii de unul este ca şi cum ai scrie despre toţi, pentru că sunt construiţi (şi s-au reprodus al dracului de bine după modelul iniţial – am uitat cine a fost, deci nici ăsta nu mai are importanţă) după chipul şi asemănarea oportunistului de rînd care crede că l-a apucat pe Dumnezeu de picior, singura lui misiune în viaţă fiind să trăiască degeaba.

După ce faci însă cunoştinţă cu ei, simţi şi mai mult nevoia de aer proaspăt. Organismul te avertizează că nu este sănătos să stai în preajma unor astfel de erori umane, nu pentru că n-ai ce învăţa de la ele, bla bla, ci pentru că există riscul să te transformi sau să-ţi vină cumva ideea să fii ca ele, că ia uite ce bine o duc, că ia uite că nu li se întîmplă nimic pentru că sunt aşa de răi şi proşti şi sunt în stare să muşte pînă vine stăpînul şi le spune marş de-aici sau ia de-aici cuţu cuţu.

Aşa că… de ce-aş ţine minte aşa ceva? Nu-i de-ajuns că sunt ocupată să nu mă uit pe mine?