Erase una vez

trandifir de la fereastra Încep să cred că nu va (mai) exista zi liniştită, ci doar clipe furate de linişte, fuga după echilibru şi pînă şi somnul îmi va fi calculat. Dar cînd n-a fost aşa? Din cînd în cînd îmi arunc privirea pe fereastră, oricare, nu contează, dau de atîtea ferestre în drumurile mele, pe care pot evada oricind. Măcar în imaginaţie. Norii au fost fantastici azi, de pildă, în drum spre conacul din vis, al acelui spiriduş cu ochii vioi şi pantaloni trei sferturi, care ne-a tot bătut la cap de vreo cîteva luni, hai la ţară. Asta se întîmpla într-o altă viaţă, desigur, în acea viaţă cînd mai aveam prieteni.

În fine, lăsasem atunci în urmă planurile, trădările, întîlnirile, arţagul altora, răsteala din bojocii frustrărilor, scuipăturile comme ci comme ça, şi printre trandafiri galbeni, roz, roşii, printre aleile zăpăcite de crinii imperiali, în leagănul ăla mare şi moale şi galben cu verde, m-am făcut din nou copil. Mi-amintesc uneori de zumzetele fetelor, zumzete de viitoare dalile, de cîinele Haralamb care avea o atitudine de lord, se plimba lejer prin curte, cu coada în sus, printre ierburi înalte şi zmeură. Alina gătea. Nu vorbeam despre nimic important. Eu tăceam. Beam apă pe şopron şi mă uitam la fete. Mirosea a muşeţel peste tot, de parcă pămîntul fierbea ceai. Special pentru noi. Aburii creşteau în depărtări, tremurînd orizonturile. Era un moment de relaxare din care aveam să mă rup nu peste mult timp. Începusem să realizez că e mult mai bine să fii publicat după moarte. Nu te mai afectează nimic.

Şi pînă atunci viaţa să ţi-o petreci uite-aşa printre petunii şi roze, urmărind un cîine cu aere de aristocrat, sau trîntit/ă pe sofa la umbră, cu o carte în mînă şi înconjurat/ă de prieteni. Şi-n timp ce vorbeam cu Pici despre ceva, cîndva – acum e doar un vis trăit demult, îmi dau seama, căci Pici nu mai există aşa cum ar fi trebuit să fie – deja mă gîndeam la altele, cu mult în avans. Sau aşa cum l-am întrebat pe Harry la o terasă, cu cîteva zile mai devreme: crezi că proza erotică va anula autorul de carte pentru copii? Mai întîi a zis că s-ar putea, apoi că n-ar trebui, apoi cine ştie… nu e absolut, dar absolut nimic sigur. Timpul i-a anulat pe amîndoi.

Pe drumul de întoarcere m-am gîndit la discuţiile din ultima vreme şi la aceasta cruntă, poate teribilă, dar atît de veridică afirmaţie, spusă într-un moment de luciditate, care nu m-a lovit în nici un fel, pentru că deja am simţit-o/conştientizat-o şi acceptat-o demult, pînă la resemnare: ”Nu uita, ai un mare defect! Eşti femeie…” Se vorbea cînd cu voce domoală, cînd trepidantă, iar eu îmi treceam privirea de la unul la celălalt şi urmăream lucidă ce mi se punea pe masă. Un puzzle enorm. O încurcătură. Putea fi şi o ruletă rusească. Dacă unul dintre ei ar fi scos un pistol nu m-ar fi mirat deloc. Dacă un altul ar fi părăsit masa brusc, nici asta nu m-ar fi mirat.

Mă întristează agresivitatea unora. Dar mai mult decît atît, mă întristează trecuta mea agresivitate verbală sau cea viitoare. Să ştergi mai mult decît ai scris, poate e semn de maturitate. Să nu mai scrii deloc, deja mă simt matusalemică. Mai departe să rîzi de cei ce fac bale la gură, să pleci capul într-o parte şi să contempli lumea ca şi cum ai fi în faţa unui trandafir cu ţepi.

Iote ce primar avem!

Primesc un telefon de la musiu primar de MedgiDallas (al doilea telefon de acest gen, despre primul o să vorbesc un pic mai jos) că să şterg nu ştiu ce nu-i convenise lui că scrisesem eu pe Facebooku unui prieten. Băh, voi aţi mai pomenit o aberaţie mai mare ca asta? De fapt, mi-a zis ca de pe blog să șterg. Ete brîu, dar ce, eu i-am spus vreodată ceva despre cum se construiește anapoda în orașul ăsta?

Lăsînd la o parte faptul că nu ştiu de unde are şi ăsta impresia că are monopol pe gîndirea şi scrisul meu – poate pentru c-a participat o dată, din greşeală, ori de jenă, ori împins cu forţa de o împrejurare nefastă (pentru el) la lansarea unei cărţi de’a mele, culmea, una spirituală, semn că n-a înțeles nimic din ce s-a petrecut acolo, nu c-ar fi şi citit ceva scris de mine, în afară de comentariul acela de pe Facebook (cîtă treabă au dom`le, primarii în ziua de azi, ce mai învîrt ei paginile, statusurile şi comentariile pe toate părţile) – tre` să aducem cumva în discuţie un fapt tare simplu, dar tare greu de priceput: şi anume că primarii sunt în slujba cetăţenilor şi a unui oraş (comună, sat, municipiu etc), nu invers (sigur e o utopie, vă dați seama, că doar știu că așa ar trebui să fie, toată lumea speră naiv că așa e, nu că și e) şi, în fine, o dată ce şi-au asumat această funcţie dificilă, orice cetăţean are dreptul să se exprime în orice mod doreşte dacă nu e mulţumit de ceea ce se întîmplă în locul unde s-a născut, chiar dacă nu mai locuieşte acolo. Și-acum o spun la modul general, trebuie specificat, că ăștia se atacă repede. Foarte repede! la o adică, oricine, dacă vrea, se poate exprima și despre ce se întîmplă în Uganda! Sau Paraguay, na!

Dar in Medgidia, cam așa se întîmplă, se înjură unii cu alții și cu nu mai știu cine ca la ușa cortului, apoi sunt prieteni la cataramă ca nimeni alții, ceva mai stupid și mai amuzant în același timp n-ai mai întîlnit nicăieri, totul e dus la paroxism aici. Ăsta e stilul. Cad la pace că nu se știe. Doar pînă la runda a doua.

Constat pentru eternitate două chestiuni (pot mai multe, dar n-am chef decît de două în noaptea asta).

1. Omu e real. Ca mulţi alţi primari care au impresia că dacă l-au ştampilat cîţiva au aşa o aură mai specială şi toată lumea trebuie să tremure în faţa lor, nu contează că pe la colţuri îi înjură de dumnezei şi răniţi. Ce are el impresia că a făcut pentru oraş, nu se justifică şi nici nu se poate scuza în faţa cetăţenilor care trăiesc lîngă groapa de gunoi a oraşului (municipiu, pardon), cetateni care asteapta o solutie de ani de zile, sau a bătrînilor care mai trag şi ei o plimbare prin parc şi cînd să-şi odihnească sufletul pe o bancă, surprise!, toate băncile sunt în soare, iarna mai treacă-meargă, dar cine stă iarna pe bancă, să fim serioşi!, nu se poate scuza nici în faţa mamelor ai căror copilaşi plîng la coadă la leagăne, că-n parcul cel mare atîta sunt: două leagăne (şi alea tot în soare) la hai să zicem, cu indulgenţă, 10 copii (da nu-s 10, sunt mai mulţi).

Şi pentru alea două leagăne s-a făcut un mare tam tam că iaca ce parc se deschide pe 1 iunie, ne-am dus cu toţii ca proştii să vedem care-i treaba, de zici că mergeam la Disneyland şi nu altceva. Mame cu cărucioare pe stradă, copii îmbrăcați frumos, bunicuțe cu pălării, ca pe vremuri, ce mai! Baloane, vată de zahăr etc. Iată însă care era treaba: 2 copii se dădeau în leagăn, 8 aşteptau la rînd la leagăn, mamele celor doi fericiţi din leagăn trăgeau de copiii lor să coboare că aşteaptă şi alţi ţînci (care începuseră deja să orăcăie, printre care şi a mea, bineînţeles) că era coadă la leagăne, domle, ce nu înţelegeţi. Spectacolul l-am ratat că începuse la 8 dimineaţa, pare-se, şi precis cînta iar Mara. Şi asta în ziua în care Vrabie le dădea copiilor din satul Peştera 500 de biciclete, torturi şi fericire fără număr. Aşa că scutiţi-mă cu ce aţi făcut voi pentru un oraş în care simigeriile închid la 17.00, 3 sferturi din populaţie face naveta că n-are unde să muncească, transportul în comun e cam privat şi maşina de gunoi trece doar de 2 ori pe săptămînă.

2. Mi-aduc aminte că prin decembrie 2012, mă sunase tot aşa să-mi ceară nr de telefon al unui artist să-i spună să nu vină în oraşul lui (nici nu-i mai spun numele că poate-mi citește blogul și nu vreau să-i fac sînge rău pentru o istorie apusă), că nu-şi dăduse Iordache ok-ul pe un spectacol (care ar fi fost gratuit, atenţie!) şi că apariţia artistului nostru ar fi deranjat nu mai ţin minte pe cine. Ba țin minte, dar intrăm în alte povești și n-are rost.

Pe bune??? Şi pe un ton de-ăla de zici că era cel puţin moşier şi că eu eram sluga lui. Stă cam prost Iordache la capitolul nervi și diplomație.  Îi deranjasem eu oraşul cu activităţile mele artistice, închipuie-ţi! S-ar fi întîmplat ceva mișto fără știrea lui.

Aceia însă a fost prima altercaţie telefonică pe care am avut-o cu un primar (a doua a fost cea de alaltăieri – același primar), de altfel un primar căruia îi place să se dea cult, îi place să apară printre artişti şi intelectuali, cu cravatele lui oribile, că dă bine în ziua de azi să fii printre intelectuali, chiar dacă, și iar la modul general o spun, îi ia apoi la trei păzeşte orice fraier cînd îl roade mai tare elasticul de la chilot.

Iordache are acelaşi speech la orice lansare, fie că sunt nişte poezii scrise cu curu, fie că e nu ştiu ce ghid, roman sau manual de tractorişti, face act de prezență şi spune “n-am citit cartea, am auzit că e bună, cu prima ocazie o s-o citesc”, ocazie care, bineînţeles, nu se va ivi niciodată, ori poate, cetăţenii oraşului îi vor face totuşi un pustiu de bine în 2016 şi-l vor lăsa la vatră sau la pensie să citească maculatura pe care intelectualii au produs-o şi i-au dat-o moca, din bunul lor simţ provincial.

Aşa că nici n-aveam pretenţii la el! Băh, dar tupeul ăsta e fantastic! Ăştia au impresia că deţin monopolul peste orice, că nu e singurul care are impresia asta! Si în definitiv, cine tu eşti tu, băh, să-i spui unui artist că n-are ce căuta în oraşul tău pe care nici macar n-ai fost în stare să-l modernizezi? Bineînţeles că nu i-am dat nici un număr de telefon şi bineînţeles că nici nu i-am spus aberaţia asta prietenului meu de suflet. Mi s-a părut prea josnică şi mi-a fost ruşine că primarul oraşului meu a putut să gîndească aşa ceva, Iordache fiind un individ cu care pînă atunci nu avusesem nici o treabă, nici o conversaţie, nici o tragere de şireturi. Nu că aș avea acum. Dar, mă rog, nu era nimic de care să mă mir așa tare sau să intru în șoc. Norocul tuturor că în iarna aceea a fost un viscol cumplit și nu s-a mai putut ține nimic, că altfel aș fi fost nevoită să spun adevărul gol-goluț. Îl spun acum că nu mă costă nimic. Și nu dau nume, dacă aș da, ar fi foarte grav. Mă întreb ce ar spune toata presa de scandal dacă ar afla cît de mult iubește Iordache artiștii români.

Poţi să faci orice pentru binele oraşului tău, să scoţi în evidenţă oricît lucrurile bune care se întîmplă, nu contează. Am venit de două ori cu Caravana peste el, i-am aliniat la rînd pe toţi cei care ar fi trebuit să fie aliniaţi, ba pardon, de 3 ori, că am fost şi la Comunitatea tătară, băh, n-a fost de-ajuns. Am dus numele oraşului peste tot, pe unde am fost, am scris un roman care a fost bestsellerul Tritonicului (2007) despre oraşul meu, băh, n-a fost de-ajuns! Acoperi oala, nu e de ajuns! Scoți în evidenţă şi panseluţele din fiecare primăvară (e drept că la modul negativ de data asta) căci unele ştiri ziceau că mii de pansele s-au plantat în centrul oraşului, aşi, erau cred că vreo 50 de răsaduri cu totul, au costat şi alea o grămadă de bani, ce credeţi. Mă întîlnesc oameni bătrîni pe stradă şi mă opresc să-mi povestească despre cum a fost oraşul ăsta odată şi cum au rămas ei aici pentru copiii lor, că li s-a părut că e plin de oportunităţi şi cum n-a mai rămas nimic din el, numai tristeţe şi pustiu, şi copaci tăiaţi cu drujba, nu-i nimic, hai să-l facem noi cum era o dată, să fim alături de liderii noştri, zic, şi pe liderii noştri îi doare în freză. Liderii intre ghilimele. Chiar știu cum arată unul și cu ce se mănîncă. Faptele-s fapte și groapa de gunoi tot acolo.

Ah, şi viceprimăriţa, această femeie bună de uns la rană, care şi-ar da cămaşa de pe ea pentru orice năpăstuit, nu contează că unii dintre năpăstuiţi sunt vicleni, dar care fuge de interviuri ca de naiba şi mimează fericirea unei echipe scindate. Că e emotivă, că n-are chef, că nu vrea, că n-a fost la coafor, că iar a pălit-o timiditatea şi alte chestii de-astea femeieşti. Chestii care cel mai probabil sunt adevărate. Dar, pe bune? Păi nu ştiu, femeie, ia cursuri de înfrîngere a emotivităţii, caută-l pe Deepak Chopra, sau alt ciupai plici de-ăsta, adu-l pe Dan Puric în oraş, pe Oana Pelea, orice, numai ridicaţi vibraţia acestui oraş, faceţi ceva să vă meargă bine şedinţele, comunicarea, echipa, ECHIPA, tată, ECHIPA!!!! ideea e că trebuie să daţi socoteală în faţa presei pentru tot ce spuneţi şi faceţi şi, mai ales, să fiţi din acelaşi film. Altfel, deschideţi-vă nişte ceasornicării, mergeţi la cîmp sau în Armata Salvării, orice, numa nu fiţi floricele, numa nu fiţi panseluţe de primăvară, numa nu vreau să vă spargeți nervii în capul meu, numa nu-mi stricați transferurile energetice, numa nu mă sunaţi pe mine cu intimidari gen te dau în judecată că nu ne tragem de şireturi şi nici n-o să ne tragem vreodată.

Hai şi-acum share la primărie că e vineri şi poate vă ţin din treabă! Așteptăm cu nerăbdare repercusiunile ca să le povestim aici că nu mai fusese adrenalină cam de multișor!

Cărţile lunii iulie

100_77611. Rebecca Skloot „Viaţa nemuritoare a Henriettei Lacks” – am pe Mala Hierba o recenzie mai lungă la cartea aceasta.
2. Michael Newton Phd. „Viaţa dintre vieţi – hipnoterapie pentru regresie spirituală” tot în bookclubu` de pe Mala Hierba găsiţi recomandarea acestei cărţi, apărută la Cartea Daath.

În România există doar doi hipnoterapeuţi şcoliţi la Institutul Newton, care folosesc metoda de regresie a lui Michael Newton, iar unul dintre ei este Andra Iliaş, colega mea de redacţie de mai bine de 7 ani. O puteţi găsi la www.lecabinet.ro şi vă puteţi programa o astfel de regresie.
3. Colleen Sell „Femei singure” (întîmplări reale despre cea mai dificilă slujbă din lume). Face parte din colecţia „Poveşti adevărate”, cam ceea ce ar putea face la un moment şi revista „Povestea mea”, dacă s-ar hotărî să scoată un serial sub formă de carte, cu deosebirea că autoarele la care Colleen Sell a apelat ca să-şi strîngă povestoarele sunt scriitoare consacrate sau în orice caz femei ce au legătură cu domeniul scrisului. Astfel că, deşi întîmplările sunt diferite, nu sună ca şi cum ar fi scrise de aceeaşi mînă, ca în cazul revistei „Povestea mea”, dac-o mai exista aşa ceva. Oricum ar fi, e o cărticică bună de citit pe navetă sau pe plajă.

Si mai am citeva incepute, dar neterminate. Le las pentru luna in curs.

Cărţile lunii iunie

100_7597„Savurează-mă”, Alexandra Antonioni – o mare hedonistă şi cunoscătoare a mîncărurilor (şi a bărbaţilor), italiancă de origine, se plimbă prin lumea întreagă şi dă sfaturi despre cum să mănînci în funcţie de începuturile sau sfîrşiturile relaţiilor tale. Tipa ştie cum să te facă să te simţi bine. Dacă a reuşit asta în scris, îmi închipui ce face în realitate. Recunosc însă că n-am încercat nici una dintre reţetele ei. (Nu e o carte de bucate).

„Mănîncă-mă”, Agnes Desarthe – aşa s-a întîmplat să citesc „Mănîncă-mă” şi „Savurează-mă” în luna în care am început 4 diete şi le-am lăsat baltă imediat. Viaţa e prea scurtă ca să treci anorexic prin ea. Nu?

„Destinaţia sufletelor”, Michael Newton. Această carte merită o atenţie specială.

După „Călătoria sufletelor”, scrisă de acelaşi autor, am vrut să citesc şi despre celelalte 67 de cazuri de regresie din miile pe care dr Newton le-a făcut asupra subiecţilor săi in volumul al doilea al studiului sau. Sunt convinsă că nu există om care să nu se fi întrebat ce se întîmplă cu el după moarte, dacă mai simte ceva, dacă merge în iad sau rai, în lumină sau întuneric, dacă nu se va plictisi pînă la următoarea viaţă, dacă îşi va mai revedea prietenii, rudele, familia, sau la ce bun să tot treacă prin atîtea vieţi, dacă tot nu mai ţine minte nimic din ele, care e rostul etc. cine sunt eu, cine eşti tu, cine suntem noi toţi şi mii de alte intrebari cu tot atîtea posibile raspunsuri. In Destinul sufletelor veti gasi citeva raspunsuri, dar va veti ridica mii de intrebari. Aveti in bookclub-ul de pe Mala Hierba o recenzie mai ampla la aceasta carte.

100_7598Cel puţin pe mine, din cînd în cînd, mai ales atunci cînd dau de o vacanţă sau o perioadă mai lungă de relaxare, sau mă deconectez de la obligaţii de serviciu, sau cînd chiulesc de la responsabilităţi care par copleşitoare, chiar am avut astfel de curiozităţi spirituale, chiar dacă le-am mascat destul de bine. Mi-am facut tot felul de scenarii, fiindcă niciodată nu m-am resemnat cu ideea că totul se termină după moartea fizică. Recunosc că m-a copleşit lucrarea asta şi dacă e aşa cum se spune acolo, atunci să tot murim.

Sigur că cel mai bun mod de a verifica ce se întîmplă dincolo e să citeşti mai multe lucrări care par de referinţă. „Viaţa în lumea de dincolo”, scrisă de Sylvia Brown şi Lindsay Harrison – nu m-a convins. Sunt lucruri care se bat cap în cap şi pe care logica mea, dacă am vreuna, nu le prea poate înghiţi. Este liniştitor să afli că fiecare fiinţă umană are cohorta ei de îngeri, heruvimi, arhangheli şi ghizi spirituali, entităţi care au grijă să nu te abaţi de la drumul tău, cel pe care singur ţi l-ai ales, chiar dacă ţi se pare rău ales sau te întrebi ce-o fi fost în mintea ta de ţi-ai ales un plan al vieţii atît de greu, dar pe de altă parte cînd dai de fraze gen „am greşit ce-am spus în cartea trecută, sper să nu greşesc nici ce spun în cartea asta” rămîi paf!

Poza în care n-am pozat că suntem fericiţi pentru că chiar eram

tata si noiÎntr-un album prăfuit, într-un dulap ale cărui uși scîrțîie, dintr-o casă părintească ce abia acum își schimbă mobilele, una cîte una, după buget, timp sau oferte, există cîteva fotografii din copilărie care nu încetează să mă emoționeze. Din acelea vechi, alb-negru, scoase de un nenea fotograf cu mustață.

Una însă, în mod special, îmi umezește ochii. Nu-mi amintesc ziua în care a fost făcută.  Memoria mea se încețoșează odată cu lacrimile și chiar și fotografia devine tot mai ștearsă pe măsură ce trec anii. O voi păstra probabil pînă în clipa cînd nu va mai rămîne nimic altceva decît amintirea unei fericiri pe care nici măcar nu mi-o mai amintesc. Dar e acolo. În ochii noştri. Se vede clar chiar dacă poza e veche şi noi nu făceam altceva decît să existăm.

34 de ani mai tîrziu cred în continuare că n-am avut un moment mai intens de fericire decît ceea ce văd în poza aceea. Altfel s-ar fi păstrat în miile de fotografii pe care le-am făcut în tot acest timp, în atîtea ipostaze, unele făcute chiar de profesioniştii profesioniştilor.

Pot doar să-mi închipui o zi în care tata a adus un prieten acasă – mereu venea cu cîte cineva – şi l-a pus să ne pozeze în faţa casei. Eu şi fratele meu habar n-aveam ce ni se întîmplă – pot paria – dar îmi închipui că rîdeam în hohote pentru că tata nu-şi găsea echilibrul, astfel încît să ne ţină pe amîndoi în poziţia aceea chinuită. Şi uite-aşa… am apărut cu fularele noastre legate copilăreşte, cu ursoanele noastre după moda anilor 80, într-un moment de fericire maximă.

Am numit-o poza în care n-am pozat că suntem fericiţi pentru că chiar eram.

Delete and Rewind

ImageAm şters, ce să fac dacă nu-mi mai recunosc propriul trecut? E ca o peliculă în care nu ştiu ce căutam, probabil că de aceea cea mai des folosită replică pe-atunci era: ce naiba caut eu aici (în situaţia asta, pe banca asta, în camera asta, pe strada asta de braţ cu boul ăsta etc.)

Şi uite cum mă lasă baltă dulcegăriile exact în momentul în care îmi spun c-a venit timpul să mă calmez. Dar am văzut oamenii calmi ce zîmbete tîmpiţele au şi cum se pierd imediat ce-i chemi la ordine, cum fug ca potîrnichile din faţa greutăţilor, cum cedează la primul semn de interzis. Să-ţi păstrezi calmul nu înseamnă neapărat să fii zen. De pildă, eu. Citesc cărţi zen ca să rămîn calmă, nu ştiu dacă-mi iese tot timpul.

O să mai şterg convinsă fiind că e semn de maturitate conştientizarea anumitor greşeli, ca şi renunţarea anumitor rînduri care nu te mai reprezintă. Bine, ar fi mişto dacă odată cu tine ar creşte şi drăguţii tăi de prieteni, care te fac nebun că eşti împotriva curentului, dar care te felicită atunci cînd, în sfîrşit, îţi iese ceva. Cam cu chiu cu vai în cazul meu, dar mă bucur şi-aşa. În definitiv, nici nu prea ştiu ce s-a întîmplat cu acel “mai bine niciodată decît prea tîrziu”, cu care-i pocneam pe toţi cei care nu-mi veneau în întîmpinare atunci cînd aveam eu chef sau nevoie, dar mai ales pe mine mă pocneam cu treaba asta. jap jap…

Din păcate, vine o vreme cînd pe cei de sus nu-i mai recunoscpe stradă, a trecut prea mult timp de cînd mă tot apăr în faţa lor şi de cînd îmi păstrez convingerile şi prea am vorbit în zadar despre „nu mă judeca, doar fii alături de mine”. Sau dacă nu poţi, nu mă freca la icre. Sau măcar echilibrează-te în aşa fel încît să nu mă calci pe nervi fără motiv. Că am şi eu deadline-ul meu, dar nu prea-l controlez cînd vine. De-aia unii au impresia că mă apucă amocul din senin.

Cred că pun totuşi prea mare preţ pe prietenie, începe deja să mă agaseze şi termenul în sine. Pînă la urmă concluzia tuturor este că mănînc rahat, ceea ce nu prea aş putea spune că nu-i adevărat din moment ce toţi fac asta. Adică eu de ce să rămîn în urmă?

Problema e că înainte de a învăţa termenii corecţi alergăm după mai mulţi iepuri odată: înainte să oferim încrederea cuiva, o cerem; înainte de a ne hotărî să iubim, înşelăm; înainte să aşteptăm rezultatele, emitem pretenţii; înainte să terminăm primul capitol, anticipăm deja sfîrşitul cărţii; înainte de a face ceva, vorbim; înainte de a pricepe ceva, ne grăbim să tragem concluziile, ucigînd din ignoranţă sau lene frumuseţea imprevizibilului. Şi pe urmă ne mirăm că sîntem singuri şi nefericiţi.

Dacă nu eşti pregătit pentru asta, acţionează invers, my friend. 

Totul trece, asta e singura veste bună, dar pe asta o ştiaţi deja. Numai că prea puţini o văd ca pe o veste bună. Ca urmare, ceea ce e îngropat, e definitiv îngropat. Cel puţin pentru mine. Ceea ce am ars, rămîne cenuşă. De pieile jupuite nu mai am nevoie. Nu mă întorc din drum, din superstiţie, dar mai mult din convingere că am făcut tot ce era omeneşte posibil, uneori şi imposibil, ignorînd semne şi patternuri, să rămîn acolo unde am simţit că trebuie să rămîn. Nu că se cere. Dar a trebuit mai întîi să mă conving. Chiar dacă se spune că-ţi cam dispar din vertebrele sufletului. Eh, nu se întîmplă asta chiar aşa de uşor.

PS: O bilă albă pentru primarul care a recunoscut cinstit că e prea beat ca să intre într-o legătură directă prin telefon şi una gri pentru primăriţa care m-a pasat secretarei. Cum să nu fie viaţa frumoasă? Hîc!

 

Delete… and Rewind. Tomorrow is my turn. Again.

Return to innocence

ImageDe cînd şi-au găsit cuib în sufletul meu zilele lui “fie ce-o fi” mi-am amintit cum este să chicoteşti pe lîngă oameni permisivi şi-am văzut în felul lor deschis de a te privi măreţia fleacurilor. Micile bucurii ale vieţii. Ziua de naştere a unui prieten. Gîndul la darul pe care ai putea să i-l iei. Fericirea sălbatică cu care-i vii în întîmpinare. Felul în care îi cazi la piept şi-l îmbrăţişezi aşa cum ai îmbrăţişa iarba din spatele casei, atunci cînd ai chef să-ţi lipeşti obrazul încă proaspăt de crudul fir al ierbii prin care boabele de rouă alunecă alene. În vremea cînd spatele casei tale avea, desigur, un maidan de iarbă şi mirosul de zambile urca violent în văzduh. Mînuţa lui Iris în palma mea, atunci cînd mă plimb cu ea şi-i arăt lumea. Melodia vocii unei prietene şi pînă şi lacrima ei fierbinte care păstrează o poveste ştiută numai de voi două. Felul în care uşor închizi uşa asta şi ştii sigur că n-ai s-o mai deschizi, fiindcă acolo nu te mai recunoşti, fiindcă acolo n-ai fost niciodată, fiindcă acolo pînă şi iluziile s-au transformat în pulbere, dar nu de stele, iar cînd n-au fost iluzii au rămas sub preş nişte vise pe care s-au şters cu pantofii lucioşi mai marii zilei. Încît te întrebi: nu cumva asta a trebuit să înţelegi?

Şi dacă mi-aş scutura răspunsul din minte ca spiritul de praful strămoşilor tot nu mi-ar folosi la nimic. Un salt înapoi, în timp, cu sau fără zilele “fie ce-o fi”, nu s-a schimbat nimic esenţial. Ba parcă detaşarea mult căutată şi acel ştiu că eu nu contez le aveam deja în mine, numai că trebuia să tac mai mult ca să mă aud, ca să pot da cu mîna la o parte perdeaua aceea de furii şi trădări, fiindcă nu era perdeaua mea, dar mă voi folosi într-o zi de ea să acopăr greşelile altora şi să le redescopăr pe ale mele. Sau să le îmbrac în giulgiul potrivit.

***

În ultima vreme tac şi scriu. Umplu caiete. Citesc orice îmi pică în mînă (se-nţelege de la sine, nu chiar orice) şi cumpăr cărţi într-un ritm mai mare decît citesc.

Se încheie un an şcolar săptămîna asta, iar eu, oficial, trec mai mult pe partea de producţie emisiuni tv, lăsînd catedra, markerul şi catalogul în cui pentru o vreme, cu promisiunea fermă că în România nu mai predau, decît după ce-şi va reveni învăţămîntul, dar şi atitudinea statului faţă de profesori. Adică niciodată.

Las în cui şi lavaliera. De cînd am intrat pe producţie, am aflat că-mi place mai mult să fiu omul din umbră. Ăla atent la detalii. Martorul pe care te poţi baza. Cel care vorbeşte la telefon toată ziua, dar tace în faţa camerelor de filmat. În ultima săptămînă de Telefon de noapte, cea mai ciudată dintre toate, am întîlnit o gagicuţă, nu o pot numi altfel, a cărei vanitate şi aroganţă mi-au făcut-o antipatică imediat. Altfel, aş fi putut să-nchei sezonul ăsta fără incidente. Aş fi putut avea soarta ei, dacă n-aş fi avut un simţ (prea) ridicat al ridicolului.